Ce se întîmplă cînd laşi Yale şi te apuci de muzici

Dirty Projectors, Bitte Orca, Domino, 2009

Ce e aia o trupă rock? Înţelepciunea populară zice că e atunci când trei băieţi cu priviri încruntate storc chitarele, iar un al patrulea (pe care un vocalist român cu firmă îl numeşte “şobolan”) sparge tobele. Ocazional, machismul vreunui Rob Halford se face delicat ţăndări, o Gwen Stefani transformă o trupă de talie medie într-una majoră sau numita Courtney Love etalează mai multe cojones decât trei sferturi dintre masculii momentului. Dar ăstea sunt excepţii.

Dirty Projectors e, la rându-i, copilul de suflet al unui bărbat – Dave Longstreth, care a lăsat ditamai şcoala (Yale) ca să se-apuce de-adevăratelea de muzică. Trupa are însă două vocaliste suave şi fragile care pot pune pe fugă – garantez că au şi făcut-o! – orice mascul feroce în primele 36 de secunde ale cântecului de deschidere, “Cannibal Resource”.

“Eee”-uri şi “ooo”-uri din ce în ce mai înalte contrastează zdravăn cu linia cântecului – simplă, elementară, monotonă aproape. Percuţia e şi ea în răspăr cu tot restul, basul e mai important decât chitara electrică, melodia pare că îşi rupe picioarele în vreo trei locuri. Are rostul hârtiei de turnesol: dacă te intrigă asta, restul albumului te-a cam câştigat. Dacă te scoate din ţâţâni, te opreşti instantaneu.

Ar fi mare păcat. Nu e cea mai accesibilă muzică din lume (unii ar numi-o de-a dreptul pretenţioasă şi seacă), dar cu răbdarea treci marea. “Stillness is the move”, la vreo câteva minute mai încolo, lasă baltă toate clişeele rock şi virează de-a dreptul în rhythm&blues. Unul îndrăzneţ şi inventiv, pentru că amestecă vreo patru-cinci frânturi de sunete aparent fără nici o legătură, bleep-uri inexplicabile şi coarde de-abia atinse.

“Two Doves”, în schimb, porneşte în cel mai tradiţional fel cu putinţă şi o ţine aşa, gaia-maţu, până la capăt. E o baladă folk, dar una cu schepsis. Da, e plină-ochi de chitară acustică şi de viori. Dar, deşi “your hair is like an eagle” şi “your two eyes are like two doves”, “our bed is like a failure”. Nu e tocmai folkul lui Hruşcă&Şeicaru, parcă. “No intention” adaugă mandolina inventarului de până acum şi include cel mai gingaş şi mai convingător solo de chitară de anul ăsta. E intim, domol şi cuminte, numai bun de cântat copiilor înainte de culcare.

A nu se înţelege că “Bitte Orca” (să mor dacă ştiu ce a vrut să spună poetul cu titlul ăsta!) e un album bleg, călduţ şi uşurel: musteşte de idei. E drept, unele se bat cap în cap şi pot părea obositoare. Iar când vine vorba să dea competent în chitară Dave Longstreth nu se abţine: “Useful chamber” e un monument de zgomot – unul, după cum spuneam, meticulos aşezat pe răftuleţe, poate puţin elitist, poate prea căutat pe alocuri. E hipster music, dacă vreţi, dar nu-i e ruşine cu asta. Nici n-are motive.