RSS Feed

Vasile Ernu propune Manifestul cărţii: “Trăim încă din infrastructura şi materia cenuşie produse de vechiul regim, distrugînd continuu resturile care au mai ramas”

vezi toate articolele de
28 Feb 2010 la 16:07 5 comentarii 4615 vizualizari.

Ceea ce urmează se referă la o problemă culturală majoră, dar care porneşte de la un exemplu concret: situaţia cărţii în ansamblul său. Ştiu că în România e bine să spui doar ceea ce e bine să se audă şi să deranjezi doar atît cît îţi permit diversele centre de putere. Voi încălca această regulă. Ceea ce urmează nu e nici o condamnare, nici o tragere la răspundere, nici o analiză exhaustivă, ci o încercare de a depista problemele profunde, de a le pune în discuţie şi de a propune anumite soluţii.

de Vasile Ernu

Nu am pretenţia de originalitate, căci o bună parte din idei „plutesc în aer” şi sînt cunoscute destul de bine în mediile de specialitate;  doar că nu se prea discută public. Voi vorbi despre „carte” într-un sens larg, considerînd-o cel mai bun, sigur şi ieftin instrument de educaţie şi, de aceea, şi cel mai important. Prin „literatură”, în acest text, definesc orice gen, cu excepţia carţilor de ştiinţă. Deci, cum putem salva industria cărţii şi mări numărul cititorilor?

Situaţia actuală

Trebuie să pornim de la o constatare simplă: în acest moment, Statul şi instituţiile sale care se ocupă de domeniul cultural nu dispun de nici o analiză serioasă şi credibilă a domeniului cultural în ansamblu şi în mod special al situaţiei cărţii de la noi. E lăudabil că Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii încearcă să ne ofere din cînd în cînd cîte o analiză, dar totul e încă timid, ca la început de drum. Mediul privat nu a făcut nici el mai nimic în acest sens. Deci, nu avem nişte date statistice serioase şi nici discuţii publice cu actorii principali ai acestui domeniu, aşa că despre piaţa de carte din România nu se ştie mai nimic.

Toată lumea aproximează. Nu ştim cît producem, cît vindem, cîţi şi ce cititori avem, cum se împart ei pe categorii, care sînt tendinţele etc. Nu credeţi statisticile publicate la sfîrşit de an sau cele de la tîrgurile de carte: sînt irelevante şi au alt scop decît oferirea unor date exacte. Datele reale sînt altundeva, însă ele trebuie adunate, clasificate şi analizate de instituţii independente şi specializate în aşa ceva. Cu reţelele şi numărul de librării stăm foarte prost, iar bibliotecilor, nici nu le mai ştim numărul exact şi ce au în gestiune.

Datele minime de care dispunem ne arată că numărul cititorilor scade, bibliotecile dispar, librariile de stat au devenit mai întîi papetării sau ABC-uri, după care, sedii de bancă. Librării private s-au deschis doar pe Magheru şi în centrul cîtorva oraşe mari. Pentru achiziţia de carte pentru biblioteci nu sînt fonduri, iar profesorilor le-a fost tăiat fondul pentru achiziţa de carte.

Aşa că, draga mea nouă Patrie, intrată în NATO şi UE, ai luat-o într-o direcţie greşită. Secolul XXI e în direcţia opusă. Noii politruci, chiar dacă nu le pasă de această problemă, ar trebui să pornească de la abordarea pragmatică: pentru a avea un stat prosper sau măcar pentru a a-şi spori propriile averi, au nevoie de oameni educaţi.

În sec. XXI, nu putem folosi scuturile antirachetă şi nici accesa fonduri europene dacă nu ştim carte. Statul român şi elita financiară românească ar trebui să ştie că nu-şi permit luxul de a nu cheltui bani pentru educaţie şi cultură. Pe termen mediu şi lung e mult mai costisitor să nu cheltuieşti bani pe aceste domenii. Vom plăti un preţ prea mare după aceea şi nu cred că vom mai putea recupera ceva. După al II-lea război mondial, în Europa, inclusiv în România, s-au cîştigat nişte drepturi (educaţia, cultura şi asistenţa medicală gratuite pentru toată lumea), drepturi care la noi, după 20 de ani de „tranziţie democrată” sînt pe cale de dispariţie. Voi reveni pe această temă.

Încă o precizare şi trecem la subiect: să nu uităm că nivelul de şcolarizare, de acces la educaţie, şi infrastructură culturală (şcoli, universităţi, biblioteci, librării, asociaţii cultural-profesionale, teatre, case de cultură, cinematografe etc.) au fost în vechiul regim la un nivel ceva mai decent decît avem acum. Fireşte, avem nevoie de analize şi date statistice ca să ştim despre ce vorbim, însă putem cădea de acord asupra unui fapt concret: după 1990, educaţia şi infrastructura culturală s-au degradat continuu. Ar fi bine să facem un exerciţiu de gîndire, dar mai ales un studiu.

Să încercăm să trecem dincolo de fobiile ideologice şi trucurile propagandistice ale vechii şi noii ideologii, şi să analizăm  tendinţele de dezvoltare a educaţiei, a infrastructurii educaţiei şi culturii de la noi în anii `60, `70, `80 în întregul context european. După care să facem o comparaţie cu tendinţele din ultimii 20 de ani. Vă garantez că vom avea mari, mari suprizele. Cu alte cuvinte, „vechea moştenire” este o „epocă donor”, iar tranziţia o „epocă căpuşă” care  se „hrăneşte” din ea: noi trăim încă din infrastructura şi materia cenuşie produsă în acea epocă, fără a o îmbunătăţi, ci distrugînd continuu resturile care au mai ramas. Simple întrebări: de ce să distrugi bibliotecile şcolare din judeţe şi sate? De ce să distrugi casele de cultură şi să nu le reutilizezi? De ce să distrugi cinematografele? De ce să distrugi reţeua de librării? Piaţa o cere, le-am privatizat, trebuie să rentabilizăm şi să eficientizăm, ni se spune. Greşit. Fals. Idea de „piaţă liberă” care reglează tot şi salvează tot, e un simplu „nou chip cioplit” la care elita noastră se închină.

Cînd va regla „piaţa liberă” ceea ce s-a distrus în ultimii 20 de ani? Vă spun eu: NICIODATĂ. Dacă Statul nu intervine urgent, copiii de la sate, populaţia săracă, care este majoritară în această ţară, vor avea acces la carte şi la educaţie în proporţii insignifiante. Vom creşte oameni needucaţi de care nu are nevoie nici o structură de stat sau privată. „Privatul” poate îşi permite acest lux, fiind concentrat în mîinile unor mici elite, însă Statul Român nu are voie să gîndească măcar că îşi poate permite acest lux.

