O paranteză: mersul la summit multora li se pare o rîcă oarecare între premier şi preşedinte. Dar acolo se bat în subtext şi ceva Hollande cu ceva Merkel. E cu atît mai important să avem şi noi o schimbare de ton în tratarea fiitorului pact fiscal, odată cu o bună parte din Europă. Poziţia lui Traian Băsescu este poziţia centrului şi nordului bogat – o fi bine? Asta ar fi dezbaterea.

Dar sînt lucruri pentru care Ponta e beştelit aiurea. Principalele reproşuri venite dinspre PDL şi reţeaua mediatică puternică pe care şi-au creat-o cu grijă în ultimii 5 ani sînt legate de numirile “ezitante” şi apoi demiterile sau retragerile de numiri. Jocul este însă mult mai complicat. Cu fiecare numire şi demitere Victor Ponta capătă putere în propriul partid. Nu e puţin lucru.

Numirile se fac cam aşa. Vine un baronel, un businessman cu influenţă, un vătaf de provicie şi-şi propune om pentru funcţie. Și-i iese. De cele mai multe ori propune tot felul de “distruşi” (cum spun adolescenţii). La ce-i poate duce mintea pe clasicii baroni? La numiri cum au fost deja cele de la Ministerul educaţiei sau la Grăjdan care a retras ISC-ul din procesul cu Năstase. (acum, vorba lui Teodorescu, rămîne de văzut dacă se va reveni asupra deciziei). Faptul că Ponta și retrage numirea, funcția sau demite nu face decît să-i consolideze poziţia. Îi urez cît mai multe demiteri justificate şi de acum încolo. Care să vină, evident, dublate de idei ceva mai bune cu personalul.

Deci dacă ne punem să dezbatem cu omul s-o facem pe ce contează.

TVR

Preşedintele TVR a invitat ziariştii la o discuţie azi dimineaţă. Motiv: blocarea conturilor de către ANAF. Idei principale:

• daca situatia nu se rezolva sint afectate transmisii sportive (Campionatul European, Olimpiada) şi, mai mult, transmiterea campaniei electorale (TVR e obligat prin lege să prezinte candidaţii) – se vor bloca în cîteva zile telefoane, deplasări etc.
• Problema: datoriile la stat au crescut în doi ani cu aprox. 190 milioane de lei. O treime din datorie o constituie penalităţile (pe care Lăzescu speră să le taie în discuţiile cu ANAF despre eşalonare).
• Unde sînt presiunile cu banii: contractele cu EBU (asociaţia televiziunilor publice), LIga Campionilor (au reuşit o eşalonare şi aici, dar va suge încă mulţi bani), filmele. NUmai organizaţiile de gestiune colectivă şi Consiliul Naţional al Cinematografiei aveau anul trecut de luat cîteva milioane bune fiecare.

Canada şi revoltele

S-a scris puţin în România despre mişcările de stradă din Canada împotriva introducerii unor taxe pe învăţămîntul superior. Sute de mii de oameni, săptămîni în şir, nu e deloc o glumă. O fotografie bună a situaţiei vă este prezentată aici:

Problema plății pentru universitate nu este decât parte dintr-un proces amplu de neoliberalizare a universității și transpunerii ei în teremeni de marfă –povestea clasică de peste tot în lume. Însă ceea ce mai toată lumea uită, și este la fel de valabil pentru Quebec precum și pentru restul lumii, școlarizarea ieftină și prelungită era parte a unui pact social mai amplu care presupunea faptul că dacă înveți și îți vezi de treabă îți este asigurată un minim de mobilitate socială sau măcar reproducerea nivelului social al părinților. Acest pact nu mai funcționează de ceva vreme. Școala nu produce decât șomeri sau în cel mai bun caz, muncitori precari. În plus, școlarizarea post-universitară (master, PhD, etc.) avea rolul de a prelungi durata școlarizării în lipsa slujbelor. Un alt pact care acum este încălcat: practic studenții sunt chemați să plătească mai mult pentru o periodă de precariat academic pentru ca la finalul acesteia tot să nu aibă slujbe, însă datorii de mii sau sute de mii de dolari.

Invitaţie: Mîine poate aveţi timp de o conferinţă pe o temă care va reveni în toţi anii ăştia. Paveliu e unul dintre cei mai buni critici în acest domeniu:

Sănătatea românilor în secolul XXI –

Ce se întîmplă atunci cînd procesul de elaborare a politicilor publice pleacă de la jumătăți de adevăr. Este o nouă legislație soluția pentru criza perpetuă din sănătate?

Conferenţiar: dr. Sorin Paveliu

Vineri 25 mai, ora 11.00

SNSPA / Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative / Strada Povernei nr. 6 / Sala 111

Asta ne spun ei, conducătorii europeni sau locali. Însă în judecarea cazului POSDRU nu ne pot scăpa nişte unghiuri ceva mai aparte:

• sînt fonduri ineficiente în mai toată Europa. Iar asta pentru că ipocrizia e cît casa. Nu poţi să urli peste tot după austeritate, tăieri şi apoi să pretinzi că miliardele băgate în reconversie profesională pot avea vreun efect.
• În România s-a format o burghezie POSDRU de lux. Salarii foarte mari, proiecte cărora e imposibil să le verifici efectul. 2008-2010 au însemnat plăţi de 485 milioane de euro (salariile trainerilor, computere, mobilier, închirieri săli). Burghezia Posdru înseamnă 20 000 de oameni plătiți cu salarii de mii de euro (surse). Cei antrenaţi sînt vreo 40.000.
• Plățile pentru anul trecut au crescut exponențial – ar trebui să se ridice la peste 800 de milioane. Faptul că acum vin cu auditări, însoțite de criticile noii puteri ar putea însemna o afacere extrem de păguboasă pentru noi. Europa trebuie să învețe că tîmpeniile se plătesc – e un proiect prost de care se descotorosesc prin  preaştiuta retorică a corupţiei est-europene. În felul acesta, contributorul român de rînd ar trebui să plătească pentru un proiect profund contradictoriu şi fără nici un soi de noimă.

În această ramă a reconversiei ipocrite în austeritate, băieţii deştepţi locali s-au încadrat perfect. Ştiu jurnalişti (de la televiziunea publică şi din “presa prietenă” care au cîştigat mii de euro pentru cîteva cursuri – unii sînt uşor de verificat, pentru că au declaraţii de avere).

Mai mult, publictatea implicată de POSDRU a cunoscut şi ea trasee clientelare către presa favorabilă puterii. Un articol al lui Tolontan rezumă perfect situaţia.

Familia POSDRU

Am luat absolut la întîmplare, dintr-o reclamă de la TVR 2 un caz POSDRU. Mi-a atras atenţia numele firmei – CATALACTICA (aproape CATALÉCTIC, catalectice, adj. n. Vers catalectic = vers care se termină printr-un picior incomplet.).

Am început să scotocesc şi mi-a fost uşor să verific evoluţia bugetului familiei care conduce fundaţia pentru că amîndoi sînt angajaţi la instituţii de stat care cer declaraţii de avere.

(Mai trebuie să menţionăm că prezenţa familiilor în conducerea unor astfel de companii şi prezenţa măcar a unuia dintre membri undeva într-o instituţie de stat sînt nişte constante în afacerea POSDRU.)

Sorin Cace şi Corina Cace sînt eroii mei întîmplători. Sînt oameni care au reuşit să o ducă bine pe timp de criză pentru că s-au conectat cum trebuie la ţeava UE.

Familia Cace a avut în derulare mai multe proiecte (aici aveţi o lista cu cele terminate) în zona Teleorman (cîteva de integrarea romilor pe piaţa muncii şi altele). Despre efecte nu ştim nimic. E totuşi lăudabil că au un site unde scriu tot ce au făcut (am întîlnit cazuri unde organizatorii nu se obosesc cu aşa ceva).

Lucrurile au început să meargă după 2009. Ea la ASE, el la ICCV. Declaraţia de avere a Corinei Cace arăta  destul de modest. Familia avea drept bază veniturile de la ASE:

În 2011, bunăstarea a explodat. În declaraţia Corinei Cace pe 2011, apar banii care vin cel mai probabil din proiectele POSDRU. Alte surse nu sînt trecute.

Sursa

Aşadar, familia Cace a luat cam 170.000 de lei de la locul de muncă de bază. Şi exact 427.158 lei din cercetare-dezvoltare şi conventii civile. 100 000 de euro pe an pentru o familie de intelectuali este un venit bunicel.

Catalactica şi minunata aventură POSDRU a familiei Cace este doar o picătură într-o mare baltă (puteţi studia pe aici alte sute de proiecte). Am găsit un proiect de sute de mii de euro care se numeşte “Înapoi la muncă!”, un mesaj dispreţuitor folosit de reprezentanţi ai fostei puteri în diverse ocazii.

Local, prostia care se întîmplă ar fi următoarea: sînt bani mulţi care alimentează un establishment universitar, funcţionăresc, ong-istic şi jurnalistic. Dar aceşti bani nu au efect, nu însănătoşesc mediul, nu-l scoate din zona extremă de vulnerabilitate. Sînt bani “paraleli” cu profesia de bază şi cu responsabilităţile ei.

Dorinţa de auditare şi amendare a acestui business şi eventual de mutare a plăţilor de la nivel central la nivel local, abia asta mi se pare cu siguranţă imoral.

Cît despre cei care “s-au descurcat” nu mai am nimic de zis. Distincţia dintre bani publici şi bani privaţi este anihilată de criză. Să-i acuzi că au cheltuit bani publici şi să nu observi cîţi bani publici şi cît monopol intră în afacerile private de succes (de la bănci, la gestionari de resurse) nu e indicat. POSDRU e sistemul. Şi nu e doar sistemul românesc, e ipocrizie şi neputinţă europeană.

Înainte să-i judec pe găinarii sau privilegiaţii POSDRU prefer să văd marea fotografie a unei ipocrizii cît casa venită dinspre Comisia Europeană pe care politicienii noştri o alimentează inconştient. Asta înseamnă bani europeni pentru reconversie. Investiţii care merg într-o gaură neagră – cum altfel?, cînd inventezi o nouă formă de asistenţă ridicolă, aceea a victimelor dezmembrării drepturiloe şi a statului social -, dar pentru care poţi fi uşor stigmatizat.

Scandalul POSDRU arată perfect tensiunile centru-periferie (Est, în cazul nostru). Şi nu, prin asta nu elimin responsabilitatea locală şi taxarea corupţiei. Şi nici nu vreau să victimizez Estul. Însă conflictul e din ce în ce mai evident, dubla măsură, la fel. Europa nu e în stare să creeze decît noi serii de privilegii şi privilegiaţi, noi straturi de gulere albe. Asta se vede. Luptaţi cu asta, dragi comisari, nu mă puneţi să-i şi plătesc.

Apar azi şi ştirile și comentariile despre declaraţiile unui eurodeputat polonez care spune nici mai mult nici mai puţin decît că şi în Bârlad şi prin Bulgaria manifestaţiile anti-Chevron sînt făcute de ruşii de la Gazprom – care sînt interesaţi să păstreze dependenţa Europei de gazul lor. Metodele ar fi aceleaşi: preoţi, foşti ofiţeri folosiți ca agitatori etc…

Frumos tăvălug de scenarii, propagandă retro, paranoia.

Despre raportul eurodeputatului Boguslaw Sonik (făcut ca să contracareze un alt raport, german, mult mai sceptic în legătură cu exploatarea gazului de şist – despre întreaga istorie a raportului, aici) în care recomanda nereglementarea exploatării gazului de şist, un critic polonez rezumă foarte bine:

“Mr Sonik has resorted to the use of Cold War rhetoric, accusing Russia’s Gazprom of spreading fears about shale gas,” Wenonah Hauter, executive director of Food & Water Europe, said in a statement. (sursa)

Dilema pe scurt:

Dar în unele ţări din UE, interdicţia gazului de şist poate favoriza poziţia Gazprom. În Bulgaria, moratoriul a fost introdus chiar înainte de viitoarele negocieri asupra gazoductului South Stream, din Rusia. Gazprom încearcă de altfel să convingă România să fie legată de această infrastructură. Iar în ceea ce priveşte moratoriul ceh, acesta va fi în vigoare până la sfârşitul lucrărilor pentru gazoductul de legătură cu Nord Stream, cel pe sub Marea Baltică [între Rusia şi Germania]pe cale de a fi construit întocmai în Republica Cehă. (sursa)

Întrebarea mea e dacă nu cumva e mai logic să facem legătura între graba teribilă de liberalizare a preţului gazului (cerută de FMI și de alții de la centru) şi exploatarea gazului de şist. Dacă tot e să facem scenarii măcar să-l alegem pe ăla clar care e cu bani şi cu trafic de influenţă pe faţă. Nu să căutăm agitatori printre bîrlădeni şi printre fețele bisericești.

Toată chestiunea scutului anti-rachetă, citem ieri un specialist tot aici, readuce un proiect abandoant din Războiul rece, considerat acum vreo 40 de ani prea costisitor.

Cold war is back, se poartă, e la modă, e cool. Nu se mai bat pe spaţiul cosmic, ci Chevron se bate cu Gazprom. Iar la Bârlad spionii infiltraţi agită moldovenii cu miile. Băsescu se bate cu Marga tot pe marginea SUA-Rusia. Nimic mai îngrijorător decît propagarea mondială şi locală a scenariilor prosteşti – sînt mai eficiente decît orice.

Pentru că peste tot există un mare favorit, primarul în funcţie. Cel de pe locul doi în sondaje are o misiune cu atît mai grea cu cît apar şi alţi candidaţi cu pretenţii. Într-o luptă cît de cît strînsă să zicem, principala problemă e că votul anti-primarul actual se poate fărîmiţa în diverse opţiuni – mult mai rar este fărîmiţată opţiunea pentru puterea deja prezentă. Aşa că prin satele şi oraşele patriei se poartă negocieri dure pentru cumularea unor voturi.

Simplu spus: eu candidatul X-ulescu cu 3% mă retrag înainte de publicarea numelui meu pe buletinul de vot şi atunci votul merge către challengerul mai serios. Numai că pentru asta trebuie să primesc şi eu ceva, nu? Cel mai sigur bani, că pe vremurile astea…

Candidaţi care strîng 1-2-3, chiar spre 10 procente, îşi negociază retragerea cu primii doi competitori atunci cînd aceştia au scoruri apropiate. Practic se încearcă stabilirea unei confruntări de tip “turul doi” dar de data asta contra bani şi privilegii. Va fi un fenomen sau vor rămîne doar încercări? Vom avea răspunsul peste cîteva zile cînd va începe publicarea numelor candidaţilor. Cu cît dispar mai mulţi, cu atît vom avea indicatorul succesului în negocieri de culise.

Pârvulescu

Prima parte a interviului cu Cristian Pîrvulescu  pe criticatac.ro aduce în faţă problemele care apar cu uninominalul pur în cazul primarilor, dar mai ales aberaţiile care se nasc din legea pentru parlamentare care va fi votată mîine la Camera Deputaţilor, for decizional.

Suntem în plin  feudalism, un preşedinte de consiliu judeţean se mută cu vasalii săi de la un suveran la altul. Este o relaţie de vasalitate, dar oamenii aceştia nu pleacă singuri, pleacă cu suflete cu tot. Alegătorii nu devin altceva decât simpli prizonieri electorali ai unor primari. Ar trebui sunată goarna democraţiei în momentul ăsta, alegătorii nu mai sunt liberi. Când îţi pleacă preşedinele Consiliului Judeţean Caraş Severin cu 30 de primari şi cu alegătorii lor, înseamnă că de fapt ai o mare criză democratică. Oamenii aceia nu au alternativă.

Speranţa e iar la Curtea Constituţională:

Tactic discutând este foarte posibil, chiar probabil, ca la Curtea Constituţionala această lege sa fie declarată neconstituţionala şi asta nu e o simplă ipoteză: în negocierile pe care în 2008 le purtam cu partidele politice pe tema reformei electorale, din care a rezultat un proiect de lege (care nu este legea actuala, ci legea pe care Tăriceanu şi-a asumat răspunderea şi care a fost în final aprobată de Parlament şi respinsă de Curtea Constituţională din cauza a două articole), în discuţiile acelea reprezentanţii partidelor spuneau: nu putem aplica un sistem majoritar pentru că va fi declarat neconstituţional.

Parlamentarii funcţionează ca lobbyşti. Pârvulescu crede că prin acest sistem se ratează complet misiunea fundamentală a Parlamentului: negocierea pentru un consens în interes general.

Ei ar vorbi de coerenţă, dar marea problemă e că aceşti parlementari deja au dovedit după 2008 că nu mai pot promova politici nationale, că singurul lor interes e să găsească bani pentru primarii care le aduc voturi, pentru preşedintele Consiliului Judeţean, dacă sunt membri ai aceluiaşi partid. Parlamentarii sunt pâna într-atâta controlaţi la nivel local încât primarii pot face şi desface parlamentari, situaţie anormală pentru că Parlamentul e o reprezentanţă naţională. În momentul de faţă mă gândesc chiar că o listă naţională ar fi mai de dorit decât o listă judeţeană, pentru că ar asigura prezenţa unor parlamentari care să reprezinte şi interese naţionale. Noi nu mai avem interese naţionale, parlamentul nu e altceva decât o instituţie prin care primarii fac lobby prin intermediul parlamentarilor.

Teatru bun

Am văzut Sub Pământ. Foarte bun spectacol. Vînați-o pe unde puteți, o să se joace și la Petroșani și să sperăm că revine și pe aici.

Spectacolul Sub Pământ are la bază o cercetare în Valea Jiului, coordonată de Mihaela Michailov (dramaturg), Vlad Petri (fotograf), David Schwartz (regizor). Cercetarea a avut mai multe direcţii – ateliere, discuţii libere şi interviuri cu mineri, soții de miner, pensionari, paznici de mină, lideri de sindicat, oameni care trăiesc din furtul de cărbune, copii.
Sub Pământ este un spectacol-arhivă de povești-mărturii ale unor comunități pe cale de dispariție. Spectacolul îşi propune revalorizarea poveştilor, problemelor şi culturii unor categorii sociale deseori ignorate în teatrul românesc după 1989 – comunităţile muncitoreşti.

3. Liberalizarea gazelor. Un subiect spinos tranşat rapid cu o ştire: nu se mai amînă, se face. De ce? Aşa au zis FMI şi Comisia Europeană. Lovitura va fi grea.

Tristeţea e că astfel de ştiri mai vin la pachet în media şi cu tot felul de abordări utopice despre “alternative” – noi chestii de pus în apartament. De la moda centralei, la moda panoului solar pare să nu fie decît un pas. Mult mai corectă ar fi discuţia reinventării încălzirii centralizate, acolo unde se mai poate. Dar nu o facem, pentru că centrala termică de cartier este, se ştie, ceauşistă. Mai bine dăm drumul la robinet şi facem hidrocentrale mici în chiuvetă.

2. Gittenstein s-a depăşit pe sine. Indicaţii de business, justiţie, apărare. Ce să cumpărăm, de la cine, cum trebuie să ne comportăm. Există o tradiţie a declaraţiilor intruzive ale ambasadorilor SUA. Şi o serie de mistificări despre miracolul liberalizărilor şi exploatărilor “transparente”. Gittenstein a stabilit un nou maximum de tupeu tolerat cu mărinimie de politicienii români de la vîrf.

1. NATO. Politica externă înseamnă anunţuri: vom face aia, vom trage cu racheta acolo, vom trimite trupe dincolo, asta e. “Scutul antirachetă” este însă un proiect care stîrneşte mult mai multe îndoieli decît vrea puterea să pară. Bătălia Băsescu-Marga, SUA-Rusia, e de un amatorism dureros.

Scutul antirachetă este chestionat serios (o analiza buna aici). Criticii vorbesc de cheltuieli inutile, de vulnerabilităţi inevitabile şi de răsucirea lui Obama (nu era de acord iniţial, dar după cîţiva ani şi-a schimbat părerea). Tensiunile cu Rusia erau anticipabile şi inevitabile în momentul în care vii cu soluţii de apărare specifice războiului rece.

Smart defence sună pentru multe state europene într-un singur fel: lovitură grea la adresa propriilor industrii de apărare în favoarea industriei de armament americane. România n-are probleme: vrem SUA şi gata, după spusele preşedintelui.

Întîrzierea lecturii are o cauză simplă: consum excesiv de presă, presar fiind la rîndul meu. Consumul excesiv de Tanacu în doze tabloide, extremiste (şi doar foarte puţine materiale atente sau neutre) m-a lăsat pur şi simplu secătuit. Mi s-a părut şi mi se pare că un astfel de caz nu are nevoie de „o părere”. Or tocmai asta a furnizat cu cărţile sale Tatiana Niculescu Bran, o culegere de date, informaţii, mărturii curăţate, atît cît se poate, de spumele senzaţionalului.

