ImPulsTanz 2: Fuck u! Fuck me? Thank u, i was feelin lonely tonight

Care-i treaba cu Kasino. Kasino – jet pot, roulette? m-a intrebat , fara urma de ironie, taximetristul. Ntz, Kasino – teatru, unde se intimpla ImPulsTanz, am raspuns, nu fara regret in glas.
Dar inainte de Kasino, am fost la Cafe Sperl.

Promiteam in postarea anterioara ca la Cafe Sperl, cafenea de la 1880, cu catifele roase, multa marmura, mese de biliard si liniste de se aud linguritele izbindu-se de portelan, se indeplinesc aproape toate dorintele. Ajunge sa ignori conversatiile mai mult sau mai putin soptite din jur (riscul e ca atunci cind se ride cu pofta, se aude, nu gluma) sau ziarele, in toate limbile, de citit si sa te uiti pe fereastra (sa stai la fereastra ar fi o alta conditie) si sa-ti pui dorinte de genul – As vrea ca acum sa treaca prin fata ochilor mei cutarica x. Si, nu glumesc, se cam implinesc.

Argument: In urma cu 4-5 ani stateam la o astfel de masa la fereastra cu Mihai Mihalcea, coregraf si directorul Centrului National al Dansului Bucuresti si vorbeam despre Vera Mantero, coregrafa portugheza pentru care impartasim amindoi aceeasi pasiune mistuitoare si cine ne trece prin fata ochilor, pe trotuarul de vizavi. Am invocat-o si a aparut, uite-asa.

Vera Mantero a fost la ImPulsTanz citiva ani la rind, prima data in 2002, cind a prezentat un solo (cu care a fost invitata si la Bucuresti) – tribut adus lui Josephine Baker, cu titlul “a mysterious thing said ee cummings”, din care sint accesibile pe youtube citeva fragmente:

Back to Cafe Sperl, e drept ca m-am cam zgiiat eu si zilele trecute invocind un oarecare x sau y, iar in loc de …, au aparut doi teoreticieni, cunostinte mai vechi, Peter Stamer si Silke Bake. Ma voi fi concentrat in directia gresita a vintului. (E, fireste, recomandabil ca deziratii sa fie, totusi, in Viena sau macar pe continent). Iar intilnirea cu Peter si Silke n-a fost cel mai rau lucru . M-au invitat la un “wild talk” de 12 ore, moderat de ei, cu 23 de invitati din lumea dansului, intr-un loc numit Kasino. Unde, au precizat ei, pot dormi daca mi se face somn si apoi pot reveni la discutii cind am chef. Ja..Ja…

M-am dus la Kasino pentru ca lista invitatilor era interesanta (Anne Teresa De Keersmaeker, Mathilde Monnier, Davis Freeman, Penny Arcade, Jennifer Lacey, Gurur Ertem, Igor Dobricic, Ivo Dimchev s.a.) si am sfirsit prin a dormi acolo pentru ca era un nume pe lista care ma interesa cel mai tare si acesta era la orele mici ale diminetii. A fost o experienta ! Inainte sa adorm, imi amintesc, ca prin vis , ca mi-a placut foarte mult de turcoaica Gurur Ertem, performer si selectioner de festival in Istanbul, o femeie cu o minte brici care i-a pus in incurcatura, de citeva ori, pe moderatorii care, de felul lor, nu sint chiar genul intimidabil.

Silke Bake e dramturg, in ultimii ani a curatoriat impreuna cu Andre Lepecki, poate cel mai cunoscut critic de dans contemporan, festivalul berlinez „In Transit“

Peter Stamer e performer si teoretician, preocupat, printre altele de formate provocatoare de discutii, de tipul AT HOME la ImPulsTanz in 2005 sau turul de forta de anul acesta.

