”Te doare suficient? Strigă! În stradă” (Cluj, blues, jazz, demnitate, limba română, America, A.G. Weinberger, interviu)

Timp de două zile, A.G. Weinberger a trecut pe la Cluj, prin studioul ”Sysound”, să înregistreze o piesă cu trupa ”Thunderground”, o colaborare pentru o piesă (sau poate două?) de pe albumul pe care aceștia îl pregătesc. E o piesă ”pentru FM” (dar doar din punctul de vedere al duratei – ceva mai mult de 3 minute), la care A.G. Weinberger contribuie cu chitara. La ce lucrează ”Thunderground” puteți asculta în această seară (vineri) , de la ora 21.00, la Cluj, în ”Origine Social Club”. Pe A.G. Weinberger îl întâlniți la București, sâmbătă, 5 februarie, tot de la ora 21,00, în ”Gyuri s Pub”.

Dar până la concerte, câte ceva despre ”muzica bună”, America, demnitatea românilor, ”Crazy Heart”, alcool, droguri, B.B. King, Santana și ce s-au mai adunat într-o dimineață la o cafea fierbinte și minus 12 grade dincolo de geamurile restaurantului unui hotel clujean.

Bun… despre ”muzica bună”. ”Eu nu sunt blues”

Mihai Goțiu: ”Dacă ați ajuns aici, înseamnă că sunteți pasionați de muzica bună”. Acesta e primul lucru care poate fi citit când intri pe site-ul agweinberger.com. Ce e ”muzica bună”?

AG. Weinberger: Muzică umană. Care generează sentimente, emoții, cumva mișcă publicul. Indiferent de gen. Eu nu cred în genuri. Dacă ne mișcă cumva, atunci ceva se întâmplă atunci e bună, înseamnă că și-a atins scopul.

Mihai Goțiu: Și, totuși, pe lângă blues, mai trebuie să fie ceva genuri preferate.

A.G. Weinberger: Cu siguranță. Eu nu sunt blues. Dar s-a pus această etichetă pe mine la începutul anilor 90. Presa de atunci. Presa imatură și ușor debusolată de atunci căuta niște puncte de identificare, să-și facă treaba mai ușoară. Și atunci mi-au pus ”blues”, doar pentru că eu cântam piese blues în concerte. Dar blues sau jazz sunt termeni care nu cred că trebuie să-i înțelegem conform dicționarelor și lexicoanelor. Sunt niște termeni foarte largi. Nedefiniți. Și așa trebuie să rămână. Faptul ăsta mi s-a dovedit când am fost în 2004 la ”Montreux Jazz Festival”. Lumea crede că acolo se cântă doar jazz. Sus, în ”Stravinschi Auditorium”, care este sala mare de concerte din Montreux, cânta B.B. King cu Santana. Jos cânta Rammstein. Blues și jazz sunt brațe deschise care așteaptă să fi sub sau în ele. Eu nu cred în birocratizarea sentimentelor și a căii de exprimare. Sunt un om care mă eliberez și eliberez. Libertatea nu e ieftină.

Mihai Goțiu: Dar cât e de scumpă?

A.G. Weinberger: Depinde de fiecare cât se implică. Și atunci prețul este implicarea fiecăruia. Pentru că ne erodează. Eu am văzut odată un desen animat de vreo trei minute, genial. Era vorba despre un sculptor, care a găsit un bloc de piatră și a început să se sculpteze pe el însuși. Sculptează, sculptează… Între timp, se vede pe el cum îmbătrânește, cum apar ridurile… Când ajunge la brâul sculpturii, care tot el este, sculptura ia din mâinile lui dalta și ciocanul și începe să dea în sculptor, până ce sculptorul se fărâmă în praf. Iar sculptura devine vie. Asta e implicarea fiecăruia. Pentru că ne erodează.

… iar într-o zi s-a copt timpul pentru limba română. Și pentru demnitate

Mihai Goțiu: Pe acest drum al eliberării spui că ai început să cânți în limba română. Cum de, după atâția ani?

