Cecilia Ştefănescu sau despre condiţia scriitorului la maternitate

În ciuda unor încercări de reabilitare, literatura “feminină” a fost şi rămâne undeva în anturajul canonului masculin, dar despre abordarea eronat-sexistă, încurajată tocmai de încercările de reabilitare venite din această zonă, poate cu alt prilej. Contează ce se scrie, nu dacă are fustă sau sex incert.

Am descoperit întâmplător pe net, în revista Elle, un interviu cu scriitoarea Cecilia Ştefănescu, pe care mărturisesc că o pierdusem după “Legături bolnăvicioase”, romanul ecranizat de Tudor Giurgiu. Este tot scriitor, deja i-a apărut cea de-a doua carte, “Intrarea soarelui”, şi promite să răspundă şi pe viitor la fel la întrebarea “Cu ce te ocupi?”, chiar dacă riscă priviri zeflemitoare. Redau câteva pasaje din interviu.

Despre condiţia scriitorului
“Cred ca pentru mine literatura, in pri­mul rind, e o profesie. Asa cum se duc unii la serviciu in fiecare zi, asa ma asez si eu in fata calculatorului. Nu cistig din litera­tura, nu traiesc din ea atit cit sa ma sustin, dar e meseria mea. Daca cineva ma intreaba pe strada „Cu ce te ocupi?”, eu zic ca sint scriitor. La maternitate asta am spus, cind a trebuit sa completez rubrica „ocupatie”, iar asistentele s-au uitat suspicioase la mine. Revenind, probabil ca ai dreptate: scriitorii, in general, sint oameni cumva, nu neaparat razvratiti, dar neadaptati. Sint niste marginali. Asta la inceput. si probabil ca esecul, foarte rar marturisit, consta in faptul ca, pe masura ce trece timpul si devin cunoscuti, se deplaseaza pe nesimtite de la margine catre centru. La fel cum avangarda, un curent literar autodistructiv, a ajuns azi in muzee. Insa cui nu-i place pute­rea, fie ea si simbolica? si eu sint victima ei, chiar daca notiunea de putere se traduce, in cazul meu, printr-o pereche inutila si frumoasa de pantofi…”.

Despre prejudecăţi
“Ma refeream mai mult la prejudecati literare. Li­te­ra­tu­ra ultimilor douazeci de ani este mai degraba o literatura minima­lista, se ocupa de maruntisurile vietii, ignorind pro­g­ramatic tot ce inseamna intrebari majore, adica „Cine sintem? De unde venim? Incotro ne indreptam? Ce e viata? Ce e moartea? Ce e dragostea?” etc. Brusc, m-am intrebat da­ca nu cumva acest statement literar ascunde, de fapt, o ne­putinta de a scrie despre astfel de lucruri. Pare mult mai usor sa scrii despre ce-ai facut, despre lucruri personale, autobiog­ra­fice, sa faci din tine un personaj – sigur, ironic, poate caricatural, dar pina la urma e vorba despre tine si despre nimic alt­ceva. Intrebarea e cit de mult functioneaza o astfel de lite­ra­tura si ce probleme ridica ea, cum modeleaza mintea citito­rului, cum schimba vre­murile in care traim. Are vreun im­pact? Are vreo importanta? E vorba doar de prejudecatile me­le, nu ma cert absolut de­loc cu restul lumii, pentru ca inteleg ca fiecare e li­ber sa scrie cum vrea”.

Un altfel de Bobby Păunescu
Şi tot de pe net adunate şi înapoi pe net date, am dat peste un Bobby Păunescu (da, acel Bobby, dandy, noul mogul etc.) ceva mia simpatic. Într-un interviu acordat Dilemei vechi, Păunescu admite că “nu se ia în serios ca regizor” (“Nu mă iau în serios. În general nu cred că trebuie să ne luăm prea în serios. Atunci cînd o facem, riscăm să devenim ridicoli)” şi oferă detalii picante de la procesul cu dna Musollini, apropo de tema filmului Francesca.

Din nou, un pasaj:
“Am cîştigat procesul intentat de doamna Mussolini. Ea a încercat să blocheze distribuţia filmului în Italia. Sentinţa a fost pronunţată pe 12 noiembrie de către tribunalul civil din Roma. Ce mi s-a părut foarte interesant a fost faptul că judecătoarea nu s-a lăsat intimidată de către doamna parlamentar Mussolini, cînd a făcut apel la solidaritatea feminină, ci a făcut un lucru pe care şi doamna Mussolini trebuia să-l fi făcut: a cerut să vadă filmul”.