De la turcoaica cea desteapta si asa de pretentioasa am aflat ca in Istanbul se intimpla festivaluri de tot felul, de balet, de film, de arte vizuale, de muzica, inclusiv de muzica electronica, singura ei problema fiind aceea ca toate sint finantate de aceleasi familii foarte bogate care detin, astfel, monopolul si care nu vor sa rateze nici un eveniment si sa-si asocieze numele cu tot ce e nou (Groaznic ). Principala preocupare a lui Gurur Ertem era aceea de a pastra cumva identitatea festivalului de dans contemporan, ferind-o de monopol. Oricine isi permite nuante de genul acesta in abordarea preocuparilor sale imi va cistiga cel putin simpatia.

Cele 12 ore de discutii au fost in fapt un performance in care informatiile despre dans spuse la persoana intii singular (pe care le ador) isi aveau greutatea lor, dar unde protagonistii erau cei doi asa-zisi moderatori si deteriorarea lor sub ochii celor ramasi sau reveniti in sala.

Inevitabilul s-a produs, m-am plictisit, am adormit (aveam bancute, paturi si vin la dispozitie ) si m-am trezit cind se lumina de ziua, incercind sa-mi amintesc unde sint, iar apoi, odata amintindu-mi, panicindu-ma ca sa vezi ca am ratat tocmai… Si atunci l-am vazut , se pregatea sa vorbeasca. Si mi-am inceput ziua asa de frumos. Trag nadejdea ca poate aceste efuziuni de fana adolescentina vor fi daca nu intelese, macar scuzate cind voi detalia. Deocamdata as insista asupra celeilalte revelatii de la ImPulsTanz: performance-ul “Cedric Andrieux” de Jerome Bel.

Jerome Bel semneaza conceptul si realizarea, Andrieux interpreteaza, isi interpreteaza propriul portret, prin povesti personale montate apoi impreuna cu Jerome Bel.

Jerome Bel, unul dintre cele mai mari nume ale dansului contemporan (caietul program al festivalului il numea cel mai mare artist conceptual contemporan, o fraza iritanta si aparent golita de continut, dar in cazul lui pur si simplu adecvata) a devenit faimos inclusiv pentru anul sabatic luat pentru a aprofunda filozofie. Diferenta specifica a acestui artist e coregrafia teribila dintre semnificat si semnificant pe scena sau maniera in care conceptele si gindirea in stare pura se deruleaza gratios si deloc relativ, (la nivelul experientei oferite spectatorului) construind intotdeauna rationamente intregi, demonstrind sau deconstruind pina la epuizare prin varii “elemente scenice”, prin asta a se intelege mai ales elemente dinafara scenei aduse in contextul ei.

Nu cunosc un mod mai rafinat (si mai atroce) de a face (sic) istoria dansului decit seria de portrete de dansatori realizata de Jerome Bel, pentru ca Cedric Andrieux face parte dintr-o serie.

Jerome Bel exclude detasarea si comentariul si, practicind aceeasi tehnica a recontextualizarii, il pofteste pe Cedric Andrieux, dansator renumit lucrind ani de zile cu Merce Cunningham, sa faca ce nu face de obicei, sa-si povesteasca viata, sa vorbeasca adica si sa-si constientizeze optiunile. Sa puna acea intrebare vitala pentru dansul contemporan – de ce totusi x si nu y. Iar Andrieux va vorbi pe scena, loc in care n-a vorbit in viata lui si va exemplifica, in fata publicului fragmente, el, performer impecabil care nu s-a gindit niciodata ca in fata publicului se poate doar “incerca/exemplifica” ceva.

Montajul apartine, cum spuneam, lui Jerome Bel, el contribuind la ce numeam extrem de ingenioasa coregrafie dintre planul teoretic inerent (ce e arta contemporana, ce e baletul, ce e dansul modern, ce e dansul contemporan, ce insemana un performance, dar un act artistic, care e rolul esteticii, rolul constientizarii actiunilor scenice si al chestionarii, in ultima instanta rolul gindirii si al emotiei artistice etc.) si “autodenuntul” unui artist care isi prezinta cu onestitate viata ca o serie de dificultati si frustrari, cu citeva reusite dar si multe esecuri, expunere realizata cu delicatete dar si doza atroce inerenta.

