RSS Feed

Viața de după proteste. Un răspuns pentru Cătălin Tolontan

vezi toate articolele de
23 Jan 2012 la 15:59 113 comentarii 3328 vizualizari.

Acesta este un răspuns pentru Cătălin Tolontan (sau Tolo, cum l-am cunoscut), la un articol în care mi se adresează direct (dar ca pretext de dezbatere) ieri. Dar și pentru toți cei care, în ultimele zile (săptămâni deja) și-au pus (și mi-au pus) întrebarea care e ”pasul următor” protestelor (în ideea că acestea vor duce la o schimbare de mentalități și, implicit, de sistem în România). Iar pasul următor înseamnă ”ce” și ”cine” (în ordinea asta, chiar dacă, în textul de față le voi aborda invers).

Nuanțe – Cuvintele

Mai întâi un preambul legat de nuanțe. Nu știu dacă îți mai amintești (eu am ținut minte pentru că era vorba de un text propriu) cât am discutat (în contradictoriu), în decembrie 1999, pe marginea unui cuvânt pe care îl folosisem într-un articol (”viabil” pe care doreai să-l înlocuiești cu ”vital”). Discuția a durat câteva ore și, a doua zi, am trecut pe la librărie de unde am cumpărat un DEX pentru redacție. Nu are importanță cine a avut atunci dreptate; episodul l-am reamintit pentru a sublinia că printre cele câteva obsesii pe care le am se numără (la loc de frunte) cea legată de nuanțele cuvintelor și expresiilor din limba română. Cu atât mai mult în cazul textelor scrise, unde, în lipsa tonului, se poate ajunge la interpretări dintre cele mai diferite în raport cu intenția autorului.

Astfel, primul lucru pe care l-ai remarcat în articolul la care faci referință, a fost expresia din titlu: ”profitorii sistemului”. ”A profita” (”a beneficia”, ”a folosi o ocazie sau un prilej”) nu are o conotație negativă apriorică. Conotația depreciativă (”a urmări un folos în orice împrejurare”, ”a căuta să obțină cu orice preț un câștig personal, fără a ține cont de interesele altora”) este doar al doilea sens reținut în DEX. Într-adevăr, acest sens depreciativ este indus de articol, însă doar după enumerarea argumentelor pe care le-am prezentat. Așadar reprezintă o concluzie și nu un verdict (din nou e vorba de nuanțe: în practica judiciară, procurorii și apărătorii pun concluzii pe baza probelor administrate, verdictul e dat de instanță, în funcție de argumentele și concluziile procurorilor și avocaților). Prin specificul profesiei, un jurnalist poate doar să prezinte argumente (probe, fapte, deducții) și, eventual, să pună concluzii – verdictele aparțin cititorilor.

(Și fac o paranteză, tot legată de nuanțe, pentru că unii cititori, colegi, precum și una dintre cele două persoane vizate de articol s-au arătat deranjate de duritatea termenului ”furt”, folosit tot în titlu. Pe lângă semnificația penală, în limba română există nenumărate expresii formate cu acest cuvânt – ”a fura inima”, ”a fura meserie”, ”a-l fura peisajul”, ”a-l fura somnul” etc. Inclusiv „a fura căciula”, adică ”a amăgi” sau ”a se autoamăgi”. Folosind o expresie – ”a fura frumos” – și nu doar cuvântul ”a fura”, în contextul unui articol de tip analiză/comentariu (nu într-o știre) care face referire la practici publicitare, am considerat că sensul de ”amăgire” și ”auto-amăgire” este destul de evident. Astfel, înțeleg să-mi cer scuze celor care s-au gândit – cititori, colegi, persoane vizate – la interpretarea în sens penal, subliniind că nu aceasta a fost intenția mea).

”Cine” – Oamenii

După acest preambul, să trecem la lucrurile importante. ”Cine?” și ”ce?” va fi după proteste. Mai întâi e de remarcat că încă nu suntem ”în viața de după” – protestele sunt departe de a se fi încheiat, iar dacă se încheie acum, înainte ca cei vizați să facă importanți pași înapoi, ceea ce discutăm acum va rămâne, în cea mai mare parte, o discuție strict amicală. Dar întrebările ”cine?” și ”ce?” sunt evident justificate, pentru a nu risca să ne trezim într-o bună dimineață fără președinte, fără premier, miniștri, parlamentari și alte persoane din vârful piramidei publice. Foarte mult nu mă sperie această perspectivă și cred că societatea românească e cu mult mai matură decât în urmă cu 22 de ani pentru a nu mai confunda prioritățile. Pentru a înțelege că nu trebuie să caute persoane care să schimbe sistemul, ci pentru a propune/promova persoane potrivite pentru funcțiile sistemului. Implicit, să identifice corect funcțiile sistemului (care nu sunt de ”a conduce”, ci de a asigura, corect și cu șanse egale  – ”șansele egale” nefiind însă ”egalitarism” -, educație, sistem sanitar, infrastructură, legislație, administrare publică, justiție etc.)

