Urare cu ocazia împlinirii unui miliard profit pe 2011: Occupy Petrom

Anunţ 9 noiembrie 2011: în trimestrul III, Petrom a înregistrat un profit record de 275 milioane de euro, avînd toate şansele să depăşească 1 miliard profit pe tot anul.

De ce nu aţi protestat niciodată în faţa sediului central OMV-Petrom, i-am întrebat, la o reuniune, pe cîţiva tineri sindicalişti adunaţi din toată ţara să se „trainuiască”. Foarte puţini au prins ideea. Într-un litru de benzină stă mai multă politică şi nevoie de protest decît într-o întreagă manifestaţie în Piaţa Victoriei.

Petrom a fost privatizată în urmă cu șapte ani și are cam 30% din piață (următorii doi au cîte 20% aproximativ) și face legea prețurilor, în consecință. Avem un preț la combustibil comparabil cu cel practicat de majoritatea statelor europene. Numai că dependența de importul de petrol este în România 54%, iar media europeană stă undeva la 83%. Prețul benzinei și al motorinei fără taxe (!) este mai mare decît media UE. Iar accizele în UE sînt mai mari decît la noi. Practic plătim combustibil mai scump fără ca măcar să beneficiem indirect printr-o contribuție mai mare la bugetul de stat. De la aceste date scandaloase pornește totul.

În mod firesc, ar fi trebuit să ne răfuim cu reprezentanții statului, cu Guvernul, pentru că ne toacă banii umflînd prețul benzinei. Dar plătim taxe în limite normale, mai mici decît media UE. Problema e la partea privată şi la o politică nesimţită de manipulare a preţului. Cum ataci o corporație de aceste dimensiuni? Primul pas ar fi prin intermediul Guvernului, numai că acesta este dublu-neputincios. Odată prin celebrul contract de privatizare (încă secretizat) din care am aflat totuși unele clauze incredibile spuse de oameni care au avut acces: un fost președinte AVAS a declarat că există acolo o clauză care împiedică zece ani modificarea taxelor.

O a doua neputință stă în faptul că avem totuși reprezentanți în Consiliul de Administrație al Petrom, reprezentanți care nu fac nimic: au dreptul să se opună unor măsuri luate acolo (actiunea de aur). Numirile Guvernului nu sînt doar clientelare, ci și „de business” – sînt acolo trimişi care sînt mult mai dedicaţi OMV-ului decît rolului de cenzor pentru binele consumatorului de rînd. Un exemplu ar fi misteriosul Gheorghe Ionescu, cunoscut ca „Bebe”, numit în CA de Videanu, din partea Ministerului Economiei (deţinătorul a 20% din acţiuni). Soţia lui Bebe Ionescu este parteneră de afaceri cu fostul ministru. Reţeaua clientelară e imensă, „Bebe” fiind de-a lungul timpului omul-cheie în tot soiul de comisii şi comitete strategice din zona privat-stat. Este şi tatăl celebrului iubit al şi mai celebre fiice EBA. Oamenii ăştia nu gîndesc decît în termeni de rentabilitate, scutiri, privilegii. Ce poziţie pro-consumator să aibă vreodată Bebe?

O abordare este următoarea: statul nu e interesat să intervină peste eventualele abuzuri Petrom pentru că este mare cîştigător. Cam 7% din veniturile bugetare vin din taxele pe  care le plătim pe combustibil. Este interpretarea lui Moise Guran (pe care, totuşi, îl felicit pentru revolta afişată pe postul public la auzul veştii de ieri, despre profiturile record înregistrate în acest an pe trimestrul 3) şi ea scapă din vedere o dimensiune. Aceea că statul se mulţumeşte cu puţin. Dacă ar fi aşa de diabolic şi de interesat, ar pune presiune pe Petrom să mărească ponderea accizelor şi să scadă din preţul fără taxe. Dar asta e opinie de „indignado” filolog, nu de specialist.

