E plină Londra de flăcăi subţiri ca un gând ruşinos…

Marged Weli Blino. (Race Horses, Goodbye Falkenburg, Fantastic Plastic Records, 2010)

Pe încercatelea: e plină Londra de flăcăi subţiri ca un gând ruşinos. Cu pălăria lu’ tataia pe cap, un maieu ca vai de lume, blugi în care prea multe fete de vârsta lor n-ar încăpea şi în picioare cu nişte bărci de încălţări prăfuite, târăsc câte-o nefericită sticlă de cidru ziua-ntreagă prin Camden (bine, fie, şi prin Islington ori Haringey), te tapează de ţigări şi se visează următorul Pete Doherty. Ca orice generalizare, şi asta e păcătoasă şi nedreaptă. Dar dacă îmi mai îndeasă NME pe gât vreo trupă de cotoi fandosiţi pe sistem These New Puritans fac scandal. Mi-a ajuns până-n gât.

Race Horses stau în Aberystwyth. Încă o dată: Aberystwyth. E în Ţara Galilor şi nici măcar nu ştiu cum se pronunţă. Iar Falkenburg, pe care-l pupă de la revedere în titlul albumului de debut, cică ar fi un marinar neamţ care s-a înecat hăt, demult, şi care revine la mal o dată la o sută de ani ca să-şi caute nevastă. Încântător. Nu glumesc: relativ departe de Londra cea trendy, ăştia chiar cântă exact cum îi taie capul. Ascultaţi Cacen Mamgu: începe hurducăit, ca la cabaret, fast forward spre nişte rock avangardist, olecuţă de vals – vals! – şi iarăşi cabaret.

Nici o trupă galeză de dată recentă nu scapă de comparaţiile cu Super Furry Animals sau cu Gorky’s Zygotic Mynci. În cazul de faţă, recursul la ele e un compliment. În ciuda stângăciilor de început, Race Horses au amestecat, precum iluştrii predecesori de care ziceam, vreo câteva zeci de stiluri şi le-au adăugat, într-o ordine întâmplătoare, versuri în limba galeză, mariachi, coruri folclorice, fanfare, grohăiturile unor porci. Dacă tragi linie şi aduni, îţi iese un talmeş-balmeş aparent imposibil de ascultat, dar de-aia e matematica o minciună: cel puţin în prima jumătate, albumul e năucitor de amuzant şi nici o secundă pretenţios.

Man in my mind, de pildă, e glam şaptezecist (săru’-mâna, domnu’ Bowie) care ar fi stat numai bine în coloana sonoră a lui Velvet Goldmine. Cake merge şi mai înapoi, spre clapele cochete şi armoniile pop brevetate de Beatles ori de Kinks, în vreme ce Pony îmi aduce aminte de altă gaşcă artsy dusă rău de tot cu pluta, Sparks. Numai de-ar avea longevitatea ăstora: au început în 1971 şi ultimul lor album e din 2008.

Bine-bine, influenţele sunt multe şi onorabile, dar ce îi face pe Race Horses altceva decât nişte emuli cu talent? Aceleaşi lucruri care fac din Inglorious Basterds un film bun, chit că Lubitsch, săracul, avusese exact aceeaşi idee prin 1942 (To be or not to be): apetitul pentru pastişă, siguranţa de sine, abilitatea de a face slalom printre stiluri cu zîmbetul pe buze şi de a ajunge la finiş într-o glorioasă trombă.

Studiu de caz: Disco Pig, plasată pe la jumătatea albumului, mai aventuroasă şi mai profundă decât discografia întreagă a unor Yeasayer ori Hot Chip, ca să dau două exemple la modă. Cine mai amestecă azi glam cu Enio Morricone şi, cel puţin la fel de important, cui îi iese aşa ceva fără să se facă de râs? Simţul umorului şi ştiinţa pop autentică sunt rare în epoca Auto Tune, dar la Race Horses sunt de găsit cu ghiotura. Nu că Goodbye Falkenburg ar fi un album perfect –  cale de 15 cântece, are momente redundante sau prea stridente. Întregul, însă, e uluitor de solid. Parcă nu m-am mai distrat atât de bine de la I should Coco încoace. Numai de mi-ar explica şi mie cineva ce înseamnă „Marged Wedi Blino”!