Tanacu intrigă şi acum. Îndată ce te apuci să spui povestea morţii Irinei Cornici apar milioane de întrebări despre abordarea corectă. Niculescu Bran crede mult în readucerea în faţă a biografiei victimei, copil de la orfelinat, mereu în apărare faţă de posibile agresiuni sexuale, mereu înfometat, adolescent plecat la muncă în Germania şi revenit cu nişte bani (pe care-i pierde în parte din cauza unor rude care i-au amînat plata unei datorii – aflăm asta din Cartea judecătorilor). O lungă istorie de abuz instituţional românesc (de la orfelinat, pînă la spitalele unde a fost tratată şi biserică) – partea de abuz şi alienare din străinătate e amintită mult mai pe scurt. M-ar fi interesat mult mai mult perioada petrecută la muncă în afară – Irina Cornici îi spune la un moment dat medicului psihiatru cum venise să-şi schimbe paşaportul şi cum prin Germania făcuse grădinărit, îngrijise copii.

La orfelinat, pe lîngă abuzurile celor mai mari, sînt menţionate abuzurile unui fotograf german asupra copiilor – venea, invita fetele la şedinţe de fotografii „sexy”. Autorităţile române au făcut o investigaţie dar au închis-o rapid. Autoarea aminteşte apoi de legăturile acestui fotograf cu un politician puternic din Bîrlad care a ajuns şi primar.

O temă importantă pe care autoarea o aminteşte în ambele cărţi a fost bîlbîiala autorităţilor BOR. Iniţial au ieşit extrem de dur la atac, s-au lepădat de preotul Daniel Corogeanu. A existat o contrareacţie violentă din partea tradiţionalistă, purist ortodoxă care vedea o ameninţare maximă în duritatea publică a Bisericii ortodoxe Române. După puţina mea ştiinţă în istoria bisericii române, a fost prima şi ultima oară cînd cele două tabere de „oarecum progresişti, ceva mai deschişi către ecumenism” şi aripa dur tradiţională (cu alunecări clare înspre extremisme de tot soiul). Şi preoţi vîrtstnici, trecuţi prin închisoare în vremea lui Ceauşescu şi dominaţi dur de paranoia anti-masonerie, şi unii mult mai tineri precum Savatie Baştovoi au avut o retorică unică: să nu mai fie călcat în picioare de presă părintele Daniel şi cum a putut puterea centrală a BOR să renunţe la un slujitor al său atît de uşor şi atît de ipocrit? Într-un fel aveau dreptate. Apar şi în Spovedanie la Tanacu descrise zelul unor înalţi funcţionari bisericeşti de a acuza înainte să vadă ce s-a întîmplat şi, mai ales, ipocrizia de a nu recunoaşte practici extrem de răspîndite, foarte „la vedere” în multe dintre mânăstirile şi bisericile României.

O carte cinstită, muncită. O poveste teribilă care se tot deschide, tot creşte şi care cred că va readuce la suprafaţă noi controverse şi după difuzarea filmului. Din cazul celebru al Anneliesei Michel (moartă în 1976 după şedinţe intense timp de luni de zile de exorcizare) au ieşit filme horror, previzibil vestic. Din cazul Tanacu sper să nu iasă ceva previzibil în sens estic – Mungiu e în stare să rupă din inerţii.

(sursa: BOOKMAG)

Nu puţini însă le iau în serios.Acum zece ani de de-alde daco-tracii naţionalişti se făcea mişto la greu. Nişte invenţii naţionalist-ceauşiste, ieşite din grotele neointerbelicului de ani 70 şi ale protocronismului, puţini se mai încurcau în aşa ceva. Între timp, moda a revenit. Ne întrebăm cînd vor fi republicate cărţile lui Ţugui. Se pot face sute de ştiri despre cum România e buricul universului. Aviz amatorilor.

Afişele electorale

Mi-am exploatat prietenii. Dar şi spre hazul lor. Am rîs într-o seară bine cu Sorina şi Mircea, ea fotograf, el graphic designer. Le-am dat cîteva bannere, afişe, expresii de candidaţi. Mie mi-a plăcut aia cu biata Sulfina Barbu care bagă şi o aluzie îndoielnică despre primul vot al tinerilor (așa e frumos, mai o măsură anti-avort, mai o glumiță cu aluzii). Materialul întreg e aici: Candidaţii rîsului.

Hrebenciuc

A ajuns știre de maximă audiență declarația lui Hrebenciuc de care v-am vorbit ieri. Mult mai tristă a fost țeava de intoxicatori care imediat au băgat-o direct: uite, bă, pentru revoluționarii din Piață, Hrebe v-a adus. O tîmpenie, evident.

Au apărut iar întrebări consternate: păi cum, altfel de ce să fi stat oamenii atîtea zile acolo? altul venea cu tîmpenia aia că cine a scris USL-PDL aceeași mizerie era de fapt pedelist. Mda, e clar. Revoltele alea au fost uitate și îngropate. Mai ales de middle-class-ul aiurit care crede că totul e ușor și frumos ca-n reclama lui Țiriac cu dunga pe mijlocul străzii (sau ca zgura lui albastră). Sînt totuși politicieni care au învățat din ianuarie mult, încă mai sper asta.

Am intrat într-un workshop despre politică şi social media cu Bogdan Teodorescu, Zsolt Nagy, Lucian Despoiu şi Viorel Hrebenciuc. Ce a lăsat Hrebenciuc să se înţeleagă despre ianuarie Piaţa Universităţii 2012 a subliniat deja Dan Duca. Eu le-am spus că-şi fac iluzii dacă cred că pot face revoluţii prin social media.

Şi acum aş mai spune că Hrebenciuc îşi mai face o iluzie (intenţionată, evident – jocul asumării puterii din umbră e specialitate veche): că poţi anticipa evenimente precum cele din ianuarie. Poţi să le pregăteşti cît vrei. Ele ies cînd trebuie şi cînd vor ele. Le-am spus şi acolo, politicienii au de învăţat şi unii au învăţat deja chestii mult mai profunde: de exemplu, cum a ajuns “nu ne vindem ţara” să fie pe drapelele noilor generaţii. Sper că au avut urechi să audă.

Mi s-a confirmat şi cu cifrele specialiştilor de la masă că munca postacilor nu mai are nici un efect. Deci, băieţi, o puteţi lăsa mai moale. Eu aş spune că aceia sînt tineri folosiţi aiurea de superiorii lor în partid. Hrebenciuc a spus clar că nivelul discuţiei prin e-mail e mult mai eficient: le dai activiştilor predicatul zilei şi cu asta basta, restul se face tot pe teren.

Din ce-am auzit acolo aş zice că avem curente care se bat cap în cap:

- unii care încă mai cred naiv în social media (fără industrie şi marketing tradiţional în spate). Naiv sau strict strategic: că doar n-o să vorbească ăia de la facebook despre asta (compania e şi în curs de listare, după cum ştiţi)

- multe îngrijorări, critici despre felul în care nu se văd banii investiţi în marketing în social media

- critici dure şi analize a felului în care facebook e departe de a produce bani şi foloase serioase.  (apropo, ieri cam aşa suna un breakingnews pe WSJ: GM has pulled its $10 million advertising campaign from Facebook. Why? The ads didn’t work.

- poate cea mai interesantă observaţie: e foarte multă joacă pe facebook, oamenii se iau foarte puţin în serios (o spunea un expert în asta din Germania care se ocupa de relaţia cu clienţii pe sm la Deutsche Telekom sau Volkswagen)

- acelaşi tip viza o anumită categorie de oameni, care îl obseda şi pe Bogdan Teodorescu. Neamţul le spunea “evanghelistii”, Teodorescu le spunea “apostolii”. Deci şi scepticii cu onlineul care cred mult în metode tradiţionale (door to door în campania politică de exemplu) au şi ei visul lor: nucleul de fanatici care să răspîndească, să facă treaba, moca dacă se poate.

- A venit Victor Ponta, a anunţat că România nu poate ratifica ACTA (nu ştiu exact cum se poate face – dar măcar a declarat oficial intenţia). Ce-a fost mai interesant: că a mai recunoscut o dată că a scris o prostie cu Sarkozy şi că e bine că a ieşit Hollande preşedinte. Ca atare, o s-o mai rărească cu blogul. Părerea mea: blogul devine instrument clasic de opoziţie; facebook merge mai bine cînd eşti la putere:)

Concluzie: Revenind la insinuarea lui Viorel Hrebenciuc în legătură cu anticiparea sau susţinerea evenimentelor din ianuarie (nu a afirmat-o răspicat, omul e versat), aş spune că suferă de aceeaşi iluzie lucrativă de care suferă Zuckerberg. Amîndoi iluzionează  interesat. Nu, revoluţiile arabe nu s-au făcut graţie facebook sau twitter. Ba chiar, vorba lui Evgheni Morozov, dimpotrivă, mulţi au putut fi controlaţi intoxicaţi arestaţi de guvernele contestate.

Dar, evident, cineva trage profitul din aceste evenimente, fie că e vreun businessman din socialmedia, fie că e vreun politician din USL. Asta e.

Discursul lui Radu Mazăre de la Craiova, în seara cînd pe Oblemenco a cîntat şi Bregovic şi a fost lansată încă o dată candidatura Olguţei Vasilescu, a fost ăsta:

Sursa filmului: Blogatu

Începe deci cu sexismele cunoscute:

“Oltencelor marfă! Mamă, ce marfă aveţi aici! Aveţi oltence, mânca-v-aş gălăgia. Mi-a spus şi Olguţa. Dar acum să o dezbrăcăm pe Olguţa. Hai să te ajut să îţi dai sacoul, uitaţi, doamnelor şi domnilor, ce scrie pe tricoul ei – “Justice for Craiova” şi a mai scris şi aici, în faţă să fie mai vizibil”

Şi apoi explică de unde îi vine succesul:

“Eu acum nu îmi mai fac campanie pentru că mi-am făcut treaba. În Constanţa, 50.000 de bătrâni primesc la două luni tot ce au nevoie, adică un pui, zahăr, făină. În Constanţa am făcut locuinţe ieftine pentru tineri. Credeţi că lumea mă votează pentru brazilience, pentru gagici. I-am spus Olguţei, acum este mai greu, că după patru ani o să fie boieroaică, aşa cum mă duc eu în alte părţi: mai ţin un discurs, mă duc la club, apoi să mă dau cu zmeul. Asta este, dacă mi-am făcut treaba bine”

Foarte mulţi trec peste prima parte rapid. Se spune imediat: aşa e el mai nebun, îi plac femeile şi oricum  jurnaliştii din ţara asta întreabă orice străin dacă “le plac femeile noastre”. Aşa că miile de oameni de pe stadion au rîs mulţumiţi că Mazăre prezintă adolescentele cu bască din spate ca pe marfă la kil.

Aşadar, Mazăre transmite în esenţă: fac miştouri cu şi de femei şi apoi dau faină şi ulei. Întrebarea mea e alta. De ce e prezentată Constanţa ca un oraş sărac? De ce arată aşa oraşul? – pentru că atunci cînd îl străbat cu maşina nu văd forţa de reconstrucţie a Clujului, Sibiului sau Braşovului, oraşe la fel de bogate.

Pe harta de mai jos, alcătuită aici de Lucian Davidescu, judeţele desenate cu galben sînt judeţele bogate ale României:

Aşadar, cum poţi avea un judeţ bogat (oraşul are media de venituri mai mare decît restul judeţului) şi să vorbeşti despre el ca şi cum ar fi Vaslui? Candidatul din Vaslui ce să mai facă, ce să le mai zică? De ce e vîndută imaginea Constanţei ca oraş care abia se tîrîie cînd are un buget anual cu care se poate face treaba?

Mai e și victimizarea: n-am putut să fac cît mi-aș fi dorit pentru că m-a șicanat puterea. Dar eu am probleme cu ce-ți dorești ca mîndru pesedist: cluburi, discoteci, ajutoare sociale şi voie bună. Sper ca Olguţa Vasilescu să-l fi folosit doar pentru basca celebră în campanie.

Nimeni nu spune că “socialul” nu e important. E foarte important. Ba chiar constat că în multe oraşe bogate, discuţia nu e deloc deschisă pe acest segment, deşi apar segregări de etnie sau de statut scandaloase (Baia Mare, Cluj) sau apar investiții repartizate aberant (mai multe panseluțe, în loc de un azil decent).

Mazăre e apostolul politicii-tabloid. Aşa cum Gigi Becali se dă ultraortodox, nimeni nu contestă că e şi filantrop, dar mai nimeni n-ar vrea să trăiască în ţara aia pe care o vede el. La Mazăre e ceva mai complicat, pentru că a instaurat un model de succes, amestec de filozofie de “băiat de club” cu multă compasiune pentru nevoiași.

Atacă sărăcia din două direcţii: ajutoare, facilităţi, pe de o parte. Şi prin emisiunile tabloid de la televizor, pe cealaltă parte – îşi distrează electoratul cu sesiuni de stand up comedy. Numai că sărăcia oraşului său e ceva mai diferită de sărăcia de Moldova sau de Oltenia.

Mai aud un reproş: toţi o fac, Mazăre măcar o şi zice. Heffner şi-a făcut măreaţa imagine (pe care nu dau doi bani) de papa-gigolo pe banii lui. Mazăre a învăţat să amestece clubul cu banii publici cheltuiţi social sau investiţi în Mamaia. Şi iese un cocktail coşmaresc de făină, pui, ulei şi bikini. Cum să te pui cu el?

Citroën et l’Élysée sont engagés dans une course contre la montre. La voiture présidentielle doit en effet être prête mardi prochain pour la cérémonie d’investiture du nouveau président de la République. Car François Hollande n’a opté pour la DS5 hybride que mercredi dernier, soit moins d’une semaine avant sa remontée des Champs-Élysées. (Figaro)

O fi vreun semn pentru o nouă “stînga hibridă”.

Lesko

Ana Lesko s-a pozat la masa de scris a lui Eminescu şi a pus fotografia pe fb. Ceea ce e, evident, o dramă, au zis-o toate tabloidele plus Vadim Tudor.

Dar se uită contextul. Ana Lesko a fost invitată de primăria Mihai Eminescu la Memorialul Ipoteşti pentru concursul Miss Mihai Eminescu unde, scrie Botoşăneanul, a fost introdusă şi proba “costume de baie”. Juriul a avut componenţi din primărie. Iar mesajul electoral “ascuns” era că, în acest cadru festiv, actualul primar USL, Verginel Cireadă, o lansa pe candidata USL la primărie, Aneta, soţia sa. Deci, să repetăm, Lesko e indecentă la faza asta!?

Asadar mesajul către cei 25 sună așa (cu x și italice am înlocuit nume sau indicii care ar duce către partid sau persoane)

Salut,

Mai jos este lista cu persoanele desemnate sa posteze comentarii in campania x.

Pentru ca XXXXX sa demonstreze din nou ca este o organizatie puternica si cu membri activi, am rugamintea ca fiecare dintre noi sa posteze un minim de 3 comentarii/zi, astfel incat sa avem o prezenta foarte vizibila de minim 72 comentarii/sector.

Procedura de postare este urmatoarea:

intrati pe XXXX unde ca logati cu userul vostru (se afla in lista de mai jos). Parola este XXXX

Odata intrati, selectati din partea dreapta XXXX.

Pe urma, in partea stanga veti avea linkurile catre siturile cu stiri, pe care le accesati pentru a posta. Tot aici veti avea si cateva idei de comentarii (NU LE FOLOSITI CUVANT CU CUVANT).

Dupa fiecare postare, OBLIGATORIU, trebuie sa completati in partea dreapta Utilizator Comentariu  (user cu care ati intrat), Link Articol  (cel selectat din partea dreapta unde ati facut comentariul) si Comentariu (cea ce ati comentat voi). Este foarte important sa faceti acest lucru. Este dovada activitatii voatre. Se contorizeaza si conteaza

Spor la comentarii !!!

Prima coloană cuprinde fluxul de știri și comentarii, coloana din mijloc și cea de-a treia (nu le-am lăsat ca să nu se vadă partidul) cuprind mesajul unic impus de transmis  şi zona de înregistrare.

Arta românească stupidă contemporană are un noroc teribil. Mai întîi căruţa cu proşti din faţa Teatrului Naţional, reprezentînd lumea lui Caragiale etc., a fost salvată de protestele din ianuarie 2012. Toată lumea s-a căţărat pe ea, s-a adăpostit de jandarmi chiar, a fost împînzită de mesaje de prostest. Poporul a reuşit să vină şi să integreze în spaţiul public o cretinătate cu aere simbolist-elitiste.

A venit rîndul celebrei statui cu Traian şi lupoaica cu două gîturi, cunoscută şi ca “Traian cu maidanezul” sau “Maidanezu’ cu eşarfă” sau “La împăratu gol”, să fie salvată de bietul popor. De data asta pe facebook. Furia duplicării parodice nu cunoaşte margini. A început cu iubitoprii de cîini care s-au dus să se pozeze şi ei lîngă împăratul cu pet. Au urmat apoi trucajele delicioase, de la fata cu pisica în braţe, pînă la Traian Băsescu ţinînd o sirenă cu chip de Udrea. Favoritul meu:

Au apărut legături şi cu alte meleaguri, cu suporteri de la Bilbao călare pe statuie sau cu u  personaj ţinînd în braţe un cerb, ren sau aşa ceva prin Rusia:

Tăvălugul continuă. Dacă arta a luat-o razna, are grijă cetăţeanul s-o readucă cu picioarele pe pămînt.

Antena 3 şi Oprescu

Aseară, Sorin Oprescu, într-un interviu “din acela” pe Antena 3, cu cîteva ore înainte de declanşarea camopaniei electorale oficiale. Moderatorul a ţinut să facă o comparaţie între primărie şi Oprescu: e ca un băiat care iubeşte o fată. Tonul a fost unul mai mult decît mieros şi asta e problema: nu mă interesează cînd sînt ultraagresivi, dar sînt insuportabili cînd se întîlnesc cu puterea multiubită. Antena 3 trece printr-o situaţie dificilă: ori îşi găseşte rapid un inamic, ori ajunge total Cîntarea României – acel inamic nu mai poate fi Băsescu, un inamic cu cotă de încredere zero nu contează.

M-am uitat şi pe siteul lui Sorin Oprescu. Pe lîngă sufocarea de realizări, mă uimeşte totuşi tupeul de a spune că parcarea de la Piaţa Universităţii, pe lîngă trecem milioane zilnic, este pe ultima sută de metri!

• datoriile făcute de autorităţile locale. Cel mai puţin abordat subiect, evident. Aştept vremurile interesante cu executarea unor primării mari (s-a întîmplat deja în localităţi mici).
• cheltuielile nebuneşti – celebrele panseluţe şi copăcei, asta în timp ce se distrug spaţii verzi vechi decît lumea
• discriminarea etnică şi socială, iarăşi puţin discutată – mutarea unor cetăţeni mutaţi lîngă groapa de gunoi (vezi Cluj) sau izolarea unei minrităţi cu un zid (Baia Mare)
• de autorităţile locale depind mult mai mult şcolile, spitalele. Vina dezintegrării sistemului nu vine doar de la centru
• lipsa de transparenţă a informaţiilor locale (am formulat scrisori oficiale acum cîteva luni către toate sectoarele plus primăria generală – NIMENI nu a răspuns)

Votul e dintr-un singur tur. Mulţi primari în funcţie au un avantaj imens la start. Dezbaterile electorale sînt absolut futile: acuzaţia de furt, de clientelism, de multe ori adevărată, nu impresionează. Să privim Bucureştiul. Oprescu şi Prigoană sînt una şi aceeaşi, nu se schimbă absolut nimic în politica primăriei dacă vine altul sau rămîne acelaşi. Problemele? Veșnicii cîini vagabonzi, piețele și gropile. Nu spun că nu ar trebui să ne intereseze, dar, oameni buni, tocmai ați avut întreținere de milioane sau yeci de milioane la apartamente de bloc, aia nu vine doar de la Guvern. Nu știm nimic serios despre cum văd mijloacele de transport în comun – se vorbea despre o privatizare ceea ce ar însemna dezastru, cel mai probabil. Și cîte alte subiecte neapetisante pe care nimeni nu le va discuta serios pentru că nimeni nu va face altceva decît să urmeze trendul general în exercitarea puterii: vindem cît putem, acte, terenuri, drepturi și ce s-o mai putea.

Ceva mai incitante sînt voturile pentru consilii, locale şi judeţene. E o alegere ceva mai politică, te mai gîndeşti la partidul pe care-l vrei, la mesaje de la centru etc. Poate aici se va simţi o oarecare eroziune a puterii de pînă acum.

Chestiunea votului cumpărat: e foarte deranjat că e cumpărat mai ales cu banii scoși prin diverse căi tot din zona publică. Și mai deranjant: e un motiv continuu de discuție plină de dispreț despre “săracii care pun botul la o găleată”.

Aşa că întrebarea mea din titlu e foarte sinceră: ce vreţi de la primăria voastră? Măcar în ajunul primei zile electorale să vorbim despre iluzii, abia dup-aia despre oameni.

