În balconul unui bloc din apropiere, Aomame bea cafea cu lapte într-un trening gri şi papuci de casă. Prezenţa pe cer a celor două luni nu o mai miră de multă vreme. Oare mai vede şi altcineva două luni ca mine?, se întreabă. Da, sigur tipul cocoţat pe tobogan se uită şi el pe cer. Îl priveşte prin binoclu şi nu-i vine să creadă că este tocmai Tengo, colegul de şcoală primară, pe care l-a ţinut de mână în clasa a patra şi la care s-a gândit mereu de atunci. Se îmbracă rapid, aleargă pe scări, dar spaţiul de joacă din parc este pustiu. Doar cele două luni sunt tot acolo, una mare şi albă, alta mică şi verde.

Haruki Murakami

Nu e o telenovelă japoneză, ci o scenă din ultimul roman al lui Haruki Murakami, 1Q84. Primele două volume au apărut la Polirom la doar un an distanţă de prima ediţie japoneză, iar al treilea se află în curs de traducere. Abia acolo vom afla dacă şi cum se vor reîntâlni cei doi prim-îndrăgostiţi, cei doi nesigur-îndrăgostiţi. Destinele lor au curs în paralel până aici şi fiecare a trecut prin întâmplările cele mai bizare (e un procedeu cu care Murakami ne-a obişnuit deja din La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor sau Kafka pe malul mării).

Dacă timpul ar fi înaintat normal şi niciun macaz supranatural nu ar fi deturnat realitatea dinspre anul 1984 către 1Q84, Tengo şi Aomame nu s-ar fi reîntâlnit niciodată. Ar fi rămas doar cu regretul şi nesiguranţa întâmplării de demult. Nici unul dintre ei nu ştie măcar dacă celălalt îşi aminteşte strângerea de mână din clasa a patra sau poate că s-a căsătorit şi are deja copii şi o viaţă fericită. Şi dacă timpul ar fi curs normal, niciunul n-ar fi aflat răspunsul.

Dar aşa, în lumea strâmbă, teşită, imposibilă 1Q84, cei doi ar putea să se găsească la un moment dat. Cu toate că fiecare dintre ei simte că ceva nu e în regulă cu lumina şi aerul din lumea sub-2lunară.

Este o carte care mi-a amintit constant de filmul 2046 al Wong Kar Wai şi de trenul lui care duce în ţara amintirilor pierdute şi a iubirilor imposibile. Ca şi filmul regizorului sud-coreeean, 1Q84 este despre universuri paralele şi despre senzaţia de fals pe care ţi-o transmite de la un punct încolo viaţa proprie.

Trenul 1Q84 trece peste un macaz: în stânga rămân singurătatea şi oamenii dispăruţi pentru totdeauna, în dreapta răsar personajele fantastice (Oamenii mici, clonele, Crisalida de aer) şi întâlnirile imposibile redevin realitate. Undeva între 1Q84 şi 2046, şi unii dintre noi înaintăm într-un timp deraiat 2Q11, 2Q12 şi ne amintim clar senzaţia declicului, chiar dacă nu mai ştim unde şi când s-a produs. Este o lume în care „luna este de hârtie”, precum în melodia lui Nat King Cole.

Poate că e doar alegerea spiritelor slabe, care vor să evadeze dintr-un spaţiu real indiferent într-unul fantastic, mai bine centrat. Şi poate că universul propus de Murakami este mai grav decât lumea totalitară din 1984 al lui Orwell, pentru că totalitarismul este metafizic, iar Fratele cel Mare este aici auto-iluzionistul perfect. Dar să aşteptăm volumul trei şi cheile lui.

Alegoriile lui Rushdie pun în discuţie însuşi rostul poveştilor pe lume şi ne lasă cu întrebarea micilor eroi: „a fost doar o poveste?” Sau poveştile se alimentează din cerurile lichide ale sufletului nostru, în care ne oglindim? Nu cumva unele poveşti sunt „reale” şi cei care le contestă adevărul suferă de Umbrirea Inimii? După gustul meu, povestitorul Rushdie s-a dat câţiva paşi înapoi după Versetele satanice şi Harun (apărută la 2 ani după Versete), dar a revenit în forţă cu Seducătoarea din Florenţa şi acum cu Luka (la 2 ani după Seducătoare). Cărţile din interstiţiu mi s-au părut mai prozaice, într-un registru diferit.

Subiectul este acelaşi în Harun şi în Luka: tatăl, Povestitorul Raşid Khalifa, de fapt Rushdie însuşi, se află în pericol, iar fiul curajos (Harun, în trecut, şi Luka, fratele mai mic, acum) intră în Lumea Magică, se luptă cu forţele răului şi-şi salvează tatăl. În Luka, Povestitorul cade într-un somn adânc şi inexplicabil şi devine tot mai transparent, în timp ce dublura lui aproape malefică din Lumea Magică (Tatanonimul) capătă tot mai multă substanţă. Ca să-l salveze, fiul cel mic al lui Raşid, trebuie să coboare în infernul viselor, precum Orfeu, şi să se întoarcă de acolo cu Focul Vieţii.

Saltul de 20 ani de la Harun la Luka se vede în upgradarea magicului, în schimbarea de geografie fantastică. Călătoria lui Harun are loc pe o a doua lună a Pământului, pe care pământenii nu o văd pentru că se învârte cu prea mare viteză, un spaţiu cu ape colorate pline de poveşti, dar totuşi real, corporal.

Luka în schimb avansează într-o lume magică similară unui joc pe calculator: poate aduna sute de vieţi dacă ştie de unde să le culeagă + îşi poate salva fiecare nivel pe care îl parcurge, ca să nu mai reia călătoria de la zero + are chiar semne speciale în câmpul vizual, ca şi cum lumea ar fi un monitor = un contor în stânga pentru numărul de vieţi disponibile şi un altul în dreapta pentru nivelul la care a ajuns. Luka este practic inserat într-o realitate-joc-pe-calculator şi trăieşte pe propria piele experienţele avatarului său.

Chiar dacă regulile călătoriei sunt cele dintr-un joc de calculator, ascensiunea se face într-un decor cât se poate de respectabil, de tradiţional. Sunt cerurile multiple ale unui imaginar hindus, populat cu zei, demoni, dragoni, nesfârşite fiinţe mitologice din toate religiile Pământului. Este o călătorie prin vălurile Mayei către originea timpului, către un Centru neatins unde se află Focul vieţii. Focul este păzit de toate divinităţile expirate şi valabile, de toate produsele imaginaţiei umane. Paradoxal e că toate aceste fiinţe au nevoie de reuşita micului călător, fără de care s-ar pierde în neant.

La fel ca în Harun, nu doar tatăl eroului este în pericol, ci întreaga Lume Magică, care riscă să se dezintegreze. Aventura lui Harun nu porneşte de la o situaţie de viaţă şi moarte precum în cazul lui Luka. Rashid nu era atunci în pericol de a muri, ci doar îşi pierduse darul de a povesti (când deschidea gura nu putea să scoată decât un singur sunet, de cioară: „Ark”), care echivala desigur pentru Povestitor cu sfârşitul, cu moartea. Harun porneşte în călătorie pentru a obţine reconectarea tatălui la Robinetul de Poveşti, care îl alimentează cu story-uri din Marea de Poveşti de pe luna nr. 2. Curajosul Harun se va lupta cu Prinţul Tăcerii şi cu armata Buzelor Cusute şi le va dejuca acestora planul diabolic de a pune Dop Sursei de Poveşti.

Harun reuşeşte să salveze Oceanul de poveşti de Poluarea teribilă cu anti-poveşti. La fel, Luka pune capăt dezintegrării Lumii magice, prin transferul în lumea reală a celui mai important ingredient magic.

Învăţătura din Luka pentru copii: când asculţi somnoros povestea spusă la culcare de tatăl tău trebuie să fii foarte atent la toate detaliile, la toate amănuntele poveştii. S-ar putea ca tocmai viaţa povestitorului să depindă mai târziu de atenţia ta! Aşa se întâmplă cu Luka: adversarii nu pot fi înlăturaţi decât dacă micul erou îşi aminteşte informaţii preţioase pe care le-a aflat despre Lumea Magică tocmai în momentele de maxim somn când tatăl lui îi spunea o poveste. Avantajul micului erou: sunt mici secrete mortale pe care nu le ştiu nici măcar personajele Lumii Magice, tatăl i le-a spus la ureche doar lui.

Învăţătura din Luka pentru oamenii mari: când ceva rău se petrece în lumea ta, ceva groaznic, ireversibil şi insuportabil, ai vrea să redevii copil, să apeşi tasta ESC şi să te întorci la viaţa liniştită de dinainte. Dar lucrurile nu stau atât de simplu, răul nu dispare dacă tu îi întorci spatele, moartea e acolo, suferinţa e acolo. Trebuie să intri în Joc, nu să schimbi jocul sau să-l eviţi. Trebuie să mergi până la capăt, este singura ieşire reală. Abia atunci începe Jocul, când îl accepţi şi conştientizezi, când îţi apar pe ecranul interior mesajele X vieţi /// nivel Y. Nivelele devin din ce în ce mai complicate, dar poţi să dai save după fiecare, ca să nu te întorci cu mulţi paşi în urmă. Este un joc serios, pe viaţă şi pe moarte. Frumuseţea lui e că toate încercările sunt pe măsura ta, le ştii, totul e omenesc, prea omenesc.

Copiii salvează întotdeauna Lumea Magică, o refac nou-nouţă, ca şi cum ar relua Jocul pe calculator de la nivelul zero. Degeaba ne opunem noi, cei îmbătrâniţi, hârşiiţi, acri, matematici, uscaţi şi necredincioşi.

Nu am văzut “Autobiografia lui Ceauşescu”, dar mi s-a făcut pielea de găină citind comentariile de tot felul. M-a străfulgerat ideea că, peste generaţii, Ceauşescu va ieşi învingător. Va avea de partea lui imaginea, portretul viu, în mişcare, cu sonor şi fără comentariu, o imagine de care te poţi ataşa. Va deveni simpatic, pentru că a fost un om în situaţii şi relaţii umane, concrete, un tată jucându-se cu fetiţa lui, un soţ aruncând cu bulgări de zăpadă în soţia care râde, va deveni inteligent şi bun, pentru că teoria pe o care o spunea “la serviciu” este umanistă în litera ei demonică, va deveni chiar martir, pentru că avem imaginile în care este victima demnă a unui proces infam şi înfiorător în care până şi avocatul apărării este o fiară cu colţi însângeraţi.

Sistemul grotesc al epocii ceauşiste nu se vede niciunde în imagini. Nu va rămâne decât în cărţi incapabile să redea umezeala neîncrederii, minciuna ubicuuă, aerul de pivniţă de pe străzile oraşelor, schizofrenia controlată a tuturor personajelor, şoaptele şi lătratul oamenilor. Viaţa cotidiană din epoca gri ceauşistă va fi imposibil de redat în film. Poate doar sonorul-comentariul din epocă al unor imagini aparent inocente să aproximeze o realitate greu de înţeles de cei care nu au trăit-o.

Este un timp orb, care nu are claritatea ororilor din anii ‘50. Din cărţi va reieşi doar foamea şi frigul (se întâmplă şi în societăţi mai bune), faptul că nu puteai să ieşi din ţară (astea erau vremurile, globalizarea a venit mai târziu), implicarea statului până la detaliul vieţii personale (dar puteai să alegi între a, b şi c), obligaţiile ideologice (ce mare lucru să reciţi nişte texte, să participi la o paradă? şi de ce nu au comentat?) braţul ramificat al Securităţii (orice societate are un sistem de coerciţie, unele mai slabe, altele mai zdravene) etc. Una peste alta: “lipsa de libertate”, un concept discutabil (cum să ajungi la o societate mai bună dacă nu controlezi mersul înainte al tuturor?).

Se va uita (se uită deja) că nu Ceauşescu este subiectul epocii sale, oricât de cool va părea dinspre viitor, ci sistemul, ca un reumatism intrat în fiecare trup. El este adevăratul dictator, deloc cool, cu toţi copiii lui trecuţi printr-un vast experiment Piteşti care lasă urme vreme de generaţii.

Şi totuşi, oroarea epocii ceauşiste se poate vedea undeva, în imagini concrete: nu în filmele incolore ale anilor ‘70 şi ‘80, care surprind de la distanţă o societate reprimată, ci în dezlănţuirea de după căderea comunismului, în imaginile mineriadelor, în masele de oameni ai muncii ieşite în stradă să apere violent libertatea, în clasa politică postdecembristă, în toată atmosfera sumbră şi delirantă a anilor ’90 (acum exprimată, ca o ceaţă groasă).

Priviţi-l atent şi pe apărătorul lui Ceauşescu din proces, cel care sare la gâtul acuzatului mai rău decât procurorul. Acela este adevăratul ceauşescu, produsul pervers al sistemului ceauşescu, a cărui biografie tare mi-e teamă că va fi uitată sau măcar atenuată de viitorime.

2. Filosofia a ajuns într-adevăr teritoriul de paradă al preţioşilor, abstracţilor şi megalomanilor. Este privită cu suspiciune, pe bună dreptate, pentru că a pierdut legătura cu faptele simple, palpabile, care ne privesc viaţa direct. Este vina “filosofilor”, care n-au altă plăcere şi ocupaţie savantă decât tăierea firului în patru, dar şi vina “publicului” modern, care a pierdut simţul lucrurilor importante. Filosofii s-au izolat în speculaţie pură şi în terminologie absconsă (şi dau iluzia înţelegerii prin îndesare de nume peste nume şi teorii peste teorii), iar publicul a “achiziţionat” la rândul lui o iritare acută faţă de tot ce nu e construcţie facilă sau nou-nouţă, descoperire de ultimă oră, cu aspect “technically corect”.

3. Pentru mine căutarea lui Jung este autentic filosofică pentru că se ocupă de lucrurile esenţiale ale vieţii noastre. Şi face asta fără să adopte pedanteria specifică “gânditorilor” şi fără să abdice de la principiul crucial al experienţei, al trecerii prin fapte. Este o atitudine echilibrată şi incisivă, care merită reamintită într-un moment în care fac legea şi show-ul două atitudini opuse la fel de găunoase: pe de o parte, o exacerbare a misticismelor de tot felul, spiritualisme variate, extrem de sigure pe dogmele lor sincretice, bazaconii măcar prin ton şi gestică, cu rating bun pe televizor şi în fanteziile hollywoodiene, iar pe de altă parte o atitudine superficial-ştiinţifică, cuminte şi seacă, care a creat o mitologie mai puternică decât cea religioasă, fără sensibilitate pentru subiectivitatea căutătorului.

4. Spre deosebire de dogmatismele de tot felul care bântuie umanitatea, autenticitatea lui Jung se vede în nesiguranţa sau distanţa pe care o manifestă chiar în privinţa unor ipoteze esenţiale. Psihologii-autori-de-manual i-au încadrat ulterior foarte ferm ideile în categorii etanşe, au substantivat foarte multe realităţi lichide şi au repetat până la saţietate câteva cuvinte grele gen „inconştient colectiv, arhetipuri” etc. Dar lucrurile nu stau atât de simplu cu gândirea vie. Spre exemplu, Jung pune sub semnul întrebării însăşi ideea de ştiinţă a sufletului, pe care aparent o practică: „individul îşi imaginează că a pus mâna pe sufletul său, el face chiar din suflet o ştiinţă, pornind de la ideea absurdă că intelectul, care este doar o parte şi o funcţie a psihicului, ar fi suficient ca să cuprindă totalitatea mult mai mare a sufletului”. Sau nu bagă mâna în foc nici măcar pentru natura psihică a factorilor necunoscuţi din inconştientul nostru. „Nu putem şti în ce constau aceşti factori, căci noi putem observa doar efectele lor”. Sau: „Nu cunoaştem nici măcar esenţa unui singur gând, ce să mai vorbim de ultimile principii ale psihicului?”