Emil Boc acuză contractul dezastruos semnat de administraţia Năstase:

Va rog frumos sa ii intrebati pe cei doi, mai des, si despre contractul cu Petrom-ul. Sa vedeti unde sunt cele 99% din resursele de petrol ale tarii – la Petrom. Si 53% din resursele de gaze naturale ale tarii – la Petrom. Sa ii intrebati pana cand nu se pot masura redeventele – pana in 2014. Apoi care sunt redeventele din Romania comparativ cu alte tari. Sa ii mai intrebati si cum s-a putut incheia un asemenea contract in detrimentul interesului romanilor si al Romaniei. Din pacate, altii care au facut mari jafuri ale economiei nationale sunt cotati azi pe post de mari invatatori’.

Năstase, în replică, spune că există stipulată în contract situaţia intervenţiei din partea reprezentanţilor guvernului în CA. Numai că nu prea ştim exact cînd e „situaţie de criză”:

în situaţii de criză, membrii CA vor lua în considerare şi interesele consumatorilor, precum şi interesul naţional al României, încercând să realizeze un echilibru între acestea şi interesele acţionarilor

Amîndoi au dreptate, au greşit fatal, fiecare la vremea lui. Plus un Paralment care a aprobat privatizarea cu unanimitate de voturi. Ei, problema stă tocmai în acest tip de unanimitate cu care s-a produs „tranziţia spre economie de piaţă”. Pentru ea plătim acum, nu avem nici elementele minime de articulare a criticilor, adică date transparente ale privatizării furnizate de economişti, jurişti şi alţi specialişti – statul nu a asigurat supapa minimă pentru dezbatere şi contestare.

Capitolul controlului din partea Consiliului Concurenţei are şi el doza de rînjet neputincios al autorităţii. Ţine de vreo 6 ani şi în cel mai bun scenariu, la un moment dat, cîndva, statul ar putea amenda cu 10% din cifra de afaceri cei trei mari „competitori” de pe piaţa de combustibili care de fapt şi-ar fi aranjat preţurile (care au crescut cu 20% în ultimul an şi jumătate). Cel care a supervizat începerea controlului, şeful Consiliului Concurenţei în 2005, Mihai Berinde, a demisionat şi după un an a început să lucreze cu Petrom, adică obiectul anchetei. A plecat după 17 ani de lucru exclusiv la stat cu o avere serioasă, deci nu putem spune că a făcut-o doar pentru bani, haha.

Într-un interviu pe Money Chanel, şeful Consiliului, Chiriţoiu, vorbea foarte serios despre cei 3-4 oameni care se ocupă de raport. Ar trebui să fie încălcări absolut flagrante ale legii pentru ca o mînă de oameni să poată sesiza eficient întregul mecanism de monopol creat de coloşii benzinari. Rămîne o rază de speranţă. Raportul e trimis la Comisia Europeană şi din el am fost asiguraţi că rezultă clar că piaţa a fost viciată de înţelegeri între marii jucători. Un răspuns european ferm vom avea prin preajma Crăciunului.

Inutil de spus cît de viciată e însăşi perspectiva – o piaţă ideală care ar fi virusată de unii, asta ar fi problema. Justiţiarismul în numele pieţei libere a ajuns un soi de suprataxă de protecţie democratică a capitalului: au fost amendaţi şi marii operatori de telefonie mobilă, de exemplu – s-a simţit ceva în raportul final al profiturilor sau într-o mai bună aşezare a „pieţei”? Nu ştim, să zică aceeaşi specialişti ai pieţei care ne dau lecţii zilnic despre ce capitalism impur avem în România.

Vestea că anul acesta Petrom va înregistra un profit record care umileşte şi compania-mamă, un miliard de euro pe 2011, nu este vreo veste bună pentru nimeni, mai ales pentru multiubiţii mici şi medii antreprenori. E o declaraţie de forţă.

În acelaşi 2011 cînd este anunţată această reuşită stupefiantă pentru un an de criză, şefa OMV Petrom, Mariana Gheorghe anunţă că se continuă programul de disponibilizări – numai anul trecut au fost disponibilizaţi peste 15% din angajaţi (peste 4000). În contractul de privatizare e trecut şi programul de restructurare. Mariana Gheorghe declară însă: „asta nu înseamnă că în anii următori nu vor mai exista disponibilizări”. Aceeaşi Mariana Gheorghe e membră în boardul Consiliului Investitorilor Străini (CIS), asociaţia care a propus guvernului modificarea codului muncii. După cum ştiţi, modificările s-au făcut în mare viteză şi aproape exact după dorinţa exprimată de CIS.