Teza simplă de la care pornesc e următoarea: infrastructura (drumuri, căi ferate, resurse energetice, şcoli, spitale, librării, biblioteci, teatre, cinematografe, galerii etc) ar trebui să fie bunuri naţionale şi prioritare pentru Stat. Ele nu ar trebui să fie privatizate şi nu li se poate schimba destinaţia iniţială decît în situaţii de excepţie. Fără a fi mare specialist, observaţia de bun simţ de la care pornesc e următoarea:  distrugerea, degradarea sau inlocuirea unei infrastructuri de stat gratuită şi ieftină cu una privată, exclusivistă şi scumpă va duce la o fragmentare socială tot mai mare, la degradarea educaţiei majorităţii populaţiei sărace şi la crearea unor inegalităţi majore. Dispariţia unei legături de căi ferate dintr-o anumită zonă poate duce la ruperea unei comunităţi întregi, la degradarea ei şi, în final, la dispariţie. La fel e şi cu infrastructura culturală.

Dispariţia unor şcoli, biblioteci, librării poate duce la dispariţia unor comunităţi. Unele infrastructuri fac legaturi sociale pe orizontala, altele, pe verticală. Dar, atenţie, pastrarea infrastructurii culturale de stat nu presupune inexistenţa reţelelor private.  Trebuie însă să regîndim urgent rolul Statului român în economie, iar în cazul nostru, rolul lui în domeniul cultural. Mitul că ce e de stat e prost gospodarit şi ineficient şi că ce e privat e bun trebuie distrus.

Edituri

Aici nu aş vorbi prea mult fiindcă avem editori foarte competenţi şi oameni în domeniu care cunosc mult mai bine situaţia decît mine. Însă cîteva observaţii: nu mă voi referi la traduceri, ci doar la literatura română. Este inadmisibil, de exemplu, ca o editură cu un nume şi o forţă atît de mare cum este Editura Humanitas să nu resuşească să descopere şi să impună pe piaţa literară macar cîţiva autori români: ea s-a axat fie pe „redescoperirea” autorilor interbelici, fie pe editarea unor autori deja afirmaţi în comunism sau descoperiţi de alte edituri (vezi cazul H.R.Patapievici). A încercat de cîteva ori să pornească colecţii de tineri autori români, dar nu a reuşit. Să sperăm că pînă la urmă va reuşi.

Un alt rol important pe piaţa de carte românească îl are Editura Polirom. Aici avem un alt gen de problemă: editura Polirom în decurs de 7-8 ani a reuşit să pună monopol pe literatura română. E admirabil faptul că această editură a reanimat, practic, începînd cu anii 2000, interesul publicului pentru literatura română, care a trecut după `89 printr-o situaţie foarte grea. Polirom a reinventat tehnic şi managerial literatura română. A creat colecţii pentru autorii cunoscuţi, serii de autor şi a pornit colecţia EgoProză care promovează autori tineri şi care deja face istorie. Aici însă avem o altă problemă: riscul care decurge în urma creării unor monopoluri, mai ales dacă ţinem cont că Polirom are în gestiune şi Cartea Româneacă. Monopolurile nu fac bine nimăniu şi, în special, pieţei literare şi scriitorilor. In acest context, nu e neapărat vina editurii. Ceea ce lipseşte într-o bună măsură la noi sînt editurile mici, de nişă, independente care au altă funcţie decît cele mari. În ţările cu tradiţie în acest domeniu, vom vedea că cele care descoperă autori, îi impun pe piaţă, experimentează şi impun diverse curente nu sînt editurile mari, ci cele mici.

Editurile mari sînt cele care selectează, clasifică, ele „betonează”, plătesc mai bine. Editurile mari de obicei nu sînt creative: ele preiau ce a fost deja descoperit şi impus. Ele „clasicizează” şi dau „prestanţă” (simbolico-financiară). Editurile mici sînt un soi de pepiniere pentru cele mari, fiindcă au timp să caute, să descopere, să promoveze şi să impună. Ele se pot concentra pe un autor. De obicei, ele se ocupă de cîţiva autori pe an, cele mari, de zeci, dacă nu sute. Editurile mari nu au timp să caute şi să promoveze nume noi, nu au capacitate să descopere, însă au bani şi putere să ţină şi să producă „clasici”. Aceste probleme însă nu pot fi rezolvate prin decrete de stat, ci doar din interiorul lumii editoriale. Oricum e încurajator că edituri mijlocii precum Curtea Veche, Cartier, Trei, Art etc. au inceput să publice constant scriitori români.

Mass-media şi cartea

Pentru o ţară care este literaturocentrică, mass-media acordă mult prea puţin spaţiu cărţii şi pieţii de carte în ansamblul ei. Cîteva observaţii pe tema: prezenţa cărţii în mass-media noastră.

La noi se mai face încă o confuzie mare între PR, critică literară şi jurnalism cultural. E comic cum uneori, criticii literari devin PR-işti, iar PR-iştii, critici literari. PR-ul din domeniu are ca obiect manipularea publicului prin orice mijloace cu scopul de a vinde cartea. Jurnalistul informează şi este şi un „entertainer cultural” ce crează o „atmosferă” care te îmbie la lectură. Criticul nu vinde cărţi sau autori, nu face galerie nimănui, nu te distrează, ci te ajută să înţelegi, te ajută în procesul de reflecţie asupra cărţii şi mai ales, te ajută să selectezi şi să iei decizii în favoarea unei cărţi sau a alteia. Criticul literar nu e prieten cu autorul, ci cu cititorul.

Cotidienele româneşti au tratat mereu  redacţia „culturală”, şi deci, şi rubrica respectivă, pe post de cenuşăreasă. Cultura nu face rating şi e săracă. Cultura nu e eficientă aşa cum o cere piaţa. Odată cu criza financiara, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult. Multe cotidiene s-au închis, iar cele care au rămas, şi-au restrîns în primul rînd redacţia şi rubrica de  cultură.

Presa culturală are cîteva mari probleme. Mai întîi e marea problemă a difuzării – cu presa culturală nu vrea să se complice nimeni. A doua problemă, sînt prea puţini bani pentru a putea plăti suficient de bine, astfel încît autorii să poată trăi din banii „din cultură”. Revistele care vor să reziste au fost nevoite să intre în marile trusturi media, de unde şi posibila dispariţie a „autonomiei critice”.

