Cum poate fi înfrântă dictatura partidelor

Articolul ăsta nu o să placă nimănui pentru că nu tratează nici despre Traian Băsescu, nici despre criza economică, nici despre apocalips sau vrăjitoare, nici despre sex&droguri. E un articol care vorbeşte cu/despre şi păsările în zbor, cu/despre pianul de pe calea ferată, cu/despre ochelarii de scafandru, cu/despre cutii şi evenimente muzicale. Pe scurt, e un articol foarte anti. Anti-artă, anti-muzică, anti-literatură, anti-poezie, anti-comercial, anti-dragoste-aşa-cum-o-ştiam noi. Este un articol despre FLUXUS, 1962-1994, o lungă poveste cu multe noduri.

Povestea spune că după suprarealism, futurism, dada, neo-expresionism etc., în avangarda avangardei, în anul 1963, sub umbrela experimentală a lui John Cage, un domn, după toate aparenţele născut în Lituania, într-o zi de 8 noiembrie, George Maciunas, se pronunţă ma-chew-nas, şi-a pus în gând să editeze o revistă – intitulată FLUXUS – care urma să imprime numele şi să ilustreze opera tuturor acelor artişti care nu se încadrau în formele artistice tradiţionale. Probabil din lipsă de fonduri (n. red.) revista nu a mai văzut lumina tiparului, însă titlul a fost pus la conservă, iar Maciunas, se pronunţă ma-chew-nas, a scris un manifest, aşa cum ne obişnuieseră precedent Marinetti, Tzara şi compania. Manifestul FLUXUS îi îndemna pe artişti să „cureţe lumea de boala burgheză, de cultura intelectualizată, profesionalizată şi comercială … să promoveze un curs revoluţionar în artă … să facă astfel încât realitatea non-artistică să fie accesibilă tuturor, nu doar criticilor, diletanţi sau profesionişti, … să reunească cadrele revoluţionare culturale, sociale şi politice într-un front unic activ.” Aşa spunea George Maciunas, care se pronunţă ma-chew-nas.

Ei bine, i-a ieşit. FLUXUS a făcut boom! şi s-a făcut mare, o comunitate practic globală care scria poezii, compunea cântece, dansa, performa pe scena lumii, rezolva ecuaţii diferenţiale, respira la unison cu tot ceea ce înseamna derigidizare şi repunea la lucru atitudinea şi practicile avangardei de la începutul secolului XX (cu toate că anumiți critici contestă asemănarea stilistică).

Ei bine, sună haotic, însă arbitrarul –anti, din manifestului lui George Maciunas, care se pronunţă ma-chew-nas, nu era orientat anarhic, ci bine înrădăcinat în dorinţa de a reclădi o nouă structură ideologică. Iar rezultatul a fost unul cât se poate de serios, căci mişcarea FLUXUS a reuşit să dea peste cap opiniile criticilor&publicului cu privire la artă, să deconstruiască o serie de concepte filosofice și politice, să relaxeze şi să reorienteze viziunea asupra produsului artistic și să ne dea curaj în direcția conceperii și să ne dezmorțească nouă creierele în direcția interpretării.

Urmărind schema logică a veșnicei legături dintre artă și politică, FLUXUS a reușit – ca orice alt curent artistic serios – ca prin simplificare să reordoneze anumite reprezentări, să anuleze stereotipii, să lărgească orizonturi, să producă contestare.

Iar cine nu crede cele scrise mai sus poate merge să vadă cu proprii ochi, să audă cu propriile urechi, să simtă prin intermediul propriei atingeri o minunată expoziție FLUXUS, găzduită până pe 31 ianuarie 2012 de Muzeul Național de Artă Contemporană. Puteți vedea acolo o grămadă de FLUXboxes – obiect de artă născut și crescut pe principiul „do it yourself”, îl poate asculta pe Cage, poate vedea dacă liniile lui Endre Tot se întâlnesc sau nu și dacă nu, de ce nu, și, nu în ultimul rând, poate vedea care este răspunsul oferit de către Joseph Beuys – omul care a conviețuit trei zile alături de un coiot, în I Like America and America Likes Me – la întrebarea: „cum poate fi înfrântă dictatura partidelor”.