RSS Feed

Studiu de caz: Mao-ismul lui Barroso și dosarul Angola. Și de ce Ponta le calcă pe urme lui Boc și Ungureanu

vezi toate articolele de
20 Sep 2012 la 14:35 un comentariu 1680 vizualizari.

Una dintre distracțiile ultimei săptămâni a fost să-i provoc pe diferiți ”postatori” de la subsolul articolelor publicate pe VoxPublica cu un ”amănunt” din biografia președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care vine, oarecum, în contradicție cu ideile și politica pe care o promovează acum. ”Amănuntul” se referă la tinerețea revoluționară a liderului portughez, perioadă în care a făcut parte din Partidul Comunist al Muncitorilor din Portugalia (transformat apoi în Mișcarea Revoluționară a Proletariatului Portughez), grupare de factură mao-istă care a activat în ilegalitate (spre deosebire de Partidul Comunist din Portugalia, formațiune înregistrată legal). Pentru activitățile lui revoluționare, în 1976, Barroso a fost arestat timp de două săptămâni de serviciile de securitate lusitane.

După eliberare, a beneficiat însă de sprijin pentru studii în SUA și Elveția, de unde s-a întors în 1980, convertit la dreapta. S-a înscris în Partidul Social Democrat (a nu vă induce în eroare denumirea, e vorba de un partid de centru-dreapta), deschizându-și astfel drumul către cariera care l-a adus în fruntea popularilor europeni și, în cele din urmă, în fruntea Comisiei Europene.

Un alt punct al biografiei sale are legătură cu Angola, fostă colonie portugheză până în 1975, confruntată ulterior cu un extrem de lung război civil (încheiat doar în 2002) între MPLA (care guvernează țara din 1975 – din 1979 sub conducerea lui Jose Eduardo dos Santos) și UNITA. În 1991, Barroso s-a implicat în negocierile de pace, susținând, inițial, poziția rebelilor UNITA. Pacea negociată de Barroso a durat doar doi ani (1992-1994), permițând grupării UNITA să-și refacă forțele și să reia conflictul care a mai durat apoi 8 ani.

Jose Eduardo dos Santos, unul dintre cei mai longevivi dictatori africani, născut în 1942, și-a făcut studiile la fosta școală a elitei coloniale portugheze (Liceul ”Salvador Correia”) și în fosta Uniune Sovietică, la Baku (în Azerbaidjan, pe atunci în URSS). De altfel, inițial, gruparea sa, Mișcarea Populară pentru Eliberarea Angolei (MPLA) a beneficiat de sprijinul fostului imperiu sovietic. Gravele încălcări ale drepturilor omului din Angola nu au împiedecat însă democrațiile vestice, Uniunea Europeană și SUA să și-l facă prieten și colaborator (în ultimii ani) pe dictatorul angolez. Drumul a fost deschis de fostul președinte francez Nicolas Sarkozy, în mai 2008, urmat apoi de cancelarul german Angela Merkel, în iulie 2011. Întâlnirile acestora cu Jose Eduardo dos Santos au fost urmate de semnarea unor contracte legate de furnizarea de echipamente de comunicații digitale pentru armata angoleză de către compania franceză Thales și de nave de coastă din Germania. Întâlnirea dintre președintele Comisiei Europene, Manuel Barroso și Jose Eduardo dos Santos, din această vară, a devenit ”firească” în acest context, Angola căpătând un statut de aliat privilegiat și strategic în Africa pentru Uniunea Europeană.

Întâmplător (sau nu), la sfârșitul anului trecut, pe 11 noiembrie 2011, liderul african anunța că țara sa este dispusă să ajute (!) fostul stăpân, Portugalia. ”Suntem conștienți de dificultățile pe care le traversează poporul portughez pentru a depăși criza. Angola este deschisă și dispusă să ajute Portugalia să facă față crizei în beneficiul și avantajul ambelor țări”, declara Jose Eduardo dos Santos, după o întâlnire la Luanda cu premierul portughez Pedro Passos Coelho. În acel moment pentru Portugalia era prognozată (pe anul 2012) o contracție economică de 2,8%, în timp ce Angola previziona o creștere economică de 12% (!). De altfel, antreprenorii angolezi, în frunte cu fiica dictatorului, Isabel dos Santos (considerată de revista ”Forbes” cea mai bogată femeie din țara sa și printre cele mai bogate din Africa), investeau încă din 2008 în Portugalia, îndeosebi în domeniul financiar (Isabel dos Santos deține aproape 10% din acțiunile Băncii Portugheze pentru Investiții și mai are participații la diferite alte afaceri angolezo-portugheze din Angola și Portugalia).

