RSS Feed

Ionuț Chiva: “Nu văd ce s-ar putea întîmpla care să mă facă să-mi placă să mai scriu o carte întreagă. Mai scriu doar cînd lipsa asta devine foarte dureroasă”

vezi toate articolele de
07 Feb 2010 la 02:36 un comentariu 3229 vizualizari.

Ionuț Chiva (n. ’78) a scris romanul “69”, (la care a lucrat 4 ani), publicat în 2004, la Polirom, cu o prefață de Mircea Martin. A lucrat într-o vreme ca jurnalist, în prezent e traducător pentru Polirom și locuiește în Luxemburg. Ce mai scrie Chiva, cînd mai scrie, aici. Are o adecvare și o luciditate în folosirea limbii române (și nu numai :) ) în orice amărît de comentariu postează pe net (nu mai vorbesc de literatură), rare & delectabile. L-am provocat la acest interviu, despre viață :) , tocmai pentru a-mi oferi prilejul de a mai citi ceva de Chiva. Mi-a răspuns cu supra de măsură.

Cum e România din Luxemburg?

E foarte greu să vorbești despre asta fără să faci faze gramo. Cînd eram la ziar am vorbit odată cu Mihai Mihalcea despre București și, la fel, se ferea să înceapă cu mizeria-lipsa-de-educație etc. și pînă la urmă singurul reproș pe care l-a făcut Bucureștiului era că pe scara rulantă oamenii care stau nu înțeleg să stea pe o singură parte pentru a lăsa celorlalți libertate de mișcare.

Deci pe scurt: nu doar din Luxemburg, ci și din România, dacă ai cît de cît capacitate de proiecție, România pare un film de Kusturica – deci un film foarte prost, cu care nu poți rezona în nici un fel și față de care ai mereu o senzație de jenă, de penibil.

Cum e Luxemburg din România cînd vizitezi?

Nu știu exact cum e cînd vii în vizită pentru că atunci cînd am venit știam că o să stau mai mult timp, așa că n-am avut reflexul de om venit în vizită. Bănuiesc că e plictisitor, într-o săptămînă ai cam terminat cu el. Orașul e împărțit în două, partea de jos (care bănuiesc că seamănă cu orașele mai vechi din Ardeal și unde sînt barurile și distracția) și partea de sus, nouă, cu clădirile de birouri și instituțiile care țin de U.E. – partea asta e mai melancolică pentru că e mult mai rece, foarte pustie, turnurile sînt răsfirate, între ele sînt cîmpuri mari din care iese mereu un fel de abur pentru că aici plouă mult. În partea asta poți să mergi o oră pe bulevardul fără să vezi mai mult de trei oameni, mai multe șanse ai să vezi avioanele care trec deseori la nivelul privirii pentru că fie aterizează, fie decolează de pe aeroportul din relativă apropiere. În rest e plin de ciori. Sînt multe dealuri și păduri, tot timpul urci sau cobori ceva.

De ce ai decis să pleci din România (doar raţiuni personale)?

Da, personale.

Cum te descurci, din ce trăieşti? Criza?

Traduc pentru Polirom, asta făceam și acasă. Aici nimeni nu pare foarte apăsat de criză. Din fericire, pentru ele, statele Benelux au fost oarecum protejate, au ieșit mai bine. Din păcate, pentru mine, eu tot pentru România lucrez :)

Descrie o zi din viaţa ta de-acum. Cît de şi în ce sens e diferită de momentele din viaţa ta cele mai diferite de prezent?

Încep cu a doua întrebare. E foarte diferită față de orice, a fost diferită încă de cînd am plecat pentru că, făcînd asta, mi-am dinamitat cumva prieteniile și viața socială și din astea n-au mai rămas decît, vorba poetului, ”triste ruine sub un cer ca de smoală”. E mai austeră, mai sobră. Uneori, cînd am băut și sînt mai patetic, mi se pare inacceptabilă, alteori mi se pare doar tristă și apoi mai sînt momente (de obicei cînd plec undeva cu mașina și mă uit pe geam) în care mi se pare de o frumusețe uluitoare, ”de film”. Oricum, ca să revin puțin, nu există momente din viața de pînă acum un an care să fie mai apropiate sau mai depărtate față de cea de acum – pentru că (în afară de jobul care e același) nu mai există nici un fel de legătură între ele, de oriunde te-ai uita.

O să-ți descriu ziua de azi :) – ieri noapte am băut și am stat pe calc, m-am uitat la ”Polițist, adjectiv” și la ”Amintiri din Epoca de Aur” (n-aveam nici o încredere în filmul ăsta și am fost foarte satisfăcut să văd că aveam dreptate și că prejudecățile mele mai funcționează încă corect). Pînă la opt de dimineață n-am reușit să adorm, așa că m-am sculat la trei, foarte deprimat. Am deschis geamul să văd dacă mai plouă și ploua. Pentru că e un geam înclinat l-am lăsat abia întredeschis ca să se aerisească (altfel se scurge apa în casă). Cît am băut două cafele și am fumat am stat pe calc. Am mîncat, mi-am făcut un duș. Am mai băut o cafea. La nouă am ieșit prin oraș. M-am dus în ”d:qliq”, care e cel mai cool bar de aici. Am băut o bere dar nu mă simțeam deloc la locul meu, așa că am zis să schimb și m-am dus în ”Liquid”. În ”Liquid” nu erau locuri, era full și, ca să mă termine de tot, era concert de jazz. Apucasem să-mi iau o bere, am băut-o în picioare și m-am întors acasă. Cînd m-am așezat la calc mi-am dat seama ce nu era în regulă în ”d:qliq” – era prea puțină lume pentru vineri seara, era straniu. Doar că m-am uitat pe monitor și am văzut că nu-i vineri, e joi.