A.G. Weinberger: Încă n-am ieșit în public cu aceste cântece, exceptând emisiunea lui Godoroja. Probabil că acuma s-a copt timpul. Acuma a venit muza. Acuma s-au adunat cuvintele. Rimele. Eu oricum nu sunt nativ în română și am o anumită frustrare și trebuie să fiu foarte atent la corectitudinea limbii române și poate, tocmai din această cauză, observ greșelile nativilor, care deja o iau foarte superficial. Mi-a fost frică să mă ating, m-am gândit foarte mult timp că nu-mi ies mie inflexiunile sonore, că am accentul acela care o să mă trădeze întotdeauna. Prima dată însă, am cântat în românește cu Fane Bănică, într-o piesă destul de copilăroasă, ”Fii gagica mea”, tipic Fane, după care, a doua oară m-a sunat Cornel Ilie de la ”Vank”, acum doi ani, a fost un proiect pentru fetița Lianei Stanciu, pentru un disc cu mai mulți artiști, destinat adunării fondurilor pentru o fundație destinată vindecării cancerului la copii. Atunci Cornel Ilie mi-a zis, ”uite, am aici o piesă, Bluesul îngerilor, nu vrei s-o cânți tu?”. A ieșit extraordinar de frumos. M-am simțit bine mușcând limba, mușcând cuvintele limbii române, s-a legat bine, și atunci mi-am zis ”uite, tot e o legătură” și, anul trecut, prin octombrie, au început să-mi vină texte și am început să le scriu imediat. Deocamdată sunt vreo șapte piese gata și așa s-a nimerit să vorbesc despre demnitate. Probabil, în subconștient, asta mă macină și atunci asta iese. Mă gândesc să le fac cu chitară acustică, să propun un nou spectacol. Nu va fi un concert, ci un spectacol cu o linie oarecum dramatică. Pentru că se leagă textele. Sunt despre demnitate. De fapt, eu sunt un soldat care mă reîncarnez în diferite momente istorice ale țării noastre, de la 1870 până în 1989. Mă tot reîncarnez și mă reîncarnez în diferite momente și îmi dau seama că, de fapt, de fiecare dată mă nasc de partea învinșilor și mă întreb oare de ce mă nasc de fiecare dată de partea învinșilor.

Mihai Goțiu: Și ai găsit răspunsul?

A.G. Weinberger: Nu încă. Dar sunt doar la a șaptea piesă.

Mihai Goțiu: Și în aceste reîncarnări, de la 1870 încoace, care sunt momentele de demnitate?

A.G. Weinberger: În perioada regalității. În toată perioada, pentru că atunci țara chiar a fost independentă. Poate, aparent, a fost sub dominație germanofilă, dar nu e așa. Regalitatea a fost doar un sistem administrativ care a ajutat ca fiecare să se elibereze și să se bucure de independență. Iată cum a evoluat economia, viața socială, ce clădiri s-au construit, un dolar era egal cu un leu, România și-a găsit vocația prin a fi ”grânarul Europei”, avea credibilitate, toți veneau aici să cumpere grâul și porumbul. Atunci, cu adevărat a fost țara liberă.

Te doare suficient? Strigă! În stradă

Mihai Goțiu: Și ce lipsește acum, la nivel uman, față de acea perioadă?

A.G. Weinberger: Coagularea. Și curajul de a se asocia. Este un sentiment civic acesta. Și asumarea publică a dragostei față de țară. Individual, fiecare își iubește țara, acasă, în apartament, dar pe stradă oare are curajul să strige? Are curajul să-i dea un bobârnac celui care aruncă un chiștoc de țigară sau care scuipă pe stradă? Poate chiar e un parvenit, care nu face parte din orașul tău. Te doare orașul tău, în care te-ai născut, suficient de mult ca să dai un bobârnac, să-ți asumi statutul tău de cetățean urban cu parveniții? Oare avem disponibilitatea de a nu mai avea ura de clasă care ne-a fost inflitrată din 45 până încoace, când s-au amestecat lucrurile, când s-au diluat pedigree-ele istorice, când bunăstarea este batjocorită? Acum suntem conduși de o primă generație de încălțați. Încă nu avem curajul să ne eliberăm.

Mihai Goțiu: Despre 2010 spui că a fost un an bizar. În ce sens?

A.G. Weinberger: Cred că 2010 a fost un an care poate să marcheze începutul unei metamorfoze. Putem întreba chiar: ”2010 a fost anul în care a ars Pasărea Phoenix și-a rămas cenușa și acum renaște sau 2011 va fi arderea maximă ori în 2010 doar s-a pârlit Pasărea?”. Trebuie să fim nimiciți ca să ne reconstruim. Cenușa nu înseamnă ”cât de jos se poate”. Cenușa înseamnă ”nimic”. Cenușa înseamnă ”zero”. Din acea cenușă te reclădești.

”M-am întors ca să fac mai mulți bani. Și să fiu rege”

Mihai Goțiu: Revenind la tema demnității, ce nu ți-a fost bine în America? De ce te-ai întors?

