RSS Feed

Terry Pratchett se oferă cobai pentru moartea asistată

vezi toate articolele de
03 Feb 2010 la 13:45 13 comentarii 1115 vizualizari.

Sir Terry Pratchett a făcut din Moarte unul dintre cele mai simpatice personaje ale cărţilor sale, dar a sfârşit prin a lua în serios scheletul cu coasă la purtător îmbibat cu umor şi ironie care apare în toate volumele din Lumea Disc.

Invitat să țină discursul de deschidere a celei de-a 34-ediții de onorare a lui Richard Dimbleby, veteranul jurnalist BBC, scriitorul britanic de fantasy cunoscut în aproape întrega lume a şocat asistenţa conservatoare britanică printr-o pledoarie senzaţională, dacă se poate spune aşa ceva, pentru moartea asistată. E drept, Sir Pratchett suferă încă din 2007 de o formă rară de Alzheimer, astfel că are un meci direct cu MOARTEA, cineva de genul masculin în cărţile sale, “deşi genul e o chestiune academică pentru un schelet în pelerină neagră”, care are în dotare o coasă, e însoţită de câţiva parteneri şi câteodată îşi permite chiar să angajeze câte un ucenic.

Discursul său a avut un impact zdrobitor, emisiunea BBC fiind, potrivit The Guardian, lider de audienţă, cu peste două milioane de telespectatori.

“Odată, când eram mic și mă jucam pe jos, în camera de zi a bunicii mele, am ridicat capul spre televizor și am văzut Moartea stând de vorbă cu un cavaler. Pe-atunci nu prea ştiam nimic despre moarte. Era o chestie care li se întâmpla hamsterilor sau papagalilor”. De data asta era chiar Moartea, cu coasă și cu o căutătură cumva plăcută. Nu aveam cum şti pe-atunci dar tocmai văzusem o secvenţă din filmul lui Ingmar Bergman “A şaptea pecete”, momentul în care cavalerul se angajează într-un dialog prelungit, şi fireşte faimosul joc de şah, cu domnul întunecat cu coasa, care atunci nu-mi părea deloc chiar așa de întunecat. Deşi implacabilă, pentru că ăsta e jobul ei, Moartea pare a nutri un soi de compasiune tainică pentru o rasă de creaturi care sunt pentru ea la fel de trecătaore ca efemeridele dar care nu se pot stăpâni să nu-și petreacă scurtele vieți inventând regulile unversului și numărând stelele”, a spus Pratchett, după care a dezvăluit alte momente din biografia sa în care s-a întâlnit cu VORBITORUL ÎN MAJUSCULE.

Bunicul şi budinca
“Nu-mi amintesc prea bine moartea bunicilor mei, dar bunicul din partea tatălui a murit în salvare, în drum spre spital după ce tocmai terminase de mâncat cina pe care şi-o gătise singur. Avea 96 de ani. A simţit că ceva nu e în regulă, a rugat un vecin să sune ambulanța, s-a strecurat cuminte în mașina salvării şi la fel s-a strecurat și din lumea asta. Aceasta este o moarte bună, dacă se poate spune cu adevărat așa ceva. Cu o singură excepție, dacă e să ne luăm după tatăl meu, s-ar fi plâns în salvare că n-a avut timp să-şi termine budinca. Nu sunt deloc sigur cât de adevărate sunt toate acestea, tata având un simţ al umorului îndeajuns de rafinat, pe care a fost amabil să mi-l paseze şi mie, aparent pentru a compensa vezica slabă, statura scundă și chelia care, din păcate, au venit la pachet cu umorul”, a mai spus Pratchett.

“Trăiesc într-o lume de reluări”

Teniunea discursului a sporit atunci când a vorbit de moartea tatălui său, care s-a chinuit un an cu un canecr pancreatic (În ziua în care a fost diagnosticat, tata a spus: “dacă ajungi vreodată să mă vezi într-un pat de spital, plin de tuburi şi ţevi, şi fără să mai fiu bun de nimic, spune-le să mă deconecteze de la aparate”).