E drept, optimismul meu se bazează pe o aparentă utopie, având ca model (argument) auto-guvernarea civică propusă de Saramago în ”Eseu despre luciditate”, care vine după ”orbecăirea” din ”Eseu despre orbire”. Spun ”aparentă utopie”, pentru că marile cărți sunt inspirate din viața reală. Pe care nu doar că o descriu, ci și o anticipează, și, prin însăși pătrunderea lor în conștiința publică, o modelează în sensul anticipat.  Și avem destule exemple (de la zborul pe Lună, submarine, inteligență artificială, roboți etc.) în care ceea ce părea pură ficțiune/utopie literară a devenit ulterior realitate cotidiană.

Răspunsul la întrebarea ”Cine?” nu ține, așadar, de politică. Nu e vorba de Antonescu și Ponta (am mai scris despre asta), oricât de mult s-ar amăgi (la rândul lor) că ar fi așa. Și oricâți agitatori cu carnet de partid au ieșit în piețe în ultimele zile nu pentru a-și striga propriile nemulțumiri (demers civic absolut legitim), ci pentru a colora și distorsiona politic protestele. ”PDL și USL aceeași mizerie” și ”Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați” sunt mesaje dincolo de orice echivoc pentru a exprima despre ”cine” NU e vorba.

Sistemul contestat la care fac referință nu se reduce însă doar la dimensiunea politică. Ci și la partenerii și promotorii civici ai politicului. Marile firme de PR, adverstising și lobby se află la loc de cinste printre acești parteneri sociali (poate chiar pe primul loc) ai actualului sistem politic. În numele unor companii ori investitori strategici au influențat legi și luarea deciziilor. Au mers până acolo încât să creeze o societate civilă paralelă și convenabilă (au înființat ONG-uri, fundații, asociații, grupuri ”independente”), care să mimeze susținerea publică și care să acopere vocea reală a societății civile (mai multe pe această temă, aici).

Nu faptul că ar fi colaborat cu RMGC ori cu firme de stat reprezintă o problemă (ori cu Vântu, Patriciu, Voiculescu, Păunescu jr. etc., în cazul nostru), ci modul în care au făcut-o. Câtă încredere pot să am într-o persoană care a încălcat în mod repetat regulile propriului domeniu de expertiză (mă refer la Bogdan Naumovici, iar încălcarea acestor reguli nu este o concluzie a mea, ci constatări ale unui organism profesional din domeniul lui de activitate)? Cum să analizez/interpretez ideile pe care le promovează? Ce grilă să le aplic pentru a înțelege cât mai exact ce propun? În cazul unui arhitect ori (mai ales) urbanist pot să mă uit peste ceea ce a proiectat (iar proiectele arhitecturale și urbanistice se află în strânsă legătură cu sociologia și modelele sociologice, astfel încât o asemenea evaluare poate oferi un răspuns apropiat de realitate). Publicitatea are, la rândul ei, legătură cu mentalitățile colective. Deconstrucția unor mesaje publicitare oferă, așadar, răspunsuri despre conceptele promovate (și voi reveni asupra acestei deconstrucții).

Prin excludere, e evident însă că tot nu se poate oferi un răspuns la întrebarea ”cine?”. Pentru a nu continua pe linia distructivă (generată de imensa lipsă de încredere socială), o să fac o scurtă trimitere la anul 1990. Atunci am avut ”pe cine” (Rațiu, Câmpeanu, Coposu), dar n-am avut maturitatea necesară să-i vedem. Ca oameni, dar, mai ales, modelele principiale și sociale pe care le propuneau. E posibil să mai fi fost și alții, care n-au ieșit în față sau care s-au retras prematur (e o întrebare care mă săcâie și care mi-am pus-o de mai multe ori: ce s-ar fi întâmplat dacă fracțiunea civică din FSN nu s-ar fi retras în momentul în care formațiunea și-a anunțat intenția de a se transforma în partid politic, candidând la alegeri. Ar fi putut sau nu să influențeze din interior sistemul?).