Dilema Veche, poate cel mai citit săptămînal cultural, ziarul cultural al clasei de mijloc româneşti, acordă mult prea puţin spaţiu cronicii de carte şi articolele sînt prea „pe linie” pentru a provoca. Este o revistă conservatoare pentru un public conservator, sau mai degrabă confortabil. Are însă un public foarte stabil.

Dilemateca, singura revistă românească specializată pe carte, este din păcate cea mai mare dezamăgire. Este un model perfect despre cum nu se face o revistă despre carte. Are un design care nu se  mai practică de foarte mult timp, iar conţinutul nu reuşeşte să depăşească nivelul cronicilor de carte înşiruite fără noimă. Adică în loc să polemizeze, să facă critică literară în advăratul sens al cuvîntului, să dezbată teme sau să facă măcar jurnalism cultural, ea face PR (la negru, camuflat sub cronică de carte). Revista nu a reuşit să propună teme şi dezbateri care să ajute cartea, autorul sau diverse segmente a pieţii de carte. Apoi este inadmisibil să nu aibă site: înţeleg că poţi fi amator de design de sec. XIX, dar de ce doar pe hîrtie? Revista are o redacţie prea bună pentru a fi atît de slabă.

România literară, din păcate, nu a putut să se reinventeze şi a rămas în aceaşi paradigmă a perioadei ei de glorie. Gloria a apus, ea a rămas. Ea nu reuşeşte să aibă şi alt public decît fie oamenii de specialitate, şi aceia foarte puţini, fie publicul „biologic” cu care a împărţit  gloria tinereţii. Practic, e o revistă „biologică” care se află la a „treia vîrstă” şi moare încet, odată cu cititorii ei. Avantajul ei e că reuşeşte să trăiească din vechea aură, care încă are putere şi asigură un public fidel în oraşele de provincie.

Dacă cotidienele reprezintă „cîinele de pază”, atunci zona presei glossy reprezintă „animalele domestice”. Animalul de casă se gudură, face pe plac stăpînului, aici e plăcut, linişte şi pace: „avem de toate, poftim şi consumaţi”.  Revistele de acest gen au început să fie exploatate tot mai mult în ultima perioadă de PR-ul editurilor şi nu fără un oarecare suces. Dar a venit criza şi a mai domolit avîntul glamour, această  zonă rămînînd una  care nu poate construi, produce, ci doar vinde.

Presa culturală din provincie e într-o situaţie catastrofală: sursele de finanţare „promiscue”, relaţiile de rubedenie, prietenie şi subordonare, lipsa spaţiului de respiro dintre cel ce scrie şi cel despre care se scrie, toate acestea fac revistele de necitit. Principiul feudei care domină presa culturală din provincie o face necredibilă şi neinteresantă. (Excepţie fac Vatra – Tg.Mureş, Timpul - Iaşi şi Idea – Cluj, însă ultimele două nu acordă prea mult spaţiu cărţilor).

Singura revistă care a reuşit să prezinte într-o manieră vie, să problematizeze, să se pronunţe cu texte pro şi contra asupra unei cărţi, să pună întrebări şi să facă interviuri polemice cu autorii este Observator cultural. În acest moment, este singura revistă care joacă un rol semnificativ în domeniul despre care discutăm. Nu vorbesc de gusturile estetice sau linia ideologică asumată, ci doar de modul de funcţionare al acesteia şi de felul în care expune publicului subiectul-obiectul carte-autor.

Mai există Suplimentul de cultură care are momente foarte bune, însă el aparţine editurii Polirom, deci are o situaţie clară pe care şi-o asumă şi Noua literatură care din pacate nu poate fi găsită nici la chioşc, nici pe net. Şi mai este Cultura care are printre cele mai interesante cronici de carte, dar care nu înţeleg cum de nu reuşeşte să se facă mai vizibilă.  Era să uit de Adevărul literar şi artistic. El face parte din categoria „săptămînal de trust” care promovează propria producţie, iar rubrica de carte e cel mult PR sau „divertisment cultural” şi nicidecum altceva.

Nu am cablu de 8 ani, aşa că prind numai TVR şi ProTV. D.C.Mihăilescu continuă emisiunea de carte de la ProTV,  ceea ce e mare lucru. E o problemă acolo cu orele de difuzare. Cristian Tabără şi-a mutat emisiunea de la ProTV la TVR1. Poate ar trebui să mai schimbe şi invitaţii şi temele că am deseori impresia că e aceaşi emisiune de acum 4 ani care se reciclează saptămînal. Mai mult curaj şi mai diversificat. Dar e puţin, mult prea puţin pentru cîte televiziuni avem.

Cel mai mare suces în acest domeniu îl constituie apariţia blogurilor literare şi cele dedicate cărţii. Sînt mulţi blogeeri care scriu permanent despre cărţi şi comentează tot ce ţine de literatură şi piaţa cărţii. Se discută, se polemizează. Zona online, în anumite momente, începe să aibă un impact mult mai mare şi o funcţie mai importantă decît multe reviste culturale. De ce? Asta e deja altă poveste.

Genuri literare şi cultura de masă

O altă problemă majoră e legată de incapacitatea editurilor noastre, dar şi a lumii literare, de a produce „literatură minoră”, „genuri minore” precum SF, detectiv, thriller, roman istoric, „beletristică bulevardieră” etc. care să devină fenomene de masă, literatură de masă. Eu cred că o literatură „înaltă” şi un cititor de „literatură înaltă” nu poate să existe dacă piaţa literară nu are ca suport literatura şi lectorul „de masă”. Acestea pot fi create, gîndite şi construite. Exemplul foarte bun de succes este Mircea Cărtărescu care a reuşit să vină cu un volum „de masă” precum De ce iubim femeile şi să „mobilizeze” un public foarte mare. VIP-urile media care scot cărţi de mare tiraj nu fac parte din acest fenomen decît parţial. Ele în mare parte îşi vînd în continuare imaginea, dar sub formă de carte.

