2009 a fost SF sau n-a fost deloc (partea a doua)

Partea a doua, în care avem de-a face cu mulţi roboţi, desene animate, filme pentru adolescenţi şi în care Bruce Willis salvează (din nou) lumea, umanitatea şi mapamondul.

Planet 51

Must-see pentru amatorii, iubitorii şi cunoscătorii SF-ului american 50ist, de la care (pre)ia în colimator obsesii nu tot timpul inteligente (monştri extratereştri carnivori şi cu capacitatea de a controla minţile aborigenilor) dar o face într-un sistem inteligent şi umoristic. Este un E.T. pe invers, cu omuleţi verzi ca protagonişti şi victime ale panicii cauzate de aterizarea unui cosmonaut 100% uman şi 200% american (maxilar pătrăţos, ochi albaştri, lipsă de know-how şi posing alarmante).  Animaţie simpatică, umor deştept, câini din Alien şi paranoia delicioasă.

Push

Pe româneşte i s-a zis “războiul minţii” dar nu este nici pe departe un film cu şahişti. Este “lejerache de vară” (cum ar zice un amic), film cu şi pentru adolescenţi bazat pe aventurile unor adolescenţi dotaţi cu super-puteri (telekinezie, previzuni, bla bla). Junele Chris Evans (în trecut inflamatul din Fantastic Four) trebe să o recupereze pe juna Camilla Belle (ca aspect clonă de Liz Taylor) din mâinile şi experimentele unei agenţii secrete. Urmăririle, previziunile şi împuşcăturile din şantier şi explozile de acvarii (secvenţe destul de memorabile) au loc într-un colţ de Asia (Hong Kong, pare-mi-se) cu zgârâie-norii şi mahalalele aferente. Tot din Asia (extremă) vine şi abordarea vizuală, nu foarte originală (pe alocuri pluteşte un iz pregnant de Night Watch bekmambetovian) dar plăcută la privit. O versiune mult mai adrenalinoasă şi mult mai puţin tembelă de X-Men şi Jumper.

Screamers: the Hunting

Sequel al unei adaptări de povestiri semnate Philip K. Dick. Straight to DVD, un rolişor pentru Lance Henriksen, serie B pur-sânge. Deci nu chiar pentru oricine. Pe planeta Sirius 6B nişte  urlători (roboţi de luptă subterani, creaţi pentru a identifica pulsul şi ucide fără discriminări) au oaspeţi. Un echipaj trimis pentru a răspunde unui semnal SOS. Care va fi decimat şi infestat. Gândacii metalici au învaţat două lucruri importante: să se reproducă pe cale şi la scară industrială dar şi cum să îşi transforme victimele umane în cyborgi. Deci multe împuşcături dar şi ceva gore. Fără efecte speciale, acting sau buget uimitoare, dar enjoyabil în liga lui de sequeluri de serie B.

Sleep Dealer

Titlul sună bine, afişul arată bine. Filmul vrea să spună chestii deloc comfortabile despre The US of A. Despre laşitatea războaielor cu drone telcomandate de la foarte mare distanţă şi despre politica  deloc amicală faţă de vecinii mexicani. Care sunt ideali şi ca ţinte pentru target practice dar mai ales ca forţă de muncă ieftină. Muncă cyber-punk, şi ea comandată (ca şi războaiele) de la mare distanţă.  Avem deci un viitor proxim probabil (şi reprobabil), un unghi poltic, o dramă de familie şi etnie. Ce-i lipseşte lui Sleep Dealer sunt foarte necesarele tempo narativ şi inspiraţie vizuală.

Star Trek

Marele reboot al aventurilor navei USS Enterprise este mai degrabă soap-opera decât space opera.
J. J. Abrams restartează cu actori sexy o mitologie devenită geek cult. Cumva accentul pică greşit: Star Trek nu mai este despre nave cosmice, călătorii în timp şi unitatea în diversitate şi adversitate a variilor specii humanoide dintr-un viitor galactic. Este o telenovelă galactică pentru puţoi. Cu Chris Pine ca protagonist (Kirk adolescent) bătăios, futăcios şi COOL nu mai rămâne mult loc şi de altceva.