A.G. Weinberger: Ca să fac bani mai mulți. În 2006, când m-am întors, îmi pregătisem deja terenul și când m-am apucat să cânt făceam bani mai mulți decât în America. Și eram rege la mine acasă. Acolo era artistul numărul… cu mulți de zero în spate, unul din mulți. E drept, aveam o certitudine, lucram, aveam 210-220 de concerte pe an, aveam un agent care lucra pentru mine și eram într-un sistem destul de bine pus la punct. Doar că nu puteam să trec de un anumit nivel. Pentru că agentul meu nu avea curajul să mă propună pentru un nivel mai înalt. Și era și obositor, pentru că acolo nu sunt orașele foarte apropiate și, de la un concert la altul, trebuia să conduc 4-5 ore, șase ore chiar. După un an și jumătate, doi, obosești. Clachezi nervos, fizic. Îmi spălam hainele în acele spălătorii cu 25 de cenți, la colț de stradă, moteluri, în benzinării făceam duș… Nu e chiar o viață pe care un om la 45-46 de ani ar putea să și-o asume. La 35 de ani poate mai merge. Atunci m-am întors pentru că aici, totuși, sunt regele. Și m-am întors cu o sumă de experiențe pe care mă gândeam și mă gândesc și astăzi că pot să le împărtășesc pentru a spori sanitatea mentală a celor care sunt în showbizz.

Mihai Goțiu: ”Nu puteam să trec de un anumit nivel”. Din punct de vedere al valorii ori a sistemului de acolo?

A.G. Weinberger: Sistemul. Showbizz-ul din toată lumea este dinamic cu fiecare artist. Este un sistem piramidal. Noi suntem la baza piramidei. Există un canal, un lift, cu care putem urca în vârf, unde stau faimoșii și cei bogați, dar business-ul în sine este o forță gravitațională care ne trage în jos. Pentru că business-ul nu ne vrea, nu vrea să mai împartă cu încă unul sau cu încă mai mulți, pentru că mărimea este aceeași. La vârf este un cerc închis. E drept, sunt metode care îți deschid anumite uși, mai degrabă crăpături, în care te bagi, dar e foarte greu. Echipa pe care o aveam, pentru că nu poți fără echipă, trebuie să ai un manager, un avocat, un producător, nu avea curajul să iasă din căldurica ariei lor de desfășurare. Erau o echipă regională, care deservea câteva state, nu la nivel național – Nevada, California, New Mexico și Arizona maxim. Nu aveau curajul să răspundă la agenții sau promotori naționali sau internaționali. Și ei știu foarte bine lecția: și-au găsit locul și acolo își dezvoltă activitatea. Pentru că le este bine și nu repară ce nu e stricat. Toți ceilalți care au fost la acest agent, eram 18 trupe și artiști, au înțeles și le-a fost foarte bine. Eu am fost singurul ambițios, și tot am spus ”dar de ce nu mergem la nu știu ce festival, de ce nu lucrăm și cu promotori mari, să merg în deschidere la alți artiști, să mergem în arene mari?”. Aveam și o variantă de disc, un număr de oameni care veneau constant la concertele mele, un box-office destul de bun, eram la 3.000 de dolari, care este un nivel mediu în America. N-au vrut. Și am înțeles. Am înțeles că ei nu-și riscă poziția călduță doar pentru unul care are ambiții mai mari. N-am găsit echipa potrivită. Ăsta e hazardul.

100% Crazy Heart

Mihai Goțiu: Îmi vine acum în minte un film, ”Crazy Heart”, cu Jeff Bridges. În ce măsură te regăsești?

A.G. Weinberger: Sută la sută. Eun film sută la sută adevărat. Așa este. Aceasta este viața cântărețului de blues, jazz, country american. Și alcoolic. Să nu uităm acest aspect. Pentru că alcoolul nu este un prieten foarte bun. Cântărețul acela a fost alcoolic, din cauza alcoolului a ajuns unde a ajuns. Doar de noi depinde calitatea vieții noastre. De nimeni altcineva. Dacă o ducem prost doar noi suntem de vină. Nu ceilalți, nu sistemul, nu concurența. Doar noi. În America am învățat un lucru: dacă bei, dacă prizezi, fizic ești epuizat. Mi-am dat seama acolo că nu reziști. Trebuie să fii foarte fresh, să-ți menții sănătatea, în condițiile în care conduci zilnic 4-5 ore, de la concert la concert, cânți 3-4 ore într-o seară, nu dormi cele 8 ore, nu mănânci regulat. Asta, în ani de zile se adună. Dacă n-ai sănătatea ta, dacă n-ai integritate corporală și mentală n-ai cum să-ți controlezi viața. Sunt foarte mulți care au intrat în capcana asta a alcoolului și drogurilor și au ieșit din business. De exemplu, în Las Vegas am cântat cu muzicieni de mare clasă, pe care îi cunoșteam de pe discuri, în trupe de lounge, de ambient, pentru o sută de dolari pe seară, ei cântând cu instrumente din amanet… doar pentru că ei au intrat în boala asta a alcoolului, drogurilor și a jocurilor de noroc. Am cântat cu muzicieni extrem de mari, cu care am discuri acasă, și mi s-a sfâșiat inima când am văzut în ce hal au ajuns, din cauza prostiei lor umane, de fapt.