Una din cele mai delicate probleme este însă literatura de copii. Atît editurile, cît şi scriitorii se fac vinovaţi de a nu lucra cu acest „gen minor”: editurile susţin că din cauza preţului ridicat şi a pieţii mici, scriitorii, fie din ignoranţă, fie din dispariţia unei tradiţii fragile sau interes general, fie din ideea deseori vehiculată cum că acest gen ar fi foarte pretenţios. Însă lipsa unei investiţii în producţia autohtonă de carte pentru copii, cu eroi şi problematici autohtone, va duce la dispariţia viitorilor cititori de literatură autohtonă. Nu poţi să laşi copiii pe mîna industriei de carte de tip „Disney”. Cu tot respectul pentru această industrie, rostul ei nu e să educe copiii să citească, ci să privească, iar asta este o industrie concurentă. Cu ea ne batem. Ele trebuie să coexiste paşnic, însă acum cartea este cea în pericol, nu filmul. Situaţia se poate rezolva în acest domeniu numai cu intervenţii financiare serioase din partea statului. Nu trebuie să ne temem de ideea de „Comandă de stat”. Nişte fonduri pentru acest domeniu (scriere şi ilustrare), aşa cum este în industria filmului, ar putea duce la apariţia unor bijuterii. Sînt edituri care au început să facă cărţi frumoase pentru copii şi ar trebui sprijinite: Nemira, ART, Cartier, Corint etc.

Şi un ultim lucru. A apărut după 1990 o slugărnicie a traducerii incredibilă. O credinţă oarbă în tot ce este „de dincolo”. S-au tradus din engleză cărţi din diverse domenii, care puteau fi cerute tinerilor autori români. Au apărut o mulţime de cărţi care puteau fi comandate şi scrise de orice autor român. Doar slugărniciea, snobismul şi alegerea facilă justifică această atitudine. Nu poţi să dezvolţi o piaţă literară, o piaţă a cărţii autentice doar traducînd la nesfîrşit.

Traducerea şi problema literaturii

De cîţiva ani, scriitorii români au o nouă obsesie (pe lîngă cea cu Nobelul care recent a fost pe jumătate atenuată). Este obsesia traducerilor în străinătate. Să fiu clar înţeles: sînt pentru traducerea şi promovarea scriitorilor români în străinătate. Problema mea este însă alta: obsesia traducerilor în străinătate, această nouă „fata morgana” a literaturii româneşti vine să deturneze o problemă de esenţă literară către una de esenţă economică. Trebuie să ştim foarte clar care este resortul şi mecanismul traducerii în acest moment. Traducerea unui scriitor şi punerea lui pe piaţa externă reprezintă în primul rînd o problemă de MARKETING şi abia în al doilea rînd o problemă de literautură. O carte se traduce în primul rînd pe criterii de marketing, care presupun un lanţ întreg de mecanisme: subiect vandabil imediat, PR agresiv sau subversiv, poziţionare personală, relaţii cu persoane influente, fonduri de traducere, grupuri de interese economice şi culturale etc.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece: valoarea estetică a unei cărţi nu primează în acest joc, ceea ce nu înseamnă că nu contează chiar deloc valoarea ei. Nu e nimic rău, fiindcă acestea sînt regulile globale ale jocului actual. Acest joc trebuie făcut, trebuie traduse şi vîndute cît mai multe titluri româneşti în afară. Traducerile aduc un ban în plus scriitorilor, şi aşa săraci, de la noi, cu puţin efort, îi mai scoatem din ţară şi, daca au norocul să meargă la o lansare sau dezbatere, mai vad şi ei la faţa locului ce mai fac colegii lor din alte ţări. Însă asupra a ceea ce vreau eu să atrag atenţia e altceva: să fim atenţi să nu cădem în capcana de a crede că traducerea şi editarea scriitorilor noştri în străinătate ne creşte cumva valoarea literară sau rezolvă starea precară în care se află literatura şi piaţa literară de la noi. Fals.

Valoarea literară şi situaţia literaturii române nu au nici o legătură cu traducerea ei. Traducerea poate cel mult farda problemele noastre. Editarea în străinătate a scriitorilor noştri e importantă, dar trebuie să rămînă secundară pentru noi. Ca o literatură să se dezvolte, înainte de a fi tradusă, ea trebuie să-şi creeze un spaţiu fecund de dezbateri estetice şi politice libere. O literatură nu poate apărea din neant sau stînd în casă singur şi învăţind să meşteşugeşti metafore spectaculoase. Literatura nu este numai un rezultat al metaforelor, ci şi al unui spaţiu fertil, un spaţiu al dezbaterilor şi frămîntărilor. Literatura are ca sens ultim nu esteticul, ci politicul, fiindcă, în mod fundamental, ea nu vrea să distreze, ci să salveze. Bătălia care trebuie dusă aici e bătălia pentru dezvoltarea acestui cîmp al dezbaterilor, iar pe plan pragmatic, pentru a extinde piaţa literară reală (producerea de mecansime care să mărească numărul de cititori).

Şi încă un lucru foarte important la acest capitol. În ţări precum România, Rusia, Bulgaria, Polonia, ţări din America de Sud etc, ţări cu o slabă dezvoltare a domeniilor ştiinţelor socio-umane (istorie, filosofie, sociologie, politologie, critică socială), literatura a fost cea care a înlocuit funcţia lor. Literatura a avut rolul de a fi şi critică socială, şi istorie, şi filosofie etc. De aceea, în astfel de culturi, fuga literaturii spre estetism are efecte catastrofale şi curentele „estetizante” ar trebui să fie marginale, nu dominante cum e la noi. Într-o cultură ca a noastră, metafora, şi mai ales utilizarea abuziva, poate dăuna mai mult decît temutul regim Ceauşescu. De fapt, acest regim este metafora supremă a culturii române şi un rezultat al acestui gen de discurs cultural.

Dar trebuie să menţionăm cîteva proiecte excelente de la noi. E bine să susţinem iniţiativele bune şi să criticăm ce e de criticat. Una dintre cele mai mari realizări din acest domeniu este, indiscutabil, proiectul Institutului Cultural Român numit Centrul Naţional al Căprţii (CNC) care derulează proiectul: TPS – Translation and Publication Support Program. Este făcut după un model care funcţionează de ani buni şi la case mai mari. Ar trebui atenţie mai mare doar la modul de numire a juriului, care ar trebui să fie bine informat şi fără interese directe (capacitatea noastră de a crea clanuri şi reţele clientelare e incredibilă), precum şi la formele de promovare a scriitorilor noştri în afară. Adică ar fi bine să fie mărit cercul celor care circulă pe banii ICR în străinătate.

