Avatar – un film slăbuţ, dar un desen animat superb!

Am fost aseară, la IMAX, şi l-am văzut. Spre norocul nostru, n-a început mai târziu cu o oră, n-a fost întrerupt de 10 ori, nu s-a stricat 3D-ul, cum am auzit că li s-a întâmplat multora. Doar subtitrarea a fost varză: era pentru film normal şi, dacă voiai s-o urmăreşti, riscai să te ia mai întâi durerile de cap şi de ochi, apoi greaţa şi, într-un final, voma. Probabil că România nu e încă pregătită pentru 3D, aşa cum nu e încă pregătită, iarna, pentru ninsori. Nici sala în care am văzut filmul nu părea prea pregătită pentru cinema, în general. Nu avea suporturi în care să-ţi pui sucul, dar avea mult suc vărsat pe jos, ca o consecinţă firească a faptului că nu avea suporturi. Noi am chemat un domn să dea cu mopul, pentru că ni se lipeau tălpile, după care am stat, tot filmul, cu genţile de laptop în braţe. Nu puteam să le punem pe jos, unde era un amestec adorabil de apă şi suc (oricât a dat omul ăla cu mopul, era atâta suc încât rămăsese tot lipicioasă podeaua), că nu cred că s-ar mai fi dezlipit, la plecare. Apropo de plecare, la câţi bani s-au băgat în IMAX-ul ăla, merita şi culoarul de ieşire să fie mai larg şi mai puţin plin de tomberoane.

Filmul: mi-a plăcut, nu m-a plictisit deloc, dar ar fi meritat o ceva mai mare strădanie, la capitolul “poveste”. Problema nu e că e o superbanală, previzibilă şi schematică poveste despre bine şi rău, în care binele, logic, învinge, ci că ar fi putut, totuşi, să nu fie chiar făcută pe genunchi. Am înţeles convenţia de basm uşurel, pe bune, nu m-am dus acolo să fiu zguduită din temelii, nu m-am aşteptat să fiu nevoită să iau ore de psihoterapie după film, însă o atenţie mai mare la scenariu, nişte replici mai bune şi renunţarea la măcar 20% dintre clişeele tipic americăneşti ar fi făcut mult bine. Nu pot să zic însă nici că expedierea poveştii i-a dăunat prea mult, fiincă partea de efecte speciale chiar a făcut toţi banii. Notă mediocră lui Cameron pentru regie şi scenariu, dar nota 11 pentru lumea imaginară prin care m-a plimbat. E aşa de frumoasă şi de diafană, că, vorba cuiva, îţi vine şi ţie, ca şi personajului principal, să te îndrăgosteşti şi să rămâi în ea. Iar creaturile cu care ea e populată sunt splendide. Au corpuri longiline, albastre, cu cozi frumoase, nişte ochi ireali, o graţie şi o agilitate absolut fascinante. Jos pălăria şi în faţa băieţilor de la calculatoare, pentru realizarea ei tehnică.

Mergeţi să vedeţi Avatar, dacă n-aţi apucat încă. E spectaculos, chiar dacă, luat la bani mărunţi, e, vorba lui Ionuţ într-o conversaţie cu mine pe messenger, “un film lame, dar un desen animat foarte mişto”.

În definitiv, dacă nu schematiza la maximum povestea şi se-apuca să ne zgâlţie la cap cu d-alea “grele”, ar mai fi avut loc Cameron să desfăşoare, pe larg, în faţa noastră, toată acea lume extraordinar de frumoasă? Probabil că nu. Sau, poate că da, dar, în cazul ăla, pe principiul “mai binele e duşmanul binelui”, am fi zăcut după vizionare, cu febră şi frisoane, cel puţin trei zile. Sau nu mai voiam, Doamne fereşte, să plecăm din sală. Ne-am fi legat de scaune, refuzând să reintrăm în viaţa noastră şi aşteptând să ni se albăstrească pielea şi să ne crească cozi.

Pentru comentarii, vă invit aici.