Să lăsăm politica. Să vorbim despre diva jazz-ului, Diana Krall

În ziua primului tur de scrutin am fost, ca mulţi alţii, la concert (pentru că altfel nu se mai putea). Să-mi fie cu iertare, dragi cititori care aveţi o relaţie exclusiv tangenţială cu muzica jazz: Diana Krall a cîntat prost. Fără să gherlească, să ne-nţelegem. Dar flasc ca o meduză superbă, din Mediterana, plutind, autist, într-o apă enervant de calmă. Fără să se străduiască nici o secundă, fără interes, pasiune, smanes (nu c-ar avea de unde). Fără ambitus şi volum (e drept, încă un capitol la care nu a excelat niciodată). Ca şi cum ar fi vorbit la telefon cu cea mai bună prietenă a ei despre cum a fost în concediu, cu copiii, şi ce s-a petrecut c-o seară înainte în ultimul episod din Doctor House.

Mai grav e ce-a cîntat Diana Krall (o “figură iconică” a jazz-ului modern) şi cum: aşa numite “modern standards”, şlăgăroase pînă la identificarea cu foclorul, piese pe care le ştia toată lumea, inclusiv femeile de serviciu de la Sala Palatului. Sînt de acord: jazz-ul trebuie popularizat cumva, trebuie apucat, la început, din zonele lui moi şi accesibile (ca de exemplu Cole Porter, unul dintre compozitorii favoriţi ai Dianei). În plus, nu oricine are stomac pentru Marsalis sau Corea (ca să dau două exemple recent bifate, la Bucureşti). Nici măcar Mircea Geoană, care a stat în primele rînduri la excepţionalul Branford Marsalis Quartet (chiar aşa, domnule Geoană, ce-aţi înţeles din solo-urile de tobe al lui Justin Faulkner, în afară de faptul că era campanie şi trebuia să vă bazaţi şi pe voturile lui Florian Lungu şi Virgil Popescu?).

Există însă o limită a accesibilităţii, pe care ţi-o impune genul. O anumită decenţă a repertoriului, care ar trebui să funcţioneze fie chiar şi în cazul unei soliste recunoscute pentru vocea “caldă şi senzuală” şi influenţele pop, care i-au marcat, exasperant, cei 20 de ani de carieră. Numai că Diana Krall rămîne, definitiv, un fel de Café del Mar a muzicii jazz. {i nu se dezminte nici pe ultimul album (Quiet Nights, 2009), promovat la Bucureşti. Interpretările ei (over all: de la voce la aranjamente) depun eforturi colosale să nu se depărteze o măsură, un semiton de reţeta aia care nu dă greş prin simplitate, accesibilitate şi – ingredient esenţial – romantism. Trebuie să recunosc, însă, că n-am văzut lumînărele parfumate pe scenă. O eroare organizatorică, evident.

Firesc, Diana a optat la bis pentru The Boy from Ipanema, varianta ei la celebrissima melodie compusă în 1962 de Antonio Carlos Jobim în care era vorba, în limba care trebuie, despre o mult mai interesantă tipă din Brazilia (care a emigrat în America şi a făcut carieră, graţie lui Stan Getz, Astrud şi Joao Jilberto). Inutil de precizat: cine voia Jobim, ar fi trebuit să vină la concertul doamnei Eliane Elias (găzduit tot de Sala Palatului, în prima zi a Festivalului Jazz Masters 2009, la care au semnat condica vreo mie de speriaţi, plus încă 500 care primiseră invitaţii şi nu găsiseră nimic interesant de văzut la televizor).

Comparaţia nu e accidentală (şi nu întîmplător în defavoarea Dianei Krall): Eliane, născută în 1960, a fost prima divă a jazz-ului modern, în sensul cel mai senzual/sexual al cuvîntului (or, despre Diana Krall asta ştim înainte de orice: că e blondă, arată bine şi, culmea, se ocupă cu jazzul în loc să pozeze în revistele pentru intelectuali!). Pe lîngă faptul că a fost, totuşi, prima pe listă şi e la fel de blondă, Eliane Elias cîntă mai bine la pian. {i măcar se ocupă, cu onestitatea bibliotecarului şi pasiunea muzeografului, de conservarea unui gen muzical care a făcut istorie (bossa nova), în loc să preia melodii superbe de la Billy Joel sau Burt Bacharach.

Excepţia cît de cît notabilă a concertului s-a numit Rain Dogs (compoziţia lui Tom Waits) şi m-a trezit din moţăială. Nu, nu glumesc: aş fi putut adormi pe bune, visînd procente astronomice în dreptul lui Crin Antonescu, dacă, dincolo de pianul la care cînta nevasta lui Elvis Costello, n-ar fi fost nişte muzicieni de excepţie (care, evident, ar fi meritat o muzică mai bună): basistul Robert Hurst, chitaristul Anthony Wilson şi bateristul Karriem Riggins. Publicul de la Bucureşti a fost, evident, încîntat. La sfîrşit, mai toată lumea s-a ridicat în picioare, aplaudînd frenetic, aşa cum se întîmplă la noi cînd cineva, oricine, vine să cînte la Sala Palatului. Însuşi maestrul Dan Grigore a părut încîntat de rezultat, dar e de menţionat că aria lui de expertiză e mult mai sus, acolo unde începe Rahmaninov.

L-am văzut şi pe amicul Turcescu, amplasat strategic, central, în lojă. Iniţial, opţiunea lui (în calitate de jurnalist şi fost solist vocal) m-a uimit profund. Era zi de alegeri, iar pe scenă nu cînta, să ne-nţelegem, Dee Dee Bridgewater sau Dianne Reeves. La ora nouă, cînd diva jazz-ului, Diana Krall, zicea ceva neinteresant despre dragoste sub clar de lună, la Realitatea TV se afişau exit-poll-urile. A-nnebunit Turcescu, zic. Nu. Nu era nimic în neregulă cu el. Una la mînă: pentru că, la ora cînd am ajuns noi acasă, el era deja în direct (deci a beneficiat de serviciile elicopterului de la ştiri sau de o maşină mult mai performantă decît taximetristul nostru). {i doi: m-am gîndit mai bine – cînd ai de ales între Diana Krall şi discursul de la ora 21.00 al lui Mircea Geoană, e limpede ce-ai de făcut. O fi doamna Krall plicticoasă. Dar, pe lîngă asta, domnul Geoană e şi extrem de previzibil.

P.S. Nu ştiu dacă aţi observat: dă pe dinafară “punct ro”-ul de cronici extrem de entuziaste ale acestui concert. Chestie care-mi confirmă a mia oară convingerea că, exceptînd o mînă de oameni serioşi, netul e plin de afoni.