ICR e un exemplu de institutie de stat care a evoluat foarte bine. Un alt program extraordinar al CNC este cel de Burse pentru specializarea traducătorilor din limba română. Traducătorii din română în alte limbi, care vin aici la specializare pe banii statului român, sînt cei care vor face lobby în ţările lor pentru scriitorii noştri şi cei care le vor traduce cărţile. Nu e uşor să găseşti un traducător din română în koreeană.

Burse de creaţie

Pentru a scrie literatură, scriitorul are nevoie de două condiţii esenţiale: timp şi libertate. În comunsim aveam timp şi nu aveam libertate. Atunci, scriitorul roman avea la dispoziţie un timp (comunist) care îi permitea să lucreze pentru cărţile sale fără a i se impune un ritm de viaţă prea alert. Cum timpul liber, timpul pe care-l poţi dedica doar cărţii la care lucrezi este legat de bani, în acea perioadă, acest lucru era mult mai bine reglat. Scriitorul avea nişte remunerări (onorarii, burse, premii, împrumuturi cu termen lung de rambursare) şi o infrastructură (case de vacanţă, de odihnă, de creaţie) care-i permiteau să-şi aloce un timp  special mai lung pentru scrierea unei cărţi. Astăzi, remunerările sînt atît de mici încît nici un scriitor român nu poate trăi din ce scrie, deci nu poate să îşi producă acel timp liber necesar scrierii unui volum.

Toţi sînt prinşi în zeci de joburi ultraaglomerate. Problema libertăţii? Este invers proporţională în cele două regimuri: în comunism primeai timp liber şi remuneraţii „suportabile” şi le plăteai cu renunţarea parţială sau totală la libertate, iar acum primeşti libertatea şi-o plăteşti cu lipsa timpului de scriere. Atunci însă puteai găsi mecanisme de trucare a diverselor forme de represiune, existau forme de negociere cu puterea, iar libertatea interioară nimeni nu ţi-o putea lua. Acum e mult mai greu să negociezi sau să fentezi mecanismele economice care îţi mănîncă timpul. Pentru a rezolva această dilemă nu e nevoie de un regim aberant precum comunismul, fireşte, libertatea e la fel de importantă în această ecuaţie, însă avem nevoie urgent de crearea unui fond de burse pentru scriitori. Orice ţară care se respectă are astfel de burse de creaţie. Ele trebuie să aloce un loc şi un timp (burse de 3-6 luni şi 1 an) plătit rezonabil pentru ca un scriitor să poată renunţa temporar la jobul său. La noi a început acest gen de burse fundaţia Pro Helvetia. Acest proiect e continuat de Fundaţia „Gabriela Tudor”: există model, există infrastructură, există oamenii care să le organizeze. Mai e nevoie de un fond foarte mic de bani.

Copyright

În acest domeniu trebuie creat urgent un proiect numit, cum l-a botezat un amic (Danilkin), „Pirateria naţională”, care să aibă ca scop punerea în format digital a unui număr cît mai mare de cărţi, iar baza de date să poată fi accesata şi utilizata liber de către orice cetăţean. Toate cărţile care se editează pe hîrtie să se producă şi în format digital. Trebuie să venim cu un proiect de naţionalizare (nu de expropriere) a tuturor drepturilor de autor pentru cărţile electronice. Nu vă temeţi, nu e o idee comunistă, despre asta se discută demult în occident. Drepturile de autor trebuie regîndite şi puse pe alte principii. Ce facem cu drepturile de autor, cum plătim autorii? Foarte simplu, luam bani de unde sînt cu adevărat bani, adică din industria suporturilor, care e infinit mai bogată.

În acest moment, această industrie speculează la greu: îmi vinde suporturi (dvdwright, stick, harduri externe) care au capacităţi astronomice, iar eu nu am bani să achiziţionez „creaţia cu drepturi de autor” (cărţi digitale, filme, muzică) nici pentru 10% din cît pot stoca. Practic, sînt pus în situaţia să fur. De ce să nu instituim ceea ce se face deja: creaţia să fie pusă la dispoziţie gratuit (sau aproape gratuit), suporturile însă să fie taxate, taxe din care să fie plătiti creatorii, după criterii foarte clare. Există şi industria internetului care poate să fie taxată şi să aducă bani pentru creatori după diverse criterii de trafic.

Editorii nu ar trebui să se sperie, căci nu-şi vor pierde cumpărătorii tradiţionali de carte pe hîrtie. Datele arată că apariţia digitală a aceluiaşi volum duce la creşterea numărului de cititori, dar şi la creşterea numărului de cumpărători a cărţilor pe suport de hîrtie. Nimeni nu are de pierdut.  Într-un stat cu o populaţie săracă, în care statul nu face mare lucru ca să-şi educe populaţia, trebuie să gasim mecanisme ieftine de aces la carte, la educaţie, prin care populaţia să poată să se autoeduce. Acesul liber la carţi digitale poate salva parţial situaţia gravă în care ne aflăm.

Biblioteci

Mai întîi trebuie făcuta o analiză a situaţiei bibliotecilor din ţară. Ce a mai rămas din bibliotecile construite în anii de dinaintea tranziţiei? După care ar trebui regîndit un proiect care să aibă două priorităţi: reabilitarea, renovarea şi redeschiderea unor noi biblioteci, pe de o parte, şi crearea unui fond de carte care să funcţioneze după nişte mecansime transparente. Pentru a eficientiza aprovizionarea de carte şi reducerea costurilor, se pot pune la dispoziţie bibliotecilor cărţi digitale şi instrumentele necesare pentru a putea fi citite. Nu contează ce fel de biblioteci avem: clasice sau digitale. Ambele trebuie dezvoltate, fiindcă o Bibliotecă este un „terminal” în care se stochează cărţi în diverse formate.

Bibliotecile clasice şi bibliotecarii nu trebuie să se teamă de toată această digitizare, de Internet şi de apariţia unoi noi suporturi. Bibliotecarii nu sînt nişte hamali care cară cărţile dintr-un depozit în altul, ci nişte specialişti. O bibliotecă virtuală nu este un depozit imens în care sînt aruncate cărţi la grămadă, ci un loc bine structurat, aranjat după criterii raţionale şi clare. Bibliotecarii sînt cei care pot să contribuie imens la această nouă formă de organizare. Împrumutul interbibliotecar ar trebui să se generalizeze între bibliotecile universitare şi cele judeţene, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de posibilitatea de a citi.

