Trăiască monopolul de partid, forma supremă a democrației!

Deşi relativ proaspătă, moșia-i instituțională  a  devenit deja  sufocant  de  strâmtă. S-a ajuns chiar la situația inacceptabilă în care nu i se cere părerea în legătură cu numirea celui ce ar trebui să conducă Muzeul Satului. Se va fi născut ea veșnicia la sat, dar numirile se fac la oraș. Cât despre naționalizări și colectivizări, știm bine de unde ni se trag. Ca să nu mai spun că e și cam multă diversitate. Se impune un control mai eficient asupra mijloacelor de gândire, cercetare și interpretare. Așa că…

Așa că, a fost lansată etapa a doua a monopolizării. (Amintiri din prima etapă aici). Spun că a început, fiindcă oamenii aceștia când pomenesc ceva public, trebuie să înțelegi că fapta lor se află deja cu doi pași înaintea gavarelii. Când înaintașii lor spirituali declarau că “Blaga, Goga, analoga”, cei doi poeți erau deja puși la index.

Prima generație ne-a adus — în furgoane, pe tancuri și prin șantaj armat – monopolul comunismului. Desantul a fost bine pregătit prin lecțiile de internaționalism proletar predate de echipa de limbă română de la Radio Moscova. Care să fie instituția ce ne poate pune la dispoziție lista acelor ”comuniști romantici”, dar cu mâinile ușurel pătate de sânge?

Generația de acum ne aduce monopolul pe anticomunism. Cum, cu excepția ciracilor băștinași ai “eliberatorilor”, românii s-au dovedit incapabili să priceapă virtuțile comunismului, e limpede că nu sunt în stare să înțeleagă nici mecanismul anticomunismului. Așa că, e nevoie de un monitor. Ba chiar de doi/două: Monitorul Oficial și monitorul clasei de “analfabeți”; politologically speaking, binențeles.

Până să aflăm din Monitorul Oficial ce s-a hotărât pe sub masă, aflăm de la sub-monitori iscusiți ce și de ce trebuie să se întâmple. Așa că, “nefrecventabilul” (apud Șerban Foarță) care o ajută pe șefa Camerei Deputaților să numere voturile în Parlament cu un abac foarte original (asemeni democrației în vigoare) ne informează că există un ”stăpân deplin al subiectului”.

Or, limpede ca lumina care vine mereu de la răsărit, chiar de face un ocol occidentalizat, cine este stăpânul deplin al subiectului ”Comunism” trebuie să fie înscăunat și drept țar al subiectului ”Anticomunism”. Așa că, un țarevici oranj, care în timpul liber se joacă de-a șeful diplomației, ne informează că a venit timpul.

Păi, dacă a venit, e musai!

“Sunt mai multe astfel de instituţii publice care au fiecare câte un program propriu de cercetare, nu au o dimensiune publică şi nici pedagogică, lucrează în circuit închis şi în acelaşi timp consumă bani publici având acelaşi obiect de activitate.” spune externistul cu aspirații prezidențiale.

Ilustrație & Copyright 2011 – DION

Recunosc, ideea unui “program propriu de cercetare” este cu totul inacceptabilă, mai ales când există la îndemână programe de gândire și cercetare prêt-à-porter ca și abonamente cu preț redus la cantine cu meniu strict, de fast food doctrinar cu geometrie variabilă.

În plus, aflăm de la acest autentic Arnotean al anticomunismului că proiectul i-a fost sugerat chiar de către cercetători: “Am primit de la cercetători ai memoriei comuniste acest proiect, mi l-am asumat şi l-am propus spre adoptare.“ Dacă dl ministru oferea și numele cercetătorilor cu pricina și afilierile lor politice & instituționale, ar fi fost perfect.

Unică a fost instaurarea comunismului, unică trebuie să rămână și cercetarea lui. Și, la mintea cocoșului, unicitatea cere centralizare, așa că…

Așa că “se impune” o mega-structură anticomunistă, cu un conducător unic. Cum este necesară și economisirea de fonduri, ”se impun” comasări substanţiale: institute de toate felurile, CNSAS, Muzeul Satului, SIE, Muzeul Țăranului Român, DIE, vilele de la Snagov, Muzeul Antipa, câteva vilişoare la munte, câteva vilişoare la Neptun, Ștrandul Bordei, Tămâioasa Românească, Hala Filaret, Coniacul de Segarcea, başca Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR), căci gândirea nu poate fi cu adevărat liberă, decât dacă știe de frica monopolului. Și, tot ce “se impune”, este ca și impus.

La intrarea în mega-structura Institut-Muzeu-Serviciu-Direcție-Parc-Minister-Agenție de voiaj se va pune unul dintre sloganurile luptei de clasă: “Trece-o noapte și mai trece-o zi,/ Se ascute lupta dintre clase,/Iar chiaburii se arat-a fi/Elemente tot mai dușmănoase.”

La ieșirea din Complexul-Complexelor, adică cu spatele la dictatura abia vizitată și cu fața spre democrația monopolistă ce ne zâmbeşte îmbietor, se va instala un slogan pe măsură evoluției istorice, adică a luptei inter-clanuri: “Trece ziua, trece anu’,/Iar m-am pus bine cu clanu’./Poa’ să ningă, poa’să plouă,/ C’am canadiană nouă.”

Păi, cum altfel? Nouă, vezi bine.

Ilustrație & Copyright 2011 – DION

Ce fac în vremea aceasta cei mai mulți dintre tinerii cercetători români?

Se plâng unii altora. Își plâng de milă de unii singuri. Practică un fel de indignare cu mâinile în sân şi protestează cu vocea în batistă. Cum am văzut cândva modelul rezistenței (doar) prin cultură şi cum ne bucurăm încă de efectele eroismului respectiv, mă bate gândul că rezistența prin datul (doar) din lacrimă se va solda cam cu aceleași rezultate. Așa că…

Așa că, n-aș vrea să-i văd mâine-poimâine pe acești sincer indignați mirându-se că sunt bătuți cu joarda peste degete de monitori intransigenţi și că li se bagă pe gât ghidurile de gândire, cercetare și interpretare unică a anticomunismului, amintind de cărticica roșie a lui Mao sau de cea verde a lui Gaddafi .

Comunismul – o afacere. Anticomunismul – alta. Foarte rentabile pentru câţiva. Uneori - cam pentru aceiaşi.

Ce-i iese României din afacerile acestea?

Cum, ce?

Diversitate prin continuitate şi faima de mare putere democratică.

*

P.S. Este adevărat că Institutul Revoluţiei Române nu a produs nimic semnificativ până acum, dar este o minciună că  motivul pentru care se doreşte înghiţirea sa ar fi seria contra-performanţelor ştiinţifice ale IRR.  Mutarea IRR de sub “jurisdicţia” unuia dintre autorii unui super-cordial dialog  (Marele șoc din finalul unui secol scurt; Despre comunism, postcomunism, democrație; Editura Enciclopedică, București, 2004) pentru a-l împropietări pe celălalt autor al istoricului dialog-fluviu  nu ar fi decât o răzbunare politică.

Fondatorul IRR şi acaparatorul institutelor gândite şi create de deţinutul politic Dinu Zamfirescu şi istoricul  Marius Oprea au avut vreme, preţ de 500 de pagini, să ne arate ce pot. Ne-au arătat. Acum îşi arată, unul celuilalt, spatele. Din motive care-i privesc și pe care fiecare dintre noi are dreptul să le cântărească cum găseşte de cuviinţă.