5. E adevărat că textele lui Jung alunecă uneori în teritorii mistice, tenebroase, super-simbolice şi super-complicate – poate de aici le şi vine frumuseţea… El însuşi regretă această „învecinare cu extravaganţa”, dar spune că e un drum pe care nu are cum să-l evite – ar fi exact o prejudecată filosofică aceea de a nu ţine cont de faptele sufleteşti pe care le întâlneşte. Nu este vina observatorului onest că lucrurile din sufletul nostru, din viaţa noastră sunt mai stranii decât vor să accepte teoriile ştiinţifice (“Sunt mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât visează filosofia ta, Horatio”).

6. Faptul misterios şi primordial pe care ni-l aminteşte Jung este următorul: firul ieşirii din labirint are un capăt aici, în mâna noastră, doar că nu-l vedem sau ne e frică să-l vedem şi să mergem pe linia lui. Altfel spus, nu trebuie să căutăm prea departe misterele vieţii, universului, ele se află AICI sau încep aici, în jumătatea ascunsă a universului nostru intim, cotidian. Ne protejăm instinctiv de acest contact cu puterile înspăimântătoare din noi şi ne spunem “ce mai e de aflat pe lume?! n-au decâr să-şi bată capul filosofii cu enigme îndepărtate, nu mă privesc pe mine!”

7. Adevărurile fundamentale sunt banale, dar se înţeleg greu. Trebuie să te trezeşti noaptea transpirat dintr-un vis ciudat, care te-a trecut ca printr-o maşină de tocat, ca să simţi forţa şi stranietatea inconştientului propriu. Este cel puţin neliniştitor să vezi că înăuntrul tău, cu tine însuţi, se petrec lucruri pe care nu le controlezi, că eşti marioneta unor forţe stranii care te trag într-o parte şi alta. Nu vrem să recunoaştem că suntem un teritoriu circulat de „intruşi”. Prin noi se derulează imagini, voci, fantezii, dorinţe la care suntem doar spectatori. Este prezumţios chiar să spunem inconştientul „meu”, câtă vreme raportul este unul exterior. O voce stranie dintr-un vis, spune Jung, îmi aparţine la fel de mult cum îmi aparţin zgomotele străzii pe care le percep în timpul zilei. Faptul stupefiant pentru orice om onest este că aici, în locul cel mai aproape pe care mi-l pot imagina, eu nu sunt eu. Şi asta nu se întâmplă doar în miezul nopţii. „Rar există cineva care să nu fie dominat în mod covârşitor de simpatii, resentimente, dorinţe şi tot felul de complexe”. Simţim asta pe propria piele: Câte fapte nebuneşti nu facem chiar la lumina zilei şi am fi ruşinaţi de ele dacă am avea curajul măcar să le privim, darămite să le recunoaştem celorlalţi! În cazuri dereglărilor psihice, oricât de mărunte, se declanşează „forţe de nestăvălit cu mijloace raţionale”. Nici când suntem sănătoşi, nu suntem mereu autorii închipuirilor noastre, ci forţe autonome ne traversează şi se opun personalităţii noastre conştiente.

8. Tot acest ansamblu de fapte naturale care vin dinăuntrul nostru „funcţionează exact ca un întreg Olimp de zei care vor să li se aducă jertfe, să fie slujiţi, temuţi şi adoraţi, nu doar de posesorul individual al acestei campanii de zei, ci şi de ambianţa lui personală”. Rareori conştientizăm fulgerele acestui Olimp, cel mai adesea acţionăm ca şi cum suntem pe o insulă însorită şi păzită de vânturi. Şi poate e mai sigur aşa, pentru noi şi sănătatea noastră mintală.

9. Una peste alta, avem o terra incognita chiar în sufletul nostru, ale cărei margini nu le cunoaştem şi pe care ar putea să păşească Dumnezeu însuşi fără s-o ştim. Religiosul este pentru Jung  tocmai „zona” din inconştientul nostru încărcată cu cea mai puternică energie, este prezenţa unor factori psihici copleşitori. Într-o fază a istoriei în care proiecţiile factorilor inconştienţi erau aproape perfecte, religiosul era total exterior şi zeii „mişunau” peste tot. Pe măsură ce are loc retragerea proiecţiilor şi cunoaşterea conştientă creşte, se petrece dez-însufleţirea lumii, zeii se retrag în noi înşine. Ceea ce nu înseamnă că ei nu mai sunt activi şi cât se poate de reali. În varianta ei oficială, socială, religia funcţionează ca un scut protector, ne apără prin simboluri şi ritual de experienţa religioasă directă, adică de contactul cu zonele adânci ale inconştientului. Acelaşi rol îl au şi teoriile ştinţifice simplificatoare pentru omul modern – tot ce poartă inscripţia „ştiinţific” linişteşte raţiunea şi o apără de „asaltul ambiguităţii teribile” care vine din interiorul existenţei.

10. Legat de proiecţiile inconştientului, un pasaj savuros pentru cei care aruncă uşor cu judecăţi în stânga şi în dreapta: „Viaţa noastră cotidiană încă mişună de proiecţii. Se etalează în ziare, în cărţi, în zvonuri şi în flecăreala obişnuită. Toate golurile din care lipsesc nişte cunoştinţe reale continuă să fie umplute de proiecţii ale inconştientului. Suntem aproape siguri că ştim ce gândesc alţi oameni sau care e caracterul lor adevărat. Suntem siguri că anumiţi oameni au acele însuşiri rele pe care nu le găsim la noi sau că trăiesc acele vicii pe care noi n-o să le avem niciodată. Trebuie să fim extrem de atenţi să nu proiectăm prea impudic propria noastră umbră şi suntem încă inundaţi de iluzii proiectate. Cum poate cineva să vadă limpede dacă nu se vede nici măcar pe sine şi nici acea obscuritate pe care o poartă cu sine, inconştient, în toate acţiunile sale?”

11. Revin la tema întâlnirii cu inconştientul. În „Cartea morţilor tibetană”, persoanei decedate i se citesc instrucţiuni care să o ajute să se descurce cu viziunile, luminile tulburi, demonii şi divinităţile pe care le întâlneşte în lumea de dincolo (sau de dincoace, în lumea minţii). Un bun ghidaj în stare onirică post-mortem îl poate conduce pe mort la eliberarea de fantasme şi la evitarea reîncarnării. În lumea minţii, toate iluziile sunt reale, spune Jung. Plus: „singura formă de existenţă pe care o cunoaştem nemijlocit este cea psihică”, deci „psihicul este chiar existenţa însăşi”, chiar dacă nu ne putem trage de păr în sus ca baronul Munchhaussen ca să vedem locul în care ne aflăm. Deci călătoria poate fi începută şi în timpul vieţii, chiar dacă realitatea şi iluzia sunt poate chiar mai greu de decriptat aici. Spre deosebire de Orient, unde simţul metafizic este mai larg dezvoltat, Jung crede că singurul proces de iniţiere încă viu în cultura apuseană este analiza inconştientului. Cum se face asta e o altă discuţie.

12. Un ultim lucru: Jung crede că individul care porneşte în călătoria de auto-cunoaştere, această adevărată coborâre în infern, are un prieten de nădejde în adâncurile proprii. „Inconştientul colectiv” lucrează ca un adevărat buddhi, ca o conştiinţă luminată care ne ajută să înaintăm, dar numai atunci când noi înşine (cu lumina plăpândă a conştiinţei ignorante) ne punem în mişcare. Pentru a înţelege ajutorul pe care Jung însuşi l-a primit, dar şi pacienţii lui, în călătoriile subterane, merită văzută cartea lui de memorii „Amintiri, vise, reflecţii”. Cred că este cel mai bun punct de intrare în gândirea/filosofia lui Jung.

2. Este şi cazul lui Ioan Petru Culianu, istoricul religiilor care nu s-a mulţumit cu statutul de cercetător cuminte şi genial, ci a vrut mai mult, la fel cum Faust a vrut mai mult (nu întâmplător a scris „Dr. Faust, mare sodomit şi necromant”). Şi-a permis să vorbească în cărţile lui de „lumi superioare”, pe care nu le putem înţelege cu experienţa noastră tri-dimensională, despre călătorii în alte dimensiuni sau despre îndreptăţirea şi eficacitatea magiei. A îndrăznit chiar să experimenteze unele operaţiuni din tratatele de magie şi a devenit expert în cărţile de Tarot.

3. „Ciudăţenii” admirabile apar şi în cazul recenzorului gândirii lui Culianu, e vorba de H.R. Patapievici, autorul prea puţin discutatei cărţi „Ultimul Culianu”. Teoria „ultimului” pe care o propune este încărcată de mister şi irezolvabil, la fel şi ipoteza „metafizică” a morţii lui Culianu, prin apropierea extrem de periculoasă a savantului de adevărurile ultime. Alte bizarerii extrem de interesante ale lui Patapievici sunt „viziunea panoramică totală” a istoriei universale (revelaţie povestită în „Zbor în bătaia săgeţii”) sau tema „schimbării subiectului”.

4. „Ultimul Culianu” este o carte mai puţin digerabilă, e drept, dar care conţine multe lucruri „grozave”, în sensul fabulosului care o traversează de la un capăt la altul. Cartea este inegală prin ton – mi se pare o alternanţă oarecum incomodă de gândire rece, în argumente stratificate şi pedante, şi o gândire febrilă, pasionată, misterioasă şi cu rest. Nici subiectul în sine nu permitea o altă abordare (cum să pui laolaltă fractali şi definiţii matematice cu fantasme renascentiste şi extaze şamanice?). O dificultate în plus, pe lângă dificultăţile metodei universale „descoperite” de ultimul Culianu, vine din modul în care a fost compusă cartea lui HRP – retopire într-un volum unitar a multiplelor prefeţe sau postfeţe scrise în mai mult de zece ani.

5. Teoria „ultimului” pe care Patapievici o propune aici, dezvoltând o sugestie făcută de Culianu însuşi şi pe care autorul o întoarce asupra vieţii acestuia, este o ipoteză cât se poate de stranie. Nu este doar o metaforă, sau e mai mult de-atât. Este o încercare îndrăzneaţă de a înţelege şi numi o situaţie care se petrece recurent cu gânditorii care fac un salt inexplicabil în ordinea gândirii şi ating limitele cunoaşterii. Pe scurt: unii creatori realizează în ultima parte a vieţii un salt dincolo de ei înşişi, creează ceva radical diferit de operele anterioare şi promit să ofere răspunsuri la toate lucrurile. Urmare a unei revelaţii (punctuale sau de tip interval), gânditorul intră într-o stare de trepidaţie creatoare şi se apropie nepermis de mult de lucrurile ultime.

6. Urmează inevitabil expulzarea, pentru că o instanţă supremă ne ţine departe de absolut, spune HRP, invocând şi „cenzura transcendentă” a lui Blaga. Aşa s-a întâmplat cu Nietzsche, afundat în nebunie după întâlnirea cu Zarathustra, aşa s-a întâmplat şi cu Culianu, întrerupt în plin avânt creator şi la puţin timp după momentul „revelaţiei” (descoperirea unei metode universale), printr-o crimă stupidă şi inexplicabilă. „Explicaţia metafizică” a întreruperii gândirii lui Culianu face apel la ipoteza sincronicităţii (sau concomitenţei) lui Jung: două evenimente, aparent fără legătură, dar cu o semnificaţie comună, sunt legate doar prin apariţia lor împreună în timp.

7. Cazul ultimului Nietzsche nu mi se pare chiar comparabil cu al lui Culianu. Nebunia filosofului german este în directă continuitate cu revelaţiile/înţelegerile avute în ultima parte a vieţii. Nu ar fi avut „vocea” lui Zarathustra şi delirul filosofic din ultimele cărţi dacă nu era deja cu un pas dincolo, în tărâmul să-i spunem „inconştientului”, în dezintegrarea sinelui propriu. De aici dificultatea de a păstra echilibrul între două sau mai multe fiinţe interioare. Până la nebunie mai era un singur pas sau nici atât. Nebunia lui Nietzsche este o dezintegrare interioară, anunţată prin însăşi viziunea avută, în timp ce uciderea lui Culianu are un resort „exterior”. Nimic din evoluţia gândirii lui Culianu nu anunţa stingerea, care a venit ca o coincidenţă. Abia în cazul lui Culianu, ipoteza sincronicităţii lui Jung poate fi aplicată cu sens.

8. Un singur lucru vroiam să spun despre Culianu şi cartea lui Patapievici, dar m-am împrăştiat în altele. Anume: nu ultimul Culianu mi se pare fantastic şi admirabil, cât tânărul Culianu, cel care aleargă după fantasmele din magia renascentistă şi le caută justificarea în adâncul minţii şi fiinţei noastre. Schema universală de cunoaştere în posesia căreia ar fi intrat Culianu după „momentul” revelaţiei mi se pare mai schematică şi mai săracă decât intuiţiile magico-mistice ale tânărului Culianu. Există cu siguranţă o legătură subterană, cum vede şi HRP, între jocurile divine aprinse în mintea tânărului cercetător şi jocurile mentale din teoria subtilă şi sofisticată a congnitivistului matur. Dar parcă s-a pierdut ceva pe parcurs, în ciuda achiziţiilor de cunoaştere, şi anume s-a pierdut tocmai jocul, ludicul: speranţa trecerii personale dincolo, în lumea posibilităţilor nelimitate, laolaltă cu zâmbetul de la distanţă al magicianului. Prin descoperirea metodei universale, care ar da seama de toate producţiile spirituale, totul devine prea serios, prea sec, bătut în cuiele unui adevăr excesiv formalizat.

9. Metoda universală descoperită de Culianu, potrivit căreia toate teoriile, scenariile, credinţele se dezvoltă arborescent, prin opţiuni binare pornind de la un set simplu de reguli, explică mai greu sau deloc „experienţele” prin care trec oamenii care îmbrăţişează o credinţă sau alta. Desigur, atunci când aleg un scenariu, mă şi auto-conving că lucrurile aşa stau, dar drumul până la trăirea fantasmatică, până la viziune este relativ lung. Este adevărat că varietatea luxuriantă a miturilor gnostice sau a credinţelor în lumea de dincolo, cu toate detaliile microscopice de tipul „dacă faci asta-atunci ajungi acolo” este deprimantă. Numai miile de scenarii din Oceania sunt suficiente ca să nu mai crezi în nimic. Şi atunci? Rămâne ipoteza unui spaţiu mental care îşi creează programele iluzorii-reale, precum un computer scăpat de sub control. Este opţiunea ultimului Culianu, cognitivistul.