Dar sînt și alte zile, în care mă duc la lac să înot sau mă duc în Bruxelles și mă întorc seara sau rămîn acolo peste noapte.

Ce te preocupă?

Sincer, mai nimic foarte tare. N-am fost niciodată o persoană foarte curioasă (mă și irită puțin persoanele curioase, interesate de chestii, le văd ca fiind maniacale – dar asta e chiar problema mea, nu a lor) și, oricum, puțină cîtă era, și acea curiozitate s-a consumat. Mă mai prind chestii – de obicei artă (filme, cărți:) ) deși ultimul mare prilej de preocupare a fost politic, cu alegerile. Dar și atunci cînd mă prind, cred că mă prind mai mult prin contagiere de la persoana cu care stau, poate că ar trebui să-i mulțumesc pentru asta.

De ce ţi-e frică?

O, de foarte multe lucruri. Mi-a fost mereu frică să nu înnebunesc. Deci asta. Îmi mai e de alcoolism și să nu ajung complet singur. De violență fizică extremă – îmi imaginez des cum mă bate cineva foarte rău. În fine, sînt mai multe și de intensități foarte nuanțate.

Ce-ţi place foarte tare?

Un anumit tip de persoană, care e foarte specifică, exactă, dar greu de descris, cu care să vorbesc mai lejer, să fac glume ok. Altfel îmi plac foarte mult cîinii, cam toate animalele, dar cîinii în mod special.

Ce te enervează?

Să aștept. De fapt mă enervează multe lucruri, sînt foarte ușor iritabil. Poate că cel mai mult mă enervează o senzație pe care o am des – că ce vorbesc în clipa aia și ce fac în general e foarte fake și că toate persoanele sînt așa, foarte fake. Mi-e greu să-ți spun cum asta mă enervează inițial și mă umple de adrenalină, după care rămîn oarecum inert, nu mai sînt în stare nici să vorbesc ca lumea.

Dar asta e ceva mai intim, altfel mă enervează impostura în artă, tineretul ăsta hedonist (cred că de abia acum încep românii să vadă cu adevărat efectele devastatoare ale postmodernismelor, ale democratizării și lejerizării discursului), apoi urbanii pentru că se amușină între ei precum cîinii (la fel cum fac și poeții români, doar că poeții sînt cam rockeri și cam țărani), petrecerile, halele, drogurile, activiștii, atelierele de creație, colocviile, arta făcută cu bani din buget și tot așa, mai multe.

Scrii? Ce scrii acum și cînd și cum, în general? Planuri de publicare ?

Nu prea mai scriu. Nici cărțile pe care le citesc și nici lucrurile pe care încerc să le scriu nu mai au nici un fel de efect catharctic pentru mine. Pe unele dintre ele le recunosc ca fiind mai inteligente decît altele, dar atît.

Nu cred că o să mai public ceva, adică nu văd ce s-ar putea întîmpla care să mă facă să-mi placă să mai scriu o carte întreagă. Mai scriu cînd mi se pare că lipsa asta devine foarte dureroasă – pentru că îmi lipsește enorm asta, să scriu, cred că e cea mai dureroasă lipsă din viața mea :) . Dar atunci scriu foarte, foarte puțin și de obicei încep lucruri diferite.

Ai votat?

Da, cu Băsescu în ambele tururi.

Te-ai certat cu prietenii din considerente legate de opţiuni politice?

Da, pînă la despărțire aproape. M-am enervat foarte tare :) . În primă fază m-a enervat că s-au dus la Crin Antonescu, așa, de parcă le luase Dumnezeu mințile. Le-a aruncat bomboana cu ”bun-simț” și ce-și dorește tînărul român cu studii superioare mai mult decît bun-simț. E ceva foarte nazi, pînă și ultimul amărît de la Poli are impresia că vrea să se manifeste într-o societate cu bun-simț și că ar face mult mai multe acolo. În fine, s-a lucrat ani de zile la asta, la construirea unei mentalități gen Radio Guerilla. Bănuiesc că așa au ajuns tinerii care au o impesie bună despre ei să umble toată ziua cu ”bun-simț” imprimat pe tricou. În fine, am avut șocul în priml tur să-i văd cu Crin, pe atunci eram foarte nervos atît că se duc la el, cît și că nu-și dau seama că voturile alea i le dau lui Geoană. Asta ca să descopăr la al doilea tur că de fapt VOIAU Geoană. Asta m-a secat total, rămăsesem fără cuvinte. Nu înțelegeam cînd s-a întîmplat mutația asta, îmi amplifica și mai tare un anume sentiment al izolării.

În fine, în ziua celui de-al doilea tur ne întorceam din Bruxelles. Pe la trei-patru am sunat un prieten să-l întreb cum merge și mi-a zis că-i Geoană în față dar în ușoară descreștere. M-am liniștit, era trendul firesc. Seara însă n-am putut nicicum să prind Realitatea pe net așa că am fost forțat să stau pe Antenă și să o văd pe Gabi Firea ca la nuntă. Nu știu dacă ai dat cumva, dar erau Vadim, Ciutacu, ăștia, în fine, bucurie. Aveau toți niște rînjete elocvente, așa că nu mai speram nimic și apoi s-a anunțat și așa. Prietenul cu care m-am tot certat era condescendent pe mess, mă consola că nu contează prea tare cine iese președinte, lucrurile nu se pot strica prea tare, în fine, placa.

