Unicameralul. Cititi si fisati!

In Raportul prezidential de analiza a regimului constitutional sint citeva pagini dense si, din punctul meu de vedere, de neevitat intr-o discutia reala si bazata pe argumente, cu privire la chestiunea unicameralului.

Le reproduc mai jos si va invit sa le cititi cu atentie:

Structura Parlamentului: bicameralism sau unicameralism

Structura Parlamentului, în cadrul democraţiei constituţionale de la

noi, nu poate fi separată de interogaţia legată de felul în care a fost

gândită maniera sa de recrutare. În joc este mult mai mult decât o simplă

opţiune bicamerală sau unicamerală: miza reflecţiei este modalitatea în

care naţiunea este reprezentată la nivel constituţional.

Din acest punct de vedere, actuala Constituţie nu a dat decât un

răspuns parţial la această întrebare. Bicameralismul românesc a fost, de

la debuturile sale, fondat pe viziunea potrivit cåreia cele două Camere vor

fi alese prin vot direct; ceea ce le va distinge nu va fi modul de recrutare,

ci norma de reprezentare. Pe cale de consecinţă, între 1990 şi 2003,

camera superioară nu a fost decât replica celei inferioare, fără ca vreun

element instituţional să contribuie la marcarea distincţiei dintre cele două

nivele. Modificarea din 2003 a încercat, cu timiditate, să introducă un

punct legat de diferenţierea funcţională, dar alternanţa dintre postura de

cameră de decizie şi cameră de reflecţie este una care nu elimină

principiul de bază al bicameralismului egalitar.

Se poate argumenta că una dintre raţiunile scăderii de prestigiu a

instituţei parlamentare este şi absenţa clarificării unuia dintre punctele

capitale ale oricărui proces de construcţie constituţională: existenţa uneia

sau a mai multor camere nu poate fi separată de formularea unui argument

coerent care să trimită la mai multe paliere de reflecţie:

- articularea unui profil al camerei superioare, din unghiul de

vedere al recrutării;

- opţiunea, lipsită de ambiguitate, în favoarea unei relaţii egalitare

sau dimpotrivă asimetrice între cele două Camere;

- evaluarea riscurilor şi costurilor pe care le presupune abolirea

camerei superioare;

- identificarea relaţiei, potenţiale, dintre organizarea statului şi

modalitatea în care naţiunea este reprezentată;

- în cazul opţiunii bicamerale, decuparea unor domenii de interes

pe care Senatul să şi le asume, în vederea marcării poziţiei sale

simbolice.

Reprezentarea nu poate fi separată, artificial, de domeniul prerogativelor

efective încredintaţe Camerelor.

&

Unicameralism sau bicameralism

Prima ipoteză este aceea în care actuala organizare constituţională

este menţinută. În această situaţie, bicameralismul autohton se va

menţine, în esenţă, ca unul egalitar, cu competenţe similare atribuite celor

două camere. Distincţia dintre camere de dezbatere şi de decizie nu afectează

realitatea constituţională, anume că toate iniţiativele şi proiectele de

lege sunt examinate în cele două camere, alternativ.

5.1. Soluţia unicamerală

Prima dintre soluţiile care se pot imagina, din perspectivă constituţională,

este amenajarea unui sistem unicameral. Din acest punct de

vedere, fundamentală este evaluarea tipului de argumente care pot fi

evocate în vederea susţinerii sau respingerii acestei formule instituţionale.

Unicameralismul poate fi justificat prin invocarea unor argumente

decurgând din câteva observaţii elementare de natură constituţională şi

politică:

- soluţia unicamerală este adaptată structurii unui stat unitar, care

nu cunoaşte ramificaţia federală;

- din unghiul de vedere al costurilor, ea permite reducerea

numărului de parlamentari;

- organizarea unicamerală poate da naştere unui proces mult mai

rapid de adoptare a legilor, prin eliminarea redundanţelor procedurale;

- unicameralismul este adecvat ideei de unitate a naţiunii. O singură

naţiune conduce la ideea instituirii unei singure camere parlamentare;

- în contextul creat de generalizarea Curţilor Constituţionale,

controlul acestora din urmă se substituie tipului de cenzură

politică rezervat, iniţial, camerelor superioare.

