Transparenţa nu e bună pentru guvernare, zice Fukuyama. Transparenţa nu e bună nici pentru google, zice Morozov

Francis Fukuyama a făcut turul netului cu un articol în Financial Times, Why transparency can be a dirty word*, în care spune că prea marea transparenţă blochează guvernarea, blochează şi actul politic, îl perverteşte. Articolul a ridicat imediat sprîncenele vigilente ale apărătorilor transparenţei. Tătucul neconilor vrea să distrugă crezul suprem, transparenţa, au strigat unii cu o inerţie de indignare. Fukuyama nu e însă atît de uşor de pus jos. De altfel, dă şi un argument valabil pentru care transparenţa guvernamentală a devenit superfluă.

Cînd ai subcontractate tot soiul de sectoare de stat către privaţi, atunci se aplică secretul de afaceri şi netransparenţa guvernamentală e de fapt netransparenţa afacerilor PRIVATE în general. Normal, nu zice că atunci să cerem transparenţă de la privaţi. Spune doar că piaţa poate lucra şi în secret pentru binele nostru împreună cu viaţa politică.

Fukuyama crede că Snowden et comp. presează pentru o transparenţă nocivă care inhibă guvernarea, care o lasă să se macereze mediatic. Dă exemplul unui senator care declara că cele mai libere şi cele mai directe şi utile discuţii sunt de găsit în comisia secretizată de intelligence. În rest, toţi sînt forţaţi să fie nesinceri şi artificiali de transmisiunile în direct. În Congres, politicienii nu le mai vorbesc colegilor, le vorbesc consumatorilor media. Un fals teribil fardează democraţia. Şi singurul demachiant ar fi lipsa de transparenţă.

Guvernele, statul sînt privite alternativ de Fukuyama şi de mulţi gînditori supuşi cerinţelor business-filozofice ale zilelor noastre – el măcar e un pionier şi un neocon subtil, spre deosebire de epigoni – cînd ca societăţi pe acţiuni care trebuie conduse în consecinţă, cînd ca familii. Poezia o ştiţi probabil de la patronii voştri. Cînd totul merge uns şi cereţi o mărire de salariu nu se poate pentru că nu aşa funcţionează piaţa. Cînd nimic nu merge şi munciţi pe nimic trebuie să înţelegeţi că sînteţi ca o familie cu patronul şi toţi trebuie să trageţi să ieşiţi din mocirlă.

Legislators and officials must preserve deliberative space, just as families need to protect their privacy when debating their finances or how to deal with a wayward child.

Secretul de familie este argumentul suprem în articolul lui Fukuyama. Legislatorii trebuie să aibă nucleul lor secret, exact ca o familie care trebuie să-şi discute trebuirle murdare în perfectă intimitate. Altfel, totul se blochează. Unii i-ar spune poate că pînă şi nucleul ăla de intimitate familială a fost şi el zdravăn zdruncinat de poveştile unor Snowden şi Assange. Şi, dacă noi nu avem intimitate, de ce-aţi mai avea şi voi?

Guvernarea ca o structură cu miez secret este ficţiunea alunecoasă a lui Fukuyama pe care se sprijină şi unii critici naivi ai neoliberalismului, neoconservatorismului.

Strigătele după transparenţe sînt un soi de resturi de civism în lumea liberală. Nu mai există decît mici zvîcnete în direcţia justiţiei sociale, atunci să-i dăm cu ultimele reverii mai mult sau mai puţin întemeiate ale clasei de mijloc despre propriile libertăţi. Cum deruta e generală şi nimic nu mai merge cum trebuie decît prin modificări abuzive de legi, prin ultrasupraveghere şi businessuri monopoliste, tot ce-a mai rămas este plîngerea intimităţii. Fukuyama o spune clar, dacă vreţi să vă mai pice ceva firimituri, terminaţi-o şi cu aburelile astea.

Ce ar fi de adăugat, uitîndu-mă chiar la iubitorii transparenţei de la noi, e că secrete nu-s multe, foarte multe chestiuni sînt deja la vedere, trebuie doar să întinzi mîna să le iei. Fukuyama se plînge că marea politică e complet distrusă de deschidere. Dar de ce nu se mai pot discuta lucruri  la vedere ? Pentru că e “populist şi extremist”. Şi ideea era că politica, într-o lume perfectă, pluteşte nedefinit într-o băltoacă moderată fără iniţiativă. Ei bine, atunci adevăratele dezbateri se vor duce numai secretizat sau contracost.