Cedric Andrieux povesteste cu voce blinda, cuminte despre viata lui ca dansator timp de 8 ani in compania lui Merce, care, de la un moment dat facea coregrafii pe computer si le cerea dansatorilor sai (sa incerce) sa execute miscari imposibile (partea cu incercatul o va intelege mult mai tirziu), despre frustrarea profesionala amestecata cu fericirea personala. Si ori de cite ori va pomeni un esec sau o suferinta sau pur si simplu un lucru de neinteles pentru el, il va exemplifica – va imbraca pe scena costumul imposibil cerut de Merce care nu ascunde nimic, care lasa sa se vada limpede “raportul dizgratios dintre un torso prea scurt si picioare prea lungi”, va relua fragmente din piesele teribile ale lui Cunningham sau din incalzirea ucigatoare cu care si-a inceput ziua, fara exceptie, dimp de 8 ani de zile etc. Va exemplifica inclusiv un fragment dintr-o piesa la care a lucrat impreuna cu Jerome Bel. Piesa se cheama The Show Must Go On (un clasic deja al lui Jerome Bel) si presupune ca dansatorii sa execute informatia din titlurile a unui sir de citeva cintece pop. Alege fragmentul I’ll be watching you si face, odata in plus, ceva nou, sta pe scena si-si priveste spectatorii.

Am gasit pe youtube in intregime cel dintii spectacol al lui Jerome Bel din seria de portrete. El se cheama Veronique Doisneau si poate fi vazut mai jos:

Mai promisesem ceva, ceva bun despre Viena, un obicei bun. Viena by night e o placere si nu-s singura care s-a prins de chestia asta. E ca duminica, silentios, pustiu, cel mult turisti agale, sau politisti asemenea, Hofburgul la dispozitie, nenumarate curti interioare, palate puternic luminate si liniste mormintala. Iar la 3 noaptea, Viena e de-a dreptul nepopulata daca e sa excludem barurile de swinger-i, nici mai mult nici mai putin. Dar nu acesta e obiceiul vienez bun promis, desi si acesta e ditai obiceiul, as fi vrut mai degraba sa-mi exprim incintarea fata de cafenelele si barurile cu cinema incorporat.

Cit despre titlul acestei postari, el este nu numai un agatament, cit si un citat din acel spectacol al acelui performer (oare cine, oare cine ), care m-a impresionat in chip deosebit si despre care scriu in postarea viitoare, promise. Si daca e sa aiba totusi legatura cu ceva, asa, “la nivel subliminal”, cam are legatura cu aprehensiunea care pune stapinire pe mine la gindul ca miine noapte revin in patrie. In acea patrie in care, parlamentarii, pe vremuri, inainte chiar sa se fi inventat criza, cind auzeau de buget acordat Centrului National al Dansului emiteau haiku-uri de genul “Vor sa le mai dam si bani sa danseze?!?” Refuz sa ma gindesc ce vorbusoare ar emite acum, pe criza. Si imi continui denial-ul scriind despre festivalul in virsta de 27 de ani al vienezilor fara sare si piper in fata ochilor domniilor voastre, distinsi cititori. Denial care cere si el efort si balet stilistic si excursii narative pentru ca tanzul sa fie livrat cu lingurita celor care, in cel mai bun caz nu comenteaza sau, second best, celor care imi spun dragalasenii de genul “romanca frumoasa”. Mersi.

Si, o, da, sa nu uit, a mai fost si un scandal, pe scena Odeonului vienez, in care, cap de afis au fost coregrafii romani Florin Flueras si Manuel Pelmus. S-a scris si la ziar (vienez). Dar (si) asupra acestui subiect voi reveni.