Am stat pînă pe la trei-patru noaptea pe hotnews și pe vox și cînd m-am convins că sigur-sigur îmi iese omul :) m-am lăsat ușor pe spate, mi-am deschis mess și i-am scris prietenului : ”acum probabil dormi. maine o sa te trezesti si o sa fii surprins. eu ti am facut asta”(începeau deja glumele cu diaspora). A doua zi mi-a scris – ”mulțumesc că mi-ai futut patru ani din viață” :) .

Urmăreşti politica românească? Europeană? Politica? Teoretic sau te implici, mai mult decât exercitarea votului?

Foarte vag și amatoricește. Nici nu-mi mai dau seama ce sînt eu ca opțiuni politice. Cineva în care am încredere mi-a spus, după ce i-am descris simptomele, că sînt conservator. Parcă chiar ultra. Oricum, cred în lucruri destul de contradictorii.

Guşti artă contemporană? Te-ai deprins cu efeortul necesar de a o gusta? Ţi se pare firesc, te enervează?

So, so, nu prea. N-am avut niciodată un ochi pentru foto, pictură, decorațiuni și restul artelor frumoase. Mai nimeresc cîte un link cînd citesc un blog dau pe el etc. Nu știu despre ce efort vorbești, ce am mai văzut și care să-mi placă nu erau chestii hiperconceptuale, ci, dimpotrivă, lucruri de care te prinzi imediat, dar care sînt foarte frumoase sau foarte limpezi, straight. Ultimul lucru de care-mi amintesc să-mi fi plăcut erau niște visuals de la un concert ”Warren Sucide” și trei artiști dintr-o carte de Erwin Kessler, ”cel ce se pedepsește singur” în care și textul era foarte ok, ceea ce din cîte am văzut e foarte rar cînd vine vorba de arte plastice.

Dar live art? Ce părere ai despre live art? E posibil, pervers, nu e artă, e ceva dicil, fragil etc.?

Nu sînt foarte familiar cu conceptul, dacă vorbești de performance (acțiune) nu prea am încredere. Cînd vine vorba de artă nu prea am încredere în spontaneitate, care de fapt îmi și repugnă. Pentru că, în capul meu, trimite spre noțiuni romantice precum ”inspirație”, ”fire artistică” etc. despre care nici nu are sens să discutăm. Cu atît mai scîrboase mi se par noțiuni gen feed-back, implicarea publicului, vibe etc. Mi se par foarte hipioate, nu am ce face cu așa ceva.

Ce părere ai despre artă? Ce legătură consideri că ai tu cu ea? Ce înseamnă să scrii literatură? De ce scrii?

Am o părere foarte bună despre artă. Cred că oamenii care fac artă sînt speciali și mă uit la ei de jos în sus. Eu cred că am legătură cu arta printr-o deviație chimică, pentru că altfel – vin din lumpenproletariat, am crescut în fața blocului și nu neapărat ca un freak, ci ca un băiat care a funcționat destul de bine într-o zonă nu tocmai deschisă spre valori și frumos, de citit cărți mai grele m-am apucat abia pe la jumătatea liceului, să scrii mi s-a părut mereu ceva rușinos, cam gay, deci asta trebuie să fie, în pofida anturajului :) , o deplasare chimică m-a făcut să aleg singurătatea și înțelepciunea cărților.
Să scrii literatură, așa cum intuiesc că poate fi, mi se pare în continuare cel mai frumos lucru dintre toate, mai ok decît să faci muzică sau film chiar. Uneori, cînd mă gîndesc la restul artelor (m-ai omorît cu arta:) ) și mă întreb, așa cum am făcut mereu, care e cea mai potrivită pentru mine, le exclud din start pe cele care necesită muncă de echipă – din cele care rămîn, să scrii literatură e preferabil fără discuție.

Dar scrisul despre artă (teorie, cronici de acompaniere), ţi se pare folositor, dăunător, plictisitor, provocator etc.?

Teoria e mult superioară, pe scara mea, cronicilor. Pentru că teoria e mai distractivă și se desfășoară într-un mediu aseptic, ca șahul. Cronicile sînt foarte mundane :) se apropie de presa joasă cumva. Cronicile sînt făcute de tineri entuziaști în reviste culturale. Primul semn de întrebare pe care trebuie să ți-l pui în privința cronicarilor se leagă de faptul că sînt băieți tineri și totuși reușesc să respire aerul redacțiilor de revistă culturală. Apoi, că se învîrt așa, voioși, și semnalează neobosit noi volume. Deja pentru mine e un portret de om foarte antipatic. Nu înțeleg ce-i mînă, care-i drive-ul lor. Își fac treaba săptămînal sau lunar, vorbesc foarte pe lîngă, nu sînt plătiți bine, sînt nemulțumiți și fac haz de necaz, e ceva foarte curios pentru mine (probabil e momentul să spun că atunci cînd mi-a apărut cartea nu am avut foarte multe cronici de rău:) ). Cred că singura lor șansă de supraviețuire e poezia, pentru că legat de proză (care se citește din plăcere pură) nu mai au un cuvînt de spus – din ce știu, poeții sînt un ghetto în care validarea în interiorul breslei este decisivă, întrucît una exterioară lumii lor nu există la modul articulat, și atunci apelul la cronici și premii se face mai des, e mai important, ca în orice sistem școlar.