10. Tânărul Culianu, însă, este magicianul, căutătorul frenetic de corespondenţe între realitatea ultimă şi mintea noastră. Este cel care se întreabă cum trebuie schimbat sufletul astfel încât magia să nu mai fie o superstiţie, ci o posibilitate practică. Tânărul Culianu, cel din „Iocari serio”, dar şi din „Eros şi magie în Renaştere”, a smuls magia dintre curiozităţile antropologiei, în timp ce ultimul Culianu este dezamăgit de lipsa de eficacitate a operaţiunilor magice şi admite că magia nu schimbă lumea, ci doar mintea. Ultimul Culianu este tentat să claseze magia drept o „paradigmă a trecutului”, în timp ce tânărul Culianu îi caută calea de acces, cheia secretă şi vrea să intre în pivniţa obscură unde a fost ascunsă de modernitate.

11. Una dintre ultimele ipoteze propuse de Culianu îl apropie iarăşi de tânărul magician: posibilitatea de a explora spaţiul mental nu ca pe o realitate subiectivă, ci ca pe una obiectivă, care ne-ar permite să avem acces la epoci istorice îndepărtate („strania convingere din ultimul an de viaţă”, scrie Patapievici).

12. „Culianu era interesat de ocultism deoarece spera să poată ajunge prin intermediul aprofundării lui la acel tip de raţionalitate care, dacă ar fi fost descoperit, ar fi putut să facă din magie o ştiinţă raţională”. A face din magie o ştiinţă raţională. Aici cred că este punctul nevralgic, eroarea iniţială, cea care a dus la dezamăgirile ulterioare, inevitabile.

13. Tind să cred că ştiinţa spirituală, inclusiv magia, nu se poate preda, nu poate fi încrustată în piatră, nu are reguli general valabile, nici măcar regionale. Este singura cunoaştere care nu poate fi teoretizată, este singura cunoaştere personalizată, care depinde integral de simţurile deschise ale căutătorului. Aici cunoaşterea înseamnă adulmecare şi, prin adulmecare, înaintare pe terenuri mlăştinoase, care prind forme noi în funcţie de locul în care ai ajuns, nebănuite în prealabil. Nu ţi se deschid porţi dacă înveţi şi reciţi formule magice, ci porţile trebuie să te simtă că tu însuţi iei forma cheii. Este un dans, un dialog straniu, imposibil de clarificat, între pas şi drum, între ochi şi peisaj, între suflet şi Dumnezeu. Fiinţa supremă este ascultătorul perfect, la fel cum mecanismul masiv de închidere al unui seif  ascultă reglajul cifrului. Ştiinţa spirituală este înaintarea călăuzei din filmul lui Tarkovski. Nu te poţi baza pe nimic, dar nici nu trebuie să-ţi doreşti asta, trebuie să ai smerenia cuvenită, dar şi gândul la propria smerenie te poate arunca înapoi, te poate izgoni din ”zona spirituală”.

14. Indiferent cum stau lucrurile, rămâne mai important decât orice sentimentul lui Culianu, şi primul şi ultimul, că accesul la o altă dimensiune presupune un salt în necunoscut. „Dacă am fi fiinţe bidimensionale şi am trăi pe suprafaţa unei supe aflate într-o farfurie din care, cu o lingură tridimensională, un om tridimensional tocmai mănâncă, atunci stadiul nostru de cunoaştere ar consta în capacitatea de a concepe lingura, fără a avea nicio reprezentare asupra lumii din care lingura vine să intersecteze suprafaţa supei în care ne trăim viaţa”.

Personajul din povestirea lui E.T.A. Hoffmann nu se poate abţine să nu bea din sticluţa înmiresmată cu care Diavolul l-a ispitit în trecut pe sfântul Anton. Este momentul în care începe să se transforme, să devină altul. Este ca şi posedat, se trezeşte că un glas străin dinăuntrul lui începe să vorbească în situaţiile cele mai diverse şi spune lucrurile cele mai neaşteptate, pe care el însuşi nu le ştia.

Glasul îl ia prin surprindere pentru că răspunsurile pe care le dă îl scot basma curată din toate situaţiile şi au un efect evident asupra celorlalţi. Glasul străin îi deschide drumuri, îi face uşoară ascensiunea şi lui nu-i mai vine să se împotrivească. Simte că-l face mai puternic şi îi acceptă jocul, chiar dacă preţul este de-a dreptul diabolic – când posesorul glasului vrea să-l avertizeze pe un călător că se află pe marginea unei prăpastii, glasul lui ţipă atât de puternic încât îl împinge efectiv pe celălalt în hău!

Regăsesc glasul străin în viaţa mea şi a celor din jurul meu: altcineva vorbeşte adeseori prin tine, te trezeşti că spui chestii peste chestii, unele cu autoritate nebănuită, că eşti din ce în ce mai în-temă şi mai sigur pe tine… dar în singurătate, în sinea ta, nu înţelegi care e legătura lor cu tine, de ce te interesează pe tine chestiunea respectivă, care pare o dâră de fum dintr-un şir întreg de rotocoale de fum fără cap şi fără coadă, chestiuni banale şi nesigure, care pot fi interpretate şi apărate din multiple unghiuri, iar tu ţii cu dinţii de unul singur, a cărui îndreptăţire nu o stăpâneşti, dar nu poţi da înapoi şi nici să taci nu-ţi vine, că te anihilezi şi te laşi pe drumuri.

Şi atunci… soluţia salvatoare apare: laşi glasul străin să vorbească în locul tău, ba mai mult: devii tu însuţi el însuşi, te identifici cu masca ta publică şi întâmplătoare. Ce şanse mai are cel aruncat în prăpastie să se întoarcă??

Situaţia se complică rău în cazul călugărului ispitit din povestea lui Hoffmann. Glasul străin devine altceva, deviază grav în patologic şi infernal, în euri diferite şi agresive, în vedenii groteşti şi gesturi criminale (este o poveste care devine tot mai greu de urmărit, motiv pentru care m-am şi apucat de scris:).

În cazul nostru, însă, al muritorilor obişnuiţi, fără mare preţ şi durere de cap pentru domnul ucigă-l-toaca, lucrurile stau mai simplu şi mai puţin spectaculos. Necuratul nu mai umblă cu sticle negre şi grele în buzunare ca pe vreme sfântului Anton. Acum nu iroseşte mai mult de-o picătură de elixir şi totuşi e suficient să devenim cu toţii zei, să ştim de toate şi să-i stăpânim pe toţi.

Văd asta mereu în jurul meu şi în mine. Suntem sub domnia unui omuleţ şchiop, agitat, transpirat, care vorbeşte impunător din adâncul nostru şi care pozează în Hercule. Ne ţine întinşi ca un arc, nu cumva să lăsăm la vedere vreo slăbiciune, să fim sfâşiaţi de colţii celuilalt omuleţ-şchiop, sub tirania căruia se află interlocutorul nostru.

Cum viaţa mea recentă se desfăşoară mai mult în lumea cărţilor decât a realităţii imediate – şi savurez această stare de ”evazionism” euforic, voi continua cu voia voastră să dau curs aici însemnărilor febrile despre cărţi. M-a inspirat şi îndemnul lui Costi Rogozanu că voxpublica este “luxul oamenilor liberi”.

S-au scremut munţii vreo 3 luni şi a ieşit un şoricel, pe numele său Boc. Foarte bine, cu ocazia asta va scăpa personajul numit Prostănacul de avalanşa de bancuri nemeritate care au căzut pe capul lui, fără să înţeleagă de ce. Paratrăznetul Boc 4(ever), cum titrează un post tv, va aduna toate şotiile răcoritoare ale naţiei, căreia nu i-a rămas decât umorul. A făcut deja lucrul ăsta cu demnitate, în tot anul 2009, când se lupta cu criza precum coada vacii cu muştele. Dar revenirea pe tronul demnităţii nicicând pierdute va fi fără îndoială apoteoza miştoului. Geoană va fi gelos.

Este omul dialogului, a spus preşedintele despre Boc. Într-adevăr, cupletul Băsescu-Boc (ce îmbinare perfectă! cauza şi efectul, lucrul şi ecoul) îmi aminteşte de dialogurile socratice. Acolo efortul maieutic era de genul: -Trebuie să ducem la bun sfârşit tot ce ne-am asumat în campanie. -Negreşit. -Nu doar proiectele economice - Evident că nu. -Eu nu mai am obiective politice. -Aşa cred şi eu. Oare Elena Udrea nu merită turismul? -Fără doar şi poate!

Boc are, într-adevăr, statura omului de sacrificiu. Este leit capul lui Moţoc pregătit pe geamul de la Cotroceni. Cap care, desprins deja de corp, spune “nu am acceptat această măsură pentru a deveni mai popular”(?) Singura lui şansă pentru a scăpa de furia mulţimii la anu’ ar putea veni de la un ministru de Finanţe genial. Dacă-l va găsi, acesta ar avea 1% şanse să găsească, la rândul lui, un pachet deştept de măsuri anticriză. Prin care să stimuleze economia reală şi şomerii dintr-o parte să fie re-absorbiţi în altă parte în piaţă. Altfel, Boc va ajunge mai popular decât îşi imaginează. În braţele sutelor de mii de bugetari care-şi vor pierde şi simţul umorului odată cu jobul.

Preşedintele Băsescu a repetat astăzi de prea multe ori ideea că nu mai are niciun interes politic (ajuns fiind la mandatul doi) ca să nu mi se pară suspect. A spus-o în toate felurile posibile, în faţa tuturor partidelor venite la consultări, inclusiv prin metafora că a ajuns “la final de cursă”. Este oare chiar aşa sau e mai degrabă noua culoare a cameleonului Băsescu pentru a-şi înghiţi mai uşor adversarii?  

Ajungerea la ultimul mandat nu înseamnă obligatoriu situarea deasupra mocirlei politice. Poate fi aşa în cazul unui preşedinte vizionar, dar nu orice om ajuns în poziţia asta trebuie crezut ca atare. Da, Băsescu nu va mai candida direct peste 5 ani, dar asta nu este singura cauză pe care o poate apăra. El poate fi la fel de bine interesat de securizarea propriei poziţii în aceşti 5 ani. Nu se ştie ce-l aşteaptă după retragere. Un alt mobil plauzibil poate fi acela de a-şi întări partidul în aşa fel încât să-şi asigure puterea şi liniştea după al doilea mandat.

Nu înţeleg de ce este acuzat Crin Antonescu de prostie sau rigiditate doar pentru că nu s-a pus preş în faţa preşedintelui. Nu a fost o concesie suficient de serioasă din partea PNL aceea de a merge către o variantă de prim-ministru independent şi credibil? Din punctul meu de vedere, Antonescu a făcut un pas real către PDL şi guvernare (varianta cu domnia sa premier era ridicolă, a recunoscut singur). Este chiar aşa de distructiv, pentru misiunea de reformă a statului asumată de Băsescu, găsirea unui nume neutru care să conducă Guvernul? Trebuie să fie neapărat de la PDL? Păi nu a spus tocmai preşedintele că s-a neutralizat în raport cu partidele politice?

Dacă preşedintele chiar îşi ia în serios situaţia supra-politică, nu e normal ca tocmai el (învingătorul, cel care are puterea) să facă gestul reconcilierii? Nu cel care are puterea trebuie să întindă o mână, mai ales că nu trebuie să dea mare lucru? Din partea învinsului, cedarea este strict laşitate, pupincurism. Rigiditatea îi aparţine lui Băsescu, din punctul meu de vedere, şi rezultatul este un nou guvern Emil Boc. 

În dialogul acid cu Antonescu, preşedintele a pus în aşa fel problema încât să transmită un mesaj clar liberalilor: vedeţi, eu vă vreau tare mult la putere, dar Crin este catârul care nu se lasă. Veţi rămâne cu buza umflată doar din cauza prostiei lui. Este genul de mesaj cu rol de disoluţie în PNL, chiar dacă nu are efect imediat.  

Eu cred că “înţelepciunea” lui Băsescu este mai degrabă ultimul brand al cameleonului, însuşit în urma recomandării unui staff inteligent. De altfel, Băsescu are acest talent nemapomenit de a-şi asuma la nivel de discurs dorinţele inteligenţiei şi ale societăţii civile. Din păcate, le păstrează doar la nivel de discurs.

Tocmai l-am ales şef pe magnificul Zek, după un tărăboi fără margini. Am stopat orice activitate pe perioadă nedefinită. Debandada a pus pe fugă navele confederaţiei inter-galactice. Am plimbat şi un ostatic extraterestru printre noi, Johannis, ca să arătăm cum vom face de-acum înainte politică, fără vorbe multe, cu da şi nu. Ne-am distrat.

Bun, a fost război, nu se putea sta pe margine. Am ţopăit. Dar acum? Ce rost mai are să facem galerie în faţa televizorului? De ce să mai sporovăim în jurul fiecărei declaraţii? La ce bun toate nuanţele? Ne hrănim în continuare cu perfuziile puse de politicieni, ca şi cum viaţa noastră ar depinde de asta. Urmărim cu respiraţia tăiată fiecare mişcare de pantof pe covoarele roşii din Palatul Parlamentului. L-a călcat X pe bătături pe Y? Oare ce va spune Băsescu la investire? Va fi un preşedinte mai bun? Să-l ascultăm pe Crin la consultările cu PDL! Wow! Atenţie, vorbeşte Prostănacu, hai să facem mişto!

Nu înţeleg care e miza, cu ce ne facem viaţa mai bună? Vedem aceleaşi feţe palide de dimineaţa până seara la talk-show-uri. Ferengi încorsetaţi în costume rigide care trăncănesc acum despre responsabilitate şi conciliere, la fel de găunos cum făceau înainte cu bunul-simţ. Patru-cinci-zece, aceeaşi Fenechiu-Rădulescu-Croitoru-Savu. Seara avem elita ferengilor: Videanu-Nica-Berceanu- Dragnea-Orban. Toţi au dreptate. Toţi se uită seducător la camere. Şi fiecare râde de celălalt.

Ştiu, e împotriva naturii noastre să stăm locului, ferengii nu au niciciodată astâmpăr. Parcă-l văd pe klingonianul Worf mârâind în preajma maimuţoilor care se uită cîş. Scena se petrece înăuntrul meu: sunt un singur klingonian şi vreo şapte ferengi.

Mă hotărâsem săptămâna trecută să dau comanda “delete all images” şi să fac rezistenţă prin cultură (sic!) exact ca pe vremea… împuşcatului. (Da, de-aici ne vine toată nebunia socială, din ciuruiala iniţială). Am văzut că au încercat şi alţi colegi de platformă aceeaşi desprindere de aerul toxic al irealităţii politice şi au trecut la recenzii de filme şi cărţi (alias moartea audienţei online).

Dar cum să te păstrezi dincolo, în lumea suavă a bucuriilor simple, când ferengii din tine urlă disperaţi şi-ţi bat cu pumnii în piept: Uite ce grozăvie! ce tare! ce tare! dă click, dă click, comentează! Realitatea post-electorală a fost la fel de absorbitoare ca şi în lunile dinainte: Patapievici-sex oral-Vântu-prăbuşire-arestare DNA-casetă Geoană etc. O adevărată orgie de taguri politice. Şi vor veni şi altele, cu siguranţă.

