Jan Garbarek sau de ce încă mai avem o şansă

“Tî-cî-rî-tîm, pa-ra-ca-taca-tac, tu-rucu-tuc, pîrî-cî-tîrî-cî-tac!” În traducere liberă din Trilok Gurtu (care şi-a permis să vorbească şi în numele lui Jan Garbarek, de vreme ce acesta n-a scos o vorbă pe scenă), a fost o seară interesantă, peste aşteptări. Să vă spun de ce.

I. Saxofonistul

În primul rînd, pentru că mă aşteptam la enorm de multă spiritualitate. Din fericire, a predominat  muzica.  Surprinzător, a fost ceva mai mult jazz miercuri seara, la Sala Palatului, decît “world music” – sintagmă generoasă ca o pălărie mexicană, sub care se ascund multe rebuturi “etno” şi nenumărate experimente dubioase. Şi care denotă, uneori, lipsa pură de inspiraţie sau (în unele cazuri obosite de atîta glorie antumă) autenticul sictir creativ. Garbarek ne avertiza, într-un recent interviu, care e opţiunea lui teoretică: “Pentru mine, jazz-ul începe cu Louis Armstrong şi mi se pare că se încheie undeva în anii 60-65”.

Într-adevăr, avem dovada clară, iginerească, a faptului că Jan Garbarek face, de vreo 30 de ani, altceva. Judecînd după prezenţa la marile concerte de gen, Bucureştiul nu are mai mult de 1.500 – 2.000 de ascultători autentici de jazz (sînt ăia care au venit, în păr, la Marsalis, Dee Dee Bridgewater şi chiar Truffaz). Ei bine, la Garbarek au fost vreo 3.500 de spectatori. 3.501, cu Peter Imre, înfipt adînc, în primele rînduri, ca un autentic ultras al acutelor de sopran! Evident, fanii au început să aplaude de la primele acorduri ale hitului Pygmy Lullaby. Nu e însă foarte clar de unde îl ştiau: de pe albumul Visible World al lui Garbarek sau de pe primul LP al trupei de enorm succes mondial Deep Forest (unde apare sub titulatura Sweet Lullaby). Remarc – pentru a nu leza nici o sensibilitate – că bucata e, la origine, un cîntec tradiţional african.

În perioada de aur a studenţiei mele, cînd casetele piratate de la Universitate (da, da, alea cu coperte alb-negru, trase pe genunchi la xerox) nu intrau sub incidenţa legii drepturilor de autor, găseai oricînd expuse cu evlavie pe tarabe, ca sfintele moaşte ale lui Krishna, vreo zece albume ale lui Garbarek din gama experimentelor spiritualiste care-l consacraseră definitiv în sufrageriile cu beţişoare parfumate. Chestii foarte la modă în unele medii studenţeşti, unde, dacă nu ascultaseşi Ragas and Sagas (1992, featuring Fateh Ali Khan) şi nu ştiai cine a scris Gitanjali, erai perfect degeaba.

Personal, îl preferam pe Garbarek ca sideman al muzicienilor de jazz pur şi simplu. Albumele lui Keith Jarret Belonging  şi Luminessence (ambele editate în 1974), unde norvegianul tenor face o figură frumoasă, mi se par şi azi piese de colecţie. Cînd l-am auzit prima oară pe Garbarek cîntînd, de capul lui, diverse indienisme, pakistanisme şi alte sonorităţi cu-n aer inedit, transcedental, îmbrăţişate entuziast de o Europă materialistă şi deja epuizată sonor, mi s-a părut un tip definitiv exotic.  Apoi, din ce în ce mai repetitiv (ca tehnică de interpretare şi zonă geografică din care-şi racola colaboratorii). În cele din urmă, recunosc, de-a dreptul exasperant.

Mă refer, în egală măsură, la sound-ul general (să fim serioşi: cîtă metafizică la saxofon poate să îndure un ateu obişnuit?) şi la timbrul sopranului său, marcă aproape înregistrată. De care s-a lipit, în timp, o etichetă deloc măgulitoare pentru adevăraţii virtuozi (“smooth jazz”), foarte populară însă printre fostele mele colege de facultate. Tonalitate care – să mă ierte fanii hardcore ai lui Garbarek – m-a făcut să trag concluzia că aşa ar fi sunat săracu’ Kenny G, dacă ar fi studiat jazzul în Şambala.