Există o abordare conservatoare la noi, conform căreia Internetul şi diversele suporturi digitale sînt privite cu suspiciune şi ca o formă de lux. Digitizarea nu este un lux, ci un mijloc mai ieftin de educare, informare şi acces la carte. Şi încă un lucru foarte important: bibliotecile nu pot fi privatizate, eficientizate în sesul înţeles acum în economia de tip liberal. Lor nu li se poate schimba destinaţia. De asemenea, nu putem accepta descentralizarea. Da, descentralizarea e la modă, însă Biblioteca are nevoie urgentă de centralizare: are un centru de comandă şi se decide de sus, pe criterii clare şi transparente, cum şi ce se achiziţionează, care sînt priorităţile. În România, proiectele mari şi importante nu se pot realiza decat la nivel centralizat, cu un şef cît mai sus pus şi care să se supună direct „Înaltei Porţi”.

Librării

Cel mai mare jaf care a avut loc în acest domeniu se numeşte „privatizarea reţelei de librării de stat”. Vechiul regim ne lăsase o reţea de librării cu sedii centrale, nu doar în oraşele mari, ci pînă şi în ultimul cătun. În URSS, în anii 1980, într-un sat obişnuit de la periferia Imperiului, unde am locuit cîţiva ani, puteam cumpăra orice carte apărea pe teritoriul lui. Pe cele mai deosebite, gen Enciclopediile, le puteam comanda. Tot acolo aveam acces la 3 biblioteci publice cu cărţi în 4 limbi. Aşa ceva este greu de imaginat azi într-un stat democratic precum România, membru UE şi NATO. Statul, în avîntul său de a privatiza, de a trece totul din proprietatea statului în proprietatea privată, a scos la mezat o excelentă reţea de librării. Ce s-a întîmplat acolo e deja un fel de „crimă cu premeditare”. În cîţiva ani, practic au dispărut mai toate librăriile din sate, orăşele mici, capitale de judeţ, iar treptat şi de pe arterele centrale ale oraşelor universitare.

Spaţiile care aveau ca destinaţie vînzarea de carte s-au reprofilat, aşa cum cere „sfînta proprietate privată şi dumnezeul pieţii” şi s-au transformat în te miri ce: de la vînzări de chiloţi, pînă la parfumuri scumpe, iar în ultimii ani în sedii de bănci. Spaţiile au fost, cum se spune, eficientizate. Întrebarea care se pune este: eficient pentru cine, căci comunitatea şi marea parte a societăţii au avut doar de pierdut. Situaţia, deseori, e cam aşa: cu cît un spaţiu e mai eficient pentru un numar mic de persoane (sau chiar una), el poate fi mai ineficient şi chiar dăunător pentru comunitate.

Nu sînt împotriva privatizării. Nu are nimic sfînt şi nimic diabolic, e doar o convenţie economică cu reguli destul de clare. Însă a distruge o infrastructură de o asemenea importanţă într-un stat modern, de a o privatiza cu scopul de a-i schimba destinaţia este un gest de o iresponsabilitate criminală. Efectele negative pe care le poate avea asupra unei comunităţi şi asupra societăţii în general sînt imense. Fireşte că au început să apară librării private noi, unele chiar foarte bune. Însă acest domeniu nu trebuie lăsat doar în mîna întreprinderilor private. Ei pot deschide cîteva librării în oraşele universitare şi cam atît. Pentru numărul de locuitori pe care-i avem, numărul de librării este foarte mic, de acea sectorul privat nu va putea niciodată rezolva această problemă. Sînt două măsuri pe care le poate lua Statul: fie să motiveze zona privată prin subvenţii sau reduceri fiscale care să ducă la deschiderea de noi librării şi în zone mai puţin „eficiente”, fie să înfiinţeze o reţea de stat. Eu cred în crearea unei reţele de stat, după un proiect bine gîndit care să aibă drept scop acoperirea unei arii cît mai mari. Dacă comuniştii au putut, noi de ce nu am putea?

Campanie de lectură

Avem modele occidentale, nu trebuie să inventăm nimic, doar să adaptăm. O campanie de promovare a lecturii nu înseamnă doar spoturi publicitare şi afişe stradale, ci o întreagă mişcare care are la bază un concept. O astfel de campanie sensibilizează publicul larg cu „marfa culturală” cartea, cu ceea ce înseamnă ea şi cu scriitorii acestora. Publicul se întîlneşte cu scriitorii şi cu cărţile lor, de aceea campania cuprinde o serie de lecturi publice, dezbateri, diverse manifestări tematice etc. De exemplu, decernarea premiulului Nobel pentru Literatură unei scriitoare de limbă germană născută, trăită o bună bucată de viaţă aici şi care are subiecte legate de România, ar fi fost un bun motiv pentru o campanie sau macar o sensibilizare a posibilului cititor de la noi. Mecanismele actuale de marketing, PR şi management, pe care le tot critic, nu trebuie să ne subjuge, ci trebuie utilizate acolo unde le este locul şi momentul. Scriitorul şi oamenii plătiţi să se ocupe de managementul cultural trebuie să ştie că nu tehnicile managment&PR&marketing ne fac pe noi, ci noi le facem pe ele. De asemenea, Statul trebuie să puna taxe mici pentru publicitatea culturală.

Premii

Premiile literare au ca scop cîteva obiective centrale. Impunerea pe piaţă a unor cărţi, autori şi direcţii literare de autentică valoare; popularizarea literaturii şi a autorilor de valoare; oferirea unui suport simbolic şi material care să ajute în primul rînd autorul şi cartea. Cu toate că în ultima perioadă au apărut premii importante precum cele ale Observatorului Cultural şi ale Fundaţiei Anonimul, cu toate că premiile USR şi cele de debut ale României literare au început să devină tot mai credibile şi obiective din punct de vedere valoric (atît cît pot fi de obiective nişte premii) ele nu au reuşit încă să ofere suficent suport simbolic şi financiar pentru autor şi pentru carte.

Ar trebui ca în următoarea perioadă ele să devină evenimente de mare impact. De aceea, ele ar trebui permanent regindite. Premiile trebuie să aibă asumată o „ieologie” clară. Modelul cel mai bun este Booker Prize. Nu putem să facem un astfel de premiu din multe cauze, însă putem să luam modelul unor ţări din est la fel de literaturocentrice ca şi noi şi care au reuşit să găsească mecanisme prin care să impună pieţei anumite valori şi criterii literare, nu să se subordoneze în totalitate pieţei.