Mihai Goțiu: Și te-ai întors la business-ul din România…

A.G. Weinberger: Unde eu îmi controlez businesul, pentru că aici nu există busines. Și e foarte bine așa. Cine are mai mult interes să mă promoveze decât eu însumi?

”Nu sunt în război… lipsă de inteligență, prostie, nepricepere”

Mihai Goțiu: Cu FM-ul românesc mai ești în război?

A.G. Weinberger: N-am fost niciodată în război, doar am declarat asta. Muzica bazată pe chitare electrice are o problemă cu DJ-ii și grilele FM-ului comercial. Radioul public mai difuzează, radiourile mici, teritoriale, care nu sunt angrenate în rețele comerciale, mai difuzează. Dar rețele comerciale, nu. Și aici este o lipsă de inteligență ori poate o prostie efectiv, o nepricepere. Ei, cu salata de muzică pe care o dau, copiază o formulă de succes. Să zicem ProFM-ul sau Contactul cum au fost pe vremuri. Astfel, ei atacă același segment de public, același număr de ascultători, pe aceeași nișă, care poate fi mare, dar, dacă mai apare un radio, tot aceeași bucată de tort se împarte. Nu se extind. Sunt tot felul de directori de programe care sunt utili patronilor, nu se întreabă și fac doar ceea ce li se spune și își apără scăunelul călduț. Sunt servili și, poate așa vor patronii să aibă asemenea directori care nu gândesc, care doar execută.

Mihai Goțiu: Și, totuși, în proiectul în care ești implicat cu ”Thunderground”, ai înregistrat o piesă de 3 minute, pentru FM…

A.G. Weinberger: Noi sperăm că FM-ul va da această piesă. Probabil FM-urile locale. Nu știu dacă vreun FM național. Poate afară, aici nu cred. Oricum este o piesă instrumentală, cu schimbări de tempo, destul de greoi pentru tipul de ascultători din FM-ul românesc, care este un ascultător facil, docil, dezinteresat. Pentru că ăsta este profilul pe care FM-ul de la noi îl vânează din publicul român. Și astfel ei își bat joc de publicul din România. Îl desconsideră. Ei cred că publicul e prost și că trebuie să-i dai doar prostii fără conținut. Atenție, dacă ascultați un FM comercial, gândiți-vă, oare vă respectă suficient de mult ca să vă dea și ceva conținut ori vă desconsideră și vă dă aceeași salată fără conținut.

Mihai Goțiu: Pe lângă proiectul cu ”Thunderground” și cel cu chitară acustică și texte în limba română, ce proiecte mai ai în lucru.

A.G. Weinberger: Mi-am făcut o trupă, acuma, în ianuarie, se numește R.A.G.A.. Aparent nu are nicio legătură cu cuvântul, care înseamnă acele cântece sacre, indiene, n-are nicio legătură cu sanscrita, în care înseamnă ”echilibru”, ”armonie”. Au fost inițialele noastre. Toboșarul implicat inițial s-a retras, acum avem un alt tobar, dar ”A”-ul a rămas. E jazz, folk, cu foarte multe improvizații. Am avut până acum trei concerte și a mers foarte bine, am fost și la bulagri, la Ruse, sâmbăta trecută, cu un concert, iar acum pe 5 februarie avem la ”Gyuri s Pub”, în București. Încercăm să împingem și această experiență muzicală, care este extrem de excitantă și pentru noi și, sperăm, și pentru public, pentru că acolo se întâmplă totul.

***

Foto: Octav Ganea/ www.agweinberger.com

***

Bonus: Motive de frustrare A.G. Weinberger

Mihai Goțiu: Și alte motive pentru care ești frustrat?

A.G. Weinberger: A, desigur, mărimile mele. E posibil ca în 2011 să mi se râdă în față când mă duc să caut pantofi și spun ”numărul 50 aveți?”… E posibil ca acele vânzătoare să-mi râdă în față, în loc să mă consoleze, să-mi spună ”n-avem acuma, dar dați-mi un număr de telefon și vă comandăm”? Măcar să simți un gest. Dar ele râd cu mâinile aduse peste nas și-și mai cheamă și colega ”hai, fă, să-l vezi și pe ăsta, hă, hă…” Cum să nu fii frustrat când un element de bază nu ți se pune la dispoziție în țara ta? Cum să nu mă simt discriminat și din cauza asta?