Ce aştept eu:

• propuneri de refacere a infrastructurii grele şi nevăzute – canale, apă potabilă, încălzire centrală etc.
• transport în comun şi parcări (ce amuzanţi sînt ăia de la primărie care candidează iar şi care acuză în bloc firmele care au furat practic maşini de pe stradă ani de zile nederanjate)
• vreau prezentarea datoriilor detaliată, nu camuflată (sectorul 6, în care stau, e dintre cele mai îndatorate, asta şi din cauza modului aberant în care sînt repartizate bugetele între sectoare, dar şi din cauza primarului actual)
• programe bugetate clar pentru spitale şi şcoli

Naivităţi. E mult mai sigur: sînt toţi acelaşi rahat, m-am săturat de ei, nu votez. Înţeleg şi asta.

Voi încerca totuşi printre candidaţi unul care să se apropie măcar de ceva din lista mea de aiureli. Aştept lista voastră de naivităţi. Declar deschise jocurile calm, fără să ne enervăm:).

P.S. Ce-o să mai rîd de clujeni dacă iese Boc.

Nu mai vreau să aud de măreaţa realizare cu măreţul stadion. Realizarea primăriei este dezastruoasă în cazul stadionului de talie europeană. Cazul cred că a fost închis deja cu materiale de presă foarte bune (vezi aici).

Pe scurt:

• a costat cît un stadion spectaculos din Frankfurt, 190 de milioane de euro, şi a ieşit mult mai prost în condiţiile în care şi mîna de lucru e costă un mizilic pe lîngă Germania. A fost făcut de aceeaşi firmă, Max Bogl.
• administraţia Oprescu e responsabilă pentru mărirea contractului pînă la dublare
• S-a mai furat şi după ce a fost predat la cheie sub ochii noştri şi spre ruşinea noastră – cazul gazonul a fost sfidare pe faţă
• Acest stadion este prezentat ca un miracol al Bucureştiului – un miracol costisitor pe care nu ne scoatem banii
• Da, sînt poveştile cu zecile de mii de turişti sportivi care sînt şi vor fi atraşi. Bun, cîştigă cîrciumarii din centru vechi şi nişte hotelieri. Restul Bucureştenilor cîştigă mîndria.

Aşa că mă lasă rece sutele de materiale cu spanioli întrebaţi dacă le plac femeile din Bucureşti. Chiar aşa, vom depăşi vreodată nivelul ăsta idiot în care îi întrebăm, ca nişte peşti, pe toţi străinii “vă plac femeile noastre?”.

Am trecut adineauri prin centrul vechi şi-mi plac suporterii uniţi de tradiţii, generaţii în grupuri atît de strînse. Dar, scuze, nu pot să-i văd ca pe nişte carduri umblătoare care formează PIN-ul în România, iar din cauza asta ar trebui să mulţumim conducerii. E o poveste cretină tipică în care am cheltuit enorm pentru foarte puţin. Acel stadion putea costa jumătate, asta e esenţial. şi nu sînt din ăia care să spună că, lasă bă, bine că s-a făcut şi aşa.

Îmi place deci atmosfera, îmi place că e meciul aici, dar a se slăbi cu propaganda şi cu clişeele provinciale. Nu punem botul sper la poveşti cu cît am cîştigat noi în “imagine”. Imaginea e pentru ăia mulţi şi fraieri. Restul e pe bani.

P.S. Ţin cu Atletico Madrid.

Bun, înţeleg, au trecut la uninominal pur ca să eviţi măcar aberaţii totale în care cîştigătorul poate sta acasă şi ăla de pe locul 3 poate merge în Parlament.

Ponta: “vor simti cu adevarat o legatura directa cu cel care candideaza si iese pe primul loc, in conformitate cu dorinta celor care au votat”.

Dar febra asta a uninominalului trebuia curmată brusc. Să mergi pe calea asta evident greşită mi se pare riscant. Argumentul e şi el demagogic: ca să ne ferim de “populişti”. (vezi aici)

De fapt, politica românească la nivel înalt primeşte din ce în ce mai greu new-comer-i. Accesul la politică e nepermis de greu – zeci de mii de semnături pentru independenţi, dificultăţile în a înfiinţa un nou partid şi altele asemenea.

Actuala clasă politică vrea să încremenească în prim-plan şi într-un duel de multe ori fals. După mascarada de la locale cu 9 din zece primari deja aleşi, ar trebui să urmeze uninominal dintr-un tur care va distorsiona şi mai mult intervenţia cetăţenească prin vot.

De aceea cred că e prima oară în ani de zile cînd sînt de acord cu ceva spus de Crin Antonescu (acelaşi tip de pledoarie a avut şi Marko Bela):

Liderul PNL, Crin Antonescu, a precizat ca, personal, considera ca varianta votului pe liste, aflata in vigoare pana in 2008, i se pare “sanatoasa din punct de vedere politic”.

El a afirmat ca, in prezent, clasa politica are de ales intre “formula in care cea mai mare parte a responsabilitatii revine partidelor, formula listelor, sau cea in care responsabilitatea revine alegatorului, formula propusa astazi”, cea a votului uninominal pur.

Listele înseamnă şi potenţială competiţie internă în partide, cît de cît şi ceva mai multă forţă a centrului care mi se pare necesară dacă mă uit acum peste munţii şi văile baronilor locali.

Se tot aude zilele astea cuvîntul “stînga” aruncat unde vrei şi unde nu vrei. Însă semnalele acestui nou guvern Ponta converg înspre un punct mai puţin discutat.

Avem de-a face cu un guvern bicefal care are un lucru în comun cu vechile guverne. Are un garant al austerităţii bine înfipt în coastă. Florin Georgescu avea reputaţia de negociator dur cu FMI, dar condiţiile s-au mai schimbat. El e perceput şi de Isărescu şi de Victor ponta ca un soi de cenzor financiar necesar în relaţie cu politicienii, nu neapărat cu FMI.

Practic avem premierul politic şi premierul financiar, o recunoaştere fermă a bicefalismului contemporan al puterii: ceva politică, dar şi reprezentant al “partidului” BNR-FMI. Alegerile se fac pentru stabilirea unor ierarhii, dar din ce în ce mai clar finanţele îşi desemnează din oficiu om la putere. Să nu credeţi că e premieră.

Bicefalismul acesta era pînă acum reprezentat de guvern şi de Traian Băsescu. Culmea, deşi e perceput ca vector mai ales politic, în ultimii 3 ani, preşedintele a îndeplinit un rol de cenzor financiar şi de heirup al austerităţii, mai ceva ca un angajat FMI sau BNR. Pentru binele ţării, evident.

Ce mesaje au dat Ponta-Georgescu pînă acum, după declaraţii şi audieri:

• privatizările continuă, dar ceva mai atent. Esenţial e că vor continua, nu se simte vreo schimbare radicală de macaz. Georgescu a menţionat totuşi că vor fi puncte renegociate cu FMI. Mult mai multă prudenţă decît pînă acum a fost afişată în declaraţii în ce priveşte aderarea la zona euro

Ministrul Transporturilor de azi, Silaghi: Taromul ar fi de vîndut în totalitate, CFR Marfă doar o parte”

Tensiunea nu e atît PNL-PSD cît va fi FMI-guvern. Iar această tensiune nu se rezolvă decît printr-o singură soluţie: trădarea rapidă a programelor de guvernare şi a cetăţeanului simplu. După cum se poate vedea, nuanţele apar prompt. Sper că nu la fel de rapid în cazul Chevron – exploatarea gazelor de şist e trecută în programul de guvernare, că va fi instalat moratoriul. N-am mai auizit nimic de liberalizarea preţului la energie care va lovi ca un tsunami după acest an electoral.

Care este retorica noului premier? Restabilirea democraţiei, dar pe alte paliere, relaţia Parlament – Guvern mai ales. O fi şi asta importantă, dar nu e nici pe departe afectată precum relaţia dintre decizia economică şi decizia politică. Nu e o critică a unui guvern instalat de două ore. Nu vreau s-o fac pe scepticul înainte să văd unele fapte. Vorbesc însă despre o corectă punere pe tablă a pionilor. Şi plictisitoarea tensiune Ponta-Crin n-are nici un sens cînd bătălia care ne priveşte se va duce în alte părţi.

Hollande?

Stranie e rămînerea fără nici un fel de consecinţă în retorică a alegerii lui Hollande în Franţa. Normal, nu le cer să se apuce să vorbească precum FH. Sau să schimbe rapid politicile externe etc. Dar o oarecare schimbare de viziune ar trebui să existe.

Marga a fost scurt: “Alegerea lui Hollande nu aduce direct foarte multe consecinte. Franta da un nou exemplu de exercitare clara a pluralismului.”

Nu aduce consecinţe? De săptămîni Europa a început să vorbească altfel despre austeritate, se pregăteşte negocierea unui pact al creşterii, idee preluată din campania socialistului, indiferent de ideolgia guvernării din diverse ţări. Nu sînt consecinţe pentru Marga înţepenit în viziunea prietenei Merkel pe care o aducea acum doi ani la Cluj.

Cam aceeaşi nuanţă: “Ministrul desemnat al Finantelor a spus ca Guvernul Ponta va sustine Tratatul fiscal semnat la nivel european.” (mediafax). Iarăşi ne aruncăm să anunţăm ca premianţii fără ca măcar să aşteptăm să vedem cum vor evolua lucrurile.

Tensiunea nu e doar PSD -PNL. Marea tensiune va fi Georgescu – USL. Şi ca de obicei politicienii români se închină evlavios în faţa BNR şi încep să-şi contrazică programele din primele minute. Întrebarea zilei e “au de ales?”.

01.40 Hollande în Place de la Bastille.  Să nu facem din victoria asta un moment al respingerii, al separării.

Trece deja la următoarea campanie: Daţi-i o majoritate Preşedintelui Republicii

H: Sînt preşedintele tinerimii franceze.

Comentator pe France 2: o chestie care îl leagă pe Mitterand de Hollande, amîndoi se lasă aşteptaţi foarte mult. (apropo de aşteptarea din Place de la Bastille).

Obama. Le Monde: Barack Obama félicite François Hollande, l’invite à la Maison Blanche (via AFP). Un analist american vorbea despre frica ancestrală de socialişti a americanilor şi de faptul că au pierdut un mare prieten, Sarkozy, care invoca tot timpul valorile americane.

Le Monde cu un grafic interesant, profilul alegătorilor:

Cum s-au dus voturile de la Bayrou şi Le Pen. Mai puţine decît se aştepta au mers de la centristul Modem către Hollande:

Bayrou: 33% Hollande; 52% Sarkozy; 15% abstention

Le Pen: 28% Hollande; 56% Sarkozy; 16% abstention

01.05 Sportul ăsta cu scuterele paparazzo care urmăresc candidaţii în alegeri mi se pare foarte periculos. Îl vom vedea şi în România curînd. Pariu?

Încă o glumă. Sarko ia nişte Flanby (numele desertului, dar şi porecla lui Francois Hollande):

O info interesantă de la Alexandre:

La ora 18:00 Sarko a semnat ordinul pentru ca SPHP ( Service de Protection des Hautes Personnalités ) sa mearga la Tulle sa insoteasca/protejeze pe noul Presedinte.

În Grecia, stînga radicală, rezultat incredibil:

Grand gagnant du scrutin, le petit parti d’extrême gauche radicale, Syriza, dirigé par Alexis Tspiras, devient le deuxième parti de Grèce, avec un score compris entre 15,5% et 17,5, au lieu de 4,6% en 2009.

Altă glumă bunicică: “David Cameron a félicité Hollande pour sa victoire tandis que James Cameron a consolé Sarkozy de son naufrage.”

Cine ar putea fi premierul?, asta e întrebarea. Nişte cifre de pe excelentul flux live Le Monde.

Selon deux sondages publiés ce soir, Martine Aubry est la plus souhaitée au poste de premier ministre après la victoire de François Hollande.
Dans une étude Ipsos/Logica Business Consulting (réalisée du 3 au 5 mai auprès de 3 123 personnes), elle et Manuel Valls sont tous deux cités par 26 % des personnes interrogées (41 % dans l’électorat de gauche pour Mme Aubry, 17 % pour M. Valls).
Dans une étude OpinionWay (réalisée ce dimanche auprès de 9 206 personnes), Martine Aubry est citée par 13 % des sondés, devant François Bayrou (12 %) et Manuel Valls (11 %). Parmi les électeurs de François Hollande uniquement, la première secrétaire du PS est souhaitée par 22% des sondés, devant Jean-Luc Mélenchon (14 %), Jean-Marc Ayrault (12 %), François Bayrou et Manuel Valls (11 % chacun).

Pentru cine a pierdut primul discurs al preşedintelui ales de francezi pe 6 mai:

4,6% din voturi au fost albe sau nule. (slate.fr)

Să rîdem şi cu analiştii francezi trop serieux: cică trecem de la Merkozy, la MERKOLLANDE

Să mai rîdem puţin. Un fel de Borat îi urează succes:

Titlul din Liberation de mîine:

23.50 Le Monde: Angela Merkel a appelé François Hollande pour le féliciter et l’inviter à Berlin (Pierre Moscovici cité par l’AFP).

Alexandre ma corectează: e Scenic, nu Clio.

Amuzant generic de final plasat de “la revedere”:

23.00 Sondaj IPSOS indică o tendinţă la dreapta la următoarele alegeri: 51% des Français souhaitent la victoire de la droite aux législatives et 49% celle de la gauche

Mesaj de la un prieten:

Bun discursul lui Hollande: direct pe teme, în miezul lucrurilor, cu mesaj explicit anti-austeritate şi pro-justiţie socială către Europa; al lui Sarko: numai despre el şi Franţa

Ponta cu hibrid, Hollande cu Clio.

Media româneşti: mai toţi sînt în doliu sau condescendenţi cu “socialismul francez” care nu înţelege că “s-a terminat cu statul providential”. Ar trebui să se termine cu jurnalismul provincial, poate.

Hollande: “Une seule Nation, un seul pays, une seule République”

Hollande: Speranţă în toată Europa. Austeritatea nu mai e o fatalitate.

Hollande: O să-mi pun o singură întrebare: am făcut tot ce se putea pentru şanse egale?

22.25 Hollande: Un salut republican către Sarkozy. Nu e decît o singură Franţă. Prea multă ruptură, nu mai putem să separăm cetăţenii, s-a terminat.

22.22 În micuţul renault înconjurat de ziarişti pe scutere e Hollande care merge să-şi ţină discursul:

22.00 Semn din Germania, oficial, deja o mînă întinsă pentru FH: vom lucra împreună la un pact de creştere:

Le Monde: Réaction officielle de l’Allemagne, via AFP : ‘Nous allons travailler ensemble à un pacte de croissance” de l’UE.

Foarte interesant, pe i-Tele, rezultatele într-o zonă ultra-pro LePen:

Victor Ponta îşi cere scuze pentru cuvintele dure adresate lui Sarkozy. A, şi între timp a schimbat-o pe tipa desemnată pentru învăţămînt!

Sunt foarte fericit pentru victoria lui Francois Hollande, e cel mai puternic semnal al schimbării în Europa. Regret faptul că în entuziasmul pentru susţinerea lui Hollande am folosit nişte cuvinte la adresa fostului preşedinte al Franţei, a fost o lecţie pentru mine. (realitatea)

În dezbaterile TV deja a apărut campania electorală pentru “legislative”. Oamenii lui Sarko spun toţi acelaşi lucru: trebuie echilibrat, nu trebuie lăsată prea multă putere socialiştilor.

Melenchon: Sarkozy, c’est fini!

În Grecia, neo-nazi (Chryssi Avghi) obţin rezultat istoric, între 6 şi 8%.

Titlu din Liberation: Ziua Stîngii a venit!

21.30 Un discurs foarte bun, Nicolas Sarkozy. Lumea cred că plînge pe bune în sală. Omul şi-a asumat înfrîngerea cu eleganţă. Să ne amintim că pe alte meleaguri toată lumea striga că a învins?…

Sarkozy: Sînt absolut responsabil de această înfrîngere. Trebuie să suport consecinţele.

Discursul Sarkozy: Hollande e preşedintele Franţei. Respectaţi-l. Eu nu am fost respectat. Nu faceţi ca ei.

Corespondenta de la locul de întîlnire a fanilor Sarko (Maison de la Mutualite): “întîi a fost un ţipăt de dezamăgire, apoi linişte”.

Foto-gluma momentului pe fb, apropo de taxarea averilor. La graniţa cu Elveţia, puţin aglomerat:)

Sarkozy va ieşi din politică, se pare, aşa cum a promis, chiar înainte de lupta electorală următoare:

Le Monde: Nicolas Sarkozy à des ténors UMP: “Je ne mènerai pas la bataille des législatives”, qui est selon lui “gagnable”. “Ne vous divisez pas, restez unis” a-t-il encore déclaré (sources UMP via AFP)

Estimarea:

O observaţie interesantă pe France 24: în Franţa e interzisă publicitatea electorală, dar asta a însemnat o forţă teribilă pentru echipele partidelor care au hotărît pînî şi  cadrele TV ale dezbaterilor.

Televiziunile contruiesc tradiţionalul crescendo-ul, dar rezultatele zboară deja de ore pe net, prin publicaţii de limbă franceză din jurul Franţei etc. Omul de la CNN a spus că observă în direct cum se dezumflă militanţii lui Sarkozy. Dar rămîne credinţa în anunţul TV.

La ora 20.00, 82% prezenţă la vot.

EXIT-POLL: Francois Hollande a câştigat alegerile prezidenţiale din Franţa, obţinând, conform sondajelor de tip exit-poll, între 52 şi 53,3 la sută din voturi, relatează AFP, citată de Mediafax.
O imagine care spune mai mult decît orice rezultat parţial, sondaj etc:

Bineînţeles, Franţa e vedeta. Pînă la orele 17.00, prezenţa era de 71,96%, prezenţă mai bună ca-n primul tur. Hollande cu ale sale idei “timide” (sursa) a ajuns să fie exponentul unui soi de revoluţii anti-austeritate. De aici şi caricatura Financial Times pe care am reprodus-o în trimiterea articolului. În acelaşi ziar, articolul e extrem de ironic cu declaraţiile lui FH. Ei spun practic că de fapt astea cu creşterea sînt idei liberale. M-a plictisit textul (Ft scapă materiale propagandistice din ce în ce mai rudimentare, vremurile, deh), dar apreciez că le e frică.

FH e dat victorios sigur. E adevărat că votanţii lui Marine Le Pen au fost greu de măsurat şi în primul tur – sondajele au dat eroare în minus, unele de mai bine de două procente. Dar, mai ales după declaraţia lui Bayrou prin care cerea vot anti-Sarkozy, pînă şi acele necunoscute par eliminate. Să nu ne grăbim, totuşi, măcar de dragul showului TV de la orele 21.00.

În Grecia şi Olanda, ochii sînt pe extrema dreaptă şi pe cîte voturi vor obţine în aceste condiţii.

Însă marea schimbare propusă de Hollande ar fi măcar acea timidă schimbare de retorică  în legătură cu tratamentul crizei. poate cea mai bună referinţă e discursul liberal american prin reprezentanţi ca Krugman sau Stiglitz.

Sindrofia PDL

Am fost la întîlnirea de la 11-15 a celor 6-7000 de pedelişti de la Sala Polivalentă:

• o mare întrunire pentru terapie în grup
• discurs slab al lui MRU – dzeule, de unde a scos-o pe aia cu “ungurenii mei”; MRU e deocamdată un soi de calmant intelectual pentru dureri electorale
• Traian Ungureanu a ajuns MC, după cea mai discretă prezenţă posibilă în PE. A introdus la grămadă muzică populară şi candidaţi din diverse colţuri ale ţării
• constanta zilei: ura, sîntem în opoziţie, deci cîştigăm la toamnă. PDL-ul se întăreşte în astfel de momente; eu am văzut în sală oameni obosiţi şi şovăielnici în unele aplauze la Boc
• buni în discurs au fost Blaga şi Videanu, chiar i-au mai trezit pe pedelişti cît de cît

Pregătiţi-vă să fiţi dezamăgiţi de alegerile locale, de toatepărţile. Ce au făcut partidele cu deciderea din primul tur este, practic, prelungirea mandatelor pentru foarte multe figuri.

