Umbre

(The ghost writer, 2010, Roman Polanski)

Ploaia cade cu sârg, o maşină fără şofer e lent, foarte lent dată jos de pe un feribot, la mal pluteşte un cadavru. Nici un dialog, nici un voice-over. Scenele de început ale thrillerului politic al lui Roman Polanski sunt Hitchcock curat: stârnesc interesul fără să dezvăluie decât strictul necesar.

Înecatul, afli ceva mai încolo, se numea Mike McAra: un intim al fostului premier britanic Adam Lang (Pierce Brosnan), angajat să scrie din umbră memoriile politicianului. Pentru un sfert de milion de dolari, înlocuitorul lui (Ewan McGregor) trebuie să transforme vreo câteva sute de pagini teribil de plicticoase într-un potenţial bestseller, într-o carte scrisă “din inimă”.

Găsiţi asemănările

La ştiri se vorbeşte despre “extraordinary renditions”, extrădarea suspecţilor de terorism în ţări care nu-şi prea bat capul cu drepturile omului. Adam Lang, personaj croit indubitabil după măsura lui Tony Blair, e anchetat pentru presupuse crime de război şi se vede silit să trăiască în Statele Unite. Peste toate, manuscrisul nu poate fi reprodus sau scos din încăperea în care e ţinut sub cheie – e ceva acolo, pare-se, care ar pune în pericol siguranţa naţională a Americii.

Roman Polanski ecranizează extrem de fidel (îmi spun prieteni mai citiţi) un roman recent al lui Robert Harris. Reuşeşte mai multe lucruri: în primul rând, să dozeze impecabil suspansul, să spună o poveste în care detalii “scăpate” în actul întâi bubuie grav şi dureros în cel de-al treilea.

Personaje familiare din filmele de gen sunt aici persoane (Olivia Williams, în postura soţiei fostului premier, e credibilă cap-coadă, iar McGregor spală ruşinea din “Revenge of the Sith” cu un rol în care te face să-i ţii pumnii), iar ritmul naraţiunii vine, parcă, din alte vremuri. Cadre lungi sau statice sunt întrerupte de dialoguri montate  alert (“N-ai vrut niciodată să intri în politică?”/”Tu n-ai vrut niciodată să fii un scriitor pe bune?”, cade răspunsul-ghilotină) sau de secvenţe de urmărire deloc spectaculoase, însă întrutotul plauzibile.

Frica

Paranoia domneşte în aeroporturi, pe străzi şi în locuinţe. Casa de pe insula pe care s-a refugiat Adam Lang – toată numai colţuri -are aspect de fortăreaţă, ferestrele înalte cât zidul dezvăluie tufe pipernicite şi un ocean morocănos. Sprijinit de geam, politicianul optimist de altădată pare singur cuc, vânat de umbrele unui trecut pe care îl falsifică fără menajamente.

Singur e şi scriitorul devenit fără voie jurnalist de investigaţie. Umbra predecesorului mort “în împrejurări neelucidate”, cum se zice la ştiri, îl pândeşte în scena-tablou (grozavă!) în care tocmai ce-a scăpat de urmăritorii de pe feribot. Directorul de imagine a colorat sumbru filmul: roşul limpede se furişează doar pe autobuzele londoneze ori pe afişele contestatarilor lui Lang, lumina păstoasă mai degrabă ascunde decât să dezvăluie, cerul apasă şi norii sunt storşi, parcă, şi de ultima picătură de ploaie.

Apăsarea aceasta incertă, umbrele ştiute şi cele pe care doar le bănuieşti îmi par a fi problemele pe care le ridică bătrânul regizor. Polanski fotografiază un moment istoric bine documentat (evenimentele sunt foarte recente) şi întreabă explicit, la un moment dat, dacă suntem dispuşi să ne sacrificăm unele drepturi în numele siguranţei. Dar o face, pardon de expresie, “entertainingly”, graţie – între altele – unui scenariu adesea amuzant şi ironic şi a meşteşugului său fără greşeală. Un maestru bijutier în vârstă la lucru.

P.S.: o bună prietenă îmi atrage atenţia că, sub influenţa multelor calităţi ale filmului, mi-a scăpat defectul cel mai evident: antiamericanismul feroce şi, din păcate, prea făţiş. Vorba ei, “dintre multele umbre ale filmului, una pică direct pe Polanski”. Are dreptate.

“Marioneta” intră în cinematografe vineri, pe 25 iunie.