Rolul unor Assange sau Snowden a fost nu de a dezvălui secrete, ci de a trasa debutul unei indignări în chestiuni deja cunoscute (violenţele războiului, retorică plătită şi organizată în direcţii strategice). Nu desecretizarea îi deranjează pe Fukuyama şi ai lui, ci posibilitatea ca “marele secrete” să se arate în toată irelevanţa lor. De la secrete se pierd joburi şi case, şi educaţie, şi drept la viaţă. Desecretizarea ar putea accelera procesul în loc să-l calmeze, crede Fukuyama.

Google, Alphabet şi transparenţa ucigaşă

Poate v-a scăpat un articol deştept şi amuzant al lui Evgheni Morozov despre marea transformare Google-Alphabet. E în fond tot despre transparenţă şi ambiguităţile pieţei. Poţi face un motor de căutare corect atunci cînd depinzi de publicitate şi ai Wall Streetul în coastă? La ce mai angajezi mii de superingineri care sînt forţaţi de business să aleagă mereu soluţiile cele mai neelegante şi necreative ca să producă imediat profit?

Google se tot screme să pară altceva decît o agenţie de publicitate care lucrează cu tehnici anti-concurenţiale. Adică nici pe departe vreo navă cosmică alimentată cu IQ şi IA. Şi atunci bagi în portofoliu luptă cu cancerul, cu bătrîneţea şi cîte altele. Wall Streetul vine apoi şi te trage de mînecuţă să-ţi vezi de treburile curente.

În termenii transparenţei de care vorbea Fukuyama în ce priveşte guvernul, putem vorbi şi de (ne)transparenţa Google. Ei vor mult mai mult, dar nu-i lasă chiar esenţa businessului lor, stocarea lumii în interes publicitar şi de tranzacţionare. Ai un depozit închis cu lacătul şi vrei să te dai enciclopedist. Visăm la o lume mai bună, dar trebuie să nu mişcăm nimic din status quo-ul care ne aduce munţii de bani.

Alphabet – un bel exemple de chirurgie esthétique pour multinationales – met sous les projecteurs un fait bien connu depuis longtemps : les fondateurs de Google sont las, et même profondément gênés par le cœur de métier de leur entreprise. Vendre des publicités n’est pas, après tout, un travail qui nécessite un doctorat de Stanford ou du Massachusetts Institute of Technology. En réalité, c’est un travail d’une banalité abrutissante et si inélégant que tous ces brillants scientifiques salariés de Google doivent avoir une crise d’identité à chaque fois qu’ils pensent à la manière dont leurs projets futuristes et innovants sont réellement financés.

Vrei să pozezi în căpitanul Picard şi tu eşti un conglomerat de jurişti şi departamente de vînzare care te scot la liman cu diverse mişcări la limita abuzului sau acţiune monopolistă de-a dreptul.

Serviciile cu adevărat novatoare (unele minunate, alte doar chixuri şi mimetisme) de la google nu produc bani. Dar ca să meargă treaba, trebuie să păstrezi întunericul deasupra algorimilor de căutare şi stocare, vînzînd în acelaşi timp povestea cu Odiseea spaţială două mii ţîşpe.

Inginerul de la google descris de Morozov, cu un cap sclipitor şi pus să facă prostioare de monetizare rapidă, aduce cumva şi cu criza jurnalismului online. E inflaţie de etică, dar nimeni nu poate lupta cu nevoia de clickuri imediate.

Concluzii. Nu poţi dezbate cu toată lumea cîştigurile unei elite şi mai ales nu poţi recunoaşte că ai cam lăsat totul pe piaţa liberă, inclusiv dreptul la liberă expresie sau la guvernare. Nu poţi nici din mediul privat să zburzi nici cu cea mai minunată companie atîta timp cît principala misiune este să vinzi un vis frumos ca să nu se vadă o maşinărie cam rudimentară de făcut bani. Ar însemna ca Google să recunoască exact faptul că tot ce e mai creativ şi mai frumos nu produce decît costuri uriaşe sau, cel mult, imagine.

* articolul nu e la liber, trebuie să vă abonaţi ca să aveţi acces – merge şi gratis dacă n-aţi depăşit cota de gratuitate pe luna asta. link