Una dintre principalele caracteris­tici – unii îi spun beneficiu, alții traumă – e desprinderea muncii grele, fizice, murdare de munca de birou – sau, mai mult, dispa­riția mijloacelor de producție (un birou și o conexiune la Inter­net are oricine, contează doar capitalul în formă pură). Până și fermierii cu multe fonduri europene cheltuite stau în birouri în timp ce mașinăriile de muls/hrănit/omorât/stropit etc. își fac de lucru împreună cu câțiva muncitori (migranți eventual) prost plătiți. Între timp, undeva în China, India sau Brazilia manufacturile duduie ca‑n secolul XIX englez. Muncitorul vestic se proceduralizează. Îmi place să mă uit la serviceul unde‑mi repar mașina. Sunt vreo două filtre de birocrație și hârtii până ajungi la omul care practic se mânjește puțin cu ulei. Ăla e probabil și cel mai prost plătit. Restul fac muncă‑show. Munca asta de tip reality show e o foarte normală alunecare semantică de la sensul inițial la unul secundar: munca înțeleasă ca tortură, chin, pedeapsă. Când dispare munca fizică din peisaj, rămâne bătălia psihică. După ce părinții noștri și‑au muncit mâinile, noi muncim și ne frământăm frunțile. Piața muncii devine, după cum vedeți, dură în alte sensuri. Se înmulțesc psihologii, evaluatorii, corporațiile devin adevărate trupe de tip „survivor“. Într‑un material din ediția franceză a revistei „Slate“, se dădeau drept exemplu teambuildingurile, adevărate ­reality show‑uri menite să motiveze și să strângă unit echipa angajaților.

Am fost în câteva teambuildinguri. Într‑unul trebuia să ne armonizăm echipa cu noul patronat (un trust de presă cumpărase de la altul zia­rul nostru – ambele erau vestice). S‑a terminat cu și mai mare tămbălău și ceartă. În alt teambuilding ne‑au împărțit pe echipe, ne‑au anunțat că suntem supraviețuitorii unui accident aviatic și trebuia să răspundem unor întrebări: a reieșit ce știam deja, că nu fac echipă bună cu unii dintre colegi. Și, evident, au fost și astfel de întâlniri de băutură, vorbărie, karaoke și drumuri lungi. Constantă este călătoria în timp către un soi de viață de liceu: se stabilește rapid băiatul de gașcă, glumețul, posomorâtul, băutorul, rigidul, tocilarul etc. Peste asta se presează evident și ierarhia inițială, manageri, poate și patroni, șefi de diverse mărimi și ambiții. Reality show‑ul e la el acasă cu toate ingredientele. Știi că ești urmărit, că trebuie să te comporți într‑un anumit fel, și mai știi că, oricât de jucăușă și ștrengărească ar fi întâlnirea, de fapt contează foarte mult în viitoarele lupte pentru cașcaval în interiorul companiei. Se fac alianțe, se anatemizează un anumit tip de oameni și știți voi mai bine mai departe.
Una dintre obsesiile reality show‑ului este ceva mai sus de audiență. Pentru eroii unui astfel de spectacol esențială este rezistența în concurs. Angajații televiziunii vor audiență, eroii reality‑ului vor „supraviețuire“, spectatorii vor sânge. Nu întâmplător au apărut cartea și apoi filmul „Jocurile foamei“ (de Suzanne Collins) cu un atât de mare succes. Audiența le poate dăuna concurenților, unii aleg o prezență extrem de discretă și o evoluție lentă către finală fără să deranjeze pe nimeni, fără să ocupe prim‑planul. Alții îi exasperează pe toți cu vorbăria și capriciile lor, ocupă practic toată scena. În fine, cei mai fraieri încearcă să fie „ei înșiși“ și sunt călcați în picioare – nimeni n‑are nevoie de autenticitate, ci de roluri jucate stângaci, deci riscant, de amatori. Una dintre reușitele cărții este tocmai dragostea prefăcută a doi eroi aruncați într‑un astfel de joc de supraviețuire filmat. Faptul că se prefac că se iubesc îi ajută ca după ce înving în jocul respectiv să nu devină simple păpuși sexuale pentru dominatori.
Accentul agasant pus pe psihologie, descrierea comportamentului, diverse încercări și verificări, toate astea fac parte din reality show‑ul muncă din ziua de azi. Celor din sistem li se pare o joacă enervantă, dar care îi ajută să supraviețuiască. Cei din afara sistemului înnebunesc de frustrare pentru că nu înțeleg ce au ei în minus astfel încât să rămână eliminați din joc. Munca vizată de mine aici este mai ales cea plătită ceva mai bine, cea cât de cât organizată și ieșită din matricea clasică (munca fizică, producția clasică de bunuri etc.), specifică noului stadiu numit de unii capitalism financiar.
Așadar, ai uneori în același birou lupte grele date între superobedienți și nonconformiști (și unii, și alții jucând roluri, nu pozitivez nici una dintre aparențe), ai și multă mediocritate jucată. Multă muncă înseamnă de cele mai multe ori o rutină înnebunitoare de proceduri pentru aceia care nu vor din diverse motive să intre în lupta principală pentru putere. Francezii spuneau în articolul sus-menționat că reality show‑ul influențează nu doar limbajul, ci și felul în care ne comportăm la muncă. Eu zic că e puțin invers. Noul tip de muncă, din ce în ce mai desprinsă de concret, ne îndeamnă la un joc din ce în ce mai acerb al responsabilităților și călcatului în picioare pentru posturi simbolice.

Dar mai există un pilon, de data asta al penibilului: Corina Dumitrescu. Soţia lui Cristian Dumitrescu, deputat din judeţul lui Oprişan. UN baron PSD impune la şefia învăţămîntului un şef de la o facultate privată. Atîta social-democraţie au ei în cap. Probleme: şef de universitate privată cotată foarte slab. Greşeli gramaticale în CV – se poate trece peste uşor. Dar mai e trecută acolo o informaţie care nu pare în regulă: studiile de la Stanford – sau “Standford”, cum i se spune în CV (detalii aici).

Răspunsul doamnei, halucinant:

“e un studiu pe care l-am facut la Institutul Hoover, un stagiu de pregatire, si o sa va dau toate detaliile de marti incolo” (mi se pare şi mai amuzant e că a ales tocmai Institutul Hoover, think thank conservator)

Victor Ponta a somat-o să lămurească situaţia înainte de marţi. Probabil e o semi-minciună din aceea în care aflăm că de fapt Corina Dumitrescu a vizitat biblioteca institutului şi, deci, a studiat-o atent. Chiar şi cu o semi-minciună, doamna ar trebui să dispară urgent de pe listă. Iar dacă e dată afară de pe listă, tot Oprişan va hotărî educaţia. E incredibil cum îşi arată oamenii ăştia găunoşenia îndată ce au de propus un ministru serios la un minister foarte serios.

Pacientul român – un consimţământ informat

(sau ceea ce nici un politician n-o să vă spună despre Legea Sănătăţii)

Regula cinstită îmi impune ca atunci când operez un pacient să-i explic beneficiile şi riscurile intervenţiei chirurgicale. Este pasul obligatoriu prin care tu, pacientul meu, capeţi încredere în mine, medicul tău.

Iată că acum, noi toţi, pacienţi şi medici deopotrivă, ne pregătim de o operaţie dificilă. Politicienii o numesc reformă sanitară dar, câtă vreme nu ştim despre ce e vorba, ce garanţii avem că intervenţia pe care o operează statul va reuşi? Ce beneficii ne aduce? Ce riscuri are? Şi, mai ales, dispunem de alte variante în afara celor preconizate de stat?

Să ne reamintim – în ianuarie, legea sănătăţii a fost retrasă teatral de pe piaţă, ocazie cu care ne-am ales cu o promisiune: dezbaterea ei publică. Tu, pacientul meu, cât de multe ai aflat despre această lege? Ai idee cât o să te coste? Iar tu, colegul meu medic, ai idee ce vei deveni după ce legea va fi publicată în Monitorul Oficial? Vei fi funcţionar de stat, sau te vei bucura, în sfârşit, de statutul unei profesii liberale, statutul tău dintotdeauna?

Din păcate, după cum ne-au obişnuit, decidenţii mimează comunicarea. Ei aruncă în presă doar frânturi de lege, pretinzând că adoptă regula cinstită a consimţământului informat. În realitate, acest lucru nu are loc. Pentru moment, să reţinem că orice consimţământ informat se încheie cu o semnătură, o semnătură prin care pacientul îi conferă medicului dreptul de a-l opera.

Noi, românii, pacienţi şi medici deopotrivă, pe ce document ne punem semnătura?

GENERALITĂŢI – SAU CE SOARTĂ AU BANII NOŞTRI?

Suntem cu toţii la curent cu scandalul Cupru Min. Din variile calcule, să reţinem cea mai optimistă cifră de afaceri avansată în presă: un miliard de euro anual. O altă industrie locală – mă refer la fastfood – este şi ea în prefaceri, iar McDonald’s, Burger King, KFC etc. se luptă pentru o piaţă de cinci sute de milioane de euro anual.

Şi acum, fiţi atenţi: piaţa sănătăţii din România înseamnă de trei ori mai mult decât Cupru Min şi industria fastfood luate la un loc. Vorbim despre aproape cinci (!) miliarde de euro anual. Iată o piaţă atrăgătoare pentru asiguratori! În plus, spre deosebire de banii din cupru şi din fastfood, banii din sănătate sunt siguri. Nu trebuie să foreze nimeni după ei şi nu trebuie să se lanseze nici o campanie promoţională ca să fie obţinuţi, pentru că vorbim despre banii pe care îi scoţi din „buzunar” la fiecare salariu, conform prevederilor legale, fie că eşti de acord, sau nu. Cu toate acestea, pentru fiecare român în parte, suma se ridică la numai… 250 de euro anual.

Să reţinem, aşadar: banii din sănătate sunt suficienţi pentru un business serios, dar ţie, personal, nu prea îţi ajung, chit că tu plăteşti.

Un alt lucru care merită amintit este că, oriunde şi oricând, reformele sanitare au avut loc în ţări în care accesul la serviciile medicale era restrâns şi scump. Reforma lui Bismarck în Germania a fost un cadou oferit populaţiei care, astfel, putea să ajungă mai uşor şi mai ieftin în faţa unui medic. Motive similare au stat şi îndărătul reformei Thatcher: un număr mai mare de englezi căpăta dreptul la sănătate, în condiţii de egalitate a şanselor.

În România, lucrurile stau pe dos. La noi, reforma sănătăţii înseamnă cheltuieli suplimentare pe care le vei suporta chiar tu, pacientul sau medicul român. Îţi aminteşti cum în luna ianuarie era cât pe ce să plăteşti nişte servicii de urgenţă care deja funcţionau? Ştiu că-ţi aminteşti, pentru că ideea te-a înfuriat. Legea a fost retrasă, iar tu ai crezut că ai câştigat, din moment ce SMURD-ul a rămas cel pe care îl ştiai, adică gratuit, aşa cum este şi în cele mai ultraliberale ţări.

Ceea ce nu ştii, însă, este că decidenţii au motive serioase să sprijine urgenţele: SMURD-ul trebuie să funcţioneze bine şi pentru ei. Oricât ai fi de bogat, odată accidentat, nu mai ai cum să iei primul avion către un spital occidental. Când ai căzut în stradă, ai nevoie de un serviciu care să te ridice şi să te ducă degrabă la un spital românesc, prin urmare, SMURD-ul le e necesar şi decidenţilor.

Cu totul alta e problema dacă te pregăteşti de o internare obişnuită. El, decidentul care ţine în mână pâinea şi cuţitul, ia de regulă avionul, în timp ce tu, pacientul-elector, iei loc pe un scaun într-o sală de aşteptare. S-ar putea ca el, decidentul, să fie consultat înaintea ta, poate chiar de unul dintre medicii români care au ţinut cont de sfatul preşedintelui:

- Plecaţi din ţară, eu n-am ce să fac pentru voi!

DE CE PIERZI BANII DE SĂNĂTATE CHIAR ACUM, CÂND CITEŞTI ACEST TEXT?

Ştii bine că sistemul românesc de sănătate funcţionează pe baza a numeroase erori şi incorectitudini. Iată doar două dintre ele – cele fundamentale.

În primul rând, CNAS este singurul jucător financiar de pe piaţa de sănătate. Această situaţie ar mai fi cât de cât corectabilă, cu condiţia ca sănătatea să fie reglementată, dar cea de-a doua eroare tamponează orice fel de strategie cu beneficiu public: mă refer la faptul că preşedintele CNAS este numit politic.

Monopolul şi obedienţa politică a CNAS sunt cei doi factori care îţi scot, de ani de zile, bani buni din buzunar. Monopolul şi obedienţa politică sunt factorii care permit deturnarea girată de stat a contribuţiilor (adică a banilor tăi privaţi!) pe care le plăteşti pentru sănătate şi care ajung în ceea ce se numeşte bugetul consolidat, de unde cine ştie câţi mai ajung înapoi în sistem. Tot monopolul şi obedienţa politică sunt factorii care permit CNAS să plafoneze accesul pacientului la medic. Ca să fiu mai clar, dacă un spital îngrijeşte 50.000 de pacienţi anual, CNAS găseşte toate motivele din lume ca să nu semneze contract cu spitalul decât pentru 45.000, să zicem (şi asta e o situaţie bună!), generând datorii perpetue ale aceluiaşi CNAS la spitale. Aceeaşi plafonare, v-o amintesc, o întâlnim şi la medicul de familie.

Motivele plafonării? Insuficienţa banilor. De ce sunt banii insuficienţi? Păi, nu au luat calea bugetului consolidat? Nu s-au comportat politicienii români, de 22 de ani încoace, ca şi cum sănătatea era gratuită? Iată cum beneficiul electoral al tuturor politicienilor români a ajuns să se traducă prin colapsul sistemului.

Să revenim. Tot pe monopol şi pe obedienţă politică se bazează şi subevaluarea pe care CNAS o practică pentru fiecare caz rezolvat, tarifele casei fiind inferioare costurilor reale. Şi, ca să pună capac la toate, dereglementarea din sistemul nostru sanitar permite CNAS să stabilească tarife distincte pentru un acelaşi tip de caz, în funcţie de factori… subiectivi. În context, cum ţi se pare faptul că CNAS plăteşte mai mult spitalelor private per caz rezolvat, şi asta în condiţiile în care spitalul privat îţi solicită şi ţie, pacient, onorarii? Vă reamintesc că, în prezent, reţeaua privată de medicină din România nu poate încă să absoarbă cazurile dificile, adică acele cazuri care sunt cele mai mari consumatoare de fonduri.

Dacă legea sănătăţii ar fi trecut în luna ianuarie, lucrurile ar fi derapat şi mai mult. Practic, se menţinea atât monopolul CNAS, cât şi obedienţa politică a preşedintelui său. În plus, banii tăi, cei pe care îi colecta statul, ajungeau în mâna unor societăţi private de asigurări, care se trezeau în braţe cu un cadou la care nici o casă de asigurări din lume n-a visat: obţinerea unor pacienţi (clienţi) fără concurenţă şi fără efortul de a le colecta contribuţiile. Practic, CNAS s-ar fi transformat într-un ordonator de credite centralizat, care ar fi înmânat fondurile strânse din banii tăi unor operatori privaţi, care nu se oboseau nici măcar să lupte unii cu alţii pentru clientelă. Cât despre casele de asigurări, ele privatizau profitul, în timp ce riscurile şi pierderile conexe cu activitatea medicală deveneau datorie publică. În concluzie, sistemul nostru public-privat de sănătate căpăta dreptul de a obţine beneficii financiare, în timp ce pierderile erau suportate, în primul rând, de asiguraţi şi, în al doilea rând, de personalul sanitar subplătit.

Să fie acesta adevăratul capitalism? Să fie aceasta libera iniţiativă, cea pe care în naivitatea noastră o credeam obligată să-şi asume riscuri pentru a obţine beneficii?

În fine. Spuneam că legea retrasă cu tam-tam permitea atât caselor de asigurări, cât şi noului CNAS să facă profit, şi asta în condiţiile în care cele mai multe case europene de asigurări din sistemul public au obligaţia de a prezenta un bilanţ zero la finele anului financiar. Să presupunem că românii sunt şi aici originali şi că vor o lege deosebită de uzul european, dar atunci se pune întrebarea: profit? De unde? Din cei 250 de euro cu care tu pleci la drum în fiecare an şi care şi-aşa nu-ţi ajung? Profit? Pe seama unor pacienţi din ce în ce mai bolnavi şi, prin urmare, din ce în ce mai costisitori? Profit? Pe seama medicilor care sunt plătiţi cu un ordin de mărime sub cele mai slabe salarizări europene?

O altă întrebare este: oare casele de asigurări ştiau în ce se bagă? Oare îşi făcuseră calcule la modul serios, sau mirajul celor 5 miliarde de dolari anual le punea în braţe un cadou otrăvit?

Cum-necum, profitul despre care discutăm îţi mai scotea din circuit nişte bani, din cei şi aşa foarte puţini (doar 3,5% din PIB, nu uita, pe când calculele europene ne arată un necesar de minimum 7%) cu care îţi plăteşti sănătatea. Oare ce prevede legea care se elaborează acum, la adăpost de ochii noştri, referitor la profitul caselor de asigurări?

EXISTĂ SISTEME PERFECTE DE SĂNĂTATE PUBLICĂ?

Răspunsul este NU. Practic, orice sistem de sănătate se confruntă cu o cerere mult mai mare decât oferta, iar disparitatea dintre necesarul şi resursele de sănătate se accentuează perpetuu, indiferent de ţară. Cu alte cuvinte, sistemele publice de sănătate au ca scop fundamental gestionarea deficitelor. Dacă Declaraţia Drepturilor Omului ar fi abolită, problemele sistemelor de sănătate s-ar rezolva imediat, pentru că am putea, nu-i aşa, să includem o sumedenie de pacienţi în categoria pierderilor colaterale.

Asta să fie soluţia sistemelor publice de sănătate? O politică eugenică, justificată prin raţiuni financiare?

În context, să amintim cum este caracterizat sistemul medical britanic (NHS), adică sistemul unei ţări capitaliste prin excelenţă: „o insulă de socialism într-o mare a pieţei libere”. Momentan, aşa sună esenţa unui sistem naţional de sănătate publică. Dar, despre NHS vom mai vorbi.

SISTEME DE SĂNĂTATE – CONTROVERSA PROFESIONIŞTILOR

Cu aproape doi ani în urmă, am avut prilejul să discutăm cu doi dintre autorii legii de sănătate retrase de pe piaţă. Cu acea ocazie, am găsit multe puncte comune de discuţie.

Să le luăm pe rând.

În primul rând, domniile lor au fost de acord că atât monopolul CNAS, cât şi dependenţa politică a acestei structuri trebuie desfiinţate. Cu alte cuvinte, căzuserăm de acord asupra principiului ca în România să existe mai multe case de asigurări concurente, care să se „bată” între ele atât pentru pacienţi, cât şi pentru medici. Ne imaginam că o concurenţă reală între asiguratori ar fi determinat scăderea costurilor, pe principiul că un asigurator n-o să-şi fure căciula făcând achiziţii bazate fundamental pe comision. Totodată, speram ca un astfel de asigurator va oferi pachete de sănătate concurenţiale, astfel încât să-şi atragă o „pacientură” cât mai numeroasă. Speram ca asiguratorul să fie interesat să ofere pachete de salarizare la fel de concurenţiale pentru medici, astfel încât să-i atragă în spitalele şi cabinetele lor. Naivi fiind, speram ca în acest fel, asiguratorii de sănătate din România să devină ceea ce sunt oriunde: avocaţii din oficiu ai pacienţilor şi plătitorii corecţi ai medicilor.

Între timp, această paradigmă pare să se fi schimbat, iar profitul cu orice preţ este cuvântul de ordine al noilor asiguratori de sănătate. Aşa că, ne punem următoarea problemă: este obligatoriu să fim de acord cu paradigma profitului în sistemul public de sănătate, în condiţiile unei ţări care alocă prea puţini bani acestui sector?

Revenind la discuţia cu autorii legii retrase de pe piaţă, propusesem atunci organizarea unui grup de profesionişti (specialişti în sănătate publică) care să discute care este varianta de sistem care se adaptează cel mai bine la realitatea noastră socio-economică. Toată lumea a fost de acord, numai că până la urmă, grupul de lucru a fost alcătuit doar din cei doi specialişti ai administraţiei prezidenţiale. În plus, principiile cu care fuseseră de acord în ce priveşte casele de asigurări s-au dovedit a fi apă de ploaie. Ei nu discutaseră despre capitalism, ci despre bişniţa românească standard. Ei ne vindeau cafea şi ţigări la suprapreţ şi ne explicau cât de bine o să ne fie.

La scurt timp după aceste discuţii, am avut prilejul să discut cu o profesoară de sănătate publică neimplicată în dezbatere. Cu acea ocazie, ea m-a întrebat aşa:

- De ce crezi tu că doar societăţile de asigurări reprezintă soluţia pentru România?

I-am furnizat argumentele de mai sus, dar profesoara a clătinat din cap:

- Oare un sistem naţional de sănătate n-ar fi mai potrivit pentru noi? Suntem o ţară săracă, oamenii au venituri scăzute, eu cred că asta este soluţia pentru România.

Sigur m-am schimbat la faţă – un sistem naţional de sănătate nu-mi aducea aminte decât de situaţia pre ’89, nu-mi sugera decât eşecurile socialismului, un alt tip de monopol etc. Simţindu-mă, profesoara m-a întrebat:

- Tu crezi că la noi, acum, cu existenţa CNAS, avem de-a face cu vreo diferenţă faţă de sistemul de dinainte de ’89? Ceea ce avem acum este tot un fel de sistem naţional de sănătate, numai că el beneficiază de cosmetizarea şi costurile suplimentare denumite CNAS. Şi, ca să nu mă mai acuzi de socialism, a adăugat, te rog să reflectezi la sistemul de sănătate britanic. Englezii au sistem naţional. Ţi se pare că merge prost?

