Rushdie şi tipa misterioasă care nu e garda sa de corp

„Nu mă gîndeam la Versetele satanice decît ca la un nou roman al meu. Îmi închipuiam că îmi va crea probleme de receptare, din cauză că e un roman mai dificil stilistic. Nu mă aşteptam la reacţiile care au urmat din partea fundamentaliştilor musulmani” a răspuns Salman Rushdie la întrebarea lui Florin Iaru, în seara asta, pe scena Teatrului Odeon. Simpatic, pontos, fără ifose şi fără gravităţi simulate, Rushdie le stîrnea rîsul celor din sală, cam la fiecare două fraze. „Totuşi nu mi-ar fi plăcut să am o cronică bună din partea lui Khomeini (ayatolahul iranian care a pus un premiu de două milioane de dolari pe capul lui Rushdie, după apariţia Versetelor satanice, n.m.) şi n-am încercat să scriu pe placul fundamentaliştilor.” zice. Apoi adaugă „Khomeini e mort, iar eu după cum puteţi observa, nu!”

Lui Rushdie i s-a propus să scrie un text pentru un roman de benzi desenate, şi chiar dacă le-a dovedit celor din sală că ştie destule despre păersonajele celebre ale domeniului – Preferatul lui rămîne Superman, dar şi-ar dori şi el un avion invizibil, ca Wonder Woman – le-a spus bloggerilor din sală că pot anunţa că nu va intra în branşa romancierilor de benzi de desenate.

De ce a scris un roman despre „plăceri” (Seducătoarea din Florenţa) de-abia după 60 de ani; n-avea destulă experienţă înainte? l-a întrebat pe un bileţel cineva din sală.  „N-aveam!” a recunoscut Rushdie.

La întrebarea venită tot din sală şi tot pe un bileţel, ca toate celelalte, care sînt scriitorii lui preferaţi: „ Azi e a treia oară cînd sînt întrebat asta. Dar între timp autorii mei preferaţi nu ma sînt aceiaşi.” O parte dintre autorii bileţelelor i-au scris în engleză, aşa că Florin Iaru i-a întins bileţelele cu pricina, Rushdie le-a citit cu glas tare, apoi le-a răspuns. La una zice:  „Cei care nu mi-au citit cărţile spun despre ele că sînt dificile, cei care le-au citit spun că sînt uşor de înţeles şi au umor!” La alta: „Mi se pare prea subtilă pentru mine, dar o să mă străduiesc să vă răspund.” Florin ia înapoi un bileţel pe care i-l pusese în faţă: „Se pare că la întrebarea asta nu pot răspunde!” La 20,30 fix, Rushdie, traducătoarea şi Florin Iaru se dau jos de pe scenă şi le ia locul o formaţie care şi-a luat numele de Grimus, după unul dintre romanele sale. Rushdie se aşează în primul rînd, chiar în faţa soţiei mele, care stătea pe rîndul doi, încît mîine la serviciu Daniela va putea spune că a stat faţă în spate cu autorul Versetelor Satanice.

După cea de-a doua piesă a trupei de pe scenă, apare în semiîntunericul din sală o tipă cu aspect promiţător care îi şopteşte ceva – n-am auzit ce. O fi garda lui de corp din România, mi-am dat cu părerea, fiindcă ştiam că iniţial Rushdie a refuzat să fie păzit, dar pînă la urmă a ajuns la un compromis cu autorităţile române. Mi-am închipuit că ăsta era compromisul, să fie păzit de femei. Cînd am ieşit din sală am aflat că presupusa gardă de corp era Monica Bârlădeanu.