Cum să rezişti când anarhia a devenit starea naturală  a naţiunii SF? În comunism, am trăit sub o dictatură a borgilor, personaje semi-robotizate. Noi înşine eram stană de piatră, ne ascundeam convingerile, nu lăsam să se vadă nicio emoţie. Primii zece ani de după 89 au fost dominaţi de klingonieni, personaje războinice, furioase, de-a dreptul sângeroase. Au ţinut totul sub bocanc. Protestatarii erau la fel de înrăiţi. Acum, suntem în epoca maimuţărelii. Facem politică măruntă, bazată pe urzeală, şmen, răsturnare de discurs. Ferengii-şefi s-au replicat până la ultimul exemplar politic în expresii ale făţărniciei, laşităţii şi intrigii. Noi, pe margine, suntem precum aşchiuţă, fericiţi că avem materie primă să facem mişto. Ne auto-admirăm cât de bine am spus-o. La ce bun? 

Sentimentul neputinţei este la fel de mare acum ca şi în comunism. Înainte de 89, orice protest era compromis din start: riscul era extrem, iar efectul zero. Spaţiul concentraţional atrăgea în mod firesc o senzaţie de implacabil. Deşi contextul e radical diferit acum, rezultatul este acelaşi. Toată lumea strigă de luni de zile absurdul situaţiei în care ne aflăm (criză economică în adâncire, pericolul incapacităţii de plată şi totuşi non-guvernare), dar “regimul non-acţiunii” continuă imperturbabil. Trăiesc cu senzaţia că nici declaraţia de faliment a statului nu ar stopa gâlceava ferengilor-politici.

Ca şi în comunism, singurul tip de opoziţie cu sens este retragerea într-o sferă mai pură, mult mai puţin expusă toxinelor politicului. Acum, ca şi atunci, “cultura” este o modalitate de a te păstra ne-alienat. Am redescoperit toate aceste virtuţi ale detaşării în iarna lui 2009, în anul de graţie 20 d.c. E zăpadă, e o vreme perfectă să citeşti, să asculţi muzică, să vezi filme. Nu pariez că rezist, dar încerc. Vă recomand şi vouă.

PS: Am senzaţia că industria talk-show-urilor politice, la care suntem conectaţi în fiecare seară, favorizează blocajul politic, legitimează vorbăria ca act de guvernare. Sunt sigur că ferengii din politică s-ar înţelege mai repede între ei, ar fi mai pragmatici, dacă n-ar mai juca zilnic sceneta discursului farfuridistic de la TV.

Unde ţi-e imaginaţia, dragă Amărel? Te repeţi prea mult! Iarăşi i-ai întors pe ăştia la discuţia pe Constituţie, iar se bat acum pe interpretări. Cine dă premierul, bla, bla? preşedintele, partidul, majoritatea? Plictisitor! Iarăşi l-ai infiltrat la Cotroceni pe bătrânul marinar care are rău de mare liniştită. Nu-ţi place deloc inovaţia în rău. Iar l-ai gâdilat sub coadă p’ăla micu din lesa lui Băsescu şi acum vrea să revină în glorie prim-ministru. Ce urmează? Negocieri inutile, planuri anticriză de nota 1, demiteri, suspendări. Le-am văzut pe toate, joci la sigur. Slab, slab.  

Nu ţi-am spus de-atâtea ori să nu joci mărunt, dragul meu? Ce a fost toată întunecimea din campania electorală? Casete, noroi, apocalipse, spaime de Evul Mediu! Trezeşte-te, băiete, suntem în mileniul III. Acum sunt apreciate nuanţele, fineţurile, inteligenţa. Se caută umorul de calitate, suspansul. Atacurile cu mănuşi, nu loviturile de topor, capcanele elaborate, nu strigătele pe stradă. În stilul ăsta duci de râpă marketingul drăcesc.

Da, ai avut şi mişcări inspirate, nu zic nu. Vizita de noapte la Malefic, cu poze cu tot, briliant! Şi mâncărimea pe care ai pisat-o în fundul mogulului petrolier… nu m-aş fi gândit! Nici euforia generală din Noaptea Valpurgică a alegerilor n-a fost rea, deşi puţin cam exagerată. Scena cu fraudarea alegerilor ai furat-o mişeleşte din 2004 (bravo ţie!), dar ai tabloidizat-o cu CEDO şi Veneţia. A, mi-a plăcut şi victoria zdrobitoare din turul III, o semnătură de artist.  

Acum e acum, atenţie! Jobul tău pe Pământ depinde de următoarele mişcări. Nu-ţi spun prea multe că ne interceptează băieţii. Îţi reiau ce ţi-am mai scris şi în trecut, citez din mine, desigur “Cel mai sigur drum spre Iad este cel treptat – panta uşoară, moale la călcat, fără curbe bruşte, fără kilometraj, fără indicatoare” (vezi C.S. Lewis, pe undeva) Deci, nu arunca totul în aer! Fără mişcări bruşte, e riscant! Nu a fost uşor pentru predecesorii tăi să aducă lin, frumos istoria ultimilor 20 de ani în prezent, fără zgomot, fără scurgeri, curat. Nu strica totul! Vorbim peste 5 ani.

Cu afecţiune, unchiul tău, Sfredelin

Pentru că de-aseară am rămas cu senzaţia amară şi cu regretul unui discurs foarte bun, venit din partea unui preşedinte ratat. A fost exact discursul prezidenţial pe care îl aşteptam. Pun între paranteze entuziasmul total imprudent al lui Mircea Geoană, chiar şi al lui Crin Antonescu. Dincolo de asta, am întrezărit pentru o clipă statura, nobleţea şi eleganţa unui altfel de preşedinte pentru România. M-am simţit pentru o clipă reprezentat. 

Mi-a plăcut reacţia imediată de mulţumire către Crin Antonescu şi PNL, mi-a plăcut impulsul sincer cu care s-a dus către Mihaela Geoană şi către fiica domniei sale, mi-au plăcut mulţumirile către părinţi. Am apreciat distanţarea promptă de votanţii proprii şi strângerea laolaltă a tuturor românilor. Sigur, totul poate fi acuzat de ipocrizie la o adică, dar tonul nu poate fi uşor trucat. Mi-a plăcut că nu l-a evitat intenţionat pe Gigi Becali. Mi-au plăcut respectul ne-ipocrit pentru Traian Băsescu şi drumul în noapte făcut la sediul partenerilor PNL.  În fine, mi-a plăcut bucuria copilărească, naivă şi non-teatrală a lui Mircea Geoană, precum şi săriturile lui de adolescent întârziat.

Dar poporul are întotdeauna dreptate, cum spune corect Johannis.  

Cât despre mine, prefer ridicolul colosal al unui preşedinte de-o seară cinismului violent din sintagma “i-am ciuruit”.

Ok, să mergem mai departe.

Dacă ne întoarcem de mâine în apatie şi fatalism, noi suntem adevăratele marionete, nu politicienii. Dacă revenim la somnul a-politic în care ne complacem între alegeri, înseamnă că politicienii chiar ne-au folosit în ultimul hal. Înseamnă că manipularea a funcţionat şi că noi rămânem adevăraţii prostănaci ai istoriei. Înseamnă că ne merităm soarta pe care ne-o pregătesc impostorii de la vârf (vezi textul lui Doru Buşcu Memento impostori).

Nu mai vreau o Românie a-politică, cârpă în mâna infractorilor cu girofar. Nu mai vreau o Românie care stă total pe margine, adormită şi dezabuzată. Cred că “revoluţia bunului simţ” (fără nicio culoare politică şi indiferent de cine câştigă) poate începe de aici. Totul este să ne amintim pasiunea în care am trăit recent. Să ne amintim miracolul zilei de astăzi în care mii de tineri şi bătrâni stau în picioare la cozi imense doar ca să-şi exprime 1 vot (cum stăteau înainte de 89 la pâine şi banane).

Cred că alegerile au dat naştere unui efect pervers, pe care politicienii nu şi l-au dorit! Gândiţi-vă o clipă! Ei au încercat prin toate mijloacele să ne activeze, să ne înfierbânte şi să ne scoată în ringul politic. Şi au reuşit. Doar că această mişcare interesată a scos la suprafaţă, ca o hârtie de turnesol, şi o altă realitate: o Românie activă, cu oameni inteligenţi şi pasionali, cu oameni dispuşi să iasă din blazare pentru a-şi decide viitorul politic. S-a văzut în aceste două luni măcar umbra, scheletul societăţii civile, singura care poate contracara acţiunile unei elite politice dubioase.

Cred în şansa României de a naşte o societate civilă de tip european, prin care să pună presiune constantă pe clasa politică. Doar aşa vom ajunge să nu ne mai temem de monştrii cu care partidele politice au defilat scârbos sub ochii noştri în campania electorală. Doar aşa vom ajunge să nu mai votăm negativ, din teamă şi ură, ci pozitiv, atenţi la mesaj, la programe şi promisiuni. Pentru că vom şti că-i putem controla, monitoriza şi forţa să-şi respecte cuvântul.   

Diseară vom avea un singur câştigător. Un singur preşedinte. În funcţie de numele şi culoarea câştigătorului, realitatea noastră va avea un chip sau altul. Vă propun să le dăm credit amândurora.

Repet, o Românie polarizată înseamnă o Românie energică. Dacă am păstra măcar a suta parte din energia de azi în următorii ani, am avea o şansă. Totul depinde de noi, de fiecare în parte. Cine suntem noi? Suntem cei cu glas, cei care ne-am agitat în această perioadă, pe bloguri, pe stradă, prin ziare, prin ONG-uri, la coada de vot, pe voxpublica. Cei care am ţinut cu price preţ să-i convingem şi pe alţii unde se ascunde binele şi răul. Suntem cei care am aplaudat, cei care am înjurat.

Dacă reuşim să ne eliberăm de ură, de furie, de spaimă şi să rupem partizanatul orb cu o tabără politică, cred că putem să refacem partizanatul cu noi înşine.

Cum a început totul? Lento, piano, ca orice preludiu electoral. Jetoanele cădeau unul câte unul, frumos, încet.

- Iată, popor drag, PSD a aruncat ţara în criză politică ieşind de la guvernare!
- Minciună, Băsescu a forţat PSD să iasă de la guvernare!

- Parlamentul a demis cabinetul Boc pentru a-şi apăra pensiile de lux!

- Ba nu, guvernanţii nu au făcut nimic împotriva crizei economice!

- Candidatul Johannis este doar o jucărie în mâna alianţei de la Grivco!

- Da’ de unde, jucărie este Croitoru care vine cu tehnocraţi ca Pogea şi Berceanu!

- Atenţie, în Constituţie scrie negru pe alb! NU, în Constituţie scrie alb pe negru!

- Referendumul e voinţa Poporului! Nu, referendumul e o lovitură sub centură!

- Ba pe-a mătii!

- Ia găleata, neamule!

- Psst, ia mai bine 30 de lei!

A urmat asaltul. Jetoane toxice, încărcate cu cianură. Pumni şi picioare. M-au lovit şi mi-au ţipat în urechi “vin monştri, ai grijă cum votezi, va fi iadul pe pământ!”

- Fraudă! Au furat portocalii alegerile cu microbuzele!

- Da, fraudă! Sunt pesediştii cu maşini mici!

- Cu Dictatorul la Cotroceni, urmează încă 5 ani de haos!

- Dar naivul Johannis nu rezistă mai mult de două luni la Palatul Victoria!

- Huo, Antonescu a trădat dreapta anticomunistă, s-a dat cu roşii!

- Ba pardon, Antonescu este primul politician din România cu coloană vertebrală.

- Scandal! Ne-am săturat de scandal!

- Linişte! Vreţi să furaţi în linişte!

- Şi revoluţionarii de la Timişoara au fost numiţi scandalagii.

- Ba Timişoara este punctul de unde începem un alt fel de politică!

- Huo! Arde-l!

- Huo! L-a plătit să mă ardă!

Au fost şi episoade comice, când riscam să mă blochez de râs. Un fel de râsu-plânsul, cu sughiţuri, care pentru un tonomat de vot sunt ucigătoare. Dar tonomatele din jurul meu au început să trepideze, să se înjure între ele, să se încaiere, să scuipe jetoane în toate părţile.

- Dracul Iliescu e în toate, moarte comuniştilor!

- Băsescu e un scelerat care loveşte copii.

- M-a înjurat copilul, a zis ceva!

- Trucaj! Trucaj!

- Jos Realitatea, jos Antena3, jos TVR!

- Jos B1, jos-sus Etno TV. Trăiască OTV!

- Dictatorul e disperat, îi e frică şi să mai iasă la mitinguri!

- Jos mogulii! Sunt disperaţi că nu ajung la Sare, Poştă, CEC.

- Şo pe Hrebe, Vanghelie, tătuca Iliescu!

- Şo pe Udrea, Videanu, Cocoş!

- Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!

Am ajuns în ultima zi… Confruntarea. Cei doi (plus Vântu) şi-au scos mitralierele de jetoane şi au tras… fără milă, prăpăd.

A câştigat Băsescu! A câştigat Geoană! Vântu malefic. Şi uşor turbulent. Nu. Prieten cu Geoană de 4 ani. Ce-aţi căutat azi-noapte la el acasă? A venit să se relaxeze, am pălăvrăgit o grămadă. Reset. M-am întâlnit şi cu Băsescu la 3 dimineaţa într-o parcare în Tâncăbeşti. Reset. Jur, nu l-am lovit pe copil nici în plex, nici cu un pumn în faţă. Reset. Vântu, Patriciu, Voiculescu. Reset. poporulvântupoştaCECbibliavangheliedictatorulvântushogunul.

Cod portocaliu. Cod roşu. Rog nu mai introduceţi jetoane. Pericol de incendiu. Repet. Pericol de incendiu.

PS: Procesul verbal al echipei de intervenţii. Consemnăm moartea tehnică a maşinii de vot nr. 3.717.033. Scurt circuit neidentificat. Nu mai răspunde la stimuli externi. Mai avea două zile până la termenul de expirare. Recomandăm casarea. Ciudat, pare o generaţie bună anul acesta de roboţei de vot. Fermi, pasionali, fanatici. Păcat că aşa marfă va fi aruncată în cimitirul de fier vechi chiar pe 7 decembrie.

PS serios: Democraţie înseamnă alegere, decizie. Chiar şi atunci când nu ai cu cine Aşa că recunosc: maşina mea de vot stricată a rămas blocată în dreptul UNEI alegeri. Hai, ghiciţi!

Susţinătorii lui Băsescu acuză firul roşu care leagă PSD-ul de perioada comunistă şi apoi de confiscarea revoluţiei după decembrie 89 (este mai ales un atac la oamenii care provin din vechile structuri, echipa numită simbolic Ion Iliescu). De partea cealaltă, înverşunarea anti-Băsescu se legitimează prin retorica populistă a preşedintelui şi prin puterea discreţionară pe care ar dezvolta-o acesta. Preşedintele în exerciţiu este suspectat că are ambiţii dictatoriale, că-şi doreşte să şubrezească partidele şi instituţiile politice pentru a controla totul de la board-ul unui partid monocolor.