Dar asta e, acum, istorie. O să facem aceeași greșeală? Să nu-i vedem pe cei care pot aduce o schimbare reală? La propunerea ta, vin cu o contra-propunere și o provocare. Cel puțin pentru București. La sfârșitul anului trecut, președintele Asociației Salvați Bucureștiul, Nicușor Dan, și-a anunțat intenția de a candida pentru funcția de primar general al Capitalei. Nu a avut și nu are însă vizibilitatea și conexiunile lui Bogdan Naumovici, vânat de televiziuni imediat ce a ajuns în piață. Despre acțiunile celor de la Salvați Bucureștiul am mai aflat pe ici, pe colo. Pe Nicușor Dan nu-l cunosc însă și nu am idee cu ce se mănâncă. Asta e provocarea (pentru tine și alți jurnaliști din București). Un nume și o idee pot să pară puțin (la Cluj, cel puțin deocamdată, nu am nici măcar acest nume). Dar reprezintă un început. Al căutării și al unor dezbateri reale. Ăsta e job-ul nostru, al celor care ”zâmbim și îi contrăm răbdători pe oricine sugerează măcar că am avea vreun interes în chestiunile pe care le susținem”, cu mai multă sau mai puțină patimă. E un rol (și o responsabilitate) în care am rămas destui de puțini, iar unii dintre noi conectați la aparate.

”Ce” – Studiu de caz

În fine, am ajuns și la ”ce?”. Discuțiilor teoretice le contrapun un studiu de caz. Pentru a înțelege de ce platforma ”Împreună 2012” (ideile + oamenii care le promovează, referindu-mă acum strict la Bogdan Naumovici) nu reprezintă pentru mine o schimbare. În primăvară se împlinesc 10 ani de când urmăresc cazul Roșia Montană. E vorba de zeci de drumuri, sute (fără nici cea mai mică exagerare) de interviuri, discuții, participări la dezbateri și conferințe publice pe această temă. Studii comparative cu alte cazuri din lume. Cărți, documente de arhivă, procese, corespondențe diplomatice citite. Participări la protestele publice și monitorizarea (atât cât o poate face un singur om) a articolelor apărute în mass-media autohtone și internaționale. De la începutul anului m-am mutat pur și simplu la Roșia Montană pentru a urgenta finalizarea unei cărți pe această temă. Cu riscul (inerent) de a nu avea dreptate, afirm că ceea ce se întâmplă la Roșia Montană este imaginea a ceea ce s-a întâmplat în societatea românească în ultimele două decenii (cu toate problemele ei sistemice – politice, sociale, economice, culturale, de mediu).

Iar această imagine se suprapune într-o mare măsură peste ceea ce propune manifestul ”2012 – Sfârșitul lumii lor”. Am mai făcut referire la paragraful următor. ”Vrem să nu mai fim furaţi? Nu e atât de greu. E suficient să nu mai acceptăm un stat care se comportă de parcă ar fi stăpânul nostru. Să ne gândim la el, de acum, ca la un angajat de-al nostru. Care trebuie plătit doar pentru ceea ce face pentru noi. Care nu are dreptul să îşi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele noastre. Care nu are nici dreptul de a se împrumuta fără să-şi întrebe patronul, adică pe fiecare dintre noi. Astfel, majoritatea banilor noştri ar rămâne la noi, nu în portofelul statului, din care orice politician se poate servi când vrea.”

La Roșia Montană, statul (primarul, consilierii locali și județeni, angajații ministerelor, legile) nu mai e stăpân. Ci un angajat. Angajatul însă al unei firme private. Al unei corporații. Banii sunt la această companie. Asupra statului, societatea civilă încă mai are mijloace de control (și sancțiune). Pe care însă nu le folosește suficient ori pe care doar acum învață să le folosească cu adevărat. O companie privată îți râde în față. Și cedează din bani (plătește) doar atât cât consideră necesar. ”Asistența socială” îmbracă astfel cele mai ciudate forme. Și se rezumă la fârâmituri. Am întâlnit persoane care s-au angajat la RMGC în urma unor intervenții ale primarului. De altfel, de cei mai mulți dintre angajați, RMCG nu are nevoie pentru a-și desfășura activitatea. Sunt oameni care mută zăpada de pe o parte pe alta a drumului ori se plimbă în sus și în jos pe uliță cu câte o scândură în spate. În vară coseau și curățau buruienile pe marginea șanțului. S-a ajuns la situația în care între a fi angajat la Primăria Roșia Montană și a fi angajat la RMGC nu e o prea mare distincție. Dacă e necesară efectuarea unei lucrări publice pentru care Primăria nu are suficienți angajați, RMGC îi sare în ajutor.