Pe vremea aceea nu ştiam decât că Marea Britanie oferă salarii dintre cele mai bune pentru medici. Această realitate a fost suficientă ca să mă gândesc mai atent la ce înseamnă un sistem naţional de sănătate. Cu acea ocazie, am aflat că şi canadienii, de pildă, se bucură de un sistem similar.

CE SISTEM DE SĂNĂTATE NE DORIM?

De fapt, cu această întrebare ar trebui să înceapă argumentaţia pro şi contra, pentru că, după cum am spus, nu există un sistem perfect de sănătate. Şi, pentru că ne aflăm, totodată, în faţa unui consimţământ informat, care consimţământ informat este sancţionat politic prin vot, ar trebui să ştim măcar care sunt costurile şi beneficiile diferitelor sisteme de sănătate.

Vom discuta despre doi „poli sanitari”. Pentru că legea retrasă în ianuarie se inspirase, iniţial, pe un model american, o să începem cu un rezumat al felului în care pacientul plăteşte în USA.

În USA, serviciile medicale sunt în totalitate private. Dacă nu eşti asigurat, vei beneficia doar de tratamentul urgenţelor majore, şi asta, pe o perioadă limitată de timp. Dacă nu eşti asigurat şi ai nevoie de medic pentru o problemă serioasă, ai varianta de a face un împrumut ca să ieşi din impas. Dacă vrei să te asiguri, fii sigur că vei avea de plătit, lunar, o grămadă de bani. Iar dacă doreşti să fii tratat de o somitate în domeniu, te costă suplimentar de te usucă.

Ei, bine, în ciuda faptului că USA vehiculează în sănătate aproximativ 16 % din PIB şi în ciuda faptului că la ora asta clinicile americane sunt primele din lume în ce priveşte know-how-ul şi organizarea (dar şi salarizarea medicului!), sistemul de sănătate american în ansamblu are carenţele sale. Iată un singur exemplu: a treia cauză de mortalitate pe teritoriul american este infecţia, iar infecţia este un marker de mortalitate al ţărilor în curs de dezvoltare.

Aşadar, un sistem de sănătate care să se asemene cu cel american ar presupune: contribuţii ridicate pe care nu le pot plăti toţi cetăţenii, la care se adaugă plăţi suplimentare pentru serviciile speciale. Atenţie: intrarea în sistemul unei case de asigurări presupune o evaluare a pacientului de la bun început! Spun asta pentru că nu există casă de asigurări care să acţioneze din altruism şi care să te aştepte cu braţele deschise, indiferent de starea sănătăţii tale. În context, casele de asigurări private sunt obligate, prin natura jocului financiar, să te consulte la includere şi periodic, astfel încât contribuţiile pe care le vei plăti vor fi deosebite, în funcţie de riscurile pe care le prezinţi. Un pacient de 30 de ani, nefumător, fără probleme de sănătate aparentă, care practică sport de trei ori pe săptămână, va plăti mult mai puţin decât un pacient de 75 de ani, diabetic, cu hipertensiune şi cardiopatie ischemică.

Să reţinem acest aspect şi să-l transferăm în România. Pensionarul, mult mai expus problemelor de sănătate, dar cu mult mai sărac decât pensionarul american, va fi obligat să plătească (logic!) o contribuţie mai ridicată decât un pacient activ. Totodată, la includerea într-o casă de asigurări, va avea de plătit consultaţiile prin care se stabileşte cât de bolnav este şi, implicit, nivelul contribuţiei. Să mai adăugăm ceva: pacientul român din 2012 nu mai seamănă cu pacientul român din 2002 – pacientul actual este mai bolnav, cu mai multă patologie asociată, deci mai costisitor. Oare este suficientă media de 250 de euro pe an pentru a susţine într-un sistem orientat pe profit, ceea ce nici acum sănătatea publică românească nu poate susţine? Cum vor face casele de asigurări beneficiile la care le dă dreptul legea, cu pacienţi mult mai costisitori, dar mult mai săraci decât în sistemul-mamă? Oare americanii îi asigură pe… homeleşi?

Cu alte cuvinte: mai putem să vorbim de un sistem public de sănătate?

La polul opus se află sistemul britanic, sau cel canadian. Marea Britanie beneficiază de un sistem naţional de sănătate, prin urmare, orice cetăţean se poate considera acoperit când are nevoie de medic. Dar, reprezintă sistemul britanic, sau cel canadian, garanţia că pacientul român va căpăta satisfacţie? Care este costul acestei asigurări cvasitotale?

Costul este… timpul. Timpul, adică lista de aşteptare. Lista de aşteptare de luni de zile, ba chiar mai mult, pentru operaţii, pentru examene CT, pentru RMN, pentru programarea la specialist etc. Urgenţele nu au listă de aşteptare dar, să nu vă imaginaţi că urgenţa va fi examinată deîndată la camera de gardă. Iată un singur exemplu. Pacientă, gravidă, la termen. Încep „durerile facerii” şi se adresează unui spital londonez. Spitalul îi spune: „Nu te internăm decât începând de la dilataţie 6.” (Dilataţia completă este 10, iar travaliul începe în condiţii de dilataţie 0, ca să simplific.) Pacienta locuia departe de spital, aşa că decide să aştepte până la dilataţie 6 în parcul din apropiere. După vreo oră, se rupe apa. Pacienta se duce din nou la camera de gardă. Răspunsul (foarte politicos) a fost: „Aveţi dilataţie 3. Nu vă internăm decât de la dilataţie 6.”

Aşadar, iată că pentru a asigura egalitarismul în faţa unui sistem care nu poate plăti la nesfârşit, apar altfel de costuri, care nu se concretizează în bani, ci în timp de aşteptare. Oricum, britanicii nu par foarte deranjaţi de acest sistem: practic, doar 11% dintre ei recurg la serviciile private paralele, acestea fiind asigurate separat. Cu alte cuvinte, ei au un sistem în două viteze, iar dacă dintr-un motiv sau altul consideri că nu vrei să intri pe lista de aşteptare, plăteşti suplimentar acelor societăţi care, dintru bun început şi-au asumat riscurile de a intra pe piaţă, fără sprijin de la stat şi fără ca statul să le preia funcţiile şi datoriile generale ale întreprinzătorilor.

Între cei doi poli există varii metode de asigurare, pe care le puteţi studia aici. Dintre toate exemplele de pe hartă, m-aş opri asupra Cehiei. Cu un sistem sanitar care primeşte 7,2% din PIB, Cehia a reuşit să ofere un pachet de asigurare de bază într-atât de copios, încât doar 0,1% din populaţie se asigură suplimentar. Ei cum au reuşit performanţa asta? Să fie imposibilă pentru noi?

PROBLEMELE ROMÂNEŞTI

Problema pachetului de asigurare de bază este cheia sistemului nostru de sănătate. Care este oferta statului sau/şi a caselor de asigurări pentru acest pachet? Este oare o ofertă 0, ca în USA, ceea ce implică să plăteşti foarte mult? Este o ofertă completă, ca în Marea Britanie, dar care te obligă să aştepţi? Este oare o ofertă „mutuală”, de tip francez, la care 82% din pacienţi plătesc asigurări suplimentare, în condiţii de 11% din PIB direcţionaţi către sănătate?

Răspunsul corect pe care o să ţi-l dea decidentul român (fără să mintă!) este: habar n-am! Sunt ani de zile de când decidenţii se feresc ca de dracu să stabilească plafonul ofertei de bază. Vei primi tu, pacient român, bani doar cât să stai de vorbă cu medicul timp de 20 de minute, sau vei putea, în aceiaşi bani, să beneficiezi şi de operaţii pe cord deschis? Vei primi un pachet de bază pentru un salon curat, de cel mult două persoane, sau vei sta în pat cu alt pacient, din lipsă de locuri?

De ce nu ştim care este valoarea pachetului de bază? Foarte simplu: pachetul de asigurări de bază este elementul de negociere critic, care permite statului român să vândă o afacere de 5 miliarde de dolari anual unor societăţi de asigurări care, spre deosebire de alte ţări europene, au permisiunea prin lege de a face profit pe investiţii publice. Dacă, tu, pacient român, ai avea de făcut o afacere, ai proceda la fel ca societăţile de asigurări. Ai stabili abia după cumpărare pachetul minim de servicii, iar acesta va fi extrem de scăzut, astfel încât să poţi să-ţi taxezi clienţii în vederea obţinerii unui profit maxim, pe o investiţie publică distrusă în mod sistematic, în acelaşi fel în care au fost abandonate alte industrii şi întreprinderi româneşti. Totodată, ai lansa tot soiul de fumigene pe piaţă, legate de calificarea medicilor şi de plata lor, astfel încât să-i salarizezi cât mai jos pentru că, nu-i aşa, legea română îţi permite profit fără ca tu să-ţi asumi riscurile unor cheltuieli. Statul român nu te obligă să concurezi pentru pacienţi, statul român nu te obligă să-ţi ridici contribuţiile prin propriul tău efort, statul român doreşte doar să facă un cadou asiguratorilor pentru că el, statul român, se doreşte incompetent.

Numai că voi, pacientul şi medicul român, vă aflaţi la celălalt capăt al afacerii. Şi vă mai paşte, pe amândoi, încă un set de cheltuieli de care habar n-aveţi. Pe lângă pachetul de bază pe care Ministerul Sănătăţii şi CNAS nu au catadicsit să-l facă public, statul mai are un as în mânecă la vânzare: costurile per serviciu medical. Vă reamintesc ce am spus mai sus: CNAS găseşte toate motivele din lume ca să nu plătească toţi pacienţii şi ca să subevalueze fiecare caz rezolvat… Ce anume le permite acest lucru?

Absenţa standardelor de cost. Nici o structură responsabilă cu sănătatea nu a fost interesată în ultimii 22 de ani de o operaţiune economică elementară: stabilirea costurilor serviciilor medicale. Astfel, dacă o apendicită banală costă efectiv, să zicem, 1000 de lei, nimeni n-o să împiedice un decident să stabilească, în absenţa unor standarde de cost, că ea nu costă decât 900 de lei şi să nu-ţi dea ţie, pacient, doar această contravaloare, pretinzând că restul până la 1000 îţi sunt imputabili sub forma de servicii suplimentare sau că ar trebui să ţi-i recuperezi chiar de la medic.

Pentru cine nu mă crede, să întrebe Ministerul sau CNAS: cât costă o arteriografie, să zicem, la Iaşi? Dar la Bucureşti? Există diferenţe de preţ? Dacă da, de ce? Realitatea este că absenţa standardelor de cost este cea care permite, oricând, „umflarea” cheltuielilor care, ulterior, vor putea fi transferate asupra asiguratului.

Absenţa standardelor de cost mai este „bună” la ceva: în absenţa lor, orice decident, fie el Minister, CNAS, sau casă de asigurări, poate să pretindă că protocoalele de diagnostic şi tratament sunt valide în ţara noastră şi că este doar vina medicilor că nu au fost introduse încă. Dar, ce te faci dacă afli că respectarea protocoalelor are costuri prea mari faţă de câţi bani catadicseşti să dai (investeşti) în sistem şi că tu, stat, sau casă de asigurări, nu ai puterea financiară de a le susţine?

Vei introduce… lista de aşteptare, asta vei face. Vei introduce lista de aşteptare specifică sistemelor naţionale de sănătate, chit că tu ai pretenţia să te numeşti societate privată de asigurări. Şi atunci, ne întrebăm, oare ce fel de sistem ne vor vârî pe gât decidenţii?

CONSIMŢĂMÂNTUL PROPRIU-ZIS

Aşadar, ce vă doriţi? Un sistem bazat pe asigurări, care va presupune mai mulţi bani scoşi din buzunar, sau un sistem naţional de sănătate, care presupune liste de aşteptare? Veţi dori un sistem de asigurări care, în peisajul românesc se pretează extrem de uşor la cartelizare şi la umflarea preţurilor, sau un sistem naţional care, prin monopolul său şi prin obiceiurile pământului, se asociază cu politica de achiziţii la nivel înalt prin comision?

Indiferent ce ai dori, însă, şi indiferent ce opinii ai, nu uita că sănătatea nu are culoare politică, nu uita că sănătatea nu se poate face fără bani şi nu uita că vrei să ştii foarte bine pe ce dai banii despre care vorbim… Nu uita nici că tu însuţi, pacient, ai o responsabilitate. Şi, ca să nu te laşi zăpăcit de vorbele goale ale decidenţilor, nu face rabat de la următoarele întrebări simple, la care orice politician va trebui să-ţi răspundă:

1)         Ce pachet de bază îmi oferi, ca să ştiu ce cheltuieli suplimentare îmi vor cere asigurările?

2)         Vrei să-mi oferi un sistem public de sănătate căruia îi este permis, prin lege, să facă profit?

3)         De ce nu elaborezi standarde de cost, astfel încât să ştiu cu cât m-ar încărca în plus asigurările?

4)         De ce nu-mi explici ce înseamnă un sistem naţional de sănătate şi de ce-l acuzi (aluziv) de stângism, din moment ce ţări precum Marea Britanie şi Canada se bazează pe un asemenea sistem?

5)         De ce nu-mi plăteşti doctorii aşa cum sunt plătiţi oriunde la vest de Szeged, astfel încât să nu mai plece din ţară şi să mă trateze la mine acasă şi peste câţiva ani, fără ca eu să recurg la alte expediente?

6)         De ce refuzi să aloci serviciilor de sănătate măcar 7% din PIB?

7)         Dacă vei aloca 7% din PIB sănătăţii, ai curaj să-mi spui, înainte de alegeri, cât o să mă coste povestea asta?

Ei, bine, dacă tu, politician, o să-mi răspunzi vreodată la aceste întrebări fără să te refugiezi în termeni tehnici şi în justificări stupide, poate că am să semnez acest consimţământ informat – dar dacă nu….

Ei, bine, dacă nu, eu o să te întreb mereu:

- Tu chiar îţi propui să ai grijă de sănătatea mea, sau te interesează doar votul meu?

Iar când o să te întreb asta, o să-ţi aduc aminte că peste doar 15 – 20 de ani, cineva, un editor sau un ziarist, îţi va tipări portretul în cărţile de istorie şi în articole… Şi după ce-o să-ţi aduc aminte asta, o să-ţi mai spun aşa:

- Azi, s-ar putea să mă fraiereşti ca să te votez – dar mâine, ce vrei să scrie sub portretul tău?

Pe lîngă cele ştiute am reţinut două două chestiuni. Primul şi cel mai important este un mecanism economic mai puţin cunoscut prin care banii care merg spre presă sînt foarte bine vămuiţi. Mărturia e dată sub protecţia anonimatului. Dar vă asigur că dată cu acurateţe:

„Marii publisheri, creatorii de conținut sunt defavorizați de starea de corupție din interiorul industriei de publicitate. Mă refer în primul rând la serviciile de marketing ale clienților. S-a ajuns, în România, ca aproape niciun pitch din 2011 să nu fie câștigat fără șpagă de la agenție către client. (…) Oamenii din companii iau șpagă când se atribuie bugetele, agenția plătește banii (către furnizori – n.red.) și trebuie să și-i scoată, se întoarce împotriva furnizorilor, pe care îi calcă pe gât să scoată prețuri cât mai mici posibile. [..] Toată lumea acceptă mecanismul”

O a doua veste, destul de exotică, arată un stil de business foarte bun promovat de BOR:

Ziarul Lumina e “în creștere de peste 20.000 de exemplare, apropiat de cel al Evenimentului Zilei53, al patrulea ziar „quality” din România la vânzări, după Adevărul, Jurnalul Național și România Liberă54.

Cine a zis că religia a fost instituţia care ştie cel mai bine lecţia neoliberală “de tranziţie” nu s-a înşelat prea mult.

Na-vă dereglementare

Din tot raportul pe mine mă obsedează o chestie care nu apare niciodată în nici o dare de seamă despre presa română. Mulţi vor sări să-i spună că e de natură ideologică. Unii chiar se plîngeau că presa e în halul în care e pentru că ar fi “de stînga”, o gogomănie, situaţia stînd exact invers. Nu avem nici o publicaţie mare asumat de stînga. Toate sînt de la centru pînă foarte la dreapta.

Ce vreau să spun e altceva (nu e prima oară cînd denunţ situaţia pe acest blog):

• presa românească de calitate a căzut odată cu zeci de alte drepturi esenţiale. Nu se  compară cu dreptul la sănătate sau la educaţie, dar dreptul la informaţie echilibrată e şi el ceva. Cum s-a întîmplat asta?
• foarte mulţi oameni chiar din presă au un discurs hegemonic ultraconservator şi ultraneoliberal: cînd aud de vînzări privatizări, multinaţionale etc, au imediat un orgasm “de piaţă”. Pentru ei piaţa rezolvă tot. Însă piaţa foarte liberă n-a rezolvat nimic. Audiența se cumpără, nu există competiție liberă, e un mit păgubos. Presa bună se face și cu tradiție, și cu un curent popular de sprijin în spate și cu sentimentul apartenenței la niște valori. Neutralitate totală e o tîmpenie.
• Media au fost dereglementate. Situaţia seamănă destul de mult cu ce s-a întîmplat şi în mediul financiar. Sub pretextul liberei concurenţe care rezolvă tot, în media s-a produs un haos concurenţial în care chiloţii şi decolteurile concurează cu analize despre business. CNA a lăsat momente de maximă audienţă să fie confiscate de un singur tip de program semiregizat de scandal. Și s-a ajuns la o competiție cu cine plătește mai prost pentru materiale foarte proaste și violente.
• Internetul a accelerat (în mai toată lumea, nu e o problemă românească) clonarea ştirilor. În acest moment jurnalistul e un soi de broker la bursă. Plasează ştiri pe piaţă şi le urmăreşte evoluţia, producţia e pe ultimul loc. Nu-l face asta nici un jurnalist mai prost, nici mai bun.  E altceva și noi ne încăpățînăm să preamărim formulele vechi.
• În fine, dereglementarea a lovit însuşi statutul de angajat al jurnalistului: nu se mai poate apăra de intervenţii patronale sau de abuzuri ale statului, corporaţiilor etc. decît prin demisie şi atît. Jurnaliştii sînt dintre cele mai prost organizate bresle. Cică pentru că practicăm “profesii liberale”. Ei bine, meseria ni s-a modificat atît de mult în ultimii 5 ani încît modelul de business ne duce acum firesc către aiureli precum proiecte speciale sau advertoriale. În faţa unor asemenea mişcări nu te poţi apăra decît cu forme de minimă reglementare sau de negociere onestă cu firmele care încă dau bani pe publicitate.
• politicul a călcat serios în picioare tot peisajul, mai ales în ultimii 5 ani – Năstase a fost mic copil, de data asta puterea a avut criza ca aliat. Cei care doresc să-şi vadă de meserie s-au trezit între două fronturi de jurnalişti activişti, care luptă pentru putere sau pentru opoziţie. În aceste condiţii, singura formulă de rezistenţă e discreţia şi audienţa mică. Grav e că nimeni n-are chef să vadă problema de ansamblu.
• Organizarea pe bresle şi pe sindicate ar veni prea tîrziu acum, e aproape imposibilă. Iar alte soluţii nu am, în afara atitudinilor individuale. Pe astea nu le poţi pretinde ca obligatorii. N-am auzit lucrători în bănci sau în construcţii să-şi dea demisia din motive deontologice. Iar jurnaliştii asta au ajuns, nişte lucrători la şaibă, parte dintr-un sistem dereglementat pe care, culmea, mulţi dintre ei aşa şi l-au dorit. Cred că au greşit. Dar acum trebuie văzut ce se mai poate face după ce ne recunoaştem lucid situaţia.

Concluzia? Presa mare și marele consumator sînt împreună căzuți într-o dulce visare. Și apoi au pusee de trezire care dau spre ridicol. Ne-am aruncat singuri în bule de presă așa cum ne-am aruncat în bule imobiliare, în credite, în politici de austeritate. Pentru că așa e “normal”, pentru că așa merge lumea, pentru că altfel nu merge. Iar acum ne-o luăm pe rînd pe coajă. Toţi. Şi cînd mergem la spital, şi cînd mergem la şcoală, şi cînd mergem să protestăm, şi cînd deschidem ziarul. Ba chiar aş spune că, în comparaţie cu netransparenţa altor domenii, presa românească încă mai mişcă în sensul bun pe ici, pe colo…

Raport live. A început dezbaterea. O puteţi urmări aici.

Hollande: justitie, privilegiaţii au fost prea mult timp protejaţi. Nu opun salariaţii privat – stat. Cine a antagonizat poporul francez?

Sarkozy: NU a fost violenţă, nu au fost revolte, Franţa a fost continuu în reformă, fără blocaje.