II. Concertul

În ceea ce mă priveşte, am înregistrat doar două excepţii de la stilistica discursului său tradiţional: Rosenfole (1989), un album dedicat sonorităţilor populare norvegiene, cu o excepţională vocalistă în prim plan (Agnes Buen Garnas); şi Making Music (1986), de care mă leagă definitiv nişte frumoase amintiri nocturne şi constatarea că mai e şi John McLaughlin pe-acolo! Concertul de miercuri, ultimul de pe afişul Festivalului Jazz Masters Bucureşti 2009, a avut acelaşi efect reconfortant şi revelator. Garbarek a venit la Bucureşti decis să confirme live deviza online a grupului său: “We make good music sounds better – at least, we try…” (www.garbarek.com).

Ei bine, Garbarek a încercat să mulţumească atît spiritul, cît mai ales ritmul. În mare, a reuşit. Playlist-ul (format din piese de pe ultimele albume şi cîteva compoziţii mai vechi) nu a excelat în teme meditativ-eterice şi a dat libertatea muzicienilor să croşeteze frumos, în registre alerte, mult mai pămîntene decît regulile obişnuite ale casei. Cele mai reuşite mi s-au părut acele secvenţe ritmice inspirate din (îmi place să cred) nişte dansuri norvegiene de beţie. Mă rog, puteau şi de nuntă. În fine, notabilă mi se pare strădania lui Garbarek de a demonta, măcar parţial, acuzele criticilor cei mai acizi: anume că, de cînd s-a luat cu melodia, a uitat complet de improvizaţie. La două-trei solo-uri (pe tenor, logic), preţ de cîteva intense, dar scurte pasaje de virtuozitate, Garbarek mi-a adus aminte de Michael Brecker. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru, în ziua de azi.

În general, intervenţiile sale au fost discrete. I-a lăsat pe colegii de scenă să se remarce şi bine a făcut. Despre basistul Yuri Daniel n-am ce să zic, după ce i-am văzut, pe aceeaşi scenă, pe Christian McBride sau, mai recent, Robert Hurst. Poate data viitoare. Dar pianistul Rainer Brüninghaus mi s-a părut remarcabil, mai ales în dialogurile instrumentale cu Trilok Gurtu. Şi în solo-urile sale de o bezmeticeală perfect studiată, în care era în stare să plece, la fix, de la dixiland şi să ajungă, cînd trebuie, la free jazz, trecînd, cu lejeritate şi fără ostentaţie, prin cam tot ceea ce contează pentru o ureche contemporană cu Jarret sau Corea.

Pentru unii colegi de sală revelaţia a fost însă, de departe, percuţionistul Trilok Gurtu. “Cum, cîntă şi din gură?!”. Exact. Cîntă din gură, din diverse tobe indiene, varii tărtăcuţe, cutii, sticluţe sau sîmburi de mandarină, în lipsă de altceva. Iar dacă vrea el (şi miercuri a vrut), dintr-o găleată de tablă cum avea mamaie în bătătură, pe jumătate plină cu apă pentru orătănii. Sînt convins că, dacă, printr-o miraculoasă întorsătură de destin şi buget, l-aş invita în umila-mi bucătărie, ar fi în stare să scoale blocul în picioare numai dintr-o tigaie Tefal, castronul ăla galben, de salată, şi cele două pahare de Limoncelo cu care ne-am întors de pe Coasta Amalfitană. Pentru unii dintre noi, surpriza a fost, dimpotrivă, să-l vedem pe Trilok Gurtu bătînd într-un set clasic de tobe (şi asta mai bine de jumătate de concert). Ei bine, nu există reclamaţii.

În concluzie, nu regret că Manu Katché (percuţionistul principal al turneului) nu a fost disponibil pentru acest concert. Poate data viitoare. În fine, precizez celor care au deschis mai tîrziu ziarele şi jazz-ul, că nu e prima oară cînd Trilok Gurtu cîntă în România. A mai fost o dată, singur pe scenă (aceeaşi, a Palatului), cu o ocazie suficient de obscură pentru a o reaminti aici, unui public mult mai numeros decît electoratul în viaţă al PN}-cd. Anume: în 2004, la invitaţia candidatului la prezidenţiale Gheorghe Ciuhandu.