Călătoria în timp, stabilirea de univers paralel celui din serialul şi filmele deja “clasice” şi complotul care vizează distrugerea Pământului sunt comasate, dar sunt acolo, şi au excitat destul de mult geekşii. Nu mă pot declara fan al făcăturilor marca Abrams, dar măcar Cloverfield funcţiona decent, pe când singurele două chestiuni pozitive ar fi Spock (în ipostaza bătrână, încarnat de miticul Leonard Nimoy; nici la prestaţia lui Zachary Quinto pe post de june vulcanian nu văd de ce ar avea cineva obiecţii) şi designul navei romulane (parcă fotocopiată de prin comics semnat de Ben Templesmith).

Surrogates

Bazat pe benzi desenate, cu un vag iz cyber-punk, cu Bruce Willis şi fără prea mult bun-simţ.

Nu am citit sursa desenată, dar ce-a ajuns pe peliculă este un story inept despre vitorul proxim în care 90% din populaţie zace şi mucegăieşte imobilă. Pentru că în viitor aproape toţi vom avea un cyborg propriu şi personal, constuit ca să semene cu o variantă foarte îmbunătăţită şi idealizată a posesorului. De unde bani pentru asemenea manevră şi de unde atât de puţină opoziţie la cyborgizarea cvasi-totală a contactelor sociale eu unul nu pot înţelege. Nu pot înţelege nici cum de un poliţai bătâior sare peste maşini după ani de atrofiere musculară (se întâmplă chiar şi lui Willis după ani de imobilitate într-un fotoliu-pat).

Un film care se vrea interesant şi adrenalinos dar care eşuează lamentabil.

Terminator: Salvation

Terminator 4 era posibil (narativ vorbind avea de unde se lipi) şi era probabil (oricât de neinspirate s-ar dovedi sequelurile la blockbustere aduc ceva bani). Deci a existat, dar a avut marele ghinion de-a pica în labele unui “regizor” care nici măcar să facă din îngerii lui Charlie un film sexy şi suportabil n-a fost capabil.

McG este un şmenar cu nume cool din 3 litere şi trei neuroni. Care cel mai probabil erau în revizie tehnică pe durata filmărilor.  Altfel, plictisul punctat de mici penibilisme numit Terminator Salvation nu poate fi explicat.

Scenariul nu-i nici genial, nici atroce. John Connor, musculos şef al rezistenţei post-apocaliptice anti-roboţi (Christian Bale, deosebit de lemnos) trebuie să îl trimită înapoi în timp pe Kyle Reece pentru a o însămânţă pe propria mamă (Sarah Connor, nu apare -rolul a fost abandonat într-un moment de inspiraţie de către Linda Hamilton).

Dacă Reece nu ajunge la Connor şi dacă nu este trimis înapoi în timp Connor nu se va naşte şi maşinile vor câştiga. Chestie care trebuie evitată, dar Marcus (Sam Worthington, deasemenea lemnos) cyborg din trecut care nu stie că de fapt este robot complică lucrurile. Mai degrabă Pinochio în Afganistan decât sequel al unor blockbusteruri glorioase, filmul lui McG este un găgăit care ratează chiar şi capitolul efecte speciale şi alură vizuală. Lucru deloc surprinzător de la un film care îl animează în 3D pe Arnold Schwarzenegger şi împrumută roboţi gigantici din Transformers.

Terra (aka Battle for Terra)

Calendaristic vorbind primul sf al anului cu rasa umană în ipostază de villain atacator de extratereştri a fost un desen animat cu 3D.  Battle for Terra, reintitulat simplu Terra. Deci ne uităm la stră-stră-etc-nepoţii noştri, animaţi 3D într-un viitor în care Pământul nu mai există şi nava cu ultimii supravieţuitori ajunge (tocmai când oxigenul era pe terminate) în dreptul unei planete cât de cât locuibile. Şi Terra chiar este locuită. De o specie bizară de creaturi vermiforme care întoată/zboară printr-o atmosferă fără oxigen. Un cosmonaut de război eşuat în misiune este adăpostit de o adolescentă-vierme-zburător. Fără amoruri inter-rasiale, fără scuze şi fără prea multe alternative, Aristomenis Tsirbas (regizor canadian cu nume foarte grec) reuşeşte o versiune narativ superioară de Avatar. Cu cca 8 mlioane de dolari, ceva mai multă imaginaţie şi mai puţini ştrumfi. Deci încă se mai poate.