Spre deosebire de tînărul cronicar care schimbă transpirat troleibuze ca să-și ia banii pe colaborări și cărțile de recenzat de la edituri, teoreticianul își permite luxul de a scrie cîte o carte despre lucruri care probabil îl interesează la un nivel mai autentic, face un demers mai neconjunctural și poate da ceva foarte plăcut. Îmi amintesc și acum o după-amiază la bibliotecă în facultate în care citeam pătruns (nu glumesc) într-un curs de naratologie că descrierea de peisaj este de fapt folosită adesea ca mijloc de caracterizare a unui personaj. A fost ceva la care m-am gîndit și am dat dreptate, plus că e o idee foarte clară și adevărată, frumoasă.

Guşti divertismentul bine făcut? Ce citeşti, în general? Cine-ţi place?

Nu prea. Mă mai uitam la sitcomuri care erau mai așa și acum am unul pe care mi l-a adus o prietenă, ”It s always sunny in Philadephia”, e ok, uneori mai rîd, dar mai mult mă uit ca, vorba unui poet, ”la o pînză albă”.

Ultima carte pe care am citit-o se numește ”Beznă vizibilă”, e despre depresie. Mi-a plăcut pentru că e scrisă de un scriitor, William Styron, și atunci e mai concisă, mai stoică și mai puțin sedusă de sine decît ar fi aceea a unui pacient care și-ar povesti cazul sau a unui doctor căruia cazul i s-a părut interesant. Și are și un farmec așa, care vine din cultura veche – pentru a-și ilustra mai bine chinurile groaznice și reale din perioada depresiei, Styron apelează uneori la versuri din Emily Dickinson.

Mai citesc cărți despre muzică, mai am jumătate din una despre Nirvana și citesc o istorie orală a punk (în care toți care au ceva de zis par niște țațe nevorbite și mereu tinere, parcă s-ar fi întîlnit Nora Iuga cu Angela Marinescu). Am mai citit jumătate din una despre industrial, industrial music for industrial people.

Înainte, cînd îmi plăceau, citeam romane (acum nu mai sînt în stare să termin unul întreg, am încercat cu toată bunăvoința și e imposibil). Preferatul meu fără discuție, fără nici o dezamăgire vreodată, pe nici un plan, este Salinger. În rest îmi mai plac și alți scriitori dar ei sînt discutabili (între timp, pînă să apuc să-ți trimit răspunsurile, a murit Salinger. Îmi pare rău.)

Ce simţi nevoia să consumi în general (brain food)?

Mai mult filme. Pentru că nu dorm noaptea văd și cîte trei-patru pe seară, mă uit online. În ultimul timp idolii mei vin mai mult din film : Gaspar Noe (”Seul contre tous” e un film așa de ok, e mult mai bun chiar și decît ”Irreversible” :) ), Lars von Trier (fără să-mi dau seama, la întrebarea cu critica de întîmpinare m-am referit exclusiv la cea literară – în cazul ăsta, film față de care criticii să se fi făcut mai de căcat decît s-au făcut față de ”Antichrist” eu nu știu. Aveau inclusiv probleme că vorbește vulpea, într-o scenă atît de frumoasă) și Haneke (cineva care face dintr-o prostie ca ”Pianista” un film excelent ; în ”Das Weisse Band” am tot așteptat să apară tinerii naziști și n-au apărut, apoi nu mai știam de ce am crezut că e cu așa ceva și pînă la urmă mi-am adus aminte că citisem cronici și că era alt caz de suprainterpretare artsy)

Ce te intereseaza în scris, la tine sau la alți autori. Care a fost ultima carte care a funcționat perfect pentru tine și ce presupune asta?

Nu știu, toate sînt o dezamăgire pînă la urmă. Mai citesc pe recomandări de la prietenii mei și uneori nu înțeleg deloc ce a putut să le placă. Cred că sînt patru ani deja de cînd n-am mai citit o carte de ficțiune care să-mi placă cu adevărat.
Nu mă mai interesează nimic în scris, în proză dacă la asta te referi. Dacă nu dau peste penibili wannabe ca Ryu Murakami, Palahniuk sau Sorokin (tipi demenți straight underground gen, un fel de Fred Durst), dau peste cărți liricoide și locale sau locale și pe umor și nimic nu este mai greșit decît umorul. Cînd dau peste ceva care are pasaje foarte ok, ca Donna Tartt, are prostii imense între lucrurile ok și e rip-off de la Hitchcock.

Îmi place în continuare foarte tare Houellebecq, chiar și după ce am reevaluat foarte mult – și (aviz amatorilor, ha ha) cred că este inimitabil pentru că că cele mai bune lucruri ale lui nu sînt atunci cînd enunță ideile și face civilizațiile (deși alea seduc și alea sînt furate :) ), ci cînd face foarte talentat existanțialismele mai contemporane. De aceea cea mai bună carte a lui este ”Extinderea domeniului luptei”.

Bănuiesc că din toată varza asta există o șansă de a se înțelege ce nu vreau să văd în fața ochilor.

Mă interesează la un autor de romane să fie sobru, să se ia în serios, să nu frece la epatarea (și dacă epatarea se întîmplă să nu fie vina lui:) ), să fie inteligent și nuanțat și apoi să întoarcă toate astea pe dos și ce face să fie foarte interesant și liric. Dacă face roman de voce, să mai țină în voce ceva sportiv, fair, pur, de puști.