Décryptages:

On voit déjà se dessiner deux postures : très déterminée et offensive pour Nicolas Sarkozy, et plus en retrait pour François Hollande. Logique compte tenu de leurs positions respectives de challenger et de favori. (Le Monde)

Sarkozy a intrat în pielea de challenger de la prima replică. A tras la sorţi dreptul de a avea ultimul cuvînt- îl foloseşte din primul rînd.

Candidaţii se acuză de critici prea dure. Sarkozy vorbeşte despre comparaţiile cu Petain, Hollande aminteşte de comparaţiile cu stalinismul.

Se intră în temele convenite:

22.10 Locuri de muncă

H: Dezvoltarea industriei,  modificarea sistemului fiscal; Banca Naţională de Investiţii. Ajutoare pentru tinerii angajaţi şi pentru cei în vîrstă – scutire de taxe pentru angajator.

S: Cifrele date de Hollande sînt false.

Sarkozy compară cu cifre dezastruoase din Italia sau Spania. Aminteşte de criticile lui Martine Aubry la proiectul lui Hollande. S. propune formare intensă pentru angajaţi, inovaţie şi un ajutor fiscal.

H: Face comparaţia dezavantajoasă cu Germania.

Sarkozy acuză din nou de “minciună”. “Germania a făcut exact contrariul faţă de ce propune F.H.”

S: E iresponsabilă propunerea de minimizare a energiei nucleare.

N. SARKOZY: “Savez-vous pour combien pèse l’énergie fossile dans les 70 milliards de déficit allemands ? 63 milliards.”

H: Niciodată nu sînteţi de vină. Sînt de vină regiunile, e de vină criză. Şomajul nu e din vina dvs.

H: Mai e şi inovaţie, mai e şi investiţia. Soluţia nu e mereu descreşterea plăţii muncii.

S: NU puteţi spune că vom merge mai bine decît Germania, fără să luaţi măsurile luate de Germania.

H: Franţa nu a dus-o cel mai bine. SUA şi Germania s-au descurcat mult mai bine.

Hollande îl acuză că foloseşte insistent cuvîntul “minciună”. Candidații duc o luptă la baionetă pe cifre. Și pe cifrele Germaniei, nu doar pe ale Franței…

S: Acuză politizarea prea mare a sindicatelor.

22.30 Puterea de cumpărare:

- dezbat posibilul control al prețului carburantului (propunerea lui H)

- facilități pentru les smicards (angajați cu venitul minim – SMIC)

- S: demagogia prețului carburanților va fi plătită tot de contribuabil

- S: explodează prețul petrolului, gazelor, cum să ataci industria nucelară?

22. 52 Datoria publică

H. acuză că datoriile au fost făcute pentru susținerea “privilegiaţilor”. Impozit pe avere.

S. contestă cifrele pe care H. le dă despre deficit. Nu vreţi să reduceţi posturile bugetarilor, dar vreţi să faceţi economie. Cum?

Iar cuvîntul minciună. Hollande îl psihanalizează pe Sarko. “E o calomnie să spuneţi că i-am privilegiat pe bogaţi”. 93% din pachetul fiscal sînt măsuri pentru majoritate, nu pentru bogaţi.

H: pragul pentru impozitarea bogaţilor – un milion de euro.

S: Noi şi Suedia avem cele mai mari taxe. Franţa se află într-o lume deschisă. Competiţia e dură.

Situaţia învăţămîntului – o temă care revine recurent.

Interesant, o referinţă la Mitterand, la Hollande:

Hollande : “C’est de toutes les forces de la France dont nous avons besoin”. “De toutes les forces de la France”, slogan de Mitterrand en 81. (Le Monde)

23.20 Zona euro. Pactul

H: Nicăieri nu se pune problema creşterii. Nu putem să ne bazăm doar pe austeritate. UN program în patru puncte printre care taxarea tranzacţiilor financiare şi mobilizarea fondurilor structurale nefolosite (asta s-ar putea să ne intereseze!). Băncile iau cu 1% bani de la banca centrală şi apoi dau banii statelor în nevoie cu 6 % – refuz să accept aşa ceva.

S: Împrumutăm la mai puţin de 3%. Dacă vrem independenţă de pieţele financiare, trebuie să scăpăm de datorii.

Spania e baubau-ul.

S: Eu am creat în Franţa taxa pe tranzacţii!

H: Nu, aţi suspendat-o cînd aţi venit. Şi apoi aţi reactualizat-o.

Sarkozy: Eurobonduri, nu vreau să finanţez datoriile altora. Aici ar fi diferenţa între cei doi.

S: Europa a reuşit să iasă din criză.

H: Nu, n-a ieşit încă.

23.36 Imigraţia

H: Imigraţia economică trebuie limitată azi. Sînt pentru studenţii străini care vin să studieze în Franţa. Cei care cer azil: aşteaptă un răspuns an jumătate, trebuie redus timpul de răspuns. Întregirea familiei: trebuie puse reguli.

S: Trebuie să înjumătăţim fluxul de migranţi. Examen de franceză pentru cei care vor să se stabilească în Fr.

Bilanţul invectivelor după o oră şi jumătate:

Nicolas Sarkozy: ”Vous mentez”; ”Vos chiffres sont faux”; ”M. Hollande, ce n’est pas le concours de la petite blague”; ”dans votre volonté de démontrer l’indémontrable, vous mentez.”

François Hollande: ”Avec vous c’est très simple, ce n’est jamais de votre faute , vous avez toujours un bouc-émissaire”; ”Vous êtes toujours content de vous”; ”C’est pas vous qui posez les questions, donnez les notes dans cet exercice”; ”Vous ajoutez maintenant la calomnie au mensonge”. (nouvelobs)

Chestiunea musulmană – Sarkozy comite un atac foarte dur cînd vine vorba de dreptul de vot. Hollande îl întreabă de ce a adus imediat în faţă chestiunea comunităţilor musulmane.

F. HOLLANDE :”Pourquoi vous dites que les étrangers non-communautaires sont musulmans ? Hein ? Pourquoi vous dites cela ?”

F. HOLLANDE : “Jamais vous n’êtes allé à l’hôtel Bristol avec M. Woerth pour collecter des fonds ?”

F. HOLLANDE :

“Vous avez nommé tous vos proches, partout ! Y compris à Dexia…”

N. SARKOZY:

“Vous êtes un petit calomniateur en disant ça.”

24.33 Trupele din Afganistan

Amîndoi vor să le retragă, dar au calendar diferit.

Final

H: Redresare industrială, redresarea morală. A lipsit justiţia. Preşedintele tuturor francezilor. Francezii trebuie să-şi recîştige încrederea şi speranţa.

S: Apel către alegătorii lui Marine le Pen şi Bayrou. O lume dificilă, plină de pericole prin care pot să vă conduc.

Aştept altceva de la noul guver. PAre pură filozofie, dar e de fapt mult mai concret. Pînă acum am trăit în plin bigotism neoliberal sau “auster”. Sîntem capabili să ridicm puţin capul? Două dorinţe greu de îndeplinit nu pentru că ar fi naive, ci pentru că ar însemna o abatere radicală de la linia politică de azi:

1. Servilism, obedienţă faţă de diverse foruri internaţionale. Toate guvernele au vîndut poezia FMI, poezia UE şi au făcut un soi de pact: vulnerabilii plătesc negocierile proaste şi atitudinea slugarnică faţă de creditori, iar noi guvernanţii ne mai tragem şi noi cîte ceva.

Acest moment (apropo, în seara asta la 22.00 e marea dezbatere Sarko-Hollande, n-o rataţi) e unul cu totul special – Europa se pregăteşte să renunţe la religia austerităţii, altfel chiar nu prea mai are nimic de făcut decît să-şi contemple prăbuşirea (stînga e încă minoritară printre guvernele Europei, dar ar putea în sfîrşit să dea semne că e şi altceva decît o marionetă post-Blair). Nu mai e doar blabla de dezbateri între economişti, lucrurile sînt destul de avansate. Merkel deja înmoaie discursul auster-sectant, o victorie a lui Hollande ar însemna şi un debut al noii politici şi de revizuire a tratatului fiscal (centrarea pe “creştere”, nu pe tăiere) şi de condamnare a unei austerităţi care nu a adus decît comprimare şi o situaţie din ce în ce mai imposibilă pentru UE. Poate România să înveţe o sincronizare din mers şi să tragă ceva profit din asta? Ar trebui. După ce am fost pionierii austerităţii servile, tăind mai mult decît era nevoie, am avea datele ridicării capului din pămînt şi găsirii aliaţilor europeni pentru noi politici.

2. Vulnerabilitate totală la lobby corporatist. E o problemă care pînă acum jumătate de an nu s-a discutat prea mult. Există o diferenţă fină între corupţia de modă veche, făcută brutal şi în numele forţei politice, şi corupţia gri a lobby-ului, imposibil de dovedit, greu de reglementat. Însă, dacă ne uităm la unele măsuri din sănătate, industrii, privatizări, deprivări de drepturi, lobby-ul a făcut ravagii în România. Practic, între forţa privată şi stat a existat un pact şi un continuu trafic de influenţă şi de bani. Cetăţeanul, din nou la mijloc.

Ce mi-aş dori deci? Un guvern care să înveţe să spună NU, să aibă tupeul negocierii şi să nu lucreze pentru orice corporaţie s-o găsi să dea banii. La asta e mai greu să renunţi decît la licitaţii aranjate pentru clientelă sau numiri politice. Mulţi dintre cei numiţi de Ponta nu au nici un chef să joace la nivel mare noua filozofie anti-austeritate. Nici nu ştiu ce-i aia. Asta e.

P.S. Vă recomand şi un articol bun despre tehnocraţi şi diverse alte mituri de adormit copiii.

Avem un caz clasic de fragmentare a bazei posibil nemulţumite: bugetari în mizerie şi bugetari superprivilegiaţi; pensionari sub limita sărăciei, pensionari de lux; muncitori la negru fără nici un drept complet nebăgaţi în seamă de muncitorii cu carte de muncă, organizaţi cît de cît; mici oameni de afaceri care-şi bat joc de angajaţi după ce sînt batjocoriţi la rîndul lor de bănci-stat. Toată lumea dă lecţii, filozofia dominantă este: cine nu munceşte n-are. O clasă de mijloc privilegiată  încă îşi calcă în picioare foarte-aproapele în timp ce se amuză cu filmuleţe cu pisici şi “dorel care nu munceşte” pe youtube, şi în timp ce citeşte top 128 bogaţi.

Deci, mai avem cui să-i urăm cele bune? Sigur. Aşa că vă recomand trei chestii:

- “Nehotărîţii sorţi ai bătăliei”, un roman al lui Steinbeck mai actual ca niciodată, despre organizarea într-o grevă a unor zilieri (o recenzie aveţi aici)

- Un remember a unei acţiuni de anul trecut. Un manifest semnat Mîna de lucru era răspîndit chiar de 1 mai prin centrul-financiar-şi-de-entertainment din centrul vechi bucureştean:

- Şi o muzică de lucru (aveţi aici un top al muzicilor dedicate muncii):

Google

Astăzi google a apărut şi el cu o imagine de muncitor vintage cu trusa de scule alături. De altfel, 1 mai a ajuns un soi de festival retro cu muzici comuniste, imagini ale proletarului din alte vremuri. Ziua internaţională a nostalgiei cool, cu alte cuvinte. Ba te pomeneşti că google o fi noul proletariat, iar facebook noua burghezie. Plictiseală.

Deci, pînă la urmă, scenariul FFWD.

Update. Ce spune Cristi Preda: mai trebuia numit o data MRU. Ponta versiunea “sinucigaşă”. (rfi)

Update: Ce să povestim!? JP Morgan şi AFP nu cred că vor continua “reformele” extraordinare. Penibil, de trei ori penibil:

Bucurestiul, scrie AFP, s-a angajat sa mentina sub control cheltuielile publice si sa privatizeze companii din sectorul energetic, pentru a putea atrage capitaluri externe pentru modernizarea acestora, masuri criticate de USL.

Intr-un raport care analizeaza cele doua scenarii probabile inaintea votului asupra motiunii, banca de investitii J.P. Morgan considera ca un guvern format de USL va insemna “mai putine reforme si mai putin control al cheltuielilor in sectorul public”. (hotnews)

Update: Iliescu a avertizat. Toţi iubitorii lui Traian Băsescu reiau cu nesaţ ipoteza că Ponta va fi “erodat”. O fi aşa dramatic. Ia puterea şi gata. Vin localele, vine vacanţa, apoi iar alegerile… VIctor POnta nu prea avea de ales.

Update: Pentru specialiştii în limbaj corporal. Ce spun mîinile politicienilor de mai jos. Cumva că sînt hotărîţi, că ştiu ce e de făcut? Ex-puterea şi posibil-ex-opoziţia:

şi

Ana Maria mi-a dat o prima interpretare pe facebook, haha:

Update: Văd la Marius Cosmeanu pe fb. Ce spune Hunor:

UDMR vrea, cat mai rapid, alegeri anticipate. Criza politica prelungita nu e bună nici pentru țară, nici pentru cetățeni. România are nevoie rapid de un guvern legitim, iar acest guvern nu poate fi format decât în urma alegerilor anticipate”

O moţiune de cenzură, oraşul plin de bucureşteni care înjură în trafic în drum spre mare, munte, bunici, rude. Şi întrebările zilei:

• Ce-a fost nebunia aia cu Sorina Plăcintă? Poate vă amintiţi că am scris tot aici în urmă cu vreo două săptămîni că negociază cu USL. Dar ce s-a întîmplat azi, faptul că a venit să voteze şi n-a mai votat mi se pare grav. Să mai spun ceva: Oprişan mi se pare la fel de capabil de presiuni nasoale, nu doar Udrea, asta e mai trist.
• Crin Antonescu  foarte dur cu minorităţile? Eu pot să înţeleg că eşti nervos cînd ai un grup de parlamentari slabi care se lipesc de putere. Dar ce-a fost aia? Noi vă dăm drepturi, deci votaţi. După ce a revenit cu scuze, Antonescu a avut şi o remarcă interesantă: cei care au votat azi moţiunea, mîine pot să nu ne voteze guvernul.
• Intoxicările merg blană de dimineaţă. Geoană premier?, haha.
• dezechilibrul economic, FMI – intoxicări de care doar Boc mai e în stare. CÎnd îl văd îmi dau seama încă o dată că PDL e acum în momentul dizolvării.
• Mihai Răzvan Ungureanu – se apucă de construit partid sau se apucă să joace vreo scenetă împreună cu preşedintele, cu nominalizări, căderi în Guvern etc?
• Udrea – “0 following”

Scenarii, pe scurt, sînt două:

- fast forward – numit Ponta şi accelerarea procedurilor. Pentru asta şi USL trebuie să fie hotărît, măcar la jumătatea pe cît păreau ieri. Voturile se pot obţine uşor. Fără anticipate, fără nimic.

- orice deraiere de la scenariul rapid va însemna bulibăşeală de luni de zile. Faptul că Ponta pomeneşte în declaraţii şi anticipatele înseamnă o nebunie care va înghiţi complet alegerile locale. Pînă acum de foarte puţine ori am văzut politicienii români în stare să ia decizia simplă.

deci, FFWD sau SLOW?

Update. După declaraţiile lui Boc, Antonescu şi mulţi alţii avem nişte victime azi minorităţile: Antonescu i-a somat să dea jos guvernul. Dimineaţă, nişte parlamentari ai puterii erau foarte siguri de voturile minorităţilor. Ceva s-a schimbatz în timpul şedinţei reunite.

Update 15.20. După o zi haotică, a picat Guvernul. La început apăruseră informaţii că minorităţile s-au supărat şi n-au votat. Se pare că au votat pînă la urmă. S-au mai adunat voturile independenţilor, celor care au trecut pe ultima sută în cealaltă barcă şi le-a ieşit. Acum se vorbeşte iar despre anticipate…

Consecinţe clare:

- alegerile locale vor fi acoperite de zarva guvernamentală

- PDL se va clătina şi mai serios – nu cred că rolul de opoziţiei îi va reuni

- USL poate să înceapă “eroziunea” de care le era frică lui Iliescu sau Tăriceanu

- MRU poate să dea startul noului partid

Text iniţial

“E-moţiune”, aşa spunea un prieten pe fb.

Moţiune. Mai sînt cîteva voturi pînă la căderea guvernului. Dacă ar cădea, cîteva consecinţe: alegerile locale vor fi bagatelizate de scandalul central; USL s-ar putea eroda înainte de parlamentare. De ce ar trebui să cadă totuşi acest guvern? Din cauza privatizărilor. E adevărat, le-au făcut toţi, le-au făcut fără rost, pentru diverse avantaje meschine. Dar MRU le-a făcut în forţă după ce a fost numit în funcţia de premier la pesiunea unei străzi care cerea o schimbare exact în sens opus. Nici nu pare capabil să înţeleagă mai mult de “democraţia prin bursă”.

Mihai Răzvan Ungureanu, discursul din Parlament. Atacă exact problemele din Moţiune. Spre deosebire de Boc (omul celor zece moţiuni), care recita măreţele realizări. Atacul premierului la plata politică din fondul de rezervă ar fi un bun motiv de meditaţie. Cum se va comporta orice guvern cu fondul de rezervă?

Ora 11:00: Mihai Razvan Ungureanu: “In 2007, administratiile locale au primit 226 mil euro, dintre care 81,8% pentru presedintii de CJ si primarii care astazi formeaza USL. In 2008, au fost alocate 653 mil euro, 78,2 % cu aceeasi destinatie. Acesti bani nu au fost alocati pentru proiecte sau arierate, ci “pentru orice tip de cheltuieli”, citez. Daca ceea ce a facut acest guvern prin suplimentarea fondului de rezerva de doar de trei ori, cu specificarea clara a criteriilor de alocare, daca acest lucru e ilegal si imoral, cum calificati alocarea de bani pentru autoritatile locale pe baza <oricarui tip de cheltuieli>?”

Ora 10:58: Mihai Razvan Ungureanu: “Alocarea din fondul de rezerva a primului ministru: USL a ales sa politizeze actiunile guvernului.  Alocarile s-au facut pe baza cofinantarii proiectelor in curs de implementare si care beneficiaza de fonduri europene, pentru plata unor arierate ale comunitatilor locale. Alocarile au fost facute dincolo de orice culoare politica. Am fost acuzat ca au fost alocati bani la o primarie unde primarul e arestat. Nu se poate penaliza o comunitate locala pentru greselile facute de un ales local. Sunt acuzat ca fondul de rezerva a fost suplimentat de trei ori. In 2007, fondul de rezerva a fost aprobat la 128 mil lei si majorat pana la 2863 mil lei, de 22,5 ori mai mult. Este raportul Curtii de Conturi. In 2008, acest fond a fost majorat de 593,22 ori, fata de valoarea aprobata initial.” (sursa)

De aici pînă la sitcomul de lamentaţii demarat de Roberta Anastase şi Sever Voinescu e însă cale lungă. “Săriţi că ne omoară”… Sever Voinescu înşira de zor asasinate politice din istoria României în conferinţă de presă de azi. Chestie care mi-a adus în cap cazul Breivik pe care un parlamentar PDL îl lăuda pentru ideile măreţe. E vorba de Iulian Urban.

Sever Voinescu a ieşit atunci şi a spus:

“Declaraţiile excentrice ale domnului Urban sunt strict personale şi nu  au nici o legătură cu partidul (…) Sunt afirmaţii în textul domnului  Urban care se pretează şi unor interpretări periculoase şi tocmai de  aceea vorbim cu domnia sa şi vrem să vedem cum evoluează situaţia în  următoarele ore, iar partidul va reacţiona dacă simte că domnul Urban  dacă s-a desprins de setul nostru de valori”

(mai multe aici)

Pînă la urmă partidul n-a simţit că Urban se desprinde de setul de valori. Urban şi-a dat demisia mult mai tîrziu, abia după ce i-a făcut viermi pe protestatarii din ianuarie.

Nu am vrut să amintesc nimic de violenţa măsurilor anticriză, unele complet gratuite, nu am vrut să intru în istoria declaraţiilor absolut violente la adresa “asistaţilor social”. Dar cînd ai avut unul în partid care îl iubea pe Breivik şi nu l-ai exclus nu prea ar trebui să mai ai tupeul să te plîngi de stres psihic.

Moţiunea are trei puncte tari: privatizările, UMF Tîrgu Mureş şi plata politică a primariilor PDL).

Moţiunea zice:

Prin urmare, modificările introduse prin adoptarea acestei Hotărîri de Guvern nu oferă oprtunităţi multiculturale tinerilor maghiari, ci doar introduce separarea pe criterii etnice, promovată de reprezentanţii politici ai acestei minorităţi, chiar în pofida protestelor venite şi din rîndul studenţilor de etnie maghiară.

