Time out! Miracolul Ceaikovski într-o lume surdă

M-am vindecat de ziua tristă a alegerilor cu un film minunat. Ca să fug de senzaţia apăsătoare anti-Geoană-anti-Băsescu-anti-politică, am ales filmul lui Radu Mihăileanu, Concertul. Arta are, într-adevăr, un efect de catharsis – capacitatea magică de a obloji rănile realităţii. Sau mai degrabă de a te ridica deasupra zgurei, de a vedea că lucrurile importante ale vieţii noastre sunt în altă parte decât acolo unde le căutăm.

Câtă lume are răbdare să asculte cap-coadă un Concert pentru vioară de Ceaikovski sau orice altă partitură clasică? Trăim într-o lume beată, gălăgioasă şi care se foieşte neîntrerupt. O lume dezbinată în tot felul de pasiuni centrifuge şi de teme mai mult sau mai puţin străine.

Ei bine, dacă mergeţi la filmul lui Mihăileanu, nu doar că veţi avea răbdare să ascultaţi prima mişcare din concertul amintit (cam 10 minute de muzică clasică), dar o veţi aştepta pe durata întregului film. În final, îi veţi susţine şi aplauda (în gând) armonia fiecărei note.

Tot filmul se dezvoltă într-o asemenea direcţie încât nu poţi să nu aştepţi cu sufletul la gură miracolul muzicii din final. Filmul demonstrează că trebuie să parcurgi o anumită cale pentru a savura o frumuseţe cae altfel pare facilă. Este similar luării de avânt pe pistă pentru a putea să te desprinzi de sol. Dacă filmul nu te-ar face să crezi că este muzica este fragilă şi întâmplătoare, nu ai trăi-o cu adevărat. 

Nu intru în detaliile filmului. Dar veţi înţelege văzându-l că armonia se naşte uneori din sunete disparate, din “zgomotul” lumii centrifuge în care trăim. Nu trebuie să ai neapărat o orchestră profesionistă care să interpreteze a la carte o partitură clasică (Ceaikovski sau orice altceva) pentru a naşte sublimul. Reuşeşte acest lucru chiar şi o armată dezbinată de muzicieni impostori (unii interesaţi de băutură şi distracţie, alţii de peşcheş, alţii având muzica ţigănească, nu clasică, în sânge).

Totul depinde de nebunia frumoasă a unui dirijor vizionar (poate fi oricare dintre noi în lumea lui). În filmul lui Mihăileanu (care aminteşte prin mai multe teme de cealaltă capodoperă a sa, “Trenul vietii”), acel dirijor rus-spălător de podele la Filarmonică produce delirul unei întregi scene pariziene (şi emoţia unui public bucureştean puţin obişnuit cu sonorităţi clasice).

Pentru mine, Concertul este un fel de transpunere în imagini a teoriei lui Mircea Eliade “sacrul se ascunde în hainele profanului”. Sacrul este aproape de noi, putem întinde mâna să-l atingem, dar am uitat unde sunt cheile trecerii dincolo. Mihăileanu creează o metaforă a deschiderii porţii: de-a lungul unei comedii irezistibile, îţi dă senzaţia că muzica perfectă este supusă riscului de eşec. Abia atunci, cu inima la gură, o asculţi cu adevărat.

Vă invit să ieşiţi din strâmtoarea opţiunilor politice în teatrul viselor, în sala de cinematograf.