Alergia la comunism care traversează încă societatea românească pare îndreptăţită, în condiţiile în care România nu şi-a reglat niciodată conturile cu vechea societate. Comunismul este o fantomă pe jumătate vie care ne bântuie nu doar în perioade electorale. Explicaţia e simplă: nu i s-a împlântat niciodată ţăruşul în inimă, nu am avut parte nici de lustraţie, nici de acces total la arhivele securităţii, nici de o regenerare a clasei politice. În aceste condiţii, e nevoie de timp şi memorie pentru a reuşi exorcizarea totală. Dovada că această temă halucinantă, ireală şi totuşi reală (anticomunismul în 2009) este vie şi sângerândă se află în forţa cu care reuşeşte să mişte astăzi oameni, pasiuni, voturi.

Mă întreb: care sunt resturile leşului comunist care ne ard mocnit sub picioare? De fapt, atmosfera care ne sperie astăzi la fel de mult ca şi comunismul este aceea din perioada imediat post-comunistă, a intoxicării şi manipulării generale, cu armele diversiunii de partid.

Cu siguranţă, nu este suficient să condamni prin decret prezidenţial regimul comunist (ca fiind ilegitim şi criminal) ca răul să dispară a doua zi. Câtă vreme actul condamnării comunismului rămâne unul strict simbolic, fără efecte curative în societate, el poate cuceri definitiv o intelectualitate îndelung dezamăgită, dar nu ne spune nimic decisiv cu privire la autorul acestui gest. Poate fi o pornire sinceră, la fel de bine ca şi o manevră de imagine. Pe Băsescu nu l-a costat nimic să facă asta (gălăgia lui Vadim sau duşmănia lui Iliescu sunt mai degrabă plăceri), dar a avut de câştigat adeziunea celei mai luminate părţi din societatea civilă, cu o mare putere de influenţă. Problema este că preşedintele ultimilor 5 ani a avut la dispoziţie mai mult decât pana de scris a lui Vladimir Tismăneanu pentru a condamna comunismul.

Ce umbre prind însă viaţă din tenebrele comunismului în societatea “europeană” în care ne mişcăm, astfel încât să fim alarmaţi şi să strigăm “Jos comunismul!”? Cu siguranţă nu doctrina comunistă, nu ideologia fantasmagorică şi cu-adevărat criminală de până în 89 (nici varianta pură, nici cea “denaturată”, nici marxistă, nici ceauşistă… ducă-se toate pe pustii). Nu cred că nostalgia societăţii comuniste mai subzistă în afara câtorva minţi rătăcite (puţine la număr). Nici frica de reînvierea unui sistem totalitar nu poate fi reală, într-o Românie membră UE şi NATO.

Dacă pericolul comunismului ad literam este o aberaţie, ce este viu din ce a murit?

Ce reuşesc eu să identific în prezent din vechea realitate odioasă (evit să intru în discuţia despre oameni cu nume şi prenume, gen Iliescu et. comp., care reprezintă un element-cheie în ecuaţie, dar care e un subiect fără finalitate practică):

1. Ceea ce ne scoate din minţi cel mai tare zilele acestea este Propaganda. Înţeleg prin asta discursul apocaliptic sau salvator, holistic în orice caz, care face trimitere directă la Popor şi care cheamă Poporul la luptă. Un discurs care nu analizează chestiuni punctuale, pragmatice, ci invocă mereu teza maximală (acolo unde aderenţa sau ura sunt imediate). Este un discurs pre-format, învăţat pe dianafară de pionii ambelor tabere, care repetă obsedant aceleaşi sintagme ale limbii de lemn.

2. Mecanismul prin care se produce Propaganda este la fel de nociv ca şi stilistica ei: aproape toate instituţiile media (a căror misiune definitorie este echidistanţa sau asumarea explicită a unei preferinţe politice) practică un joc lipsit de fair-play, uneori de-a dreptul fără nuanţe, alteori pierzând doar parţial echilibrul. Dozajul dezechilibrului diferă de la un post TV/ziar la altul, în funcţie de inteligenţa manipulării. Dar mai toate reamintesc, mai mult sau mai puţin, de diversiunea comandată a presei comuniste.

3. Cel mai grav aspect al propagandei de tip comunistoid îl reprezintă distanţa astronomică de la vorbă la faptă. În mod paradoxal, românii s-au obişnuit din nou ca discursul şi realitatea să nu comunice. Politicienii pot spune astăzi orice despre planurile lor de acţiune, nimeni nu se va aştepta mâine ca aceştia să respecte ceea ce au spus. Avem o societate în care nu există nici un fel de presiune a adevărului şi, mai ales, nici un fel de amendă a minciunii.

4. Un alt beteşug păstrat din comunism este furtul din grămada comună. Alias corupţia. Alias jupuirea statului. Nu doar marii rechini sunt actori în această piesă, rejucată la nesfârşit, indiferent de culoarea guvernării sau de cine a fost regizor la Cotroceni. La fel de gravă ca şi coaliţia trans-partinică a marilor prădători este bancul feroce al peştilor piranha (ştim că nimic nu se mişcă în relaţia cu statul dacă nu e uns cum trebuie). În plin proces de reformă a statului, cum spune preşedintele în exerciţiu, România a revenit în 2009 pe ultimul loc în Europa la capitolul corupţie. Nu mai vorbesc de spectacolul dizgraţios al furtului de voturi.

5. La dosarele vechii Securităţi se adaugă noile dosare, create de multiple servicii secrete şi care conţin informaţii “just in case”. Prin telefoane ascultate şi stenograme, noua nomenclatură se protejează de riscul disoluţiei. Supraveghearea totală şi serviciile reciproce sunt metode de păstrare a liantului în interiorul castei aparatului de stat. Mîinile se spală una pe alta, la finele lanţului nu plăteşte nimeni.

6. Ce ar trebui să ne sperie cu adevărat dintre toate moştenirile comunismului este pasivitatea societăţii în care trăim, a noastră de fapt. Am fost obişnuiţi să nu participăm sub nicio formă la mersul societăţii, să nu avem nicio implicare civică. În afara momentelor când taberele politice sunt interesate să ne excite la maxim reflexele spaimei şi urii, dormim pe-o rână. Suntem creduli, uşor manipulabili.

Diagnosticul trist al pacientului-România, la 20 de ani distanţă de comunism, pare a fi următorul: o elită politică maturizată în rău (o nomenclatură post-comunistă abilă în spaţiul businessului) şi o societate inertă, infantilizată. Exemplarele cele mai de soi din societatea civilă sfârşesc prin a adera la protecţia şi beneficiile castei politice.

Norocul nostru istoric este parcul aerisit al spitalului în care ne tratăm: Uniunea Europeană.

Nimic mai sublim decât să vii în 2009 cu viziuni constructive, să priveşti înainte, să promiţi curăţirea societăţii prin îngroparea securii războiului. Să lansezi mesajul “gata cu gâlceava fără rezultat, să construim, să fim moderni, europeni”. Dincolo de patetismul din momentul semnării acordului “istoric”, este un proiect care ademeneşte prin pragmatism. Tocmai de aceea, o serie de contra-argumente pragmatice mă situează iremediabil în tabăra scepticilor.  

4 îndoieli naive şi fără rea-voinţă:

1. Cum se face că marele pact al reconcilierii se semnează cu 5 zile înainte de alegeri? (este ca şi cum ai crede în promisiunile unui balaur legat care îţi cere să-i dezlegi lanţurile şi care se jură că nu te va mânca după aceea)

2. Cum de sunt folosite, în paralel cu acest proiect de construcţie luminoasă, nesfârşite arme murdare, de tip securistic? (vezi filmuleţul obsedant cu palma lui Băsescu şi anunţatele noi dezvăluiri cu privire la trecutul “întunecat” al preşedintelui în exerciţiu)

3. Cum se face că majoritatea intelectualilor care s-au luptat eroic în anii 90 cu hidra post-comunistă se află în acest moment de partea cealaltă a baricadei?

4. Cum se face că instituţiile mass-media şi-au pierdut pentru prima dată echilibrul tocmai în favoarea forţelui binelui? (De Antene nu mai vorbesc, TVR este scandalos de a-politic; la Realitatea TV, în timp ce mutările trioului Geoană-Antonescu-Johannis sunt exhaustiv redate, declaraţiile belicoase ale lui Băsescu nu mai se califică la transmiterea live, ci doar sintetizate).

Probabil că lucrurile sunt mult mai simple. Probabil că este maximă naivitate să priveşti mişcări de marketing politic ca şi cum ar avea conţinut. Este clar că echipa Geoană mizează strategic pe retorica “păcii, consensului, pragmatismului” (ducând lucrurile la o extremă indecentă, cum ar fi Timişoara unui nou început). Este clar că echipa Băsescu se bate cu armele simbolice ale “eliberării, exorcizării, războiului purificator” (ajungând la aceeaşi extremă lipsită de măsură, prin compararea scandalului propriu cu revolta anti-sistem a tinerilor de la Timişoara).

Mai avem doar o săptămână de suspans. Ochii ni s-au obişnuit atât de mult cu întunericul din cinematograf, încât la revenirea în stradă vom fi cu siguranţă dezorientaţi, amorţiţi, desumflaţi. Filmul “2012” este operă de începător în comparaţie cu dezastrele pe care ni le zugrăvesc cele două tabere politice. Pe feţele vecinilor de scaun vedem deja panica luând proporţii, mâinile noastre tânjesc la stampila de vot ca la un pumnal însângerat

Prima apocalipsă are şi un trailer care rulează pe Antena 3. Corbii zboară ameninţător peste întinderi pustiite din care iese fum, cerul e negru ca înainte de furtună, totul e un imens cimitir de maşini. Nu e ţipenie de om, doar pancarde pe care scrie “Să trăiţi!”, anunţând că viaţa este ultima speranţă a celor care se ascund prin subterane. Subiectul peliculei e simplu: ciclopul care terorizează naţia, care trăieşte din sânge cald şi scandal, a ucis totul în jur. Până şi berzele cu plozii în cioc zboară dincolo de sârma ghimpată care delimitează ghetoul. Lipseşte vocea groasă din trailer-urile americane care să spună: ucigaşul de copii nu are odihnă până nu înhaţă şi ultima fiinţă vie. Fugiţi!

Cea de-a doua apocalipsă are doar scenariul bine pus la punct, filmările întârzie. (B1TV s-a concentrat pe Francesca, Radu Moraru a fost cam răcit în ultima vreme, cine ştie…) Oricum, Băsescu îşi reia viziunea regizorală la fiecare conferinţă de presă, scenă cu scenă, în aşteptarea unui producător. Acelaşi cer negru, de furtună. Marea este agitată, valurile cât clădirile Grivco. După o secundă de acalmie, cu muzică în crescendo, urmează atacul. Trei rechini gigantici, cu colţii însângeraţi, rup bucăţi întregi dintr-o corabie care pluteşte în derivă către ţărmurile Rusiei. Camera de filmat se desprinde de ochii metalici ai prădătorilor pentru a intra în cabina căpitanului: aici, Geoană şi Johannis sunt în extaz, privesc prin lunetă imagini din paradisuri îndepărtate, în timp ce piraţii Vanghelie, Hrebe et. comp. se încaieră în spatele lor pe harta comorii…  

Stop, momentul genericelor. Primele rezultate ale exit-pollurilor. Se aprinde lumina, suntem invitaţi cu răceală să ieşim din sală. S-a terminat distracţia, de-acum nu mai e nevoie de spectatori pătimaşi, dispuşi să se sfâşie între ei. Co-producţiile care urmează să fie realizate reiau filonul realist clasic. Fără palpitaţii.

Românii retrăiesc în mod evident perioadele tulburi ale perioadei post-decembriste. Ura, furia şi frica de viitor ating cota de pericol în rândul alegătorilor. Probabil că în SUA campaniile electorale sunt la fel de murdare, dar acolo clasa politică lucrează pentru interesul comun în intervalul dintre alegeri. Iar electoratul american este incomparabil mai matur decât al nostru. Nu suntem în acelaşi film.

Furia împotriva lui Băsescu se va înnăspri acolo unde ea exista deja şi probabil că-i va fi şi fatală în 6 decembrie. Toate declaraţiile nu fac doi bani în comparaţie cu o imagine brută. De partea cealaltă, convingerea că imaginea este contra-făcută îi va aprinde la maxim pe cei care înjură la moguli şi PSD. Va exploda şi furia celor care nu exclud adevărul imaginilor de pe castetă, dar care desconsideră mai mult decât orice scoaterea imaginilor în campanie de către o tabără care-şi asumă proiecte constructive şi bun simţ. Scârba celor nehotărâţi se va fixa în stomacul lor. Polarizarea radicală ar putea duce la o participare şi mai mare la vot sau la un absenteism nepreconizat după primul tur.

Toate vocile spun acum “să se facă expertiză tehnică” pentru a afla dacă imaginile sunt veridice. Păi tocmai aici e problema: suntem o ţară în care nu avem acces la adevăr. Păi nu sunt şi experţii criminalişti, la fel ca şi justiţia, suspectaţi de deturnarea politică? Nu sunt taberele atât de înverşunate încât interpretează totul în direcţii exact opuse?

Indiferent de veridicitatea imaginilor, mizeria montajului de presă pare la fel de mare ca şi presupsusul gest al lui Băsescu. Taberele se pot aşeza şi mai înrăite pe poziţii de luptă. Nu doar că imaginile ies taman în campanie, dar este puţin credibilă povestea cu Dinu Patriciu care vorbeşte ca din întâmplare cu o seară înainte (iar Racoviceanu aleargă după ea în noaptea următoare). Pare la fel de gravă atragerea lui Băsescu în capcana live-ului de la Realitatea.

Reacţia nehotărâtă a lui Băsescu în studio este practic lovitura de mat, gândită foarte bine înainte. Dezvinovăţirea ulterioară este apă chioară: războiul mediatic a fost tranşat. De ce i-a fost frică lui Băsescu n-a scăpat: televizorul a ajuns preşedinte. A doua zi dimineaţa, tot pe Realitatea TV, titlul mini-dezbaterii este Campanie murdară – pe o fereastră de ecran se reia la nesfârşit scena loviturii, iar pe altă fereastră este prezentat repetitiv (pentru echidistanţă) un Mircea Geoană relaxat, zâmbitor, european.

În contextul dat, vă propun deconectarea emoţională. Toate comentariile, analizele, recenziile gesturilor politice mi se par inutile. Efectul este nul, urechile sunt surde. Suntem prizonierii unor închisori emoţionale, suntem victimele unui război care nu ne aparţine. În loc să ne batem inutil între noi, putem ieşi din el.

Indiferent de tabere şi preferinţe, vă invit să facem un pact. În loc să ne tragem pumni în continuare, pe stradă, pe bloguri, prin ziare, incriminând gălăgios palma lui Băsescu sau acuzând montajul şi făcătura, să facem un fel de grevă japoneză. În loc să ţipăm împotriva tiranului Băsescu sau să murim de frica baronilor psd-işti, mai bine să ne punem o bandă neagră pe mâna stângă şi să o purtăm în următorii 5 ani, indiferent cine iese preşedinte.

Nu zic să nu avem opţiunea noastră electorală, să nu mergem la vot sau să nu mai urmărim ce se întâmplă. Nu. Dar oricum nu noi vom determina rezultatul final, ci o Românie pe care nu o cunoaştem şi la care nu avem acces. Ce mi se pare mai important este să nu uităm! Să rămânem cu amintirea războiului sângeros în care ne aflăm, tot efortul care se face pentru furtul nostru. Să ne amintim că nu se bat să ne scoată din criză după ce câştigă alegerile, ci se pregătesc pentru corupţia viitoare. Şi o tabără şi cealaltă. Ce putem face, dacă nu vrem să plecăm din ţară, este să nu mai stăm total pe margine între alegeri ca să luăm foc doar în campanie. Degeaba ne păruim acum, ar trebui să participăm mai mult la mersul cetăţii în cei 4 ani de linişte

.