Când spui că-ţi plac versuri de Eminescu, cele două, ce anume îţi place la ele?

:) Ca să fim cinstiți, era vorba de o anchetă și mă întrebai ce poezie de Eminescu îmi place. De aceea ți-am spus că nu-mi aduc aminte de o poezie întreagă care să-mi placă, știu versuri ok. E foarte posibil să existe și o poezie care să-mi placă toată, așa cum e ea, dar nu cred.
Cele două exemple erau (și îmi pare rău că am uitat de cel cu ”străina gură”, care de fapt este și preferatul, parcă e din Rimbaud) – ”și timpul crește-n urma mea / mă-ntunec” și ”trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri”. Dincolo de corespondențele biografice :) , prima stanță îmi place pentru că e foarte plastică, pink floyd clips gen, dar de fapt pentru că vorbește foarte exact de un conflict feroce – și asta vine la finalul unei poezii molcome despre nostalgie etc., odată cu versurile astea totul devine foarte sălbatic, trece în negru, schimbă poezia aceea. Mariana Marin avea niște versuri (pe care nu le știu pe dinafară și îmi pare rău, aș fi vrut să le știu) în care spune Nu sînt o ființă morală/ cine trăind ar putea rămîne moral și integru. Nu mai știu dacă sînt exact așa, nu sînt sigur, ideea e că timpul corupe persoana, dar e important, pentru că, așa cum citesc eu, dintr-o obișnuită futere-n gol în genul romantic, de data aceasta pe nostalgia și fără ruinele, Eminescu face din poezia aceea ceva foarte dur, foarte tensionat. Și o face discret, în două versuri scurte de final. Și asta se leagă cu versurile seci, ca o constatare, ale Marianei Marin. Sau ”since I was born I started to decay”, în cuvintele lui Brian Molko.
Celălat vers e de la începutul aceleiași poezii și îmi place pentru că e seren, așa, eterat.

Ce înţelegi tu prin poezie?

:) ei au lumea lor și lumea lor îmi face greață și chiar cu o cutie goală de conserve în gură și chiar cu o bombă în măduva șirei spinării o să spun că ei au lumea lor și lumea lor îmi face greață (Virgil Mazilescu – n.m.)– nici pe astea nu le mai știu, nu mai știu cum sînt tăiate și dacă într-adevăr există toate copulativele alea.
O poezie care e făcută bine e ca o piesă ok, o spun ca și cum aș cînta încet cînd merg prin casă și dacă nu mi-o amintesc mă enervează așa cum mă enervez cînd încerc să-mi amintesc o piesă și fac primele note, dar apoi nu mai știu.

Îţi plac oamenii?

E complicat. În principiu, nu. Îmi plac foarte mult cîinii și-mi aduc aminte cînd am citit o carte de Konrad Lorenz – după ce făcea elogiul acestor bucurii adevărate ale inimii, încheia spunînd că e foarte greșit să iubești cîinii în dauna oamenilor, și atunci m-am simțit. Făcea atac la mizantropie. Nu sînt însă de acord, cîinii sînt perfecți. Sînt construiți foarte bine fizic, e o plăcere să-i vezi, și sînt fericiți. Aleargă tot timpul și sar pe tine sau își împing capul în tine să-i mîngîi. Sînt așa de ok. Își fac schemele, care sînt foarte particulare de la exemplar la exemplar, și e așa ok și liniștitor cînd le recunoști. Oamenii pot fi cel mult inteligenți, dar tot isterici rămîn și altceva decît bla-bla-bla nu primești de la ei.

Pe de altă parte însă, nu-mi plac copiii. Dar zilele trecute la Sephora era o fată cu un coș mic de cumpărături și-l ținea întins la un băiat blond de vreo trei ani care arunca în el spumante, săruri, uleiuri de baie etc., ce găsea. Îl tot pupa și întreba dacă ajunge, dar nu în sensul că să-l oprească, ci dacă-i ajung, dacă e ok cu alea, dacă mai vrea. A mai ales două după care a fost ok – așa copii îmi plac foarte, extrem de mult.

De aceea e complicat.

Urmăreşti presa în vreun fel?

După ce n-am mai lucrat la ziar am avut un reflex să nu mai și într-un fel așa a rămas, deși acum se mai insinuează. Mai exact – veneam dimineața și citeam ziarele în diagonală ca să văd ce a fost și să nu dau și eu din greșeală. Toată ziua cît lucram aveam un tv aproape care era mereu pe Realitatea. Pentru că am avut marele noroc să lucrez cu prieteni de-ai mei care au fost foarte ok cu mine în procesul de adaptare, tot cu ei mă vedeam și la bere și tot presă vorbeam. Seara, cînd ajungeam acasă, mă așezam în bucătărie și, vorbind despre ce zi am avut, tot presă era. Noaptea, cînd dormea toată lumea în casă, îmi puneam căști și mă uitam la talk-show. A doua zi dimineață, la muncă, la cafea, vorbeam despre ce a fost aseară la talk-show. O lună după ce n-am mai lucrat la ziar și mă apucasem de tradus n-am mai vrut să știu nimic.

Serile trecute am citit tot ce se putea despre Aliodor Manolea și despre Mihaela Geoană – o credeam o tipă mult mai pragmatică, care stă cu pantoful pe capul lui Mircea Geoană și-l mai pune la punct, a fost ceva foarte nou să văd că este insane, dintr-o dată Hrebenciuc, ea și Mircea Geoană păreau a fi un grup ciudat dintr-un roman de Dostoievski. Altfel îmi place să citesc cronicile de restaurant pe care le face Adrian Schiop la Romania Liberă – îmi place să las timp să se adune și apoi să citesc cîte trei. Cel mai mult îmi place cînd are și comentarii în care se ia lumea de el. Am încercat să bag și eu o dată, dar cred că au moderare sau ceva.