Cu cine ne batem?

În România au loc mişcări sporadice, de mici dimensiuni care ajung inevitabil şi la anticorporatism, antimonopol. Una dintre ele, foarte vie zilele astea, este cea legată de Roşia Montană. Însă mizele nici nu se compară cu situaţia din energie (nu sînt doar companiile precum Petrom, Rompretrol sau Lukoil, se petrec atacuri grave anticonsumator şi în piaţa de energie electrică). Să nu mai amintim de bănci unde deja am pierdut pasiv bătălii mici, cum ar fi fost reglementarea unor aberaţii producătoare de bani comise în perioada de boom economic. Dictonul e unul singur: nu cumva să ne plece investitorii, fiţi cuminţi.

S-a scris de exemplu despre lobby-ul făcut de RMGC. Însă acesta e infinit mai mic decît forţa marilor companii de energie, telefonie mobilă şi cîte altele. Cei care au intrat în hora luptei cu RMGC trebuie să conştientizeze că lupta lor e una extrem de mică în comparaţie cu mizele pe care le-am putea avea. Ca să avem un Occupy Bucharest sau Cluj sau Timişoara, trebuie să definim ceva mai exact cu ce luptăm, iar pentru asta trebuie să intrăm în zona extrem de încîlcită a parteneriatului stat-privat, a disipării puterii de stat în zona corporatistă. Esenţa mişcării Occupy WallStreet este şi asta: constatarea naivă dar puternică a faptului că FED-ul e privat. Poate ar trebui şi noi să mai tragem o dată linie şi să adunăm şi să constatăm că lupta e mult mai dificilă decît „Huo, Boc! Huo, Năstase”. Evident, pîrghiile puterii de stat rămîn importante, dar nu mai sînt esenţiale. Puterea trebuie forţată să recunoască măcar cît a pierdut din puetere în ultimii zece ani (repetiţia supărătoare e intenţionată). Strigăte comice precum cel al lui Traian Băsescu spre autorităţile centrale europene, atenţie nu plecaţi acum cu capitalul din zona non-euro, nu mai au nici un sens. E un strigăt de păcălit, care deja ia forme populist-naţionaliste, o altă belea de care chiar nu avem nevoie acum.

Mişcările indignados-occupy din România trebuie să autohtonizeze problematica. Care nu e nici neapărat de patrimoniu sau ecologică. Mizele sînt mult mai mari şi trebuie să ieşim din retorica „problemelor mici şi concrete” care a dus la un soi de estetică a protestului de neînţeles pentru grupuri mari de posibili indignaţi. Din acest motiv m-am apucat şi eu (cu filologie la activ) să scriu despre presiuni economice, pieţe. Pentru că aici e un gol imens de dezbatere, pentru că aici e puterea şi pentru că cetăţenii au pierdut aici cel mai mult – cînd ies în Piaţa Victoriei îi cer lui Boc bani de rate, dar nu continuă întrebarea cu: „de ce am rate aşa de mari?”.

Mai e apoi problema mizelor mici la care contribuie cu nesaţ media (sau opoziţia politică, aflată într-o derivă de mesaj incredibilă). CNP-ul dat la referendum, de exemplu. Cîtă ură antiinstituţională, cît avînt critic, cîtă nebunie. Cu aşa energie puteam schimba trei guverne. Dar nu, ne-am mulţumit să facem nişte amărîţi de la INS să se bîlbîie. O reuşită a poporului român revoluţionar, subminarea unui referendum banal. Toată frustrarea a fost dirijată înţelept înspre structuri vizibile ale statului – tot aşa ne indignăm de poliţişti în loc să vedem ce forţă periculoasă s-a dezvoltat în aria firmelor de pază şi protecţie. Protestul e ceva care se face comod în timpul liber. Economia în schimb e domeniul specialiştilor, acolo nu ai voie să intri cu întrebări simple, cu problematizări etice, nu e de noi.

Să ne urăm, cu ocazia împlinirii unui profit care a uluit Europa, un senin-logic-imposibil „Occupy Petrom”. Dacă vrem proteste eficiente care să schimbe cît de cît în bine sistemul în viitorul apropiat, trebuie să ne asumăm mize ceva mai mari, chiar şi aşa, amatoristic, numai să fie public.

Text apărut pe criticatac