Spune-ti parerea despre conduita televiziunilor in campania electorala! Voteaza aici, acum!

Câtă lume are răbdare să asculte cap-coadă un Concert pentru vioară de Ceaikovski sau orice altă partitură clasică? Trăim într-o lume beată, gălăgioasă şi care se foieşte neîntrerupt. O lume dezbinată în tot felul de pasiuni centrifuge şi de teme mai mult sau mai puţin străine.

Ei bine, dacă mergeţi la filmul lui Mihăileanu, nu doar că veţi avea răbdare să ascultaţi prima mişcare din concertul amintit (cam 10 minute de muzică clasică), dar o veţi aştepta pe durata întregului film. În final, îi veţi susţine şi aplauda (în gând) armonia fiecărei note.

Tot filmul se dezvoltă într-o asemenea direcţie încât nu poţi să nu aştepţi cu sufletul la gură miracolul muzicii din final. Filmul demonstrează că trebuie să parcurgi o anumită cale pentru a savura o frumuseţe cae altfel pare facilă. Este similar luării de avânt pe pistă pentru a putea să te desprinzi de sol. Dacă filmul nu te-ar face să crezi că este muzica este fragilă şi întâmplătoare, nu ai trăi-o cu adevărat. 

Nu intru în detaliile filmului. Dar veţi înţelege văzându-l că armonia se naşte uneori din sunete disparate, din “zgomotul” lumii centrifuge în care trăim. Nu trebuie să ai neapărat o orchestră profesionistă care să interpreteze a la carte o partitură clasică (Ceaikovski sau orice altceva) pentru a naşte sublimul. Reuşeşte acest lucru chiar şi o armată dezbinată de muzicieni impostori (unii interesaţi de băutură şi distracţie, alţii de peşcheş, alţii având muzica ţigănească, nu clasică, în sânge).

Totul depinde de nebunia frumoasă a unui dirijor vizionar (poate fi oricare dintre noi în lumea lui). În filmul lui Mihăileanu (care aminteşte prin mai multe teme de cealaltă capodoperă a sa, “Trenul vietii”), acel dirijor rus-spălător de podele la Filarmonică produce delirul unei întregi scene pariziene (şi emoţia unui public bucureştean puţin obişnuit cu sonorităţi clasice).

Pentru mine, Concertul este un fel de transpunere în imagini a teoriei lui Mircea Eliade “sacrul se ascunde în hainele profanului”. Sacrul este aproape de noi, putem întinde mâna să-l atingem, dar am uitat unde sunt cheile trecerii dincolo. Mihăileanu creează o metaforă a deschiderii porţii: de-a lungul unei comedii irezistibile, îţi dă senzaţia că muzica perfectă este supusă riscului de eşec. Abia atunci, cu inima la gură, o asculţi cu adevărat.

Vă invit să ieşiţi din strâmtoarea opţiunilor politice în teatrul viselor, în sala de cinematograf.

Ştiam că trăiesc într-o Românie murdară. Dar parcă n-am văzut niciodată de la mineriade încoace aşa o avalanşă de bâte pe străzi, la lumina zilei. Partidele mari nu au nicio jenă, lucrează la lumina zilei. Televiziunile transmit neputincioase imagini de aglomeraţii incredibile la toate secţiile speciale. Nu cred că e doar isterie media, pare reportajul unei fraude anunţate.

Poate nu influenţează decisiv rezultatul final, dar greaţa furtului la vedere (chiar minimal) este fără cuvinte.

Până la ora 13, avem peste 160.000 de votanţi în secţiile speciale. Dat fiind că au participat la vot circa 20% dintre românii cu drept la vot, înseamnă că procentul celor care se aglomerează la secţii speciale este de circa 5%. Suficient să treci în turul doi sau să rămâi pe dinafară.

În Bucureşti şi în oraşele mari, acolo unde votul este mai informat, secţiile speciale par blocate (de votanţi ciudaţi, provinciali, răbdători). Atacul secţiilor speciale este dublat de aglomeraţia absurdă din zonele rurale sau din oraşele mici. Simţul civic a izbucnit brusc la ţară.

Cum partidele mari vor ieşi mulţumite după primul tur, frauda vizibilă azi va fi muşamalizată zilele viitoare. Vor plăti doi trei fraieri. Mergem înainte către o ciocnire directă a furtului şi anti-furtului în turul doi. Mă gândesc cu groază la scânteile care vor ieşi pe 6 decembrie.

Nu ştiu cum este în alte ţări. Poate se petrec şi acolo lucruri necurate, dar în niciun caz jaful nu se face la lumina soarelui. Teama de a pierde marele ciolan pare uriaşă. Şi vă imaginaţi că politicienii nu se bat în fraude ca să ne scoată din criza economică, ci să-şi recupereze investiţia electorală, atât de preţioasă în criză.

Este o violenţă a nesimţirii care mă îndeamnă foarte serios să iau în vedere plecarea. Puteţi să-mi spuneţi isteric, naiv. Asta e. Cum spuneam, chiar dacă se fură fără impact în rezultatul final, greaţa este suficientă. Voi ieşi pe seară la vot, dar nu cred că se mai poate schimba nimic. Iar mai târziu mă voi gândi serios la căutarea unui popor mai puţin viciat de istorie. M-am săturat de omul nou lângă care trăiesc.

Mă uimeşte acest acut simţ civic în cazul unor persoane cu aspect de navetişti care ştiu că vor intra la vot abia peste 5-6 ore. Nu exclud varianta că sunt interese de a descuraja votul unor persoane care nu au domiciul stabil în Bucureşti (o mare pondere dintre aceştia sunt tineri).   

În sfârşit, poate fi doar proastă organizare şi nu intenţia de a ţine blocată o secţie importantă de votare şi de a-i descuraja pe alţii să participe. Mai ciudat mi se pare că nu avem informaţii pe toate posturile TV cu privire la celelalte secţii speciale din Bucureşti şi din oraşele mari.

Pentru Bucureşti, găsiţi mai jos punctele unde puteţi vota dacă vreţi să evitaţi nebunia de la Gara de Nord.   

În sectorul 1 au fost organizate cinci secţii de vot speciale astfel: Gara de Nord, Şcoala Generală nr. 1 Sf Voievozi, Aeroportul Internaţional Băneasa Bucureşti “Aurel Vlaicu”, Colegiul Tehnic Media, Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti.

În sectorul 2: Gara de Est (Obor),  Căminul de studenţi nr. 3 Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti şi Căminul de studenţi nr. 4 Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti.

În sectorul 3: Spitalul de Psihiatrie “Dr. Constantin Gorgoş”, Spitalul Justiţiei “Dr. Constantin Angelescu” , Institutul Naţional de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneoclimatologie,  Spitalul “Colţea”, Spitalul “Caritas”, Spitalul Clinic de Boli Infecţioase şi Tropicale “Dr. Victor Babeş”, Căminul de bătrâni nr.5 Vitan.

În sectorul 4:  Cămin studenţesc C3 – campusul Universităţii “Spiru Haret”, Spitalul Clinic de Urgenţă “Bagdasar-Arseni”,  Autogara “Filaret”.

În sectorul 5: Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti.

În sectorul 6: căminele din Grozăveşti (două secţii), Regie (nouă secţii) una în Căminul A din complexul Leu şi una în Căminul A3, Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport şi  la Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie “Panait Sârbu”. 

Dar România reală arată altfel, este o pădure misterioasă, crepusculară, care ascunde surprize. Reuşesc oare sondajele să dea o cartografiere corectă (cât de cât) a ceea ce urmează să se întâmple mâine? Dacă statistica şi sociologia ar fi atât de puternice pe cât par, şansele de a avea un alt tur doi decât Băsescu-Geoană sunt minime. În ciuda prestaţiei bune de la dezbaterea de ieri, Antonescu pare că nu are cum să facă saltul în finală (nici Geoană, nici Băsescu nu au făcut gafe serioase).

Este oare România profundă atât de previzibilă? Poate ar trebui luată în calcul şi instabilitatea psihico-politică a românilor, indusă masiv în ultimele luni. După atâta circ fără pâine, după o mascaradă electorală, nu ne putem aştepta la un vot imprevizibil, de clovn? Să nu lase urme, oare, şi pe buletinul de vot, nebunia în care am trăit recent (irealitatea pe care ne-au impus-o cu forţa, toţi s-au purtat ca şi cum criza economică nu ar exista).

Ce şanse sunt să vedem mâine un accident electoral, o altă aranjare a rezultatelor decât cea prognozată de specialişti? Cum ar fi să-l vedem pe Băsescu ieşit din cursă?! Cum ar arăta, oare, finalul de mandat al actualului preşedinte în timp ce s-ar pregăti o dezbatere finală Geoană-Antonescu?

Este adevărat, Grecia a câştigat campionatul european de fotbal când nimeni nu-i dădea şanse, dar a depins numai de ea. Coreea de Sud a ajuns în semifinale la Mondiale, dar a jucat acasă şi a avut şi arbitrajul de partea ei. Acum vorbim de fatalismul unei Românii necontrolate, neinformate şi imature din punct de vedere politic, care votează după alte criterii decât cele pe care ni le imaginăm noi. (Dar ne-am obişnuit deja cu asta, din anii ’90, când ne băteam cu Iliescu, până recent, când i-am văzut împinşi la aparate pe Vadim sau Becali. Nici anii 2010 nu pot aduce schimbări majore, deci să ne înarmăm cu răbdare şi umor).

Vor reuşi şi de data asta să adune voturi găleţile colorate, pixurile, zahărul, uleiul? Cât de importante vor fi în rezultatul final mobilizările de partid? Cum vor vota tinerii născuţi după Revoluţie? Va ieşi într-adevăr preşedinte Televizorul, cum se teme Băsescu? Şi atunci care post va avea câştig de cauză? Antena3, B1, EtnoTv? Care dintre mituri va avea mâine o greutate mai mare? Băsescu reformator al statului (cavaler în luptă cu balaurul cu 7 capete)? Băsescu dictator (care urmează să taie şi să spânzure în următorii 5 ani)? Tânărul Antonescu pur şi imaculat? Geoană diplomatul intern (care va împărţi trandafiri tuturor partidelor şi cetăţenilor)?

În lumea strâmtă în care mă mişc, oamenii votează după câteva criterii: 1. alternanţa la putere (este mai sănătoasă, ne apără de derapaje, Băsescu este foarte bun în opoziţie), 2. taxarea unor minciuni repetate şi a unui joc machiavelic (Băsescu lipsit de fair-play), 3. tinereţea şi prospeţimea lui Antonescu şi 4. Băsescu este bine intenţionat, chiar dacă foloseşte uneori armele sistemului cu care se luptă. Toţi fug de PSD, nu neapărat de Geoană.

Rămâne să vedem mâine ce ne rezervă poporul etern surprinzător în mijlocul căruia trăim. Din cutia neagră încă fumegândă a avionului electoral, vom vedea la ora 21 dacă a fost eroare de pilotaj, defecţiune tehnică sau atacul pasagerilor disperaţi în cabina de pilotaj. Vom trăi şi vom vedea.  

Oblomov nu înseamnă lene. Sau nu doar atât. Esenţa personajului este neputinţa de a ieşi din condiţia dată, din cercul magic pe care firea proprie îl trasează în jurul fiecăruia. Lenea lui Oblomov (putea fi la fel de bine plictisul, distracţia, dezmăţul sau beţia) este plumbul care trebuie ridicat pentru a urca muntele vieţii către ceea ce vrei să fii. În cazul personajului lui Goncearov, patul este un centru gravitaţional mai puternic decât iubirea. 

Oblomov este disperarea de a nu putea schimba nimic esenţial în «destinul» propriu. Cum se întâmplă asta? La un moment dat, te entuziasmează o viziune, te extaziază o imagine familiară proiectată în viitor: vezi că acela este drumul, asta îţi doreşti să devii. Viziunea te umple de patosul luptei, îţi dă forţa de a mişca munţii pentru a ajunge acolo (unde simţi că eşti tu, cel autentic). O clipă ai convingerea că eşti puternic, că nu eşti prizonierul pasiunilor care te frânau până acum, care te ţineau captiv. Îţi dau lacrimile de bucuria regăsirii (ipotetice), dar şi de tristeţea rătăcirii de până atunci (fapt brut, dezolant). Dar balonul se dezumflă treptat, nici nu-ţi dai seama când şi cum. Timpul trece. Revii la aceleaşi deprinderi care te deturnează. Se instalează uitarea şi, mai târziu, deznădejdea.

Dacă lenea ar fi fost fără soluţie de la bun început, Oblomov rămânea un caz patologic şi atât. Dar el are viziunea unei alte lumi, îşi doreşte acţiunea binefăcătoare a iubirii. Ascultă îndemnurile prietenului cel mai bun, Andrei Stoltz Ivanâci, sare din patul îmbâcsit şi aleargă în parc împreună cu Olga, femeia iubită. Problema e că nu poate păstra efortul, nu-l poate repeta. Îi lipseşte voinţa, acea forţă ilogică născută în momentul revelaţiei, care e capabilă să împingă lucrurile înainte. Oblomov cedează vocilor interioare care spun « La ce bun? », « Merită efortul? » sau «Viaţa este bună şi aşa, nu te agita prea mult». Prietenul Stolz face o ultimă încercare de a-i schimba cursul vieţii, spunându-i «Acum ori niciodată». Dar eforturile sunt inutile, Oblomov se întoarce în pat, care îi devine în cele din urmă sicriu. 

xxxxxxx

Sunt sub impresia lui «Oblomov» văzut aseară la Teatrul Bulandra (piesa se joacă de mulţi ani cu succes, cu un Mihai Constantin genial şi o regie Alexandru Tocilescu remarcabilă). Mă tot gândesc că metafora se potriveşte şi poporului român, aşa cum se vede el din vremurile tulburi în care trăim. La 20 de ani de la extazul « revoluţiei » (revoluţie sau nu, explozia de energie şi speranţă nu poate fi contestată), trăiesc cu senzaţia că nu avem nicio şansă să ne ridicăm din patul istoriei.

Desigur, lucrurile s-au schimbat mult în România în 20 de ani, nimeni nu contestă asta. Dar mai nimic nu s-a petrecut din impuls intern, ci doar ca o rostogolire de la sine, o dată cu forţa vremurilor în care trăim. Mentalitatea maselor care votează, dar şi calitatea elitei politice sunt foarte aproape de începutul anilor 90. «Tranziţia» nu ne-a rostogolit prea departe de pat, am ajuns cel mult până la uşă, dar nu am ieşit încă la aer curat. UE ne-a tras de mână, ne-a îmbrăcat, ne-a dat cu apă pe ochi, precum prietenul lui Oblomov, dar dedesubtul hainelor de gală am rămas un trup somnoros şi inactiv.