Comunicarea cu ceilalţi? O chestie importantă, imposibilă, o porcărie?

Și mor cînd aud. E un subiect foarte concret pentru cum sînt eu acum. Cred că în timp mi-am pierdut total această abilitate. Înțeleg ce mi se spune – dar nu cred sau nu mă interesează foarte tare. Mi se întîmplă des ca atunci cînd avansez într-o discuție pe mess să mă fac brusc invisible și apoi, a doua zi, să mint că mi-a picat net. Nu mai pot vorbi foarte ușor, cînd sînt face to face mă rezolv ducînd discuția către vreme sau ce crezi de filmul ăsta, pentru că sînt amabil și mai am încă o dorință foarte dureroasă de a vorbi cu cineva. Asta, ultima, mă bagă de obicei în situații stînjenitoare.

Cum percepi transformarea adusă la pachet cu noile medii de comunicare (şi implicit în ce constă ea)? Ţi se pare preferabilă, ucigătoare :) ?

N-aș vrea să lucrez, de pildă, la un ziar online, pentru că nu are oră de tipografie și asta permite updatare necondiționată și mai mult bici pe sclavi. Prefer să citesc însă lucruri cu capacitate de update :) (ți-am zis ce coșmar a fost cu alegerile). Altfel, TV văd pe net, ziare citesc pe net, blogurile sînt pe net, filmele, muzica, tot – evident că e preferabil.

Cumva legat de asta, dar foarte vag, am avut plăcerea să mi se ofere să ascult o trupă post-punk, Durutti Column (și-au luat numele de la o brigadă:) de anarhiști din Spanish Civil War și l-au scris greșit și nu l-au mai corectat pentru că ce sens mai avea și aici au dreptate, dar oare nu este mai bine să îți pui nume Bad Boys sau ceva în loc să fii pretentious shit și să scrii greșit?), în fine, sînt foarte ok și unul dintre albumele lor avea o bandă de glaspapir (? sand-paper) la care au lucrat și Joy Division să lipească. Ideea, spune Wikipedia, e preluată de la o glumă situaționistă în care o carte avea copertă de glaspapir (?) ca să fută volumele între care ar fi fost băgată în bibliotecă.
Dacă nu vezi legătura, e vorba de prostia hîrtiei, dar de fapt mai mult ca să asculți piesa:) care e foarte, foarte frumoasă. Și asta :) , poate mai frumoasă.

Dar blogul, ce legături ai cu scrisul pe blog?

Am un blog pe care n-am mai scris de foarte mult timp pentru că mi se părea lamentație întruna, ca femeile. Citesc cîteva bloguri, am cîteva foarte proaste pe care mă uit și care sînt mereu o încîntare. Nu știu, fie e foarte nișat, fie ai ceva foarte interesant de spus. Altfel nu înțeleg de ce. Pentru oamenii plecați înțeleg, printr-un post cu un receptor ușor mai abstract le explici mai bine prietenilor ce e cu tine decît într-o discuție – dar și asta e o iluzie :) .

Ce ajută cînd ţi-e rău?

Nimic din ce știu. Cînd mi-e rău, mi-e foarte rău, aș vrea mai bine să mor decît să mai aprind o țigară sau să mă duc la toaletă. Trebuie să fiu dorlotat sau să fiu lăsat în pace, la un moment dat o să mă culc și de obicei e mai ok a doua zi. Cînd se lungește, îmi fac și eu mici tactici foarte exacte de rezistență – e rău dacă îmi fute cineva sistemul. Mă duc în ”Liquid”, dar dacă văd ceva rău e greșit și-mi fute toată metoda. Deci tratamentul e foarte vulnerabil și din păcate depinde mai mult de exterior decît de mine. Dar în principiu e ok să ajung să dorm, după aia sînt mai ok. M-am mai gîndit să fac terapie, dar din ce am citit și ce văd la apropiații care au trecut prin asta, nu-i nimic care să încurajeze. Tot ce fac e să-ți ia banii și să-ți taie discursul.

Ce e mai greu tolerabil, lipsa intelgenţei sau lipsa a ceea ce se cheamă suflet bun?

A inteligenței, categoric. Am un trecut plin de suflete tandre.

Cum te percepi în raport cu tinereţea, maturitatea etc. (trecerea anilor)?

Îmi pare rău de mine. Îmi pare rău că îmbătrînesc, că mi se duce viața. Mă mișc sensibil mai greu, nu mai sînt așa de rapid în gîndire, am probleme de memorie, nu mai sînt curios. Maturitatea a inventat-o cineva ca o scuză pentru slăbiciune. Știu o fată care la 22 sau și mai puțin era de o severitate incredibilă. Ca lama. Ea nu avea nevoie de maturitate. Maturitatea nu aduce nici un plus, doar minusuri.