A devenit, aproape peste noapte, fosta colonie portugheză, măcinată mai bine de un sfert de veac de războaie civile, un paradis care își permite să ajute una dintre economiile europene aflate în dificultate? Privind rata creșterii economice, ai fi tentat să răspunzi afirmativ. Doar că această rată de creștere are ca raportare o economie devastată de războiul civil. În ciuda creșterii masive a exportului în special de petrol (Angola fiind, după Nigeria, pe locul doi în Africa la exporturile de petrol), dar și a gazelor, diamentelor și a altor resurse naturale, bogăția Angolei se regăsește doar în conturile unor privilegiați ai regimului dos Santos (în frunte cu familia dictatorului) și a unor mari companii multinaționale (la loc ”de cinste” printre acestea numărându-se Chevron). În privința Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor, Angola ocupa, în 2009, un acceptabil loc 114 (ținând cont de contextul istoric), cu 8.900 de dolari (România, fără război civil în spate se afla pe locul 96, cu 11.500 de dolari).  În realitate însă, situația angolezilor este mult mai gravă, șomajul depășind 50%, un procent uriaș, peste 60% din populație, trăind sub nivelul de subzistență. Prețul și ”beneficiile” reale aduse Angolei de ”investitorii strategici” care le exploatează resursele naturale. Și situația unei țări care, prin conducătorul lor, anunța că ”va ajuta poporul portughez să depășească criza” (nota bene: în 2009, PIB-ul pe cap de locuitor al Portugaliei era de 2,44 ori mai mare decât al Angolei (locul 57, 21.800 dolari).

Aceasta este, foarte pe scurt, destinul unei foste colonii (și actuale, în ciuda cuceririi oficiale a independenței). De ce au ajuns să susțină regimurile democratice ale Europei și SUA, dictatura lui Jose Eduardo dos Santos și cum a ajuns Angola să devină un partener strategic pentru UE în Africa? Răspunsul e destul de simplu și recunoscut de către oficialii UE: necesitatea suplinirii stopării importurilor de petrol din Iran, cu importurile de petrol din Angola. Iar când la mijloc intervin interesele economice (cele privind petrolul fiind doar cele mai vizibile), libertățile și drepturile omului, precum și regulile democratice, capătă cele mai ciudate și ”inovative” interpretări. Care sunt beneficiile, dar și costurile dezvoltării economice de tip colonialist, ar trebui întrebați cei peste 60% dintre angolezii care trăiesc sub limitele subzistenței.

***

Desigur, se pune o întrebare îndreptățită: ce legătură are tinerețea mao-istă a lui Barroso cu implicarea lui în cazul Angola și poziția de parteneriat strategic al UE (pe care o reprezintă, în calitate de președinte a CE) cu regimul lui Jose Eduardo dos Santos? Ei bine, ”amănuntul” tinereții revoluționare a lui Barroso poate fi considerat lipsit de semnificație. Fiecare persoană, în funcție de propria experiență de viață, de cunoștințele pe care le acumulează, poate ajunge, la un moment sau altul, să-și schimbe principiile de viață, valorile la care se raportează, implicit convingerile politice. Faptul că o persoană trece de la o ideologie de extremă stângă (mao-ismul e ”ceva” mai la stânga decât social-democrația) la neo-liberalism nu e un păcat sau o crimă (la fel nu ar fi și drumul invers parcurs de o persoană, dinspre dreapta spre stânga).

Când promotorul neo-liberalismului (în Europa) ajunge să susțină (în același timp) un regim de factură ex-sovietică în Africa începi să-ți pui, însă, alte întrebări. Și să înțelegi că discuțiile despre ideologii au o tot mai mică importanță în contextul actual mondial. Balansul simultan între stânga și dreapta nu survine în urma schimbării convingerilor și principiilor personale despre lume și viață, ci în funcție de interesele de grup (în special de dominanță politică și economică). Ideologiile sunt bune doar pentru a ține ocupată o parte a intelectualității și ca pretext propagandistic (Într-un articol de anul trecut, arătam cum ”băieții deștepți” ai energiei românești își găseau, pe rând, acoperire în așa-zisele culori politice ale diferitelor guvernări: prețul scăzut al energie livrate către companiile private Sidex ori ALRO avea o justificare ”de stânga” sub Guvernul Năstase – ”păstrarea miilor de locuri de muncă la Sidex” -, ”liberală” sub Guvernul Tăriceanu – ”libera concurență pe piața energiei” -, ori ”tehnocrată”, via Stolojan, sub Guvernele Boc – ”marii consumatori, precum ALRO, mențin echilibrul sistemului energetic noaptea, când consumul de energie scade substanțial la nivel național”. Efectul cumulat produs, dincolo de acoperirile ideologice diferite, a fost același: miliarde de euro pierdere la producătorii naționali de energie, miliarde de euro contabilizate însă în profitul acționarilor de la companiile care beneficiau de prețul redus).