Moartea voinţei se vede în slăbiciunea societăţii civile. Cine să mişte lucrurile dacă picioarele sunt debile? (Avem foarte puţine organizaţii non-guvernamentale active şi o clasă de mijloc firavă şi tăcută). În schimb, corpul este supraponderal şi imobil (România profundă, din oraşele mici şi din rural). Mâinile sunt abile, lungi şi hrăpăreţe (elita politică neschimbată în 20 de ani, care a legat fedeleş restul corpului). Gura este lăbărţată şi inutilă (strigăte care denunţă ,atunci când nu vorbeşte dulce-mieros). Ochii sunt aproape închişi, într-o stare de somnolenţă eternă, urechile astupate. Aşa arată Oblomovul românesc, într-o imagine de factură gulliverică. 

Ce sperăm? Este adevărat că alegerea unuia din cei trei candidaţi (Antonescu, Băsescu, Geoană) va duce lucrurile într-o direcţie sau alta. Dar căile nu sunt atât de polarizate cum ne auto-iluzionăm (sub mirajul discursului politic). Nici pericolul dictaturii nu este real, cum nici lupta cu sistemul ticăloşit nu e altceva decât teatru ieftin. Nici rinocerii din clanul PSD nu sunt mult diferiţi de rinocerii celorlalţi. Să fim serioşi, imaginea corectă a ce urmează după 6 decembrie este următoarea (o preiau de la Cristian Pârvulescu): vom asista la recuperarea masivă a investiţiei făcute în alegeri. Cheltuielile cu bătălia politică, în care punem atât de mult patos, noi cei fără opţiune, trebuie decontate din buzunarul nostru al tuturor. Partea proastă este că buzunarul este găurit de criza economică, fapt care nu-i va intimida pe hoţi, dar ne va destabiliza pe noi ceilalţi.  

Cât de absurd! Cum să împiedici celebrarea lui Ionesco în România?! Păi nu este autorul Rinocerilor pe buzele tuturor anul acesta? Nu spunem de trei ori pe zi, mai ales acum în noiembrie aniversar, că trăim în teatrul absurd inventat de domnia sa? Şi chiar avem dreptate. Român, francez, paraguayan, Eugen Ionescu este sărbătorit în ţara naşterii sale prin muncă, prin fapte… Nu e uşor să creezi absurdul nici pe hârtie, îţi trebuie stofă, dar ca să-l eternizezi la nivel de naţie e nevoie şi de coada dracului. Oricum, nu putea fi decât român cel care a impus acest tip de absurd pe scenele lumii.

Singurul lucru care lipseşte în România pentru ca absurdul ionescian să fie autentic este umorul. Din păcate, suntem prea încrâncenaţi în visul în care trăim. Vrem să ieşim cu orice preţ, nu mai rezistăm, aşa că eşuăm în violenţă sau în greaţă de toate.

Vă propun spre lectură câteva scene din capodopera Cântăreaţa cheală (am luat la întâmplare piesa, cred că orice text ionescian are corespondenţe în realitatea românească). Vă invit să recunoaşteţi personajele şi situaţiile. Şi să-mi spuneţi dacă România publică din ultimii 20 de ani nu pare o parabolă imensă a acestor scene.

(Titlurile şi parantezele îmi aparţin)

1. Toţi doctorii sunt şarlatani. Şi bolnavii la fel

(Un dialog despre escrocherie şi dezgust general)

D-na Smith: E un medic bun. Poţi să ai încredere în el. Nu recomandă decît medicamentele pe care le-a încercat pe pielea lui. Înainte să-l opereze pe Parker, s-a operat el însuşi de ficat, cu toate că nu era deloc bolnav.

Dl. Smith: Cum se face atunci că doctorul a scăpat şi Parker a murit?

D-na Smith: Pentru că operaţia a reuşit la doctor şi n-a reuşit la Parker.

Dl. Smith: Un doctor conştiincios trebuie să moară o dată cu bolnavul, dacă nu se pot vindeca împreună. Un comandant de navă piere o dată cu vaporul, înghiţit de valuri. Nu-i supravieţuieşte.

D-na Smith: Nu  poţi să compari un bolnav cu un vapor.

Dl. Smith: De ce nu? Vaporul are şi el bolile lui…

D-na Smith: Ah! La asta nu m-am gîndit… Poate că ai dreptate… şi atunci care-i concluzia?

Dl. Smith: Toţi doctorii sînt nişte şarlatani. Şi bolnavii la fel, cu toţii.

2. Ce ciudat, ce coincidenţă: locuim în acelaşi pat

(Este dialogul dintre doi soţi care, brusc, nu se mai recunosc. Poate avea multe corespondenţe în realitatea românească, o lume a complicităţilor, a promiscuităţii, şi pierderilor de memorie)

D-na şi Dl. Martin se aşază unul în faţa celuilalt, fără să-şi vorbească. îşi zîmbesc timid.

Dl. Martin: Mă scuzaţi, doamnă, dar am impresia, dacă nu mă-nşel, că v-am mai întîlnit undeva.

D-na Martin: Şi mie, domnule, mi se pare că v-am mai întîlnit undeva.

Dl. Martin: Nu v-am zărit cumva din întîmplare, doamnă, la Manchester?

D-na Martin: Tot ce se poate. Eu sînt din Manchester!

Dl. Martin: Dumnezeule, ce ciudat! Şi eu sînt tot din Manchester, doamnă! Numai că eu, doamnă, am plecat din Manchester acum vreo cinci săptămîni.

D-na Martin: Ce ciudat! ce coincidenţă bizară! Şi eu, domnule, am plecat din Manchester tot acum vreo cinci săptămîni. Am luat trenul de la jumătate după opt dimineaţa, care ajunge la Londra la un sfert înainte de cinci.

Dl. Martin: Ce ciudat! ce bizar! şi ce coincidenţă! Şi eu, domnule, am luat acelaşi tren! Locul meu era în vagonul opt, compartimentul şase, doamnă!

D-na Martin: Ce ciudat! şi locul meu era tot în vagonul opt, compartimentul şase, stimate domn!

…

Dl. Martin: Ştiţi, în dormitor am un pat. Patul e acoperit cu o plapumă verde. Camera asta cu patul şi plapuma verde se află la capătul coridorului, între closet şi bibliotecă, stimată doamnă!

D-na Martin: Ce coincidenţă, ah, Dumnezeule, ce coincidenţă! Şi dormitorul meu are tot un pat cu plapumă verde şi se află la capătul coridorului, între closet, stimate domn, şi bibliotecă

Dl. Martin: Ce ciudat, bizar, straniu! Atunci, doamnă, locuim în aceeaşi cameră şi dormim în acelaşi pat, stimată doamnă. Poate că acolo ne-am întîlnit!

3. Suspans mortal: cineva se leagă la şiret!

(Despre senzaţional, audienţă şi alte lucruri importante)

D-na Martin: Ei bine, azi mi-a fost dat să văd un lucru extraordinar. Ceva incredibil.

Dl. Martin: Hai, spune, draga mea.

Dl. Smith: Vai, ce-o să ne mai distrăm!

D-na Martin: Ei bine, azi, cînd m-am dus la piaţă să cumpăr zarzavat…

Dl. Smith: Vai, ce-o să ne mai distrăm!

D-na Martin: Am văzut, pe stradă, lîngă o cafenea, un domn bine îmbrăcat, la vreo cincizeci de ani care…

Dl. Smith: Care ce?

D-na Smith: Care ce?

Dl. Smith: N-o întrerupe, draga mea, eşti infectă.

D-na Smith: Dragul meu, tu ai întrerupt-o primul, mitocanule.

Dl. Martin: Sssst. (Soţiei lui:) Ce făcea domnul?

D-na Martin: Ei bine, o să ziceţi că fabulez, pusese un genunchi jos şi stătea aplecat.

Ceilalţi trei: Oooh!

D-na Martin: Da, aplecat.

Dl. Smith: Nu se poate!

D-na Martin: Ba da, aplecat. M-am apropiat de el să văd ce face…

Dl. Smith: Şi?

D-na Martin: Îşi lega şiretul la pantof.

Ceilalţi trei: Fantastic!

Dl. Smith: Dacă nu-mi spuneaţi dumneavoastră, n-aş fi crezut.

4. Degeaba sună soneria: la uşă nu e nimeni

(Despre obişnuinţa cu absurdul)

Se aude soneria de la intrare.

Dl. Smith: Ia te uită, sună.             

D-na Smith: Trebuie să fie cineva. Mă duc să văd. (Se duce să vadă. Deschide uşa şi revine.)

Nimeni. (Se aşază la loc.)

(Soneria.)

Dl. Smith: Ia te uită, sună.

D-na Smith: Trebuie să fie cineva. Mă duc să văd. (Se duce să vadă. Deschide uşa şi revine.)

Nimeni. (Revine la locul ei.)

(Soneria.)

Dl. Smith: Ia te uită, sună.

D-na Smith: Eu nu mai deschid.

Dl. Smith: Dar trebuie să fie cineva!

D-na Smith: Prima oară n-a fost nimeni. Nici a doua oară. De ce crezi că acum e cineva?

Dl. Smith:: Fiindcă a sunat!

D-na Martin: Nu-i un motiv.

Dl. Martin: Cum adică? Dacă se aude soneria la uşă înseamnă că e cineva la uşă care sună ca să i se deschidă uşa.

D-na Martin: Nu întotdeauna. Aţi văzut adineauri!…

Dl. Martin: De cele mai multe ori e.

Dl. Smith: Eu cînd mă duc la cineva, sun ca să intru. Cred că toată lumea face la fel şi de fiecare dată cînd se aude soneria înseamnă că e cineva.

D-na Smith: E adevărat în teorie. În realitate lucrurile stau altfel. Doar ai văzut adineauri. Bine, mă duc să văd, ca să nu zici că sînt încăpăţînată. Dar ai să vezi că nu-i nimeni!

(Se duce să vadă. Deschide uşa şi o închide la loc.) Poftim, nu-i nimeni!

După cum ştiţi, piesa se termină în extazul verbal al tuturor personajelor! Zeci de replici fără sens de genul: – Ochelarii nu se lustruiesc cu smoală – Mai bine omor un iepuraş decît să cînt la oraş – Se poate demonstra că progresul social e mult mai bun cu zahăr – Jos lustruiala!

Nu vă sună cunoscut?

Dacă sunteţi îndrăgostit de romanele lui Haruki Murakami, veţi înţelege din cea mai recentă apariţie la Polirom de unde vine atmosfera lor inconfundabilă. (Nu-mi aduceţi obiecţia că Murakami nu mai e cool doar pentru că a ajuns la modă. Nu e o obiecţie de fond, ci una superficială, pentru snobii care-i acuză pe alţii de snobism. Aşa că trec la esenţial).

Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă este o carte despre alergare. Nimic mai mult. Să urmăreşti de pe margine pe cineva care aleargă pe tot parcursul unei cărţi (Murakami povesteşte maratoanele la care a participat în ultimii ani şi antrenamentele care le-au precedat) este în sine un efort de rezistenţă, de răbdare. Îţi vine să sari peste pagini, să cauţi esenţialul. Dar la un moment dat îţi dai seama (şi autorul te ajută să-ţi dai seama) că tocmai ăsta e esenţialul: graba de a culege fructele este o cale greşită. Răbdarea alergătorului de fond este o metaforă pentru viaţă (în general) şi pentru scris (al lui Murakami, în special).

Începi să înţelegi că asta te-a fascinat în toate romanele japonezului: magia timpului care nu se grăbeşte, povestea care înaintează neforţat, personaje calme care nu fac spectacol, care au relaţii simple şi directe cu ceilalţi, ca nişte alergători de jogging ce aleargă tăcuţi umăr lângă umăr. În acest context de linişte, timpul îşi deschide pe nesimţite o scorbură de magie, de fantastic, de dincolo. Aşa e în Cronica păsării-arc, aşa e în Pădurea norvegiană, în Dans, dans, dans şi în toate celelalte. (Am înţeles acum, cunoscându-l pe maratonistul Murakami, de ce nu mi-au plăcut povestirile lui, ci doar scrierile de amploare).

Pentru mine, lectura eseului despre alergare a fost o mică revelaţie. În termenii scriitorului, am simţit cum un nod bine strâns din capul pieptului începe să-şi dea drumul. Sunt un om care a urât întotdeauna probele de rezistenţă la sport. Nimic nu mi se părea mai inutil şi terifiant decât turele de stadion de la antrenamentele de fotbal. Aşteptam cu nerăbdare jocul cu mingea, driblingul, pasele printre picioare, strategia de atac, show-ul. Dar viaţa nu este aşa, nici fotbalul. Mi-a fost greu să înţeleg asta; în general, e greu să înţelegi acest secret într-o lume centrată pe spectacol, aplauze, medalii.

Perspectiva lui Murakami este diferită: viaţa este o probă de rezistenţă, de alergare pe distanţă lungă. Cine nu-şi setează mintea ca un alergător de fond nu poate obţine nimic serios de la viaţă. Alergarea ca rutină zilnică este o asceză dureroasă, dar fertilă. Te rupi de agitaţia cotidiană, ai insula ta de singurătate în fiecare zi, îţi expui corpul şi mintea unor suferinţe monotone (tocmai de aceea mai grele), te purifici negândindu-te la nimic pentru o oră.

“Cel puţin cât alerg nu trebuie să vorbesc cu nimeni şi nu trebuie să ascult pe nimeni. Oare la ce mă gândesc în timp ce alerg? Sincer să fiu, nu am nici cea mai vagă idee. Când e frig, mă gândesc la frig. Când e cald, mă gândesc la căldură. Când sunt trist, mă gândesc la tristeţe (…) Dar până la urmă, de fapt şi de drept, nu mă gândesc la absolut nimic serios. Când alerg, alerg şi atât. Practic, alerg în neant”.

Ce am învăţat din alergarea (fără gânduri) a lui Murakami:

1. Viaţa fiecăruia dintre noi se ordonează mai bine dacă are un clişeu cotidian, repetitiv, de non-gândire şi oboseală fizică cum este alergarea de unul singur, joggingul. Vidul dintr-o zi de viaţă (dar nu un vid leneş, ci o oră întreagă de efort, de auto-epuizare) este un evacuator de toxine – din corp şi din suflet. Suntem obişnuiţi sau obligaţi să tocăm griji în permanenţă, gânduri, proiecte, spaime şi speranţe. Dar o oră de alergare-meditaţie, în care nu te gândeşti decât la nori cel mult, îţi re-defineşte priorităţile, îţi relaxează programul şi ţi-l esenţializează.

2. Viaţa este o competiţie doar cu tine însuţi. În niciun caz competiţia cu ceilalţi nu este o miză. Tot ce contează este să conştientizezi că sufletul/mintea ta este singurul teren de luptă sau pistă de alergare pe care poţi să te desfăşori. Aici se stabilesc şi se forţează limitele, aici se decid victoriile autentice şi înfrângerile. Restul este iluzie, pierdere de vreme, glorie deşartă.

“Nu aveam ambiţia să ajung scriitor. Eu doar îmi doream foarte mult să scriu un roman (…) Mă interesa mai degrabă să scriu cartea, nu dacă avea sau nu să vadă lumina tiparului”.

