RSS Feed

Cum e “Comoara” lui Porumboiu? Evaluare naţională, subiectele la română: mere de aur şi mândria cu IA

vezi toate articolele de
23 Jun 2015 la 09:42 19 comentarii 7488 vizualizari.

Am văzut „Comoara” lui Porumboiu. Dau de băut pentru că într-un film din Noul Cinema Românesc se vorbeşte, la un deceniu de la umflarea bulei imobiliare, despre împrumuturi, rate. Avem aşadar pomenit cinematografic undeva că românul a avut nişte probleme cu ratele în însoritele decenii unu şi doi din mileniul 3. Noul cinema e preocupat de clasa de mijloc cu apăsări diferite, diferenţa de generaţie, modificări în nucleul familial şi mai ales contactul cu instituţiile. Decreţelul faţă în faţă cu poliţia, medicul, părinţii comunistoizi, biserica, iată probleme adevărate, nu rata. Porumboiu face o poveste cu tîlc pornind de la o problemă cu ratele unui personaj.

Dintr-o declaraţie a lui Porumboiu înţeleg că chiar a fost o meditaţie asupra proprietăţii şi solidarităţii:

“E un film care e construit în jurul a doua noţiuni: una e solidaritate şi alta e proprietate. M-a interesat foarte mult tipul ăsta de schimb, până la urmă ce ai şi ce dai mai departe. Ca şi povestea în sine, începe cu cineva care vine la altcineva şi-i spune despre o legendă… Astea două teme m-au interesat. Nu pot să spun că e una mai importantă decât cealalată. Pe mine mă interesează la tipul ăsta de film să fie ca un soi de aventură şi speranţa mea e ca publicul să intre în timpul ăsta de demers şi să trăiască un tip de experienţă”, a declarat Corneliu Porumboiu.

Începutul: vecinul de sus vine la un tată – care-i citea copilului povestea lui Robin Hood – şi-l roagă să-i dea 800 de euro. Ăsta n-are. Ăla-i zice: da’ poţi plăti tu un detector de metale că ziceau ai mei că străbunicul ar fi îngropat o comoară în curtea casei noastre de la ţară. Şi ăsta se bagă.

Problema ratelor vecinului e depăşită cu un vis. Visul averii îngropate înainte de comunişti. Capitalismul îngropat acum 70 de ani a făcut seminţe şi plăteşte crizele capitalismului de azi. Comoara se dovedeşte a nu fi ceva îngropat “înainte”, dar visul ieşirii din jugul cotidian se termină cu bine. Comoara e capital pur. Cei doi nu găsesc aur şi argint, ci un pachet de acţiuni. Deci şi îngropată, comoara a “produs”.

Tatăl face un gest ciudat la final: umple cutia cu aur şi argint ca să arate ca o comoară clasică şi le-o arată copiilor din ţarcul de joacă.

De ce e “Comoara” un film bun? Pentru că e pus în scenă complet un artificial esenţial. Nu i-aş zice “absurd” pentru că e un concept prea încărcat în istoria literară şi cinematografică. Artificialul, “pilda”, “morala” constituie de obicei  răspunsul complet nerezonabil dat stresului economic. Personajele noastre se comportă complet nerezonabil, nu ţin secrete, nu se feresc prea mult de penibil, vorbesc în gura mare de comori şi mai au şi noroc. Unii actori sînt amatori – stîngăcia lor e perfectă în context.

Ce faci cînd eşti pe cale să-ţi pierzi casa? Ar fi bine să începi s-o iei razna controlat. Porumboiu vorbeşte şi despre solidaritate, nu doar de proprietate. Solidaridatea este una întru delir. Dacă o iei razna, s-ar putea ca şi vecinul, deşi înfipt ceva mai bine cu un job la primărie, şi cu un socru ceva mai bogat, să se bage într-o fantezie scremută de minţile obosite ale tranziţiei. Aia cu Robin Hood rămîne doar poveste pentru copii. Şi, cum îi şi spune copilul personajului principal, “tata nu e Robin Hood”.

Cu povestea asta ciudăţică Porumboiu propune un soi de realism nerezonabil. Fotografiază prostiile din capul omului contemporan folosind artificialul şi lipsa de confort în faţa camerei a actorului amator. Asortează nerezonabilul poveştii cu nerezonabilul cotidian. Pînă şi comicul maxim e produs nu de dialoguri, ci de sunetul unui detector de metale vechi – ăla nou nu scoate sunete – care vine să confirme ştiinţific efortul celor doi bărbaţi care sapă o groapă lîngă un dud.

De ce eu?

Două vorbe şi despre “De ce eu?”. Filmul lui Giurgiu a început cu o campanie publicitară în plină campanie prezidenţială. A fost prezentat ca filmul cu “adevăru’ despre Ponta”. O mîrlănie, trebuie s-o spunem direct, aprobată şi de regizor şi de mulţi alţii care-şi iau ţara înapoi periodic (din Cluj, unde ţara era deja luată înapoi de Boc).