The Box

Filmele lui Richard Kelly sunt cumva fascinante dar incomprehensibile, absurde dar profunde, new-age-ist apocaliptice, teribil de haotice.

Donnie Darko n-a devenit degeaba film cult: are un ambient letargic şi creepy, portaluri prin timp şi deznodământ tragic.

Southland Tales este too much, more than a lot, are mult prea multe, over-load informativ imposibil de filtrat de către spectator. Pe care îl  expune la fluid karma (cauzatoare de global deceleration), fisuri in cea de-a patra dimensiune şi talk-show-uri pe teme politice al unei vedete porno (care a scris The Power, un scenariu despre sfârşitul lumii –care sfârşit se întâmplă ca în scenariu).

The Box porneşte la o poveste de Richad Matheson (clasicizată deja de o adaptare sub forma unui episod din Zona Crepusculară). Familia Lewis primeşte de la un străin o cutie cu un buton. Dacă apasă pe buton vor primi foarte mulţi bani şi cineva necunoscut lor va muri. Au 24 de ore pentru a se decide. Cutia nu are absolut nici un mecanism. Doar un buton. Soţia apasă butonul. Străinul revine cu banii şi cu menţiunea că viitorii beneficiari ai misterioasei scheme lugubre cu cutia vor fi nişte necunoscuţi. The end.

Kelly adaptează povestea lui Matheson (autor al multor povestiri şi romane SF ecranizate şi răs-ecranizate ca I Am Legend sau Somewhere in Time) dar continuă dincolo de iminentul deces al unuia dintre Lewişi. Ce rezultă nu-i nici horror, nici SF, nici thriller. Este un neo-giallo greu de curpins şi descris. În ecranizarea semnată de Kelly suspansul predomină (şi dap, este un suspans foarte deştept şi rezultat din lucruri deosebit de neobişnuite şi extrem de neclare care se întâmplă). Logica sucombă printre iţele unui scenariu care trimite şi spre Invasion of the Body Snatchers şi spre alte lumi şi dimensiuni. Finalul neclar, dar mai ales nemulţumitor, trage mult în jos unul dintre puţinele filme mustinde de suspans ale lui 2009.

Transformers: Revenge of the Fallen

Diferenţa dintre cretin şi nevăzubil este perfect ilustrată de G.I. Joe şi respectiv al doilea film cu transformeri (maşini, camioane şi elicopetere care se transformă în mega-roboţi). În poza de mai sus aveţi singurul motiv pentru care cineva trecut de vârsta pre-adolescenţei ar plăti bilet la cinema. Eu am cedat în momentul în care unul dintre roboţi se cam emoţionase şi era pe punctul de-a izbucni în lacrimi. Cum şansele de a o vedea pe Megan Fox cât de cât nudă erau inexistente şi cum alte motive pentru a suporta moaca imerb-slinoasă a lui Shia LeBouef sau glumiţele retarde presărate prin film nu am găsit pot spune că nu regret absolut deloc această vizionare avortată. Şi sincer de la Objects in the Rear View Mirror May Appear Closer than they Are (exact, clipul lui Meat Loaf de prin 1994) Michael Bay nu a mai dat vreo dovadă de talent regizoral.

Watchmen

Ecranizarea celui mai apreciat roman grafic din toate timpurile a căzut în mâinile lui Zack Snyder, devenit mega-regizor odată cu mega-succesul unei alte ecranizări: 300-le lui Frank Miller. Ce făcuse Snyder dintr-o poveste desenată iconic, cu foarte mult sânge, teribil de mult fanatism şi nuditate frontală masculină? Un film care în ciuda unor thong-uri de piele a fost acuzat şi de pledoarie pro-fanatism, şi de homoerotism dar şi de adăugiri politice (regina dârză care zbiară “send more troops!” nu a picat chiar bine în contextul epocii Bush).