3. Viaţa cu sens este un exerciţiu de răbdare. Poate că e mesajul cel mai important al cărţii sau al vieţii lui Murakami. “Nu te grăbi, aleargă cu calm până la capăt”, spune scriitorul japonez. Răsplata, fructul vine în primul rând din bucuria de a alerga, fără sens, fără gândire, din rezistenţa de a merge înainte, din timpul care te îmbogăţeşte fără să faci nimic. În plus, bucuria se dă la final de drum, de etapă. Oprirea obosită la capătul maratonului, după un efort teribil de auto-control, naşte un val de exuberanţă interioară.

“După o oră de alergare de-a lungul râului (…), am mintea înceţoşată şi nu pot să leg un gând. Şi totuşi, când îmi termin porţia de alegare, mă cuprinde o exaltare nebună, exaltare pe care o resimţi atunci când dai şi ultima picătură din tine”.

Nu din cauza oamenilor din spatele lui Geoană.

Nu din cauză că Patriciu este răul cel mai mic în alegeri.

Nu din cauza ascultărilor de telefoane şi discuţii private.

Nu din cauza jocului echidistant al serviciilor în războiul politico-economic.

Nu din cauza jurnaliştilor care s-au îmbogăţit din ştiri nescrise.

Nu din cauză că televiziunile joacă murdar.

Nu din cauza mizeriilor TV care fac audienţă în rândul celor care votează.

Nu din cauza scârbei unanime de politică.

Nu din cauză că intelectualii anti-Iliescu din anii 90 sunt cuceriţi de populisme.

Nu din cauza lui Dinescu, prieten cu Solomon şi Neţoiu.

Nu din cauza polarizării României ca un ring al luptelor de câini.

Nu din cauza echipelor de campanie care înţeapă prin gard.

Nu din cauza societăţii civile debile.

Nu din cauza tinerilor politicieni care au deprins reflexele rinocerilor.  

Nu din cauza tinerilor pe care nu-i interesează epoca Ceauşescu.

Nu din cauza lui Ceauşescu la 20 de ani după el.

Ci din neputinţa de a mai face distincţii. Din sentimentul de intoxicare până la anularea gândirii. Din sfârşeala de retorica limbii române.

Din ruşinea de a nu fi făcut parte niciodată dintr-un ONG activ, anti-corupţie sau pro-civic. Din dorinţa de trăi în UE fără grija de ţară.  

Nu e vorba doar de contextul electoral, când pare de la sine înţeles că pledoariile devin agresive, vocale, pline de retorică. Înregimentarea se petrece peste tot, în cele mai variate contexte umane. Oamenii îşi asumă rapid certitudini ultime, sunt una-două apodictici.

Sunt rare persoanele care îşi trec gândurile şi vorbele printr-un filtru viu, neîncremenit, care lasă să se vadă nesiguranţa şi răz-gândirea. De cele mai multe ori, oamenii apără cu înverşunare informaţii pe care le-au auzit cu cinci minute mai devreme ca şi cum le-ar stăpâni dintotdeauna. Şi devin de-a dreptul feroce atunci când au repetat de câteva ori certitudinea respectivă.

În cheie electorală, mi se pare o eroare evidentă: să crezi că-ţi pierzi din credibilitate dacă admiţi că ai greşit la un moment dat, dacă spui “nu ştiu” sau dacă recunoşti că oponentul tău are dreptate din când în când.

Toată gândirea este de tip avocaţial: să cauţi argumente pentru un răspuns pe care îl ai deja. Vrei să-ţi scoţi clientul nevinovat de fiecare dată şi să demonstrezi eroarea părţii adverse. Toate reacţiile, opiniile, frazele sunt trecute printr-un filtru pervers: prima dată, ai răspunsul corect, al taberei tale şi, în funcţie de acesta, găseşti argumentele. În numele “partidului”, se găsesc cele mai halucinante justificări, când s-ar putea scăpa din capcanele absurdităţii printr-un simplu “no comment”. În jocul acesta au căzut şi intelectuali de marcă, a căror inteligenţă este bruiată de simţul dreptăţii sau al victimizării. Este bucuria realizatorilor de talk-showuri, cărora li se oferă zi de zi “momente de aur” din arhiva caravanei electorale, pe care invitaţii, împărţiţi în două-trei tabere le comentează în sensuri absolut opuse.   

Contrar preşedintelui Băsescu, nu cred că deserviciul de imagine este creat de presă, ci de prestaţia i-logică (uneori în ciuda bunului-simţ) a personajelor politice. Nu cred că echipa de comando verbal din fiecare seară de la Antena 3 (Gâdea et comp) atrage mai mulţi votanţi anti-Băsescu decât reuşeşte să alunge. Cunosc oameni hotărâţi să meargă pe mâna lui Băsescu doar pentru că sunt puşi în gardă de ferocitatea şi lipsa de măsură a grupului de contestatari.

La celălalt pol, nici emisiunile de tip Cântarea României de la Naşul (B1) nu aduc beneficii de imagine candidatului prea-mărit. Atacul direcţionat din media, ca şi elogiul cusut cu aţă albă (de culoarea partidului), sunt gustate doar de alegătorii deja câştigaţi. Cetele de “avocaţi ai diavolului” (politicieni şi analişti, deopotrivă), cei dispuşi să apere orice punct de vedere doar pentru că este în interesul clientului, discreditează respectivul punct de vedere şi pe ei înşişi. Cred, sper.

“Dacă România ar fi comparată cu un magazin de bijuterii, s-ar putea spune că Iliescu a fost un client fidel, care a distras atenţia personalului de vânzări, în timp ce complicii lui au fugit în mod repetat cu cele mai valoroase bijuterii”.

Magazinul de bijuterii, sărăcit până la ultima tejghea în 20 de ani, a mai cunoscut două personaje tutelare în perioada post-comunistă.

Preşedintele Constantinescu a jucat rolul agentului de pază (cu vocaţie şi chip de don quijote) care vede, în primă fază, prin geamul magazinului, cum hoţii îşi încarcă buzunarele cu lucruri de preţ. Dar, odată ajuns înăuntru, încălzit de toate îndemnurile trecătorilor, nu reuşeşte să mai descâlcească între hoţi şi clienţii cinstiţi. Este învârtit ca un titirez de grupul de hoţi, ameţit, dus cu zăhărelul, lucrat la buzunare. Ţine discursuri anti-furt pe tejghea şi iese pe uşa din spate încercând să declanşeze sistemul de alarmă.

Preşedintele Băsescu îşi doreşte rolul de patron al prăvăliei. S-a postat în uşă şi le strigă de la microfon trecătorilor că i-a prins pe hoţi. A operat o selecţie între hoţii buni şi hoţii răi (cei care nu au mers pe mâna lui) şi vrea să pună lacătul pe uşa de intrare, pentru a rezolva chestiunea. În răstimpul ultimilor 5 ani, nu s-au mai sustras în linişte bijuteriile, ci cu mare zgomot şi păruială. Scandalul şi alarma i-au făcut pe mulţi români să treacă pe trotuarul celălalt, inclusiv pe emisarii FMI. Toată Europa civilizată se află pe trotuarul de vis-a-vis şi aşteaptă deznodământul.  

Se face prea multă risipă de cerneală galbenă pe ecranele televiziunilor de ştiri. Înţeleg că posturile TV trăiesc din emoţia şi tresărirea pe care o produc audienţei, dar România este mai degrabă locul în care nu se întâmplă nimic. În ciuda senzaţiei de agitaţie permanentă, zecile de plăcuţe “breaking news” din ultima lună nu au avut decât o singură concluzie: nu s-a mişcat nimic. Puţine lucruri cu semnificaţie am văzut chiar în ultimii ani.

Avem o Românie mereu surprinzătoare, este adevărat, tocmai pentru că toate întâmplările, mutările, deciziile ne surprind de fiecare dată prin maniera exotică în care NU acţionează semnificativ. Ce dovadă mai bună pentru caracterul anti breaking news al României decât faptul că suntem atât de aproape de momentul 1989? Gândiţi-vă cât de puţin ne-am mişcat în 20 de ani de la căderea comunismului în comparaţie cu toate celelalte ţări din Europa de Est. Cât de neschimbate sunt personajele care ne conduc şi cât de grosolane au rămas metodele prin care ne fraieresc.

Vom cădea acum iarăşi în capcana de a rumega ultimul breaking news (Negoiţă premier), ca şi cum ar fi ceva de spus, ceva de făcut. În ciuda avalanşei zilnice de titluri galbene pe ecran, ce s-a întâmplat semnificativ în România politică a anului 2009?! Două-trei chestiuni şi acelea previzibile: acordul cu FMI, destrămarea alianţei de guvernare şi cam atât. O singură mutare politică mi-a trezit interesul şi mi-a dat senzaţia de nou: decizia lui Geoană şi a patidului său de a merge pe mâna candidatului propus de PNL. A fost o concesie inteligentă, o mişcare prin care preşedintele PSD s-a poziţionat bine în lupta pentru o poziţie de preşedinte echidistant şi a dat senzaţia că mişcă lucrurile. În rest, tot şirul de noutăţi a fost din registrul “a bate pasul pe loc”.

Să luăm în ordine breaking news-urile şi să vedem dacă ne-a surprins ceva cu adevărat şi dacă s-a făcut n singur pas înainte: Nica demis, PSD iese de la guvernare, cabinetul Boc respins de Parlament, consultări la Cotroceni, propunerea opoziţiei de prim-ministru, desemnarea lui Croitoru, lista lui Croitoru, executarea lui Croitoru în Parlament, consultări la Cotroceni, un nou premier de sacrificiu.

Singurele ştiri cu adevărat semnificative în România anului 2009 sunt cele din zona economică. Aici breaking news-ul îşi merită numele (se actualizează permanent numărul falimentelor, al şomerilor, scăderea economică, creşterea deficitului bugetar etc). Decizia FMI de a amâna banii din tranşa 3 pentru România este cu adevărat o ştire importantă. Nota 1,3 pentru planul anticriză al României ar fi trebuit să ocupe o săptămână crawl-ul şi spaţiul de discuţie al televiziunilor.

Dacă nu am fi în anul crizei economice, faptul că nu se întâmplă nimic semnificativ în spaţiul politic nu ar fi o problemă. Din păcate, toate economiile din jur încep să dea semne de redresare tocmai pentru că statele a pus umărul la această mişcare. În România mereu surprinzătoare, blocajul politic a adus doar un aer de îngheţ în economie şi societate, pe care îl încălzim cu rumegarea ştirilor galbene.

Nu e nicio îndoială: Palatul Viselor din zilele noastre este televiziunea. Spre deosebire de perioada comunistă, când visele erau decriptate în subsolurile puterii, acum fantasmele se perindă la vedere, pe scenele luminate ale studiourilor TV. Aici se developează toate defectele nocturne ale naţiei, toate emoţiile ei nefiltrate. Aici se proiectează acum, ca o paranteză prelungită şi insuportabilă a timpului, Marele Vis prezidenţial.

Parcă nicio perioadă electorală nu a fost mai spectrală, mai lipsită de consistenţă decât aceasta de acum, când show-ul mediatic este în contrast maxim cu atmosfera sumbră din economia românească. Este incredibil cum un trimestru întreg din anul crizei economice se află în blocaj total din punctul de vedere al guvernării. În timpul ăsta, candidaţii pentru Cotroceni sunt, rând pe rând, măscăricii show-urilor umoristice, campionii îmbrăţişărilor din teritoriu sau protagoniştii ridicoli ai unei lupte de wrestling politic.

Nu simţiţi neputinţa specifică somnului, în timp ce vedeţi din nou spectacolul consultărilor de la Cotroceni? Ştiam încă din primăvară că vom trăi o perioadă absurdă în preajma alegerilor prezidenţiale, dar nu credeam că absurditatea va fi atât de necruţătoare. Când vezi situaţia dezastruoasă din economie (cele mai recente date anunţă peste 13.000 de firme care au intrat în insolvenţă în 2009) te aştepţi la o minimă doză de decenţă din partea actorilor politici. Însă aceştia îşi continuă piesa absurdă până la ultima replică din ultimul act. Legile fizicii din politica autohtonă (o politică a răului-simţ) funcţionează implacabil. Din păcate, sunt legi de natură onirică: bătaia pe putere se desfăşoară într-un ring ce levitează deasupra prăpastiei.

Pe lângă senzaţiile de absurd şi implacabil, mai este un indiciu al visului în care trăim: lipsa de sonor. În ciuda aspectului de zarvă generală, suntem distribuiţi de fapt într-un film mut. Talk-show-ul general se petrece într-o Românie fără aşteptări, fără speranţe, fără auz. După 20 de ani de minciună polifonică, confirmată constant de toate deziluziile post-electorale, am ajuns la aceeaşi insensibilitate a auzului ca în epoca minciunii unice. Şi acum, ca şi în comunism, ascultarea este mimată, la fel cum este mimată vorbirea. Spectacolul este acelaşi: pe scenă, oameni plini de importanţă care îşi recită discursurile fără să creadă o iotă din ce spun, în sală, oameni resemnaţi care pretind că ascultă, fiind atenţi doar la sub-text, pre-text sau con-text. Politicieni mimează concesiile şi dau vina pe ceilalţi, cu o retorică amplă, în timp ce spectatorii nu le urmăresc cuvintele, ci doar reacţiile, slăbiciunea, grimasele. Suntem tele-animale de pradă: vânăm doar sângele candidaţilor, prestaţia lor în jocul puterii.

Nu e suficient că materia timpului în care trăim până în 6 decembrie (mai este o lună întreagă!) are inconsistenţa unui vis. Protagoniştii se folosesc şi de spaimele noastre nocturne pentru a ne cuceri: fantoma unui nou ceauşescu, mogulii care ciopârţesc ţara etc. Chiar şi “bunul simţ” apare ca o eroare de sistem în acest joc pervers al iluziilor, la fel ca pisicile duble din Matrix. Preşedintele în exerciţiu a recunoscut, într-un exces de sinceritate, că echipa lui de imagine i-a explicat că există o sensibilitate a românilor pentru tema “bunului simţ”. Adică, aici este punctul slab al adversarului, aici trebuie atacat. Este halucinant cum tot ce se naşte ca soluţie de lustraţie în disperarea de cauză a “celor care visează” este preluat ca armă în lupta electorală. Aceeaşi discreditare s-a petrecut şi cu tema “tehnocraţilor” (un cabinet Croitoru cu Gheorghe Pogea ministru de Finanţe).

Să nu ne iluzionăm: prelungirea vieţii în irealitate nu este chiar inofensivă. Toate mascaradele la care asistăm de-o lună încoace (consultări mimate, audieri de formă în Parlament, jocul de-a Guvernul şi de-a primul ministru, pompa electorală) ne fixează încet dar sigur într-o angoasă colectivă. În romanul lui Kadare, cei care locuiesc în Palatul Viselor ajung să nu mai suporte realitatea, să nu li se mai pară interesantă. Şi tot acolo, există un soi ciudat de “vise rele”, care nu se lasă transportate la Palat. De fiecare dată când curierii Palatului, ajunşi în cotloanele îndepărtate ale imperiului, îşi încarcă sacii cu vise în căruţe, caii refuză să se mişte din loc dacă simt prezenţa unui vis rău. Până când visul respectiv nu este identificat şi dat jos, curierii nu pot pleca spre capitala imperiului. Mi-e teamă că refuzul realităţii, care se accentuează în România anului 2009, se va transforma într-un somnambulism sinucigaş. Şi că visele rele vor deveni tot mai multe şi mai înfricoşătoare.