Ultimul Murakami, lumea sub-2lunară, 1Q84 şi 2Q11

Un tip de 30 de ani, masiv şi cu părul ţepos, stă cocoţat în vârful unui tobogan într-un parc de joacă. E seară şi cartierul e pustiu. Se gândeşte la fetiţa de 10 ani pe care a ţinut-o de mână în clasa a patra şi pe care nu a mai văzut-o niciodată de atunci. Ar vrea să o caute, a devenit cel mai important lucru din viaţa lui, dar nu ştie de unde să înceapă. Rămâne mult timp gândindu-se la Aomame, până când luna răsare pe cerul oraşului Tokyo: dar nu e una singură, ci sunt două luni, una albă şi mare, alta mică şi verzuie.

În balconul unui bloc din apropiere, Aomame bea cafea cu lapte într-un trening gri şi papuci de casă. Prezenţa pe cer a celor două luni nu o mai miră de multă vreme. Oare mai vede şi altcineva două luni ca mine?, se întreabă. Da, sigur tipul cocoţat pe tobogan se uită şi el pe cer. Îl priveşte prin binoclu şi nu-i vine să creadă că este tocmai Tengo, colegul de şcoală primară, pe care l-a ţinut de mână în clasa a patra şi la care s-a gândit mereu de atunci. Se îmbracă rapid, aleargă pe scări, dar spaţiul de joacă din parc este pustiu. Doar cele două luni sunt tot acolo, una mare şi albă, alta mică şi verde.

Haruki Murakami

Nu e o telenovelă japoneză, ci o scenă din ultimul roman al lui Haruki Murakami, 1Q84. Primele două volume au apărut la Polirom la doar un an distanţă de prima ediţie japoneză, iar al treilea se află în curs de traducere. Abia acolo vom afla dacă şi cum se vor reîntâlni cei doi prim-îndrăgostiţi, cei doi nesigur-îndrăgostiţi. Destinele lor au curs în paralel până aici şi fiecare a trecut prin întâmplările cele mai bizare (e un procedeu cu care Murakami ne-a obişnuit deja din La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor sau Kafka pe malul mării).

Dacă timpul ar fi înaintat normal şi niciun macaz supranatural nu ar fi deturnat realitatea dinspre anul 1984 către 1Q84, Tengo şi Aomame nu s-ar fi reîntâlnit niciodată. Ar fi rămas doar cu regretul şi nesiguranţa întâmplării de demult. Nici unul dintre ei nu ştie măcar dacă celălalt îşi aminteşte strângerea de mână din clasa a patra sau poate că s-a căsătorit şi are deja copii şi o viaţă fericită. Şi dacă timpul ar fi curs normal, niciunul n-ar fi aflat răspunsul.

Dar aşa, în lumea strâmbă, teşită, imposibilă 1Q84, cei doi ar putea să se găsească la un moment dat. Cu toate că fiecare dintre ei simte că ceva nu e în regulă cu lumina şi aerul din lumea sub-2lunară.

Este o carte care mi-a amintit constant de filmul 2046 al Wong Kar Wai şi de trenul lui care duce în ţara amintirilor pierdute şi a iubirilor imposibile. Ca şi filmul regizorului sud-coreeean, 1Q84 este despre universuri paralele şi despre senzaţia de fals pe care ţi-o transmite de la un punct încolo viaţa proprie.

Trenul 1Q84 trece peste un macaz: în stânga rămân singurătatea şi oamenii dispăruţi pentru totdeauna, în dreapta răsar personajele fantastice (Oamenii mici, clonele, Crisalida de aer) şi întâlnirile imposibile redevin realitate. Undeva între 1Q84 şi 2046, şi unii dintre noi înaintăm într-un timp deraiat 2Q11, 2Q12 şi ne amintim clar senzaţia declicului, chiar dacă nu mai ştim unde şi când s-a produs. Este o lume în care „luna este de hârtie”, precum în melodia lui Nat King Cole.

Poate că e doar alegerea spiritelor slabe, care vor să evadeze dintr-un spaţiu real indiferent într-unul fantastic, mai bine centrat. Şi poate că universul propus de Murakami este mai grav decât lumea totalitară din 1984 al lui Orwell, pentru că totalitarismul este metafizic, iar Fratele cel Mare este aici auto-iluzionistul perfect. Dar să aşteptăm volumul trei şi cheile lui.