Şi azi, după o serie spectaculoasă de audiţii şi cinci ani cu Băsescu (care, e drept, mi-au afectat serios puterea de judecată), mă întreb ce sens a avut acel concert pentru cunoscători, din punct de vedere strict electoral. Cîte voturi i-a adus lui Ciuhandu acest gest nobil, dar incompatibil cu politica de masă. Cinci? Opt? Douăzeci (nădăjduind că şi Tudy Zaharescu a votat în consecinţă)?

III. Festivalul

Am mai spus-o anul trecut, în Cotidianul, cu ocazia primei ediţii a Festivalului Masters of Jazz de la Bucureşti. Îmi face plăcere să mă repet, constatînd că, anul acesta, line-up-ul a rămas la acelaşi nivel foarte ridicat. Cu ocazia acestor serii de concerte, Dan Popi îşi spală multe dintre păcatele lui muzicale cumulate la o casă de discuri (Cat Music / Media Services) care a editat, de-a lungul vremii, printre chestii oarecum benigne, exclusiv comerciale, o serie ucigătoare de mizerii. Mergînd pînă la manele pur şi simplu.

Vreau să cred că e ăsta e modul lui Popi de a-şi cere scuze pentru trecutul său întunecat. Sînt convins că, într-adevăr, asta e mutarea obligatorie şi mîntuitoare a mogului muzical care şi-a făcut plinul. Şi, în sfîrşit, îşi permite să piardă (momentan) bani cu gesturi eroice, care fundamentează, în timp, nişte gusturi onorabile în mentalul colectiv al urbei. Evident, felicitările mele merg şi către Bogdan Enache, care a reprezentat pentru aceste două ediţii ale festivalui ceea ce au fost esenţialele beţe ale lui Trilok Gurtu pentru secţia ritmică a întregii poveşti cu happy end.

O ultimă precizare: sper că cei cinci-şase cititori care au avut răbdarea să mă urmărească pînă aici au înţeles că textele astea urieşeşti, scrise din pasiune pură, pentru entuziaşti, demenţi, obsedaţi sau incorigibilii colecţionari de vorbe au un fel de sens. Şi că, în final, nu e vorba numai despre Garbarek sau Trilok Gurtu. Ci despre ăia 1.500 – 2.000 de oameni care vin la concert atunci cînd cîntă nişte meseriaşi pe care nu-i difuzează nimeni în media românească. Şi care anul trecut erau, poate, doar 1.200 – 1.700. Şi despre care cred cu tărie că, dacă nu dă faliment Sala Palatului şi ţara, anul viitor vor fi cu 300 mai mulţi.

Şi mai cred că, dacă nimic nu se opreşte prea devreme, aici, lucrurile vor merge mai departe, către firescul ăla excepţional, la care tindem de cînd am văzut cum funcţionează festivalurile şi toate celelalte la mama lor, în adevărata Europă. Din gură-n gură, prin viul grai care a favorizat întotdeauna muzica bună şi lucrurile aşişderea (sau, uite, cătinel, cătinel, din articol în articol). Pînă cînd sala aia înfricoşător de mare, neîncăpătoare doar la alde Chick Corea sau John McLaughlin, o să fie plină ochi tot timpul.

O să mă întrebaţi de ce dracului avem nevoie de atîta jazz în România. Vă răspund deja: nu e vorba numai de jazz. Era un exemplu despre cum gîndesc că se poate face (încerc o formulare civilizată) educaţie poporului ăstuia manelist, fără exerciţiul valorii. Cum se poate face împotriva aparenţelor nesimţite, a bugetelor nefericite şi chiar – foarte important – împotriva tuturor: printr-o necruţătoare repetiţie. Era exemplul ideal, recunosc.

P.S. Revin la beţele lui Trilok Gurtu. Eu, unul, n-am mai văzut aşa ceva. Dacă e pe recepţie vreun specialist în percuţie, care să fi fost suficient de bine plasat în sală ca să le vadă în detaliu, e rugat să-mi zică şi mie despre ce era vorba. Poate e important.