Stadionul-mall

Aşa de important a fost sta­dionul la început, încât am ­uitat iarba. Şi după ce s‑a deschis ctitoria, spectatorii au asistat cu ochii mari la o bătaie într‑o groapă cu nisip şi iarbă la meciul inaugural cu Franţa. Ochii s‑au mărit şi mai mult când am aflat cu toţii că „stricarea imaginii“ s‑a produs la indigo după dezastrul gazonului dintr‑un meci cu Danemarca: acelaşi frate al baronului Oprişan a stricat cu tupeu şi pe bani frumoşi distracţia şi atunci, şi acum. Ăsta da tupeu în afaceri. Dar mândria a rămas. „Naţional arena“, cum îi spun americanizaţii, pare un ­fenomen care trece de Bucureşti – se tot lansează arene în ţară, pe bani publici. Cea din Bucureşti a costat enorm: 230 mil. euro (are puţin peste 55.000 de locuri). Fanii Catedralei Neamului au sărit ca arşi şi au spus că, dacă putem cheltui atâta pe stadion, putem vărsa cam tot pe atât şi pentru biserica‑gigant. Măreţul stadion este însă semnul unui alt tip de ctitorie postceauşistă: deşi are o alură business şi e conceput ca un soi de mall, este foarte puţin probabil să recupereze banii cheltuiţi. Biletele costă uneori indecent de mult şi, ce e cel mai interesant, arena schimbă pentru totdeauna sensul public al fotbalului.

Au crezut că o arenă frumoasă ne face să trăim mai intens fotbalul.

Dar un meci urât e urât şi într‑un stadion „frumos“. Am văzut Oţelul‑Benfica acolo şi m‑am plictisit teribil. Aici intervine nebunia UEFA şi condiţiile ei pentru un „stadion civilizat“. După mine, o echipă care se califică într‑o astfel de etapă are dreptul să joace pe terenul propriu, indiferent cum ar arăta el. Oţelul şi fanii săi „de‑locaţi“ erau pierduţi în imensa arenă cu zeci de mii de scaune goale şi hotdogi la 10 lei bucata. Oţelul trebuia să joace în oraşul şi pentru fanii care au susţinut echipa şi când juca în B, şi pentru fanii de la Sidex care, până la urmă, au susţinut financiar indirect echipa atâţia ani. Logica comercială în care a intrat fotbalul a mutat atenţia de pe gazon în arenă – fotbalul e doar un pretext de consum, restul nu prea mai contează. Cifrele vânzărilor de bilete la fotbal nu prea sunt spectaculoase. Atunci de unde nevoia de arene moderne? Din ideea asta ciudată că, dacă nu ai nimic de vândut, mai bine faci un loc frumos pentru vânzare. Componenta electorală nu e nici ea de neglijat. Până şi nostalgicii după Ceauşescu îţi spun cum a făcut el metroul sau Casa Poporului, nu‑ţi spun ce costuri aiuritoare am avut. Arena‑mall mai are un efect ciudat – relochează echipele, le rupe de comunităţi. Steaua e o echipă iubită de toată România, dar cartierul Ghencea era legat simbolic extrem de strâns. A fost nevoie să se supere un patron şi gata, tradiţiei i‑a fost tăiat capul fără milă. Steaua joacă acum ici‑colo, unde e stadionul mai frumos. Fără sare, fără piper, o echipă fără cartier, ca berea fără alcool. În aceeaşi situaţie este şi Rapidul (chiar şi Dinamo), care‑şi joacă meciurile importante în altă parte decât „acasă“. Se vorbea la un moment dat chiar de situaţii ciudate în care se pot desfăşura meciuri diferite ale unor echipe rivale, la o zi diferenţă pe aceeaşi arenă. Unii spun aşa: lasă, dom’le, ne civilizăm şi noi, ajunge cu scuipatul de seminţe, gata cu scaunele rupte. Eu le‑aş spune să nu se grăbească: cu ce e mai graţios muşcatul din hotdog? Nu cumva vindem pe nimic un spirit al comunităţii fotbalistice? Se pierde şi accesul uşor la acest sport popular prin preţul mărit al biletelor. Situaţia îmi aminteşte de o altă traumă financiară suferită de fotbal în anii trecuţi – drepturile TV. Lupta pentru drepturi de difuzare între companiile de cablu a dus la preţuri uriaşe în precedentul contract. A îmbunătăţit asta fotbalul românesc? Nu, nici vorbă, performanţele au scăzut vizibil şi la naţională, şi pentru echipele de club. Fotbalul a fost şi atunci un pretext în goana comercială pentru cât mai mulţi abonaţi.

Se pare că nu ne mai putem bucura de un meci şi atât. Ne trebuie tot mai mult dopaj comercial ca să ne simţim bine. Cam tot aşa cum muzica de club merge mână în mână cu o piaţă puternică a energizantelor (fie că‑s droguri legale sau ilegale). Un supliment important în consumul de fotbal de azi nu e doar arena făcută pe bani mulţi, ci şi casa de pariuri – sediile de bănci au fost dovedite numeric de casele de pariuri, adevăratul sport de cartier din ultimii doi‑trei ani. Nu mai ieşim să facem o miuţă, ieşim „să facem un bilet“. Ăsta a ajuns sportul adevărat al microbistului de cartier. Aventurile contemporane ale fotbalului sunt strict legate de comercial şi de căutarea unui public mai înstărit care să‑l consume cu mai multe beneficii pentru „producător“. În fond, adaosul la seminţe era nimic pe lângă adaosul la un pahar cu suc pe arenă. Poate după ce ne plictisim de atâta „civilizaţie“ şi consum, vom redescoperi mingea şi pe oamenii care aleargă după ea.