Moartea şi busola. Borges, coşmarul Academiei Suedeze

Nici atunci cînd vedea şi putea scrie cu mîna lui, Borges nu s-a încurcat cu ticluirea vreunui roman. Acest gen nu intra în calculele lui artistice. A rămas toată viaţa credincios povestirii. Argentinianul care nu se simţea bine decît în bibliotecă şi în cafenelele unde-şi întîlnea prietenii literari a ştiut, înainte de a orbi, că îşi va trăi orbirea fără să sufere şi fără a deveni o povară pentru alţii.

Înzestrat cu o memorie uluitoare, a continuat să trăiască printre cărţi şi după ce a orbit. Îl obsedau Homer şi vechile cronici saxone, 1001 nopţi şi Enciclopedia Britanica. Îi plăcea cafeaua cu lapte şi ştia totul despre ceaiul de mate. Descoperise miracolul prin care un destin eşuat se poate transforma într-un destin eroic şi a scris o incomparabilă Istorie universală a infamiei. A istorisit ca nimeni altul despre onoarea cuţitarilor aleşi şi despre isuşi de pripas care Ii repetau fără să ştie destinul pămîntesc Celui adevărat şi irepetabil.

În căutarea perfecţiunii, lui i-a venit ideea că o capodoperă cartografică nu poate fi decît o hartă la scara 1 pe 1, dar că şi aceasta nu e decît o iluzie a perfecţiunii pe care schimbătoarea realitate o invalidează chiar din ziua apariţiei acestei hărţi care se vrea absolută, dar care devine revolută prin simplul orgoliu de a cartografia o realitate în permanentă mişcare. Pentru Borges o întîmplare războinică culeasă din cronicile vechi în care se confruntă un rege şi pretendentul la tronul său se întîmplă în acelaşi prezent etern în care doi cuţitari contemporani ajung să se taie într-o dispută de întîietate.

Pentru marele orb din Buenos Aires timpul nu e decît o paranteză între ceea ce ne leagă fără să ştim de cei care au trăit înaintea noastră ceea ce ni se întîmplă azi. Aşa se face că există un eroism al infamiei şi un eroism infam: depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile. Pentru Borges, aceeaşi carte, Don Quijote, poate deveni un roman original dacă e rescris în secolul 20 de altcineva, fiindcă între timp, textul lui Cervantes nu mai e acelaşi, chiar dacă e reluat cuvînt cu cuvînt de noul său autor, căci chiar dacă ni se întîmplă sau ni se pot întîmpla aceleaşi lucruri, între timp semnificaţia lor s-a schimbat, încît nici textul care le povesteşte nu mai poate fi acelaşi.

Unora nu le place Borges, din cauza stilului său sentenţios care face din fiecare propoziţie pe care a scris-o sau a dictat-o ceva irepetabil, ca o formulă chimică sau ca o teoremă. Dacă intuiţia nu te-a ajutat să înţelegi că un text e alcătuit nu numai din ceea ce scrii, ci şi din ceea ce treci sub tăcere, după ce-l citeşti pe Borges pricepi că o frază e ca un aisberg. Pentru optimea lui care se vede, ai nevoie de celelalte şapte optimi care stau sub apă şi care îl ţin la suprafaţă.

Una dintre cele mai scurte povestiri ale lui Borges reia un basm din 1001 nopţi. Un rege arab îşi bate joc de invitatul sau, alt rege arab, şi-l lasă să rătăcească printr-un labirint din care invitatul iese mai mult mort decît viu. Regele invitat se întoarce cu armata şi-l capturează pe cel care şi-a bătut joc de el. După care îi dă drumul în mijlocul deşertului, să se descurce, acesta fiind labirintul pe care el îl are la dispoziţie. Iar fiecare dintre propoziţiile lui Borges din această povestire construieşte cele două labirinturi, ca pe două trasee irepetabile către moarte. Unul îţi îngăduie o amînare, iar celălalt te lasă să-i cauţi capătul pînă în clipa morţii.

Cînd Borges a murit fără să ia Premiul Nobel el a devenit coşmarul juraţilor Academiei Suedeze. Nu e an în care acestora să nu li se reamintească faptul că n-au fost în stare să acorde acest premiu unui scriitor căruia nu i-ar fi crescut prestigiul dacă l-ar fi primit, dar care ar fi sporit prestigiul premiului, dacă l-ar fi luat.

Text preluat din Catavencii.ro