Emil Boc zicea şi el prin martie:

“PDL nu va fi de acord niciodată cu o facultate exclusiv în limba maghiară, care să încurajeze separatismul etnic.(…) Eu cred că se poate ajunge raţional la o soluţie în care să primeze interesul academic în primul rând. Din experienţa pe care am avut-o cu UDMR pe legi mai grele, legea educaţiei, a pensiilor, măsurile de reformă, ceea ce am discutat şi negociat s-a respectat” (agerpres)

Unde se despart cele două mari blocuri politice? În enunţul despre privatizări. Păcatul cu clientela politică va fi probabil repetat la nesfîrşit, e deja o formă de ciclu economic care trebuie studiat la ASE. Unde nu se despart niciodată înainte de alegeri? Chestiunea maghiară. Moţiunea asta putea avea în mod cinstit doar acel punct al privatizărilor, adevăratul plus politic adus de ianuarie 2012.

Au apărut două articole bune despre principalele dileme politice de azi (Şiulea şi Hostiuc). Ciprian Şiulea se întreabă cît adevăr e în afirmaţia “toţi politicienii sînt la fel”. Hoştiuc acuză – aruncînd obişnuita acuzaţie de pasivitate asupra clasei de mijloc – că nu mergem în număr hotărîtor de mare la vot pentru a schimba destinele locului în care trăim.

Amîndoi surprind şi oportunismul de opoziţie. Baroni absoluţi precum Dragnea sau Oprişan se dau martiri ai orînduirii Băsescu în timp ce judeţele lor sînt exemple de semi-faliment. Exemplele lui Cristian Hoştiuc:

Dar 70% din edilii locali sunt realeşi. Cum vine asta? Marian Oprişan, baronul din Vrancea, cel care timp de două decenii taie şi spânzură, va fi reales în zona lui. Dar în judeţul lui salariul mediu este la jumătate faţă de Braşov, spre exemplu. El este responsabil de 323.000 de locuitori, iar în 2011 în zona lui s-au înfiinţat “109 locuri de muncă” ca urmare a unor noi investiţii. Peste tot auzim că Vrancea este o zonă săracă, că oamenii nu au după ce bea apă, dar Marian Oprişan este reales. În 20 de ani, nu a reuşit să ridice zona, dar va mai primi încă un mandat de patru ani.

Liviu Dragnea este baronul Teleormanului, o altă zonă săracă. Iar câştigul salarial mediu pentru cei 360.000 de oameni din judeţ este de 1.150 de lei. În Vrancea era 1.086 de lei. Rata şomajului la el în judeţ era de 8,9%, aproape dublu faţă de media naţională. În Timişoara, spre exemplu, rata şomajului era în decembrie de 1,9%. Şi Dragnea va fi votat şi reales. Iar drama cea mai mare este că numărul 2 din PSD, cel mai puternic partid, conduce un judeţ sărac, cu salariile la jumătate faţă de alte zone, fără investiţii majore, fără o şcoală puternică în judeţ, fără companii puternice în zonă şi pretinde să conducă România. Nu a ridicat economic nimic în judeţul lui, în fruntea căruia se află din 1996, dar voturile pe care le strânge în zonă îi sunt suficiente să fie în fruntea PSD.

Faptul că PSD şi PNL au fost, alături de pedelişti, la propunerea legii votului primarilor (dup-aia s-au dezis) din primul tur spune totuşi ceva despre acel blat subteran indicat prin fraza blazată “toţi sînt la fel”. Şiulea vede rezolvarea în legi mai bune în ce priveşte reprezentativitatea. Practic, este imposibilă explozia unor noi politicieni, unor noi mişcări în condiţiile de azi – priviţi chinul lui Nicuşor Dan de a strînge semnături pentru o candidatură. Totul e pe prea mulţi bani.

Soluţia paralelă: competiţii reale în interiorul partidelor sînt foarte greu de dus, ştiu, dar se poate pune presiune pe lideri să facă din ce în ce mai clare şi mai reale alegerile în interior. O competiţie internă ar face mult mai viabil votul pe liste decît votul cumpărat cu banul jos numit “uninominal”.

Mitul votului esenţial

Votul e important, dar nu e unica formă de manifestare a democraţiei. Acum e important pentru că a rămas unicul show public democratic. E din ce în ce mai greu să te organizezi în diverse formule de protest, de promovare a unor idei. Orice adunare îţi poate aduce un pulan pe spinare. Deci, da, votul e important în condiţiile în care am sufocat restul formelor de expresie politică.

Două sînt atitudinile în faţa alegerilor:

• blazaţii pragmatici: politica e un sistem clientelar de produs bani – iar alegătorii nu sînt mituiţi, ei fac doar o alegere logică – o dată la 4 ani, pot să le iau cîte ceva politicienilor. Şi nu e vorba doar de pixuri şi ulei. Mai merge şi o anvelopare de bloc, deci ceva loc de muncă sezonier; mai merg şi ceva servicii de transport; construcţie de fîntîni etc. Mare parte din clasa de mijloc la care visează Hostiuc e constituită exact de sistemul politic la care strîmbă din nas – grămada de firme cliente pe bani publici, funcţionari de rangul 1 şi 2, ăia sînt grosul clasei de mijloc. Nu ştiu dacă sînt studii despre cît din clasa de mijloc e produs din banul public şi cît din cel privat, ieşit strict din spirit de iniţiativă şi competiţie. În cazul bogaţilor, situaţia e simplă: banul public, diverse monopoluri oferite cu sprijin politic au produs bogaţii României şi profiturile uriaşe ale unor companii străine.
• Luptătorii cu răul. Sînt destui care vor cu votul lor să facă exorcizare. Pînă la urmă, editorialistul ZF repetă un clişeu supărător: acela că există români prea uşor de cumpărat. Şi invită românii “de calitate” să anihileze votul românilor de categoria a doua care nu se lasă mituiţi. Românul din clasa de mijloc e invitat să-l exorcizeze prin vot pe ăla amărît care ia litrul de ulei şi kilul de făină. E o discuţie mai dură de făcut – pentru că românul curat şi frumos e şi el produsul aceluiaşi sistem care l-a distrus pe românul sărac şi şpăgar.

Din aceste linii de atac (strînse de Hostiuc într-un singur articol, de aceea am spus că e bun, nu atît pentru conţinut, cît pentru sinteza clişeelor despre clasa de mijloc) reiese concluzia principală: votul e cheia de boltă a democraţiei. Or, votul a ajuns ca un click. Şi, ca şi clickurile de pe net, poate fi cumpărat. Acolo nu se mai supără nimeni, e business cică (deşi tot o viciere a mitului dmeocratic al pieţei e).

P.S. Moţiunea. Încep să cred că trîntirea lui MRU rămîne singura şansă a puterii de a arunca opoziţia în confuzie. Pică guvernul? Nebunie înainte de locale. Frecuşuri cu guvernul provizoriu. PDL intră în “opoziţie”. Scandal, nebunie. Încep să-mi doresc să nu pice. Încă 4-5 luni nu murim:).

Update: Surprizele sînt două: prezenţa foarte mare la vot (se estima o prezenţă mult mai slabă); şi rezultatul foarte bun obţinut de Marine LePen. (Le Monde) Pentru comunişti, rezultatul de peste 11% e totuşi bun, dacă ne uităm la ultimele rezultate. Cineva observa că mai sînt şi alte concluzii adiacente: un număr mare de francezi care vor în afara Euro, dacă stăm să le judecăm repartizarea voturilor.

• şi Melenchon, şi mesaje din Frontul Naţional (Jean-Marie, tatăl lui Marine) – îndeamnă la vot anti-Sarkozy.

Update: Alte estimari, France 2:

UPDATE: Rezultate intermediare (estimare CSA pt. i-Tele):

Hollande – 29.30%

Sarkozy – 26.00%

LePen – 18.20%

Melenchon – 11.10

Bayrou – 9.10

UPDATE: Estimari provenind de la ministerul francez de Interne si citate de cotidianul belgian L’Echo in editia electronica: Hollande 27%, Sarkozy 25,5%, Le Pen 16%, Mélenchon 13%, Bayrou 10%, notează Hotnews.ro.

Institutul de sondare CSA ofera urmatoarele estimari: Hollande 29%, Sarkozy 25%, Le Pen 17% si Melenchon 12%. (sursa)

La ora 17.00, 70,59% prezenta la urne. Două arene. Hollande vs. Sarkozy, oamenii care vor merge cel mai probabil în turul al doilea (se învîrt pe la 25%). A doua arenă, creată oarecum artificial de media, dar şi de retorica prezidenţiabililor: Melenchon vs. Frontul Naţional cu Marine LePen (se învîrt pe la 13%). Mai e apoi Bayrou, tatăl indecişişilor “de mijloc”. Un Poutou anticapitalist care e întrebat tot timpul de ce nu a făcut front comun cu Melenchon. Şi alţi exotici.

Cele mai multe discuţii din ultimele zile s-au purtat în jurul “nehotărîţilor”, în număr foarte mare la aceste alegeri. Nu doar nehotărîţi, ci cetăţeni dispuşi să-şi schimbe votul radical pe ultima sută. Sînt, conform unei serii de sondaje, citate de Le Monde, 48% “changeurs”. Vîrsta e definitorie pentru acest grup. Cei mai în vîrstă sînt foarte hotărîţi. Între 18 şi 24 sînt cei care pot schimba rapid macazul.

Cam unul din doi alegători şi-a schimbat părerea în ultimele şase luni. Ceea ce duce imediat la o retorică anti-politică, la critica unor candidaţi obsedaţi de imagine, la fabricarea imaginii de către media etc. Sau la lipsa subiectelor care interesează cu adevărat cetăţenii francezi.

O altă observaţie ar fi de făcut pe marginea comentariului semnat pe blogul personal de Victor Ponta. El alunecă în clişeele pe care le auzeam de la dreapta pe cînd ieşea Obama preşedinte: “aoleo, a ieşit PSD-ul în America”. Cam tot aşa stau lucrurile dacă compari Sarkozy cu Băsescu sau cu Viktor Orban. Ce ar fi trebuit să vadă mai curînd ar fi frontul de luptă deschis în interiorul stîngii şi vederea critică la adresa unor soluţii social-democrate. Victoria lui Hollande, dacă va veni, nu va fi una prea plină de glorie – va cîştiga anti-sarkozismul, aşa cum anti-băsescianismul va aduce multe voturi din oficiu pe aici. O fi o veste bună pentru politicieni, pentru noi nu prea, valurile astea ascund de obicei gunoiul sub preş. (O intrebare pentru un viitor premier responsabil: daca, cine stie, cistiga Sarko, cum o sa vorbesti cu un “bufon”?).

Intermediare spun că Sarkozy o va fura mai adînc decît pronosticurile. Revin după rezultate.

• Prima  partea  sedintei de azi de guvern s-a discutat despre aceasta chestiune. Toti suntem adeptii axiomei care defineste sacralitatea proprietatii
• Cu totii suntem de acord ca o restituire trebuie sa se faca in integrum
• Realitatea spune ca dupa 20 de ani de bataie de joc suntem pusi la colt
• Aceasta plafonare da o sansa tuturor celor care nutresc speranta de a fi despagubiti pe un interval de timp confortabil in raport cu resursele statului
• Eu vad termenul de 12 iulie si faptul ca Romania nu va putea plati atat de mult.
• Eu nu am de ales, stiu ca decontez 22 de ani de retorica electorala

Motiv pentru afirmarea a două poziţii “de dreapta”:

• Crin Antonescu, de o parte, împreună cu alţi fundamentalişti ai restituirii (şi, evident, împreună cu foştii proprietari) au acuzat “asta nu e dreapta”.
• Şi a mai existat o poziţie, cea a susţinătorilor unui soi de autoritarism, a tranşării problemelor cu orice preţ. Aveţi aici exemplul Tapalagă:

Am vazut la MRU un amestec straniu de Traian Basescu si de Emil Constantinescu, de curaj sinucigas si de narcisism suparator, ceva solar si ceva intunecat.

Avem aici dreapta? Avem liberalism? Nu, avem noua religie a austerităţii. Ce i se pare lui Dan Tapalagă “lumini şi umbre” e de fapt o simplă chestiune de ajustare: nu mai avem bani de drepturi, de principii?, asta ar fi pe scurt ce spune premierul. Sincer, eram ceva mai liniştit cînd luau măsuri neoliberale clasice, minimalizarea statului, introducerea pe larg a privatului în zona sănătate-educaţie. Măcar ştiam de unde să-i iau. Acum însă asistăm la o ajustare importantă a propriilor lor imperative. Cedează rapid pentru că orice ezitare e o formă de slăbiciune.

Mulţi îl înjură şi acum tot pe Iliescu. Însă aici MRU are ceva dreptate. Ce se întîmplă acum e şi rezultatul unor ezitări ale începuturilor postrevoluţionare. Nu ştiu dacă celelalte ţări din blocul estic au luat decizii corecte (plafonare, restituire rapidă şi cu limită), ce ştiu sigur e că după 1990 Iliescu a ezitat în acţiune şi, ca de obicei, doar a vorbit. Acum e acuzat că vorbea contra sfinţeniei proprietăţii. Adevăratul reproş e că n-a închis rapid afacerea “restituirea”, în maximum 3 ani de la revoluţie, cu stabilirea unor despăgubiri importante, dar nu indecente pentru cei care au fost deposedaţi.

Tot ce a apărut după momentul 1990 a fost un abuz pentru răscumpărarea unui alt abuz. Încăpăţînarea restituirii integrale ce-o fi vrut să însemne? Că am vrut să dezgropăm interbelicul la fotografie după 50 de ani? Eventual cu tot cu Antonescu (Ion) la putere dacă s-ar fi putut?

Paranteză. Am cunoscut şi cunosc mulţi oameni ale căror familii au fost lăsate fără agoniseală de comunişti şi care au recuperat averi importante. Am cunoscut şi oameni care n-au mai putut recupera nimic pentru că n-au avut bani destui să se tîrască prin tribunale acum. Am cunoscut însă şi un om care a condus un combinat cu mii de angajaţi, un tehnician extrem de apreciat, a lucrat vreo 30 de ani pînă la revoluţie. În anii 70 i s-a repartizat un apartament într-o vilă cu un etaj unde mai stăteau două familii. După 1990 a fost evacuat nici măcar de proprietari, ci de un baştan al acelui oraş de provincie care cumpărase litigiul. Abia a primit, după mult scandal,  un apartament mult mai modest în schimb. Şi cu ăsta a rămas după o viaţă de muncă intensă şi de mare responsabilitate.

Ce mă întristează şi cînd aud un premier tînăr (şi istoric pe deasupra) e că nu vede viciul profund al retrocedărilor, viciu care nu i-ar mînji cu nimic liberalismul asumat. Viciul nu stă în criza economică şi în faptul că nu mai avem noi bani şi terenuri de retrocedat. Problema nu e că nu mai avem bani pentru a plăti “păcatele”. Ci în faptul că nu am vrut să acceptăm în 1990 că trebuie s-o luăm de la zero, nu s-o luăm de la “paşopt”.

MRU a fost împins de austeritate să emită propunerea cu 15%. Dacă ar fi spus clar că a fost o greşeală însuşi fundamentul restituirii în integralitate, atunci i-aş fi apreciat fermitatea şi noul suflu lucid. Respectul pentru proprietate are prea puțină legătură cu abuzurile pe care le-a produs isteria restituirii în ultimii 20 de ani.

Austeritatea ne împinge iarăși către problemele acelui punct zero din anii 90: deși nu poate accepta, da, MRU trebuie să ia în serios noul-vechi dicton “nu ne vindem ţara”; şi tot aşa, dezbaterea restituirii revine într-un interesant punct zero în care tot ce mai poate fi făcut e să ne recunoaştem fundamentele greşite puse atunci (şi care acum îi vor abuza pe cei pentru care nu mai sînt bani de plătit).

Pe cine mai reprezintă PNL? E Antonescu chiar nejustificat isteric? De aici porneşte o analiză excelentă a lui Andrei State a liberalismului recent românesc, cu tot ce a afişat el mai doctrinar şi mai “intelectual”. Şi rezultatele unei priviri extrem de atente şi de aplicate sînt mai mult decît fertile. State nu se lasă impresionat de critica de pe poziţii de dreapta a lui Antonescu, nu crede că Antonescu a derapat şi că reproşurile dinspre dreapta ar avea vreun suport. Există o “formă cinstită” de reprezentare a burgheziei româneşti, fragile şi destabilizate cum o fi, de care Antonescu nu e tocmai străin. O parte din argumente, mai jos:

De ce insultele lui Crin Antonescu, un politician aflat, totuşi, în opoziţie, deci în linia a doua, sînt mai insuportabile decît injuriile venite din partea puterii, căci şi prin vocea lui Traian Băsescu sau cea a lui Teodor Baconschi s-au exprimat destule valori ferme? Ceea ce deranjează cu adevărat în declaraţiile publice veninoase ale preşedintelui PNL este tocmai voinţa de a politiza din nou spaţiul public, altfel decît prin numiri în funcţii publice pe criterii politice. Iar repolitizarea a devenit insuportabilă pentru o clasă de mijloc obişnuită să gîndească totul cuviincios şi utilitarist.

Din această perspectivă, protestul lui Crin Antonescu împotriva desemnării unui premier cu rădăcini în zona serviciilor secrete denotă mai mult suflu democratic decît tot corul de binecuvîntări venit dinspre clasa de mijloc, satisfăcută de faptul că, în sfîrşit, unul de-al lor (tehnocrat, profesionist, intelectual) exercită puterea cum ar face-o şi ei: arogant şi totodată servil.Cît priveşte Partidul Naţional Liberal, în ciuda tuturor scăderilor trecute şi prezente, se poate spune că e ultimul moştenitor public al burgheziei româneşti. Iar acest lucru se vede nu în păstrarea atributului „naţional” din titulatura partidului, ci în felul în care acest partid funcţionează. Amintind de solidaritatea şi egalitatea de clasă a burgheziei, al cărei revers, cum bine se ştie, nu e decît invidia faţă de aristocraţie şi dispreţul faţă de proletariat, PNL este încă un partid (relativ) unit de interese comune, în interiorul căruia se mai face şi politică: nişte oameni (practici) se înfruntă şi se înfrîng mai ales prin intermediul limbajului. Cu toate că dezbinările şi răzbunările au fost necruţătoare, în perioada postcomunistă nimeni nu a reuşit să domine arbitrar acest partid, cum s-a întîmplat, spre exemplu, cu organizaţia politică a lui Ion Iliescu sau cu cea a lui Traian Băsescu; iar faptul că cel mai bogat om al ţării nu reuşeşte să controleze PNL, fiind chiar ameninţat cu excluderea, dovedeşte că există în continuare un spaţiu politic neastupat încă de bani. (integral aici)

Breivik şi instigarea

Toată lumea (şi restul lumii, nu doar România) difuzează cu nesaţ detalii din procesul criminalului odios, Breivik. Se relatează despre cît neînduplecat e, ce mîndru e de faptă şi cum a plîns cînd şi-a văzut filmul. Şi face prozeliţi. Au apărut unii de prin parlamentul României imediat după crime. Aşa că nu mă mir că apar unii noi cu diverse instigări la crimă de-a dreptul (unul de-a dreptul odios, aici). Nu mă miră comentariile odioase şi anonime de susţinere din subsolul articolelor. Dar e grav că şi texte asumate de instigare la crimă, cum e cel citat, îşi văd liniştite de treaba prozelitismului.

Alcoolul este vorbă multă. Şi e ca o cicatrice de vaccin, nu e frumoasă dar nu prea ai cum să scapi. Este lumea ceva mai veche, o rămăşiţă şi de patriarhat, şi de slujbă sigură, şi de cartier, şi de falocentrism, şi de studenţie ’80-’90. Alcoolul vine să hrănească organul distracţiei cetăţeneşti pe filieră dură, de la rădăcini în sus. Alcoolul rural care a stropit mii de cazane, oale, butoaie din fundul curţii a trecut uşor la oraş; de la fabricaţie proprie, la cîrciuma ieftină de cartier. Drogul de diverse tipuri vine pe filieră glamoroasă, pop-rock, e anticorp contracultural fabricat de sus în jos. A ajuns încă o modalitate de a desemna lucrătorul upper middle class select de restul ţăranilor care bagă alcool şi legale. E drogul fin al clasei de mijloc corporatiste care a mai găsit un motiv să se „diferenţieze” şi să nu fie cumva cocalară.

Iarba e drogul pe „drepturi de autor”. Alcoolul e sindicat şi carte de muncă, dar e şi haos legalizat. E un drog stimulent, cauzator posibil de dezastre familiale, de ruină personală, dar cam orice consum în exces te poate distruge. Alcoolul distruge familii. La fel le pot distruge bigotismul, drogurile, cariera. Ca să nu mai vorbim că nimic nu se compară cu pierderea slujbei. Bei pentru că ai pierdut jobul sau pentru că-l ai? Ultima variantă e cea pe care o reţin idilic. Alcoolul e job sigur, e consum vesel, controlat. Alcoolul înseamnă şi ceva fight, certuri interesante între adulţi. Pe Drumul Sării am asistat într-o seară la o aprigă discuţie la o bere în picioare între doi muncitori în construcţii care dezbăteau dacă e bine sau nu să vină China peste noi. Unul ţinea cu americanii. Celălalt îi aştepta pe chinezi să vină să rupă în scheme kungfu masoneria şi băncile. Îi prefer certîndu-se decît adormiţi complet de un joint. Nu-i vreau adormiţi pe oamenii ăştia, nu ştiu să explic de ce.