Uniunea Scriitorilor Români

USR nu este o maşină de produs scriitori, ci o organizaţie profesională, care are mai degrabă funcţia unui sindicat. Ea îşi protejează breasla şi de obicei se luptă cu Statul, indiferent că acela e comunist sau capitalist. Statul, la rîndul său, trebuie forţat, pus sub presiune, el fiind tentat mai degrabă să utilizeze structuri de tipul USR decît să le apere interesul. Statul răspunde doar cînd e lovit. USR, scriitorii, intelectualii trebuie să lucreze cu el pe două mari fronturi. Să-şi construiască un lobby puternic în zona politicului, pe care să-l poată influenţa direct, şi să impună proiecte pe care Statul să le pună în aplicaţie. Dacă nu vrea cu binişorul, nu răspunde la texte scrise, să se treacă la acţiuni mai radicale.

Imaginaţi-vă ce impact poate avea o conferinţă de presă cu o problema gravă concretă. (Ideea o susţinea şi domnul Nicolae Breban, recent). De exemplu, suma alocată profesorilor pentru procurarea de cărţi, care a fost tăiată de la buget. Şi apar la TV Pleşu, Dinescu, Manolescu, Patapievici, Breban, Cărtărescu şi îşi spun păsul. Nu reacţionează nici de data asta, se trece la greva foamei. Impactul poate fi colosal. Scriitorii au uitat că ei chiar sînt o forţă, din păcate se comportă angelic şi îşi pierd energiile denigrîndu-se public. Îmi pare rău, dar vechiul stat-regim ne lua mai în serios, se temea de noi. Noul regim nu se mai teme, iar un stat care nu-şi respectă poeţii şi îi exilează într-o formă sau alta, înseamnă că are probleme grave. Intelectualii ar trebui să-şi readucă aminte că rostul lor iniţial nu era acela de a acumula valori monetare şi funcţii publice, ci de a lupta pentru binele comun.

Statul

Avem Statul pe care-l avem, după chipul şi asemănarea noastră. Nu are proiect, iar principalul lui motor e oportunismul şi corupţia. (În ultimii ani elita politică şi culturală din zona dreptei, care e dominantă, propovăduieşte privatizarea totală. E interesant însă că majoritatea apologeţilor „pieţei totale” sînt angajaţi la Stat). Statul mai încearcă să se supună „Înaltei porţi” care se schimbă cu regularitate la 50 de ani. De data asta e una mai luminată, însă să nu ne facem iluzii nici cu privire la „Poartă”, nici cu privire la Stat. Statul nostru nu are proiecte serioase în domeniul educaţiei şi culturii. Nu are idei, soluţii, iar elita culturală nu îl forţează şi nu vine cu propuneri, cu soluţionări de probleme. Statul zice că nu are bani pentru asta. Eu zic că bani are, nu are voinţă. E vorba de foarte puţini bani: cu banii pe cîţiva kilometri de autostradă care oricum nu se face se poate realiza un proiect care ar schimba faţa României. Da, şi cu o echipă foarte mică, dar pricepută.

Dacă vrea o educaţie şi o cultură ieftine, atunci să găsim noi o variantă ieftină şi să-i propunem. Statul român actual este condus ca un SRL. Un amic de-al meu zice şi mai bine: ca un CAP de SRL-uri. Un Stat nu este o afacere care are ca scop doar înmulţirea banilor. El ar trebui să înmulţească şi să dezvolte şi creiere. Statul nu e făcut să-i apere pe cei puţini „privaţi” de „ineficienţa” celor mulţi, săraci, ci este structura care trebuie să creeze condiţii pentru ca toţi să avem aceleaşi şanse, cel puţin la educaţie şi sănătate.