Dar nu asta m-a interesat. Ci diferenţa între două tipuri de personaje: poliţistul (prezent în scene antologice la Porumboiu sau Puiu) şi procurorul lui Tudor Giurgiu. Giurgiu s-a aruncat în lumea paranoidă a procurorului complet nepregătit. O realitate complexă, dură i-a făcut scneariul praf – a crezut că fidelitatea faţă de realităţi descrise de oficialităţi sau presă îi va oferi gratuit subtilitate. Nu s-a întîmplat.

Să luăm o scenă din Poliţist adjectiv, pentru mai bună înţelegere: poliţistul se întîlneşte cu procurorul la un moment dat pe tema anihilării “reţelei” de fumători de iarbă. Şi primeşte indicaţii să grăbească dosarul. Poliţistul e cel cu nuanţele pentru simplul fapt că se întîlneşte direct cu faptele – faptele ambiguizează, nu lămuresc problema. Procurorul însă are deja povestea clară în cap. Ai încălcat legea, bang. Este o certitudine apăsătoare, mai apăsătoare decît ce avea să facă superiorul poliţistului tînăr cu demonstraţia la tablă şi cu DEX-ul. Poliţiştii au încercat să explice, să-şi explice, procurorul reprezenta fabrica de justiţie, certitudinea producţiei de dosare rezolvate.

Poliţiştii gen Porumboiu-Puiu sînt mari pentru că prin ei vorbeşte în mod real sistemul. În cazul procurorilor, situaţia e şi mai complicată, pentru că procurorul nu lucrează cu litera legii pe cît lucrează cu naraţiuni. Şi atunci îţi trebuie scule artistice superioare să investighezi. Lui Giurgiu nu i-a ieşit. Dar am apreciat efortul.

Subiectele la română, o poveste cu basm şi ie

Subiectele la română sunt aproape în fiecare an mostre de fad, lipsă de idei, examinare provincială a unor reflexe inutile. Anul acesta amestecul de naftalină şi glamourizarea portului naţional a atins un vîrf aparte. Aşa au arătat subiectele:

sursa foto: mediafax

Subiectele se trag la sorţi, e o nimereală combinaţia de mai sus, dar e o nimereală plină de semnificaţii: un text cules de Ispirescu, cu limbajul său arhaizant, cu formulările specifice “autenticităţii” folclorice aşa cum o construia Ispirescu pe vremea lui (da, e o întreagă chestie, culegătorii de folclor traduc în ceea ce cred ei că e autentic un basm popular – Ispirescu prelucra intens, că aşa era modelul-proiectul în sec. 19).

Din acest text, nici măcar cel mai reuşit din culegerile lui Ispirescu, trecem la un text “de presă” despre ia românească (aici e integral). Tradiţionalul care intră în logica glam, care cucereşte pictori şi designeri. Stilul textului e unul exaltat ia-uite-mă-ia-noastra, o mostră de ce înseamnă făurirea unor proteze patriotice în logica mărfii. Nebunia cu ia a cunoscut un întreg avînt pur comercial în ultimul deceniu, susţinut cu gemete şi orgasme patriotice. E un românism de mall, mai relaxat discursiv, mai intens comercial.

Ambele texte sunt exemple de mistificări care orientează vinovat: sînt texte aparent simple, dar complet prinse în retorici complicate ale foarte-trecutului sau foarte-prezentului. Ispirescu prins în romantismul naţional al secolului 19 (cu un îndurmător pe măsură, Alecsandri), un fals plin de interes pentru filologi, desigur, sau pentru istorici dornici să reconstituie avîntul naţional. E un fals important, semnifică multe lucruri – deci nu-l beştelesc pe Ispirescu aici -, dar nu mai poate fi folosit ca mostră de ingenuitate folclorică. Or, exact în cheia asta le e prezentat elevilor.

Al doilea fals este unul lejer, “de imagine”, ia pentru româncele care cheltuie oricît ca să pătrundă în modă prin portul popular. Fals de mall, relaxat, românismul pe card.

Textele nu testează capacitatea de înţelegere, de interpretare într-un fel onest, ci împing elevii într-o retorică simplă, a esenţelor naţionale de limbă, spirit şi, eventual, de ţoale. Un preadolescent pasionat de citit, care urmăreşte romanele pentru vîrsta lui (apropo, ce enervanţi sînt părinţii care vor să citească progeniturile exact ce au citit ei în clasa a 3-a!), care citeşte şi ce e mai interesant din bibliografia şcolară, e nevoit să intre pe o cale unică şi îngustă în rezolvarea unor subiecte precum: să-ţi imaginezi o poveste cu tine petrecînd la un eveniment/serbare. Pentru elevii slabi la română e un chin cu formulări arhaice. Pentru cei buni e o “abureală” cu românism de două feluri. Îi înţeleg uneori de ce se mai apucă de citit abia puţin înainte de bac.

E adevărat că văd din ce în ce mai mulţi tineri pe reţelele de socializare citînd din Arsenie Boca şi vînînd în haite de hateri trădătorii neamului. Poate eu nu mai simt moda, există şi această posibilitate. Şi poate ia le-a făcut inima să bată dimpreună cu un val de adrenalină provocat de vreun cuvînt arhaic al lui Ispirescu.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!