Watchmen era însă cu totul şi cu totul altă poveste: efectiv ne-ecranizabil, scris de Allan Moore şi desenat de Dave Gibbons, cu un roman grafic în cadrul romanului grafic (care rezonează teme şi momente), cu poveste de un nihilism apocaliptic şi personaje deloc simpatice sau sănatoase la cap.

Filmul a surpins cel puţin plăcut. Echipa de scenarişti a ştiut ce şi cum să elimine (romanul grafic interior, o parte din marele complot) şi a comprimat 4 decenii de istorie alternativă mondială într-un singur generic (cel mai bun lucru venit de la Hollywood în 2009 este tocmai genericul de la Watchmen, care foloseşte iconografia reală pentru a rescrie mai ceva decât Tarantino istoria). Fanatismul cu care Snyder a urmărit transpunerea din căsuţă de bandă desenetă pe peliculă serveşte din plin un film non-optimist, anti-spectaculos, sumbru şi inteligent. Fără intervenţii feministe sau neo-con pe text. Cu o textură vizuală unică. Capabil să re-creeze lumea lipsită de super-eroi dar protejată de Dr. Manhattan în care este 1985 si cel de-al treilea mandat al lui Richard Nixon la Casa Albă coincide cu o apocalipsă extrem de necesară.

Vedeţi filmul (sau măcar genericul) dar nu rataţi benzile desenate!

Wolverine

Cel mai bun film cu mutanţii X-men este un spin-of, adicătelea lasă loc de desfăşurare unui singur erou din echipă. Loc de desfăşurare este cam mult spus pentru că trebuie să apară şi  Sabertooth, şi Gambit, şi Bolt şi Emma Frost şi DeadPool. Film pentru adolescenţi şi pentru fanii universului X-Men, deci inteligenţa unui film de acţiune de serie B combinată de Fx-urile marilor studiouri.

Oricât de iconic ar fi personajul Wolverine şi oricât de sexy ar fi considerat Hugh Jackman problemul filmului porneşte de la Liev Schreiber. Care este un actor mult mai capabil şi odată intrat în pielea nemesisului Sabertooth nu face decât să  capteze atenţia (destul de puţină, părearea mea, parol) pe care o poate capta, cu gheare de adamantium cu tot Jackman. Nici Gavin Hood, enfent prodige important de Hollywood din Africa nu se poate ridica peste nivelul său mediocru (Tsotsi, Rendition).

Film recomandat fanilor oamenilor x din comics şi de pe ecrane. Restul ar face bine să se abţină. Povestea este interesantă doar pentru cunoscătorii mitologiei Marvel, iar altceva menţionabil chiar nu există.

Pe post de concluzii… în 2009 SF-ul a privit chiorâş spre corporaţii (sursă a răului inter-planetar), guverne, armate  şi agenţii secrete (surse ale răului general), nano-tehnologie (sursă de angoase poate chiar nu totalmente absurde), entertainmentul american (sursă de sadism letal şi îndobitocire masivă) şi capacitatea Terrei de ne mai susţine/suporta (dar n-am dat de nimic capabil să egaleze ca impact emoţional munţii de gunoaie printre care mergea pe şenilele lui Wall-e). Aparent nimic nou. Dar este pentru prima dată când suntem, ca specie şi indivizi fie absolut neputincioşi în faţa dezastrelor, fie personaje negative cauzatoare de rele extreme semenilor noştri extratereştrii. Să fie un fel de trezire întru cinism, nihilism şi mizantropie? Sau doar un efect secundar al unei decade ignobile şi deficitare la capitolul optimism?

>>>>>>>>>>>>>>>>>

Linkuri suplimentare

Genericul de la Watchmen

Trei clipuri marca Michael Bay I Love You (Vanilla Ice), Rock and Roll Dreams Come True (Meat Loaf) şi Objects in the Rear View Mirror (Meat Loaf)

Button Button, episodul din Twilight Zone care a ecranizat (cu final schimbat şi detestat de autor) nuvela omonimă. Care este re-ecranizată şi prelungită în The Box.

Ce este, de fapt, un wolverin şi coperta primului comic în care a apărut Wolverine