Salt de credinţă

(Inception, 2010, Christopher Nolan)

Titlul articolului sună ca dracu’, ştiu, dar tocmai asta cere Christopher Nolan din partea celor care văd “Inception”. A leap of faith, o doză suplimentară de încredere e necesară pentru ca unul dintre personaje să-şi ducă tenebroasa treabă la capăt (“saltul de credinţă” e varianta pe care a preferat-o traducătorul filmului – ştiu că e un traducător pentru că o femeie ar fi fost mai atentă).

Veţi fi aflat deja ce se întâmplă: numitul Cobb (Leondardo DiCaprio) trebuie să sădească sămânţa unui gând în mintea moştenitorului unui imperiu din industria energetică. Ceea ce e cam peste mână, dar nu cu neputinţă, când slujba lui obişnuită impune taman contrariul – să fure ideile ascunse acolo.

Nolan a clocit ideea vreme de vreo zece ani. Mai puţin decât s-a chinuit James Cameron cu “Avatar”, dar mai cu spor. Ideea lui are măcar ceva originalitate, iar “Inception” readuce în mainstream teme dragi cineaştilor încă de pe vremea filmului mut: puterea – la propriu – a viselor/a imaginaţiei, frica de realitate, lupta fiecăruia cu demonii proprii. Pe scurt, cred că Nolan întreabă în “Inception” ce te faci când ai ajuns să-ţi trăieşti viaţa de parcă ai visa-o.

Vast program, într-adevăr, dar nu unul care să nu mai fi fost sugerat până acum (inclusiv de către Nolan însuşi). Am avut de multe ori pe parcursul filmului senzaţia că regizorul trage cu tunul după muşte: personajul lui Di Caprio are de parcurs, cam ca Leonard din excelentul “Memento”, un lung drum înapoi şi nu e sigur nici în ultimul cadru că mintea n-o să-l lase baltă. Dar traseul lui e explicat cu mijloacele din cel mai recent “Batman”: explozii, cafturi, ploi de gloanţe şi de cioburi.

Acţiune!

Ceea ce nu e cu tot dinadinsul un lucru rău. Fără să fie calea, adevărul şi viaţa pe care le profeţeau cronicile iniţiale, “Inception” e un bun film de acţiune, un heist movie pe sistem Ocean’s Eleven, dacă vreţi, în care “obiectul” de furat nu mai e pus la păstrare într-un cazino sau în vreo bancă, ci într-o minte (dar, să te ţii surpriză, tot într-un seif!).

Patru evenimente simultane – sau cinci, după unele numărători – se îngrămădesc la un moment dat pe ecran. Cum, vă las să vedeţi singuri, pentru că am fost ameninţat cu bătaia în cazul în care îmi scapă vreun spoiler. Nolan filmează secvenţa cu ştaif – căderea în super slow-motion a unei furgonete e mai tensionată decât multe dintre scenele de urmărire.  Ia te uită, constaţi, s-au luat visele la întrecere, chit că fiecare subconştient implicat în cursă măsoară altfel timpul!

Frumoase sunt şi glisările de început între realitate şi fantasmă, când împărtăşeşti panica unui personaj care se trezeşte visând în amiaza mare sau confuzia hoţului prins în flagrant-delict şi luat la fugăreală în somn. Mai târziu, după cum spuneam, lucrurile se complică zdravăn. Toată lumea citează o replică autoironică: în subconştientul cui intrăm acum, mai exact?

Frumoasă mi s-a părut şi o bătaie în imponderabilitate, reverenţă făcută coregrafiei (superioare) din “Crouching tiger, hidden dragon” al lui Ang Lee.  O aluzie la “Odiseea spaţială 2001″, deşi străvezie, e binevenită, iar umbra primului “Matrix” e pretutindeni.

Necazul e că, dincolo de splendorile vizuale, poveştile acelea se “ţin” şi prin scenariu – sunt complicate, dar coerente. Nu prea e cazul cu “Inception”. Sigur, orice e posibil într-un vis, darmite în vreo patru-cinci care curg în acelaşi timp. Însă ai toate şansele să nu-ţi mai aduci aminte mare lucru odată ce te vei fi trezit.

De ce?

Pentru că, alergând de-ţi dai duhul cale de vreo două ore şi jumătate de film, nu prea mai ai când să empatizezi cu personajele. Cobb vrea înapoi acasă, la copiii a căror mamă e bănuit c-ar fi omorât-o. DiCaprio livrează un rol foarte corect, dar parcă prea aproape de cel din “Shutter Island”. Ticurile, grimasele, tăcerile lui Cobb par cele ale lui  Teddy Daniels.

Enervant de-a dreptul e Michael Caine. Şi nu din vina lui, săracul, dar nu mai pot să-l văd încă o dată în rolul bătrânului atotştiutor. Parcă făcuse deja partitura asta în “Children of men” şi în “Cider house rules”, nu era de-ajuns? Hollywoodul foloseşte câteodată tuşe prea groase. Înţelept alb? Caine. Înţelept negru? Morgan Freeman.

Marion Cotillard, în fine, e răpitoare (şi periculoasă) în postura soţiei din vis, dar de ce a ajuns aşa acolo? “Inception” furnizează o explicaţie “tehnică” şi cam atât. Dar ce s-o fi întâmplat în relaţia emoţională a soţilor de subconştientul bărbatului ţese o asasină?

Dacă “saltul de credinţă” se produce, dacă accepţi să ai încredere în onestitatea lui Nolan, astfel de întrebări (şi altele, multe) sunt neesenţiale. De altfel, filmul nici nu pretinde c-ar fi altceva decât un blockbuster. Unul mai răsărit, aşa e, care chiar ar putea da naştere, precum trilogia “Matrix”, unei biserici a “incepţioniştilor de ziua a şaptea”. Le aştept înjurăturile în rubrica de comentarii, dar tot ateu rămân.

“Inception” a intrat astăzi în cinematografe.