Medgidia, orasul de apoi. Teodorescu 6

Azi, de la 6 seara, e lansarea cartii

Poporul ales a doua oară

Dorul de vinul bisericesc îl apropiase pe plutonierul rus Zaharîci de preotul Costăchel. Plutonierul, bătrîior, fusese şi el preot la o biserică din Minsk, pe care Puterea Sovietelor o transformase în depozit cu încuviinţarea şi ajutorul celor mai înaintaţi membri ai clasei muncitoare. Zaharîci se răspopise singur şi intrase în armată. Se scrisese despre el în ziare. Poze cu el apăruseră şi în Pravda, una în sutană, şi cealaltă în uniformă de infanterist. Nici el nu mai ştia prin cîte regimente trecuse, ca propovăduitor al ateismului. De cînd începuse războiul primise ordinul să-şi folosească zelul şi talentul oratoric în cuvîntări patriotice înaintea luptelor. Purta uniformă de  soldat. Fusese şi în linia întîi. Avea pieptul plin de decoraţii pentru acte de eroism. Cînd se îmbăta, Zaharîci se minuna şi el cîte primise, fără să fi împuşcat măcar un singur inamic. Fusese rănit de cîteva ori, dar era bun de carne şi se vindeca repede. Ajunsese aici în oraş din greşeală, într-un vagon sanitar cu mari mutilaţi care se rătăcise în drum spre patrie. Ultima lui rană, la piciorul drept – îl nimerise un glonţ de mitralieră în pulpă – nu se vindeca la fel de repede ca primele trei. Ori din cauza frigului, ori fiindcă la 50 de ani natura lui nu mai lucra la fel de repede, rana se obrintise. Chirurgul vagonului spital, colonel, avea grijă de Zaharîci mai ceva ca de generali. Dacă-i murea pacientul sau dacă-i amputa piciorul fără să fie nevoie îl aştepta, în cel mai bun caz, un concediu activ pe termen nelimitat la vreo mină din Siberia. Dar cum de sănătatea plutonierului răspopit  se interesa însuşi Iosif Visarionovici, generalul care îl avea în subordine pe chirurg îl ameninţase calm că îl va trimite în faţa plutonului de execuţie. Colonelul medic îi zgîndărea zilnic rana lui Zaharîci în vagonul spital, ii băga termometrul în fund o dată pe oră şi îl mai chinuia şi cu nişte lipitori scîrboase pe care i le punea pe picior, să-i sugă sîngele bolnav. Cînd vagonul a ajuns în Medgidia, plutonierul a cerut să i se aducă uniforma. Chirurgul nici nu voia să audă. Zaharîci s-a dat jos din vagon numai în halat şi în izmene. Era frig. Chirurgul a venit după el cu uniforma în braţe, să-l convingă să se întoarcă în vagon, că doar nu era să se îmbrace de faţă cu lumea de pe peron.

Plutonierul i-a povestit preotului cum şi-a pus uniforma chiar acolo pe peron de frică să nu încapă din nou pe mîna sanitarilor din vagon şi să-i facă ăia cu de-a sila vreo injecţie de-a lor, să-l adoarmă. Apoi, cu chirurgul după el, a căutat şchiopătind o patrulă militară şi a cerut să fie condus la comandamentul sovietic din oraş. Patrula opreşte o birjă, să-l transporte pe eroul cu pieptul încărcat de decoraţii. Medicul sare şi el în birjă după bolnavul lui. Pe drum, adulmecă Zaharîci miros de friptură şi strigă birjarului să se oprească. Intră eroul în cîrciuma cu grătar. N-avea nici un ban, dar comandă o friptură şi vin roşu, prima oară cînd se putea apropia şi de altceva decît de fierturile sălcii din vagonul spital în care călătorea de 18 zile, dacă nu cumva le pierduse şirul. După ce a mîncat şi a băut, Zaharîci a cerut adăpost la Comandament. Nu voia decît un pat să doarmă şi, dacă era, puţin ceişor cald, într-o farfurioară. Chirurgul colonel, care era cel mai mare în grad din încăpere, s-a strîmbat la comandirul local – era Zaharîci eroul! Şi a cerut şi el un pat în aceeaşi încăpere cu el, să-l poată îngriji. Plutonierul nu s-a opus, dar fără termometru şi fără bisturiul cu care îi rîcîia rana, de n-o mai lăsa să-i treacă. A doua zi Zaharici a ieşit la plimbare, sontîc, şontîc.Ajunge în dreptul bisericii. Chirurgul, după el. Apostolul ateismului i-a interzis să intre împreună cu el în biserică. Voia să discute cu preotul, să-l lămurească. Parohul  se pregătea să plece. Cînd a văzut un soldat rus în biserică a început să se închine.Iar cînd l-a mai şi auzit că îi spune cîntat în greceşte Kirie eleison, în prima clipă şi-a închipuit că nu mai aude bine.

Zaharîci a continuat tot în greceşte că îl provocă la o discuţie despre canoane. Apoi a trecut la slava de biserică, întrebîndu-l dacă fiul rătăcitor se putea întoarce rătăcit acasă. Preotul , ce să zică? L-a invitat să discute la el acasă despre această ipoteză. În aceeaşi zi s-a aflat  în oraş că un soldat rus răspopit voia să-l convertească la ateism pe parohul bisericii. Şi te pomeneşti că de frică, părintele îi va da obolul rusului!

Vinul bisericesc pentru împărtăşanie, înainte de a fi îndulcit, avea aici, a constatat Zaharîci, în casa parohului, un gust parcă mai aspru decît cel al vinului catifelat pe care îl ştia din biserica lui de la Minsk. Apoi l-a tot încercat în tăcere, pînă s-a ameţit.

Plutonierul l-a mai vizitat de două ori  acasă pe parohul bisericii, pînă i s-a vindecat rana şi a fost trimis în Germania să întărească spiritul ofensiv al Armatei Roşii.

De-abia după ce s-a terminat războiul, părintele a povestit cum decurseseră întîlnirile sale cu Zaharîci. Rusul îi spusese că una era să te răspopeşti şi cu totul altceva, să te rupi de Dumnezeu,. Chiar şi atunci cînd predici ateismul, dar vorbeşti despre El, mai pui o sămînţă în numele Lui, îi explica rusul,  amestecînd cuvinte din greacă, din slavă şi din ebraică. Dumnezeu, drăguţul, în mare mila lui, îl apărase de foc şi de gloanţe, dar îl mai pusese la încercare din cînd în cînd. La fel făcuse şi cu toţi ruşii, pe care îi ajuta să cîştige războiul, după ce le arătase că fără intervenţia lui binevoitoare, începînd de la marea iarnă cu care îi lovise pe nemţi,  nici ei n-ar fi ajuns în Germania. De unde venea această Dumnezeiască bunăvoinţă? îl întrebase neîncrezător preotul. Zaharîci nu ştia. De unde era să ştie? Poate fiindcă El ştie că ruşii, chiar şi atunci cînd îi întorc spatele, aidoma poporului ales pe drumul deşertului, nu se pot rupe cu adevărat nici de El şi nici de ceea ce tot El le-a îngăduit să fie.