Așadar, fără a fi lipsit de interes, conflictul ideologic al lumii contemporane are o mai mică importanță în fața conflictului principial. Nu între politici de stânga și de dreapta e marea bătălie. Regimurile autoritare – nu neapărat dictatoriale – de stânga au ajuns la același ”produs final” ca cele ”de dreapta”: o oligarhie (în jur de 1% din populație) care deține cele mai importante resurse economice și care este dispusă să cedeze doar firimituri către restul de 99%. Reguli și legi (fie de stânga, fie de dreapta), dar, mai ales, respectarea și aplicarea corectă a acestor reguli și legi tuturor este miza reală a conflictului (opinii recente arată că în ciuda dereglementării aproape criminale din domeniul financiar american, respectarea celor câteva reguli absolut minimale care rămăseseră în vigoare ar fi putut duce la evitarea prăbușirii Wall Street în 2008 și criza actuală).

Iar conflictul nu este unul local (românesc), ci european și global. În acest context, nu e de mirare de ce măsurile așa-zis-ului Guvern ”de centru-stânga” al lui Ponta, nu diferă, în esență, de politicile teoreticelor Guverne ”de dreapta” Boc și Ungureanu. Înfruntarea nu e între ideologii și reflectarea lor în politicile economice și sociale, ci între diferitele grupuri și alianțe mai mult sau mai puțin conjuncturale între grupurile de interese. Aceeași lege a sănătății și aceleași reguli coloniale de exploatare a resurselor României, care i-au scos pe oameni în stradă în ianuarie, le regăsim și la Guvernul Ponta. Singura diferență e doar la procentul ceva mai mare de firimituri pe care acesta din urmă îl întoarce populației. Mă rog, cel puțin pe perioada electorală.

***

În fine, acest război (cel dintre grupurile de interese extrem de restrânse și restul cetățenilor, nu cel dintre diferitele grupuri de interese între ele) trebuie dus și rezolvat la nivel european. UE nu este un dușman al românilor (în special) și nici al cetățenilor europeni (în general). Dar poate deveni în contextul în care întărirea UE se va face printr-o federalizare care va spori puterile diferitelor grupuri de interese în detrimentul suveranității popoarelor (nu al statelor) europene. Aceasta din urmă este însă o temă asupra căreia voi mai reveni.

***

P.S.:  Pentru ai mai ”enerva” un pic pe postatorii care nu înțeleg că ceea ce e deranjant și condamnabil în măsurile luate de un grup aflat la Putere, rămâne deranjant și condamnabil și dacă aceleași măsuri sunt luate de noul grup ajuns la Putere (și invers) : e distractivă importanța acordată faptului că în urmă cu vreo două luni Barroso a evitat să se afișeze oficial cu Victor Ponta, dar n-a avut nicio reținere să fie fotografiat lângă Jose Eduardo dos Santos. Cam în aceeași perioadă

Cum scriam, Ponta nu a dovedit încă cu nimic că ar fi mai bun decât Boc sau Ungureanu, dar între un plagiat și gravele încălcări ale democrației și ale drepturilor omului (mergând până la execuții) comise de regimul lui Jose Eduardo dos Santos e cale lungă.

***

FOTO: Pe Angela Merkel (în 2011) și Jose Manuel Barroso (în 2012) probabil că îi recunoașteți. În dreapta (în ambele fotografii) e Jose Eduardo dos Santos. Când e vorba de petrol, democrația și drepturile omului sunt lucruri care contează mai puțin…

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

1 comment
  • 1

    nike outlet store Studiu de caz: Mao-ismul lui Barroso și dosarul Angola. Și de ce Ponta le calcă pe urme lui Boc și Ungureanu « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari pagina personala

Cele mai comentate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Cele mai vizualizate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!


Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali google guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste riscograma romani rosia roșia montană Rusia securitate Senat sindicate sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!