Ziua localității Roșia Montană e declarată oficial ”Ziua Minerului”, o sărbătoare câmpenească, cu mici și bere, în luna august. Asta chiar dacă ”Ziua Minerilor”, mai exact Sfânta Varvara, e pe 4 decembrie, iar atestarea documentară a localității (cea mai veche atestare documentară a unei localități din România) este pe 6 februarie (în urmă cu 1881 de ani). Holurile Primăriei sunt pline de panouri publicitare cu fotografii de la petrecerea din august, în timp ce despre celelalte două date nu există vreo mențiune, cât de mică. Inutil a mai specifica cine suportă financiar ”distracția” din august.

Tot în parteneriat public-privat, RMGC intenționează să renoveze și să dea în funcțiune două unități hoteliere în localitate (aspect despre care am mai scris). Nu doar că acest lucru crează o concurență neloială între ”investitorul strategic” și localnicii care au fost blocați în a-și dezvolta propriile afaceri de turism, ci menține și accentuează starea de dependență față de companie. O dependență întreținută, repet, cu fârâmituri (salariile a 20-30 de angajați pe o lună sunt echivalentul a unei singure difuzări ale unui clip publicitar de 30 de secunde pe un post comercial de televiziune, la o oră de maximă audiență).

Un astfel de sistem de ”angajare” a statului îl consider ca fiind defect. De ce citesc paragraful în cauză într-o asemenea grilă am arătat mai sus: pentru că unul dintre inițiatorii manifestului ”2012 – Sfârșitul lumii lor” a avut propria contribuție la crearea acestei stări de fapt. Statul nu poate fi de-responsabilizat de atribuțiile lui (iar responsabilizarea nu trebuie confundată cu centralizarea). În cazul Roșia Montană au fost propuse sisteme alternative de dezvoltare (bazate pe micile inițiative private – turism, agricultură, micro-industrie alimentară, prelucrarea lemnului), însă vizibilitatea și dezbaterea lor este mult îngreunată de un blocaj mediatic aproape generalizat. Conceptul de ”economie locală” (în care se încadrează și soluția alternativă pentru Roșia Montană) lipsește aproape cu desăvârșire din dezbatarea publică autohtonă. E un concept care presupune descentralizarea, dar care nu anulează responsabilitățile statului (de asigurare a infrastructurii, de adoptare a legislației care să permită rezolvarea directă – de către comunitate – a necesităților sociale, fără a mai trece prin pârghiile birocratice, consumatoare de resurse și generatoare de corupție).

Răspunsul la ”ce?” nu se găsește, așadar, în mâinile unei elite care să decidă plenar la nivel macro-economic și macro-social, ci în ale unui grup care să creeze cadrul necesar pentru găsirea micro-soluțiilor pentru fiecare comunitate în parte. Comunitatea locală, care își cunoaște mult mai bine resursele și necesitățile și ale cărei decizii nu sunt biasate agresiv, va găsi mult mai repede soluțiile specifice. Nu o elită generică trebuie să căutăm, ci o elită responsabilă.

Punct și virgulă

Tolo (și sper că se înțelege că și acest răspuns, la fel ca textul tău adresat mie, a fost tot un pretext pentru dezbatere), nu pot decât să remarc (bucuros) că suntem (la fel ca până acum) de aceeași parte a baricadei (generice, la rândul ei). Că avem aceleași întrebări la care căutăm răspunsuri. Iar faptul că răspunsurile fiecăruia sunt diferite și/sau chiar contradictorii nu înseamnă că unul (sau altul) ar fi influențat de alte interese decât cele pe care ni le-am asumat în momentul în care ne-am ales și asumat job-ul. Că eu sau tu avem dreptate e o abordare cu o relevanță prea mică, atâta vreme cât prin însăși natura job-ului nu putem pune decât concluzii, nu verdicte. Și, cum la rândul lor, verdictele pot fi corecte sau greșite, implicit nu vor putea ”să dea dreptate” unuia dintre noi decât într-un mod relativ. Iar acest relativism este crucea pe care ne-am asumat-o (pentru că niciodată nu vom avea vreo confirmare, alta decât cea strict interioară, a fiecăruia), dar și salvarea (atunci când greșim).

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari pagina personala

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!