Punctul culminant a fost prezentarea propriilor suferinţe: “Când medicul specialist mi-a dat vestea că sufăr de atrofie corticală posterioară, o formă rară a bolii Alzheimer, literalmente, toată viața mea s-a schimbat. Boala se manifestă prin probleme de văz şi localizare. Nu mă pot încheia la cămașă, uneori nu pot percepe ceva prezent în fața mea. Ochii mei văd cana de ceai, dar creierul refuză să transmită informaţia. E ca opusul unor superputeri. Nu ştiu dinainte, percep abia la a doua încercare. E foarte Zen. Întâi nu e nici o cană, apoi, pentru că ştiu că trebuie să fie acolo, a doua oară când mă uit, cana e acolo. E nevoie de puţin efort pentru a mă descurca, oamenii care suferă de acelaşi simptom trăiesc într-o lume plină de reluări. Boala evoluează foarte greu sesizabil, dar ştii că e acolo. Imaginează-ţi un accident de maşină derulat impresionant de încet. Nu pare că se întâmplă mai nimic. Un mic sunet ocazional, un scârţâit, un şurub se desprinde şi se roteşte deasupra tabloului de comandă de parcă ar fi indicatoarele de pe Apollo 13. Dar radioul continuă să cânte, e în continuare cald și nu pare chiar așa de neplăcut, cu excepția unui gând ascuns că mai devreme sau mai târziu o să ieşi cu capul prin parbriz”.

“Și aşa, ascultând Thomas Tallis pe iPod, voi apuca strâns mâna Morții, vom da noroc”.

Ca un fost jurnalist bun, după ce a creat cadrul, atacă frontal problema care îl macină: “Cred cu tărie că un om se poate hotărî să moară tocmai pentru că mintea sa este echilibrată, realistă, pragmatică, stoică şi ascuţită. Și de aceea îmi displace folosirea termenului de “suicid asistat” în cazul procesului bine cântărit de a lua viața cuiva prin intermediul unor mijloace medicale nedureroase. (…) Mi-am jurat că mai bine decât să las ca Alzheimer să-mi curme viața, să mi-o curm singur. Aşa îmi voi trăi viaţa deplin, ca până acum, și voi muri înainte ca boala să treacă la atacul definitiv, se va întâmpla acasă la mine, într-un scaun, pe pajişte, cu un coniac în mână pentru a spăla orice va presupune verisunea modernă de “cocktail Brompton” pe care mi-o va procura un doctor dispus să ajute. Și aşa, ascultând Thomas Tallis pe iPod, voi apuca strâns mâna Morţii, vom da noroc”.

Scriitorul britanic de fantasy are chiar recomandări pragmatice în legătură cu moartea sistată, oferindu-se pe sine însuşi cobai pentru un tribunal specializat în astfel de cereri, după ce a fost în vizită la celebra clinică din Elveţia care ar îndeplini astfel de cereri.

Sir Terry Pratchett uită că MOARTEA, care obişbuieşte să călătorească laolată cu Războiul, Foametea şi Molima, refuză să intervină atunci când este preferată monştrilor care populează Lumea Disc, chiar dacă perosnajul său, citez dintr-o carte, pare că îl înşelege până la punct: NU AŞA. MOARTEA RĂZBOINICULUI, SAU A BĂTRÎNULUI, SAU A COPILULUI, ASTA ÎNŢELEG, LE IAU DUREREA ŞI LE CURM SUFERINŢA. DAR NU ÎNŢELEG ACEASTĂ MOARTE-A-MINŢII”.

Dar, mai ales, Pratchett omite cea mai des rostită frază a MORŢII: “NU-I DREPTATE. NU-S DECÎT EU!”

Pasaje ample din discursul lui Terry Pratchett în Cotidianul

Versiunea de la BBC, inclusiv audio, o puteţi găsi aici

Despre legislaţia suicidului asiatat, citiţi aici

Post to Twitter Post to Delicious Post to Facebook Post to StumbleUpon

 

Comentează


Pont: poti sa adaugi la comentariu fotografia ta sau o imagine care te reprezinta.
Nu trebuie decat sa introduci o adresa de e-mail valida aici si sa urmezi cativa pasi simpli.
Un film explicativ e disponibil aici


ATENTIE: Comentariul dumneavoastra poate aparea cu intarziere din cauza sistemului de cache.

RSS Postari
editor REALITATEA.NET
» citeste biografia

Vezi aici episoadele din seria BOOKFACE!

Ce fac prietenii tăi pe Voxpublica

© 2009 VoxPublica.ro, o marca F5 Realitatea-Catavencu. Toate drepturile rezervate.

Strategy & Technology: PUBLYO
Marketing & Sales: Q2M
Comandati acum o campanie publicitara pe acest site!