Uşor cu frauda pe scări

În decembrie  2004 ne uitam cu neîncredere amestecată cu teamă  spre Ucraina lui Ianukovici şi Iuşcenko.   Ne era teamă că Ianukovici al nostru va proceda ca al lor şi îşi va folosi puterea legitimă şi pe cea nelegitimă pentru a-şi însuşi mandatul prezidenţial.  Ne mai temeam că vom fi obligaţi să trecem la rându-ne prin ceea ce la Kiev începea deja să îşi câştige numele de revoluţie portocalie. Până şi culorile erau similare.

Nu vroiam acest lucru.  Ar fi fost o întoarcere în timp. Nemeritată şi urâtă. Nimeni, la Bucureşti, nu mai avea chef de încă un fenomen de tip “Piaţa Universităţii”. Kievul n-avea decât să îşi consume aceste etape istorice prin care noi trecuserăm deja de mulţi ani.  Eram pe marginea punţii,  cu un pas pe pământ ferm, iar în spatele nostru se căsca prăpastia estului în care ucrainienii păreau condamnaţi să trăiască încă multă vreme.

România tocmai intrase în NATO şi încheiase negocierile pentru aderarea la UE.  România era pe cale să devină un stat occidental. Să se salveze. Să îşi repare respectul şi încrederea în sine, distruse după 50 de ani de comunism şi 15 ani de confuzii.

Clona lui Iuşcenko acuză

Atunci,  Iuşcenko “al nostru” a ieşit în public şi s-a plâns de fraude.  Temătoare, televiziunile publicau exit-polluri în care cei doi candidaţi apăreau cu câte 50 de procente fiecare.  A fost cea de-a doua premieră în televiziunea mondială brevetată în România, după revoluţia-live.

Au fost câteva ore ciudate.  Neîncrezători, ne gândeam dacă trebuie să abandonăm speranţa, dacă trebuie să ieşim să apărăm ceva (ce?) sau să ignorăm pur şi simplu situaţia şi să mergem pe principiul “ce-o fi, o fi”. A fost,  până la urmă,  o combinaţie între toate trei. Situaţia s-a detensionat după ce  Ianukovici de la Bucureşti şi-a recunoscut înfrângerea. În România a câştigat Iuşcenko. Fără revoluţie şi cu doze suportabile de isterie.

Au fost două luni amuzante înainte de alegerile de azi.  Mai întâi am rămas fără guvern după ce ministrul de interne s-a trezit vorbind fără probe despre fraudele electorale ce urmau să aibă loc.  Apoi s-a brevetat “prefraudarea” iar ridicolul părea să înlăture pericolul unei escaladări a tensiunilor politice.   Au fost două luni amuzante dar  zâmbetul ar putea să ne  dispară diseară dacă cei trei candidaţi şi staff-urile lor nu îşi vor păstra simţul măsurii.   În echipa de susţinători ai lui Mircea Geoană se află unul dintre cei mai vocali susţinători ai lui Băsescu-2004. Acel Băsescu care se plângea de fraude masive la vot. Fraude nedovedite vreodată.  Dar a căror invocare a rămas ca un fel de cicatrice a anului 2004.

Da, vor fi probleme

Vor fi nereguli. Vor fi bâlbe organizatorice. Vor fi câteva babe care vor vota de două ori. Vor fi, de asemenea, fraude “cinstite”, dintr-alea numai bune de sancţionat cu puşcăria.  Însă nu cred că se pune în vreun fel problema unei fraude care să modifice radical rezultatul alegerilor.  Cele două partide dominante sunt prea puternice pentru a lăsa să se întâmple aşa ceva.  Însă calculul meschin al cine ştie cărui strateg politic ar putea să ducă la isterii post-electorale după ora 21.  Ăsta este ultimul lucru de care avem nevoie.   De aceea candidaţii angajaţi în cursă ar trebui să fie primii care să dea dovadă de un minimum bun-simţ şi raţiune înainte de a se isteriza prin studiori de televiziuni şi în faţa adunărilor de militanţi. Şi ei şi consilierii lor. Oricât de multe greşeli s-ar comite, România nu e Afghanistan.

Chiar mai mult decât în 2004, nimeni nu vrea să fie obligat să participe la cine ştie ce revoluţie  pentru apărarea democraţiei.  Niciunul dintre noi nu vrea să mai capete acea senzaţie de cetăţean al unui stat bananier. Confortul  nostru de semi-occidentali a costat prea mult şi nu vrem să ni-l pierdem.   E singurul lucru pe care îl riscăm după aceste alegeri. Restul sunt talk-showuri.