Pentru un Nobel românesc

(Articol apărut în numărul din 13 octombrie al Revistei 22)
Aşteptăm mereu să ne spună alţii care dintre noi au valoare. Ne umplu de respect premiile altora. Ale noastre ne lasă atât de reci încât nici nu ne mai punem problema să le creăm. Valoarea, ca să apară şi să crească, are nevoie de recunoaştere. De ce să nu o recunoaştem noi primii? De ce să nu o scoatem noi în lume şi aşteptăm mereu să vină lumea să o scoată de aici?

Acordarea Premiului Nobel pentru Literatură Hertei Müller a aprins din nou scânteia frustrărilor naţionale legate de lipsa scriitorilor români din lunga listă a premiaţilor. Mă frământă o întrebare: în loc de aşteptarea pasivă a recunoaşterii altora, n-ar fi mai potrivită începerea propriei noastre recunoaşteri? N-ar fi mai potrivită crearea unui fond de premiere, hai, nu de un milion de euro, precum cel suedez, dar măcar de o sută de mii de euro, pe care un juriu românesc să-l acorde anual unui scriitor român? Dacă ne doare atât de tare că alţii nu se uită frumos la noi, de ce nu începem prin a ne uita întâi noi la noi mai frumos?

Periodic, apar topuri care abundă în milionari şi miliardari români. Cu averi de mii de ori mai mari decât ale oricărui scriitor român fost, actual sau viitor. N-ar putea ei să pună cont de la cont şi să creeze, eventual împreună cu Ministerul Culturii, un astfel de premiu? Bine, poate ei nu vor, că au alte priorităţi. Dar n-ar putea atunci Ministerul Culturii să deschidă o subscripţie publică în sistem de matching (adică ministerul să contribuie cu o sumă egală cu cea care ar fi strânsă de la populaţie)? Eu cred că s-ar găsi şi oameni, şi firme care să contribuie la construcţia unui sistem veritabil de valori culturale româneşti.

Intuiesc o primă obiecţie: bine, bine, dar cine să facă parte din juriu? Păi dacă tot ne uităm cu atâta consideraţie la aprecierile străinilor, dintr-un prim juriu ar putea să facă parte doar scriitori români care au fost deja premiaţi în străinătate. Şi dacă nu sunt suficienţi, am putea include şi dintre cei publicaţi de edituri din străinătate. Adică am pleca în validarea recunoaşterii valorilor proprii de la o recunoaştere preexistentă, deja validată.

Că suntem o cultură mică e clar. De ce trebuie să fim şi o cultură resemnată, asta nu mi-e clar. La toate spectacolele din Festivalul George Enescu de anul acesta, la care am fost, fie că era vorba de Ateneu, de TNB sau de Sala Palatului, nu aveai loc să arunci un ac. Am înţeles că numărul total de bilete vândute a depăşit 70.000. La toate spectacolele de teatru la care reuşesc să intru sunt ocupate nu doar toate locurile pe scaune, ci şi cele în picioare. „Nopţile albe“ umplu sistematic toate muzeele şi centrele culturale bucureştene. Cele două târguri anuale de carte din Bucureşti gem de vizitatori. Avem între noi un public cu un insaţiabil apetit pentru acte culturale şi mi se pare că nu reuşim să construim suficient de mult şi de bine, pornind de la el.

Ne poluăm zilnic spaţiul public cu rateuri politice îndobitocitoare şi divertismente derizorii, însă nu reuşim să creăm un minimum de spaţiu public în care să încurajăm o cultură vie, prolifică şi recunoscută în primul rând de către noi. Mai tranşant spus, ne irosim. Şi apoi sperăm de la alţii să ne recupereze. Unii dintre noi obosesc să mai aştepte şi se duc singuri la recuperare, emigrând. Suntem atât de pasionaţi de miştouri şi băşcălie, încât lucrurile serioase ne încurcă. Apoi rămânem aşa şi ne uităm încurcaţi cum alţii le premiază.

Eu aş vrea să contribui concret la o schimbare. Dacă Ministerul Culturii sau oricine altcineva hotărâşte să iniţieze un astfel de proiect, eu donez 100 de euro şi mă oblig să mai conving alţi 100 de oameni să doneze câte 100 de euro pentru un Nobel românesc al literaturii. Am reuşi împreună primii 10% din sumă.

De la politică şi administraţie nu mai am nicio speranţă că ne-ar putea scoate din mizerie. De la cultură am. De la ea am avea nevoie să ne ofere modele formatoare, civilizatoare. Prin ea ne-am putea educa copiii să fie mai buni decât noi. Şi mai buni unii cu alţii. Ea ne-ar putea apropia de Europa mai repede decât orice infrastructură. Pentru că prin ea am putea construi o structură de valori care ne-ar conferi valoare şi în ochii noştri, şi în ochii celorlalţi.