În oglindă, se pot imagina câteva argumente relevante în vederea

respingerii soluţiei unicamerale. Morfologic şi intelectual, acestea sunt

motivaţiile în numele cărora este justificată menţinerea bicameralismului:

- monocameralismul poate fi punctul de plecare al unei tendinţe

de tiranie a majorităţilor politice;

- o singură cameră poate fi inadecvată în cazul în care intenţia

este de a reprezenta, nuanţat, minoritaţi politice sau grupuri regionale;

- unicameralismul nu garantează posibilitatea evitării blocajelor

de natură constituţională; o a doua lectură în camera superioară

poate fi salutară, după cum departajarea atribuţiilor între cele

două camere poate fi utilă.

Dincolo de aceste nuanţe, ceea ce trebuie să domine, în cazul unei

opţiuni unicamerale, nu este calculul de natură economică (reducerea

alocaţiei bugetare), ci imperativul unui design constituţional echilibrat şi

inteligent.

5.2. Individualizarea Senatului: modul de recrutare

Alternativa la opţiunea monocamerală nu poate fi decât identificarea

modalităţilor prin intermediul cărora Senatul poate servi scopului

său originar, anume reprezentarea diferenţiată a naţiunii.

Pe acest fundal, este utilă explorarea unor direcţii instituţionale care

să permită atingerea acestui obiectiv:

- camera superioară poate fi recrutată prin alegerea directă a

membrilor, prin utilizarea unui tip de scrutin diferit de cel al

camerei inferioare, având astfel un element de distincţie;

- la nivelul camerei superioare, se poate imagina un mecanism

care să ofere reprezentare egală colectivităţilor teritoriale

(judeţe, regiuni), într-o manieră similară soluţiei constituţionale

americane; acest mecanism ar trebui corelat cu reforma organizării

administrative a statului;

- membrii Senatului pot fi, pe model francez, expresia colectivităţilor

teritoriale. Ei pot fi aleşi indirect de colegii judeţene/

regionale, având avantajul de a corela dezvoltarea locală

cu dezbaterea politică la nivel regional.

5.3. Individualizarea Senatului: bicameralismul inegalitar sau asimetric

În prelungirea instituirii unui mod de recrutare distinct, se poate

amenaja un bicameralism asimetric, evitându-se situaţiile în care se observă

paralelism de competenţe, cu efect secundar, redundanţa constituţională.

În această ordine de idei, fundamentală este stabilirea unui

echilibru între cele două camere, cu demarcarea acelor spaţii normative şi

politice destinate a fi guvernate de Senat. În egală măsură, această

opţiune se cere dublată de o clară marcare a preeminenţei camerei inferioare

în anumite domenii.

- camerei inferioare i se poate rezerva exclusivitatea pe anumite

domenii definitorii, cum ar fi adoptarea bugetului şi votarea

învestiturii cabinetului/moţiunea de cenzură (presupunând, în

ultimul caz, că un sistem prezidenţial nu este îmbrăţişat);

- în cazul legiferării de către ambele camere, demarcaţia dintre

cele două camere poate fi realizată prin alocarea „ultimului

cuvânt” camerei inferioare; în caz de divergenţă, votul deputaţilor

va fi cel decisiv, cu eliminarea ambiguităţilor.

Profilul Senatului poate fi conturat pe calea instituţională a rezervării

exclusivităţii în anumite domenii-cheie:

- în cazul separării atribuţiilor de legiferare, anumite acte normative

vor fi examinate şi votate doar de Senat. Identificarea lor poate

permite realizarea legăturii cu maniera de recrutare (votarea

legilor privind guvernarea locală);

- Senatul poate deveni asociat unor domenii specificate fără

echivoc: politica externă, guvernarea locală, numirea unor

judecători şi judecători constituţionali; în acest mod, distincţia

dintre cele două camere va fi una funcţională (ratificarea tratatelor

internaţionale, spre exemplu, este o atribuţie care poate acorda

un profil simbolic Senatului).