  1. Trebuie depăşită ideea-clişeu cum că statul este „un prost administrator”, iar privatul un „excelent administrator”. E o temă lungă şi complicată. Eu cred că putem porni de la o premisă minimă: ambele pot fi şi bune şi proaste. În domeniul culturii, putem aduce exemple la îndemînă: în acest moment, una din cele mai dinamice şi creative instituţii de cultură de la noi, foarte iubită de publicul tînăr, este o instituţie de stat, condusă de o mînă de oameni, Centrul Naţional al Dansului – Bucureşti. ICR e alt exemplu pozitiv. Pe partea mitului eficienţei privatului poate fi adus ca exemplu modul în care sistemul financiar bancar modial, esenţă a sferei private şi a eficienţei, trebuie să fie salvat din 20 în 40 de ani de Stat, cea mai „ineficientă” structură.
  2. Politica neimplicării statului în acest sector nu este în interesul său şi este dăunător pentru cetăţenii săi. De 20 de ani, Statul asistă, este părtaş la distrugerea unei imense infrastructuri culturale şi educaţionale, ca să ne referim doar la domeniul despre care discutăm. El trebuie să-şi revizuiască urgent această poziţie şi să-şi redefinească rostul.
  3. c. Statul trebuie să-şi regîndească priorităţile în domeniul cultural. El deţine o infrastructură în care a investit şi în perioada precomunistă şi în perioada comunistă, şi nu trebuie să renunţe la ea. Politicile de privatizare totală sau de neimplicare a Statului în industriile culturale sînt distructive pentru cetăţeni şi implicit îi dăunează şi Statului. Statul nu trebuie să devină o sursă de cultură sau de bani, ci trebuie să pună la dispoziţie o infrastructură şi să aibă un rol de mediator.
  4. Crearea unui rol central al statului în domeniul cultural şi al educaţiei nu presupune distrugerea privatului.
  5. Un stat care investeşte în cultură şi educaţie are dreptul să impună anumite forme de impozitare. El trebuie să găsească forme de impozitare a unor industrii care să contribuie la fondurile culutrale. Avem o mulţime de modele europene: jocuri de noroc, alcool, ţigări etc. Acum cîţiva ani, în Estonia, ţară cu un nivel de educaţie şi cultural destul de ridicat, vedeai afişe cu sloganul: Jucaţi (la Loto), Beţi şi Fumaţi – aşa veţi susţine cultura şi educaţia din ţară!
  6. Scăderea numărului de cititori face ca afacerea cu cartea să fie o afacere foarte neatractivă pentru piaţa liberă. Aceasta duce la rîndul lui la dispariţia librăriilor. Problema difuzării este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă piaţa de carte. În România, piaţa de carte este estimată la o valoare de 50 mil. Euro. E o cifră nesigură din lipsă de studii pe domeniu, însă e o sumă infimă în comparaţie cu ţările ocidentale, sau chiar centraleuropene. Germania are o piaţă de 10 miliarde Euro şi publică 96.000 te titluri anual (în 2009). Noi estimăm 12.000 de titluri. Din datele de care dispunem, vedem că între 1990 şi 2010, editarea de cărţi a cunoscut o evoluţie importantă: numărul de titluri a crescut de la trei la 15 mii; în schimb, tirajele au scazut de la 57 milioane la abia 9 milioane. E vorba de sărăcirea generalizată a populatiei, care cumpără tot mai puţine cărţi (de şase ori mai puţine cărţi). Editarea e de cinci ori mai diversificata, dar lectura e de şase ori mai redusa. La această problemă trebuie găsite urgent soluţii.
  7. Mai mult, pînă acum, cîştigurile autorilor si ale traducatorilor erau impozitate, conform Legii, cu 10%. Guvernul actual, din lipsă cronică de bani, adîncita acum de criză, încearcă să impoziteze şi autorii cu acel cumul de impozite şi taxe cu care sunt loviţi angajaţii şi angajatorii în cazul contractelor de angajare obişnuite. Acestea, cumulate, se ridică la peste 70% din ceea ce primeşte omul în mînă (net), iar aplicarea unei asemenea legi fie ar arunca în aer preţul cartii (deja prea mare pentru piaţa autohtonă), fie ar genera diverse malversaţii contabile care să permită supravieţuirea ambelor părti (primejdios şi jenant pentru toată lumea), fie ar reduce drastic numarul contribuţiilor originale, din lipsă de posibilităţi materiale. Şi, deja în momentul acesta, dupa cum bine ştim, e problematic să trăieşti din drepturile de autor, chiar şi fără să ne mai lovească pe toţi barosul unor impozite suplimentare.
  8. Administraţia Fondului Cultural Român există teoretic, are programe de sprijinire a culturii scrise, dar modul de lucru cu aceasta instituţie este atît de birocratic, de greoi şi de restrictiv, incat multe edituri au renunţat să mai facă apel la acest tip de subvenţie. Cunosc o mulţime de editori care, după cîţiva ani în care s-au straduit din greu să respecte toate imperativele legislaţiei în domeniu şi să facă echilibristica de contabilitate fără de care nu ajungi la calculele necesare, s-au săturat şi au renunţat să mai ceară subvenţii.
  9. Ministerul Culturii a avut un fond dedicat achiziţiei de carte pentru biblioteci. Programul a mers greoi, cu multe probleme. A fost închis din lipsă de fonduri. Profesorilor li s-a luat sprijinul financiar pentru achiziţia de carte. Aceste fonduri trebuie urgent repornite.
  10. România impozitează tot de-a valma, fără priorităţi şi distincţii. Că-i carne sau ou, că-i cărămidă sau salopetă, că-i viezure sau carte, tot 16% e impozitul pe profit. Statul trebuie să scadă acest impozit.
  11. Altă problemă dificilă sînt impozitele şi taxele aplicate atît angajatului, cît si angajatorului: în cazul unei abordări legale a chestiunii, aceste impozite constituie o povară grea pentru întreprindere.  În total cifrîndu-se (ce trebuie să plătească angajatul plus ce trebuie să plătească întreprinderea) la mai mult de 70% din ceea ce primeşte angajatul în mînă.
  12. Avem o Lege a cărtii, e sublimă ca toate legile noastre, dar are un mic defect: nu funcţionează. E blocată la comisii, ministere etc. De exemplu: în Legea cărţii acum în vigoare, se prevede înjumătăţirea taxelor poştale pentru carti, dar nu se aplică, Poşta explicînd că nu există fonduri cu care s-ar putea acoperi această reducere.
  13. Toate cărţile care se editează pe hîrtie să se producă şi digital şi să se creeze o bază de date la care să aibă acces gratuit orice cetăţean (vezi proiectul „Piraterie naţională”.)
  14. Înlocuirea treptată a manualelor pe hîrtie cu manuale digitale. Digitizarea României va duce la dispariţia mafiei din domeniul manualelor. Dispare suportul lor pe hîrtie, apare accesul la manuale digitale gratuit, dispare mafia producerii lor. Book Reader-ele sînt finanţate de către Stat.
  15. Trebuie urgent creat un fond special pentru susţinerea cărţii pentru copii (scriere, ilustrare, editare), pentru promovarea şi achiziţionarea ei.
  16. Digitizarea şi accesul gratuit la cărţi electronice poate fi un proiect de proporţii şi poate avea un efect extraordinar mai ales asupra educaţiei. Statul nu a reuşit şi nu va reuşi în următoarea perioadă să ne pună la dispoziţe o infrastructură, un mecanism de educaţie gratuit şi de calitate. Situaţia educaţiei şi a calităţii umane din această zonă se înrăutăţeşte cu viteză. Practic trebuie să ne luăm educaţia în propriile mîini, să ne autoeducăm dacă vrem să supravieţuim. Accesul la ridere, la cărţi gratuite poate cel puţin ameliora degradarea sistemului de educaţie. Iar Statul, cu investiţii minime, poate avea un profit uriaş: cetăţeni ceva mai educaţi.
  17. Punerea urgentă în aplicare a „Legii cărţii”, care e blocată pe la diverse ministere.

Realizări

Reamintesc cîteva realizări importante din ultimii ani.

  1. TVA de 9% la carte (e foarte interesant că, după ce primul-ministru Radu Vasile a devenit poet, cu carte publicată, a venit şi cu o soluţie economică pentru acest domeniu). Ştiu că e un nivel al TVA-ului discutabil.
  2. Crearea Centrului Naţional al Cărţii care coordonează cîteva excelente programe de traducere şi burse pentru traducători.
  3. Crearea Books in Print prin colaborare între AER şi o fundaţie olandeză, program care se speră să fie pus în funcţiune în curînd.
  4. Organizarea celor două tîrguri de carte: Bookfest şi Gaudeamus.
  5. Apariţia premiilor literare ale Observatorului Cultural şi Fundaţiei Anonimul, precum şi creşterea nivelului celor de la USR şi România Literară.
  6. f. Apariţia blogurilor literare şi celor dedicate cărţilor precum şi unor evenimente permanende deicată literaturii şi cărţii (ex. Poeticile cododianului, FILB, Institul Blecher, Lecturi urbane, Povestitorii de la Şosea etc.)

UN TEXT DE VASILE ERNU

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari pagina personala urmareste-i pagina de Twitter

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!