Eram odată pe mașină și m-am gîndit să scriu un libret pentru o operă, ”Departe de Mannheim”. Ar fi împotriva maturității cumva pentru că ce se întîmplă – într-un sat de pescari se mănîncă inocent delfini. Vine un înger și le zice că asta nu se face. Dar tînărul Jacques face mari ironii la înger și mănîncă mai departe, deci acum nu mai e inocent so vin blestemele și așa. Mor aproape toți și cum moare un tip, cum i se aruncă femeia de pe stîncă. Ajunge satul aproape pustiu și scapă de blestem. Și intră cor cu ”O, frumoasă Bregnana ai scăpat de blestem, strălucește și fii veșnică” etc. însă intră contra-cor, care zice: ”Ai scăpat, o, frumoasă Bregnana, dar unde-ți sînt fetele și băieții frumoși” etc. și apoi urmează o enumerare din care să rezulte că ok, nu mai e blestem, dar cine mai e viu în Bregnana și sînt exclusiv penibili, jeturi.

Despre ce-ar fi vorba în viaţă? Despre ce e vorba la tine?

Nu am nici cea mai vagă idee, lasă-mă-n pace :) (partea rea la net e că ucide nuanțele).

În ce relaţii eşti cu moartea?

:) )))))))). Îmi pare rău de mine că o să mor, că o să am probleme cu sănătatea pînă atunci și că totul o să fie așa de jalnic și în plus. Tot lucruri de care nu aveam deloc nevoie.

Îţi plac animalele?

Am anticipat, dar îmi place să vorbesc despre asta. Îmi plac enorm animalele. Mi-ar plăcea să dresez cîini ai altor oameni pentru bani. Nu să-i învăț chestii mari, doar dresaj social. Am avut o cățea, Sașa, născută la mine în casă. Foarte deșteaptă și tandră (prefer oricînd cățele în fața cățeilor, sînt mult mai inteligente, știu să se raporteze la ce fel de persoană ești tu, nu-ți fac atîtea probleme. Cățeii sînt mai sportivi, vor mereu să se bată, dacă e un petec de noroi undeva prin el trec și tot așa, sînt mai puțin confortabili, dar sînt poate mai mișto de fapt că-s prostuți așa) – în fine, pînă s-o scot din casă, după vaccinări, se făcuse relativ mărișoară și citisem că se poate începe un fel de predresaj, ca la grădiniță, mai mult o stimulare a curiozității. O chemam la mine și îi dădeam biscuiți – mi se pare foarte important ca un animal de care îți pasă, cîinele tău, să vină prompt la tine atunci cînd îl strigi sau să înghețe pe loc atunci cînd îi spui să facă asta. Oamenii care își pierd cîinii sau le mor călcați de mașină – asta li se întîmplă pentru că nu s-au ocupat să-i învețe să vină instant cînd îi strigă sau să rămînă pe loc. Și pentru că tot ce e folositor e boring, alternam cu altă chestie – ne duceam în hol și făceam între mine și ea un fel de gărduleț din cărți, de la un perete la altul. După care o chemam și așa a învățat să sară garduri, o chestie lipsită de orice utilitate, ca și să dea laba, unele din puținele chestii pe care le-a învățat for fun. Mai tîrziu, cînd, coruptă de o lipsă de disciplină care exista la mine în casă, a deprins obiceiul scîrbos de a cerși mîncare atunci cînd mîncam, obișnuia să ridice piciorul ca să dea laba, să dea noroc. E adevărat că mă făcea să rîd, dar era totuși jalnică, ca un cîine de ăsta de restaurant.

Deci :) : cînd am scos-o în sfîrșit afară și am reluat chestiile făcute în casă (trebuie neapărat reluate, în casă nu sînt atîția stimuli care să-i distragă atenția), îmi venea să plîng de emoție cînd o vedeam cît de atentă și de ok este, un cățel așa de solar, foarte sociabilă, foarte fizică și curajoasă cînd se juca cu alți căței, foarte circumspectă cu copiii și babele din parc, efectiv nu se lăsa atinsă de ei, era perfectă. O scoteam în parcul de Lacul Morii și acolo vin oameni și din Crîngași, și din Militari. Așa că era agitație multă, uneori se adunau vreo douăzeci de cîini care se jucau, așa, într-un mare ghem. Cînd vroiam să plec, ca să mă dau mare, o strigam o singură dată, foarte casual, și apoi plecam. În zece secunde o auzeam tropăind în spate, era teribilă (dacă nu e clar ce fel de mare chestie e asta :) , încercați să vă chemați cîinele care se joacă foarte implicat cu alți 19 cîini).

Dacă nu te-ai prins singură după toate astea, era evident o corcitură, pe maică-sa am găsit-o pe stradă și după ce am luat-o acasă mi-am dat seama că era gestantă.
De aceea e foarte bine să mergeți să adoptați cîini în loc să-i cumpărați. Nu vor fi toți așa de reușiți :) . Dar oricum vor fi mai ok decît un husky sau altă rasă de succes, ale cărei calități s-au pierdut undeva în negura timpului din cauza împerechilor excesive – cocalarii vor un cîine bling-bling, oamenii cu inițiativă își fac crescătorie și le dau maximum de pui pe care îi poate produce o femelă. Rasele de succes, adică cele pe care le vedeți cel mai des în jur, sînt degenerate, s-ar putea să vă treziți că țineți în casă un idiot total.

Natura?

N-am avut niciodată simțul ăsta, al naturii, mă plictisește. Sînt băiat de oraș. Mai mergeam pe la munte cu frati-miu și maică-mea și o scoteam din minți pentru că voia să ne plimbe și noi voiam mereu înapoi la hotel, în cameră. Eram punk-stars în felul nostru, știam că nu există nimic mai bun decît ce avem la noi în cameră.

Eşti personaj de interior sau de exterior? Te plimbi?

Am ajuns dracu să mă și plimb, e ultima capitulare :) . M-am gîndit la asta, am și discutat – tinerii nu se plimbă, în general. Cînd merg, merg undeva, au o treabă, se duc undeva, nu merg așa, ca tîmpiții. Cînd merg așa, aiurea, e pentru că nu au bani ca să meargă undeva. Un lucru foarte trist care mi s-a întîmplat însă, e o combinație între o melancolie de asta bolnăvicioasă, continuă, de om pe care l-au lăsat nervii, și o îmbătrînire precoce a corpului, care parcă își cere drepturile, așa că am început să mă mai plimb. Am ajuns chiar să observ că aici e un aer foarte bun :) (sînt multe păduri și nu prea e poluare). Încă nu mă plimb efectiv, doar că îmi inventez treburi la distanță mai mare și merg pe jos pînă acolo. Îmi face bine, simt asta foarte tare. Plus că am început să am un simț al naturii, aici oricum ai lua-o tot ajungi la un moment dat să mergi prin pădure și uneori e frumos.

Orașele – ce relații ai cu ele?

La fel ca și mai sus. Într-un fel îmi sînt egale. Sînt de un an în Luxemburg și știu zece drumuri. Și Luxemburg e mic. Am crescut în București și dacă mă scoți din anumite zone în care am avut treabă sînt pierdut. Deci nu sînt urban-adventure, n-o să caut niciodată locuri interesante, n-o să explorez. Și nu o să cunosc locurile ascunse din nici un oraș. Altfel, liricoid cumva, îmi place Bruxelles foarte mult. Oamenii se îmbracă foarte frumos, cîteodată rămîi împietrit cînd vezi cîtă grație. Are adrenalină de oraș istoric gen și totuși agitat, cosmopolit, cu probleme de integrare, de fiecare dată cînd m-a prins noaptea pe stradă :) , am dat de puști arabi foarte cockie, care fac party cu o disperare care îmi amintește de tinerețea mea. Și pe care îi privesc totuși cu o anumită jenă, scîrbă, ca pe niște țărani mutați mai de curînd la oraș și în consecință mai agitați, mai pe atitudinea. Sînt peste tot deja, se înmulțesc ca artiștii în Berlin, dar dacă în Marsilia, de exemplu, se integrează mai bine în peisaj, în Bxl dau foarte greșit, foarte dramatic. E vorba de un oraș așezat, ”bătrîna europă”, cu stradele, anticariate, mici magazine, mici cîrciumi, mici patiserii. Așa că dezastrul se vede mai clar, prin tehnica primitivă a contrastului.

Obiceiuri proaste?

Sînt foarte leneș, sînt cam fatalist și uneori mai fac scandal, e o chestie de agresivitate care n-a fost manageriată corect. Vorbesc foarte mult, pot deveni foarte obositor bănuiesc. Și mai am faze de aroganța și superioritatea, dar nu le consider defect, pentru că nu mă cred deloc superioritatea, ci mai mult mă uit de jos în sus, așa că ce fac cu aroganța e de fapt simpatic.

Ce te ține de azi pe mîine?

Nimic special, nu am faze suicidale și atunci nu am nevoie de ceva care să mă țină. E adevărat că fără cîteva lucruri esențiale (o persoană, mers cu mașina și marile seri ok) mi-ar fi mult mai rău.

Cartea “69″ – cum ai vorbit despre ea cînd a aparut (cum îți amintești acum că ai făcut) și cum îți vine să vorbești despre ea acum.

Am vorbit foarte naiv și foarte prost. Pe de o parte pentru că sînt și așa, pe de alta pentru că eu nu sînt om de dat interviu altfel decît pe calc. Cînd vorbesc, spre deosebire de cînd scriu, nu reușesc niciodată să spun ce vreau să spun și, dimpotrivă, vorbesc foarte multe prostii. Mă pierd și nu reușesc să mă organizez. Așa că probabil am spus multe prostii.
Acum mi se pare că multe lucruri din prima jumătate a cărții sînt foarte greșite și restul sînt ok, pe unele chiar le recunosc ca fiind lucruri ale mele, care nu s-au dus nici după mutațiile chimice din ultimi ani – dar nu-mi place foarte mult să vorbesc despre asta :) .

Interviul poate fi citit și pe cotidianul.ro.

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

1 comment

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari pagina personala
În ultmii 7-8 ani, am tot oscilat. Între literatură şi dans contemporan.
» citeste biografia

Cele mai comentate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Cele mai vizualizate

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!

Nu exista posturi pentru interogarea facuta!


Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

Ultimele comentarii

afacerea roşia montană alburnus maior alex mazilu antonescu banci basescu blaga blog Blogviu interviu Boc Bruxelles Bucuresti candidatura cianură cluj CNA comisia europeana corupţie criza CTP curtea constituțională Dan Diaconescu Dinu Patriciu educatie Elena Basescu europarlamentare experiment Facebook gabriel resources gaze de șist Gigi Becali google guvern humanitas internet iohannis Istodor Johannis kelemen hunor Liiceanu macovei Media mihai goţiu motiune Năstase obama o fraza o poza parlament Parlamentul European pdl Plesu Polirom ponta presedinte protest proteste riscograma romani rosia roșia montană Rusia securitate Senat sindicate sondaj steaua SUA suspendare Tariceanu tiff TRU UBB UE uichendist.ro unesco Vanghelie Vasile Blaga victor ponta voiculescu

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!