Alcoolul e un mecanism pe care-l ţin foarte mulţi sub control pentru că e un drog care se învaţă uşor şi care te integrează. Cînd îl cumperi, plăteşti accize, ajuţi şi statul. Ăia care nu beau şi nu fumează sînt adevăraţii evazionişti – un evazionist fiscal (muncitor la negru pe trei lei) plăteşte totuşi o taxă la sănătate cînd bagă nişte tutun cu alcool. Băutul şi fumatul sînt, practic, în societatea noastră din ce în ce mai exclusivist-fascistă, ultima formă de prezenţă de demn-plătitor-de-taxe pe care o mai poate avea un cetăţean. Alcoolul e ca benzina, pune totul în mişcare. Dacă plăteam accize pe haşiş, poate băgam mai mult. Aşa, consum doar dacă mă serveşte vreunul mai tînăr sau mai pus pe fapte mari.

Alcoolul mai respectă o dorinţă profundă a poporului meu: nu vrem droguri culturale. Ori bem, ori ne prefacem că facem cultură şi că avem tripuri, că vedem un şarpe mare, lung de nu ştiu cîte mile? Altă dorinţă profundă: nu vrem droguri ilegale. Succesul legalelor arată cuminţenia socială extraordinară a copiilor noştri. Noi nu băgăm pe gît decît ce e aprobat de mase largi şi eventual „legalizat”.

Alcoolul e şi o formă de revendicare de la o anumită generaţie. Asta e, am o vîrstă, nu mai pot să dansez fără să se prindă ăia din jur că m-am născut imediat după Marele Cutremur din ’77. Cu muzica mă mai pun la punct cît de cît, dar am strîns deja giga de informaţie pop pe care unul de 20 de ani se pişă. Cu pastile, ierburi,  ciuperci nu prea mai am răbdare. E ca şi cum aş asculta muzică exact cît un adolescent pasionat în ziua de azi. Scuze, prea tîrziu, am consumat perioada mea de obsesie. Psihicul cică e format de copilărie. Dar toată lăbăreala numită distracţie, divertisment, hăhăială în general se formează imediat după 14 ani. Atunci se imprimă muzicile vieţii, cărţile – cine poate să se mai apuce de citit dacă n-a făcut-o în adolescenţă? – stilul în care bei, dansezi, fuţi, cucereşti, eşuezi, concurezi. Se schimbă destul de puţine după 20 de ani în matricea consumului de extatice.

Adolescenţa, perioada de cea mai mare frecangeală în infotainment, este şi cea care te ştanţează pe vecie. Nu refuz mai niciodată un fum. Dar nu mi se pare complet decisiv şi satisfăcător ca nişte beri. Şi ceva tărie. Şi cu băieţii şi fetele. Şi cu vorbărie, discuţii, tăceri amărîte, dialog nonstop – o mare reuşită pentru un antisocial cu limba legată de obicei.

Aş putea identifică o preferinţă pentru alcool exact din conflictul prezentat frust şi simpatic în piesa pusă de Sociu, de la The Streets. De acolo reiese clar că e o bătălie pierdută între două extazuri ale statului bunăstării postbelic. Valurile de alcool din anii ’50 au căpătat competiţie politică prin valurile de droguri. Esenţa îi alta. Şi una şi alta sînt droguri ale bunăstării pierdute. Sînt anestezice acum. Pînă la urmă, cred că esenţa e să ne mai şi trezim.

Well fare state-ul. Nostalgia e deci autentică. Dar la fel şi revoluţia drogurilor de mai tîrziu. Pentru că tot acolo își are rădăcinile. Adevăratul război rece s-a dat între contracultura eliberării halucinogene şi sexuale şi cultura macho-cosmonautică bine conservată în tărie. Războiul între cele două e nostalgic. Alcoolul avea în plus o esenţă militaristă, de iniţiere, macho pînă la dumnezeu. Nu de aia ţin la alcool, ţin din tot restul de motive: că totuşi e cel mai popular drog şi că mulţi îl consumă mai mult decît interesant şi înţelept. Excesele sînt excepţii. Cînd va ajunge şi iarba la înţelepciunea asta pe aici, cînd se va scutura de toată greutatea popculturală, poate o să înceapă să aibă un destin mai interesant. Dar nici n-aş proclama supremaţia ierbii, aşa ca un soi de Fukuyama divizia halucinogene.

Ironia supremă e că am crescut în popcultura drogurilor fără să am vreo idee exact de consum intens. Nu înţelegi dacă nu consumi? Habar n-am. Asta cu excesul de droguri din motive culturale ar semăna cu dopaj intens pentru un fotbal cu băieţii pe maidan. Nu pot să-l înţeleg pe Cobain pentru că n-am băgat de alea grele? Ba eu cred că a mers uns şi cu un păhărel de orice.

Aşadar, dragă Dan Sociu, pînă la urmă preferinţa pentru alcool e şi o formă de consum al istoriei noastre recente, şi o împăcare cu destinul nostru de pînă acum. O dedicaţie din nişte ani pe care tot mai mulţi îi regretă fără să încerce să pună nimic comparabil în loc:

Capitalismul ca religie este titlul unuia dintre fragmentele postume cele mai penetrante ale lui Benjamin. După Benjamin,  capitalismul nu reprezintă doar, ca la Weber, o secularizare a credinţei protestante, ci este el însuși un fenomen religios, care se dezvoltă în mod parazitar pornind de la Creștinism. Ca atare, ca religie a modernităţii, el este definit prin trei caracteristici: 1. Este o religie culturală, poate cea mai extremă și absolută care a existat vreodată. Totul în interiorul său are sens numai cu referire la împlinirea unui cult, și nu relativ la o dogmă sau o idee. 2. Acest cult este permanent, este „celebrarea unui cult sans trêve et sans merci”. Nu putem distinge, în interiorul său, între zile de sărbătoare și zile de muncă, ci există o singură, neîntreruptă zi de sărbătoare, în care munca coincide cu celebrarea cultului. 3. Cultul capitalist nu este consacrat izbăvirii sau ispășirii unei vini, ci vinii însăși. „Capitalismul este poate singurul caz de cult non-ispășitor, ci culpabilizant… O monstruoasă conștiinţă vinovată care nu cunoaște izbăvire se transformă în cult, nu pentru a-și ispăși în acesta vina sa, ci pentru a o face universală… și pentru a-l captura, în final, pe însuși Dumnezeu în vină… Dumnezeu n-a murit, ci a fost încorporat în destinul omului.”

Tocmai pentru că tinde cu toate forţele sale nu către izbăvire, ci către vină, nu către speranţă, ci către disperare, capitalismul ca
religie nu vizează transformarea lumii, ci distrugerea ei. Iar dominaţia sa în timpul nostru e atât de totală, încât până și cei trei
mari profeţi ai modernităţii (Nietzsche, Marx și Freud) conspiră, după Benjamin, cu el, sunt solidari, într-un fel sau altul, cu religia
disperării. „Această trecere a planetei om prin casa disperării în solitudinea absolută a traseului său este ethos-ul pe care îl defi -
nește Nietzsche. Acest om este Supraomul, adică primul om care începe să realizeze în mod conștient religia capitalistă.”

Dar și teoria freudiană aparţine sacerdoţiului cultului capitalist: „Refulatul, reprezentarea păcătoasă… este capitalul, căruia infernul inconștientului îi plătește dobânda sa”. Iar la Marx, capitalismul„cu interesele sale simple și compuse, care sunt o funcţie a vinii…
se transformă imediat în socialism”.

Să încercăm să continuăm refl ecţiile lui Benjamin din perspectiva care ne interesează aici. Vom putea spune, atunci, că sistemul
capitalist, ducând la extrem o tendinţă prezentă deja în Creștinism, generalizează și absolutizează pretutindeni structura separaţiei care defi nește religia. Acolo unde sacrifi ciul marca trecerea de la profan la sacru și de la sacru la profan, dăinuie acum un unic, multiform și neîntrerupt proces de separare, care investește orice lucru, orice loc, orice activitate umană pentru a le despărţi de ele însele, și care e total indiferent faţă de cezura sacru/ profan, divin/ uman. În forma sa extremă, religia capitalistă realizează forma pură a separaţiei, fără să mai aibă ceva de separat. O profanare absolută și fără reziduuri coincide acum cu o consacrare tot atât de vidă pe cât de integrală.
Și tot așa cum, în cazul mărfi i, separaţia este inerentă formei însăși a obiectului, care se scindează în valoare de întrebuinţare
și valoare de schimb și se transformă într-un fetiș de neatins, în același mod astăzi, tot ceea ce e acţionat, produs și trăit – chiar și
corpul uman, chiar și sexualitatea, chiar și limbajul – este separat de el însuși și dislocat într-o sferă separată care nu mai defi nește
vreo diviziune substanţială și în care orice întrebuinţare devine imposibilă pentru totdeauna. Această sferă este consumul. Dacă, așa
cum s-a mai spus, numim spectacol faza extremă a capitalismului, pe care o trăim astăzi, în care fi ecare lucru este expus în separaţia
sa faţă de el însuși, atunci spectacolul și consumul sunt cele două feţe ale aceleiași imposibilităţi a întrebuinţării. Ceea ce nu poate
fi întrebuinţat este, ca atare, consemnat consumului sau exhibării spectaculare. Dar asta înseamnă că profanarea a devenit imposibilă (sau că ea cere, cel puţin, procedee speciale). Dacă a profana înseamnă a reda întrebuinţării comune ceea ce a fost separat în sfera sacrului, atunci religia capitalistă în faza ei extremă vizează crearea unui Improfanabil absolut.

GIORGIO AGAMBEN (n. 1942), filosof italian. A studiat la Roma, Paris şi Londra şi a predat în Italia (la Universităţile din Macerata şi Verona), Statele Unite ale Americii (la Universităţile Berkeley, California şi Northwestern, Evanston) şi Germania (la Universitatea Heinrich Heine din Düsseldorf). În prezent, este profesor la Institutul Universitar de Arhitectură din Venezia, la Collège International de Philosophie (Paris) şi la European Graduate School (Saas-Fee, Elveţia). Printre scrierile sale se numără: Stanze. La parola e il fantasma nella cultura occidentale [Stanze. Cuvânt şi fantasmă în cultura occidentală] (1979), Idea della prosa [Ideea prozei] (1985), La comunità che viene [Comunitatea care vine] (1990), Homo sacer. Il potere sovrano e la nuda vita [Homo sacer. Puterea suverană şi viaţa nudă] (1995), Quel che resta di Auschwitz. L’archivio e il testimone [Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva şi martorul] (1998), Il tempo che resta. Un commento alla «Lettera ai romani» [Timpul care rămâne. Un comentariu al «Epistolei către romani»] (2000), Stato di Eccezione [Starea de excepţie] (2003), Profanazioni [Profanări] (2005), Il regno e la gloria. Per una genealogia teologica dell’economia e del governo [Împărăţia şi gloria. Pentru o genealogie teologică a economiei şi a guvernării] (2007), Signatura rerum. Sul Metodo [Signatura rerum. Despre metodă] (2008), Il sacramento del linguaggio. Archeologia del giuramento [Sacramentul limbajului. Arheologia jurământului] (2008).

Suzanne Collins face în Jocurile foamei altceva: insistă pe descrierea mizeriei în opoziţie cu un stat glamouros-poliţienesc şi pe formulele de supravieţuire (eroina principală poate să iasă din oraşul îngrădit şi să vîneze). Adolescenţii nu se hăcuiesc de plăcere sau de disperare. Cred că algoritmul care i-a făcut romanele lui Collins atît de iubite a fost: adolescenţă, deci responsabilitate,  deci revoltă, deci moarte.

A doua mare lovitură pe care o dă Collins nu e nici stilistică, nici de inovaţie narativă, ci ţine de o chestie de aparent detaliu. Cînd Katniss şi prietenii săi intră în lumea Jocurilor foamei, încă de la bun început trebuie să se prefacă, trebuie să găsească „populismul corect” pentru a păcăli autorităţi, telespectatori şi a scăpa cu viaţă.

De ce am citit dintr-un foc cele trei volume pentru puberi? Pentru că autoarea e evident expertă în reality show. Îmi place ce face cu „camera”. Personajele ei nu sînt eroice neapărat, sînt şmechere în faţa camerei. Se prefac că iubesc, că sînt romantice. Se prefac pînă şi cînd sînt rănite de moarte. Singurul atu al săracului pus pe revoltă este prefecătoria şi folosirea camerei de luat vederi ca armă. „Capitoliştii” se distrează cu ei, dar distracţia îi va costa scump. Deşi joacă tot timpul roluri, eroina Katniss rămîne o figură autentică.

Şi tocmai asta nu se poate reda în film. Am văzut ecranizarea şi tot ce era prefăcătorie şi melodramă în carte se transformă inevitabil în Hollywood. Cel mai greu e să te prefaci că te prefaci. Jennifer Lawrence (a jucat excelent în Winter’s bone) e aleasă însă perfect: băieţoasă, nu întotdeauna sclipicioasă şi cu mişcări de tipă prea înaltă, combinaţie de ezitare şi siguranţă în mişcări. Deci merită văzut şi filmul, cu ceva răbdare. Nu va fi fenomen Twilight, clar. Nu sînt destui pectorali goi. Dar e deja un fenomen de masă. Ceva mai interesant şi pentru lumea plicticoasă a adulţilor.

„Adulţii şi-au pierdut încrederea în adolescenţi”. Aşa începea filmul lui Kinji Fukasaku, Battle Royale, după romanul lui Koushun Takami. Suzanne Collins vede în adolescenţi nişte monştri de luciditate şi nişte posibili revoltaţi autentici, deşi au capul plin de reality-show-uri.

Recenzie integrală pe elefant.ro

P.S. Iar l-am suparat pe Fumurescu. Nu înţelege de ce mai ascultăm un om care a fost dat afară din biserică. Eu nu înţeleg cum poate să treacă aşa uşor peste faptele povestite care au dus la excluderea acelui om din sistem.

Casian Pandelică şi-a exercitat meseria de preot în comuna Reviga, judeţul Ialomiţa timp  de şapte ani, dar în 2011 a fost caterisit (răspopit) pentru neascultare. Deşi a fost expulzat de BOR, preotul Casian a fost urmat de enoriaşii din parohia Reviga şi astfel,  întreaga parohie s-a rupt de BOR, ieşind de sub autoritatea acesteia şi constituindu-se într-o comunitate religioasă autonomă fără personalitate juridică. Preotul Casian a continuat să slujească în biserica parohiei Reviga până când a fost expulzat în urma unui act judecătoresc pe care el îl consideră abuziv şi ilegal. Acum, biserica din Reviga este înconjurată în permanenţă  de jandarmi, iar el ţine slujbele religioase la el acasă. Timpul şi-l împarte între activitatea religioasă, muncile agricole şi discuţiile infinite cu avocaţii pe marginea proceselor intentate de episcopie.  „Nu există libertatea de religie şi de conştiinţă în statul român. Există exploatare din partea BOR, care se reflectă foarte violent la nivelul cetăţeanului. Sintagma aceea că biserica e stat în stat nu poate sa funcţioneze într-un stat de drept, nu putem vorbi de enclave legislative”, crede Casian Pandelică, care pe lângă Facultatea de Teologie de la Piteşti a absolvit în 2002 şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA, Bucureşti.

(…)

Într-o dimineaţa, marţi 27 martie, la orele 7 jumătate dimineaţa au venit din nou episcopia cu protopopul şi cu un grup de scutieri, mascaţi, poliţie de proximitate, tot felul de echipaje. Eu nu eram în localitate. Clopotarul a anunţat oamenii din sat trăgând clopotul, exact ca în 1907 când lua foc satul. Au venit vreo sută de oameni, opunând rezistenţă în faţa trupelor de jandarmerie, s-au aşezat în faţa bisericii şi au blocat porţile. Văzând că oamenii au blocat intrarea jandarmii au tăiat gardul…cel mai curios e că jandarmii nu ascultau de şefii lor, ci de protopop, toată acţiunea se transferase  în subordinea protopopului. După ce a fost spart gardul, oamenii s-au retras atunci pe treptele bisericii, cu menţiunea că la poartă jandarmii au abuzat pe cineva care şi-a prins mana în gard şi au tras până erau să îi rupă mâna. Apoi, pe treptele bisericii a urmat episodul doi de violenţă… o anumită doamnă, brutalizată fiind, si-a scrântit un picior şi din cauza şocului a făcut şi o criză de inimă…astfel încât a fost necesară chemarea ambulanţei pentru ambele persoane. Încet-încet, jandarmii i-au săltat pe oameni pe sus cu japca şi au spart uşile bisericii, încuietorile, tot, şi s-au apucat de inventariat – un inventar de preluare, practic – şi au instalat un sistem de alarmă propriu, încuind apoi uşile bisericii. Temeiul legal pe care au mers a fost acest HG 53/2008 care spune că parohia este sub directa jurisdicţie a BOR, dar jurisdicţia e una, proprietatea e altceva. Mai mult decât atât, ai jurisdicţie asupra unui bun atâta timp cât faci parte din acea formă de organizare, din acel cult. Dar, o dată ce te-ai rupt, nu poţi să vii să iei oamenii pe sus prin abuz.

(…)

Particularitatea mea e că la Slobozia avem un episcop – Victor Grifoni  (Vincenţiu Ploeşteanul), o persoană greu de înţeles prin prisma trăirii ortodoxe…Faptul că el e episcop a influenţat foarte  mult situaţia, pentru că el vine cu o experienţă destul de violentă dobândită de la patriarhie şi nu încearcă nici într-un fel o legitimare a funcţiei sale prin credincioşi, ceea ce este şi firesc, pentru ca în funcţiile acestea de conducere în care ei se numesc ei sunt numiţi de sus în jos. Dânsul a  fost investit de PDL, dovadă că la investirea lui a fost prezent şi Traian Băsescu şi alţii. Orice episcop – ca sa vedeţi legătura dintre politic şi religios – este investit cu acordul Primului ministru şi este asimilat secretarilor de stat, inclusiv ca şi salarizare.

(…)

Şcolile nu aduc bani, şcolile  consumă bani, a investi în educaţia şi viitorul copiilor pentru Guvernul României nu este o afacere de interes. Cât timp, dacă ai construit o biserică, aceasta iţi aduce beneficii electorale şi avantaje materiale. Bisericile produc bani, şcolile şi spitalele nu, şi atunci haideţi să ne umplem de biserici! (interviu integral aici)

BOR cunoaște o perioadă de expansiune managerială, de reglare a fluxului banilor, dar asta e dublată de o și mai mare lipsă de transparență în legătură cu banul și bunul public și mai ales cu proprii enoriași. Preoții care vor să miște lucrurile într-o direcție ceva mai progresistă sînt aspru pedepsiți. De succes par invectivele la adresa enoriașilor tabloidizați. Însă biserica trebuie să producă din ce în ce mai mulți oameni interesați de enoriași și cu priză la probleme stringente, nu la bancomat: exact cum recomandă Daniel în pastorala de anul acesta – crede cineva ce spune?

P.S. Biblia Adevărul Un scandal cît casa pentru că BOR a dat un comunicat prin care anunța că Biblia distribuită de Adevărul e “neoprotestantă”. Adevărul a replicat printr-un comunicat al lui Peter Imre că Biblia e una. Un atac aiurea cum că nu e aprobat ortodoxă “traducerea”. Şi un răspuns slab. Nebunia asta mi-a amintit de un alt scandal din 90 cînd preoţii ne sfătuiau bunicii şi părinţii să nu ne lase să ne uităm la un desen animat pentru că era “adventist” (era despre o călătorie în timp în diverse episoade biblice etc.).

Text iniţial

Laurenţiu Streza, mitropolitul Ardealului, face carieră TV cu pastorala de anul ăsta (integral e aici). Mi se pare utilă o analiză pe text a acestei pastorale populiste, în paralel cu pastorala managerială patriarhului Daniel. Există o diferenţă. Streza e mai intens-populist, critică media, pare că e mai lipit de realităţi, dar mesajul pe care-l transmite e şi mai conformist şi conservator. Daniel, în stilul său managerial, este mai interesant în mesaj. Să vedem diferenţele.

Pasajele care au făcut carieră deja din pastorala lui Streza:

Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări.

Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim. Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Deci condiţiile precare de vieţuire şi supravieţuire duc cumva la mînjirea sufletească. Vina fiind mediatică. Tabloidul are rolul important de calmare a spiritelor. Sînt tot felul de învăţaţi mai mult sau mai puţin conspiraţionişti care spun că rolul divertismentului e unul de anestezic, nu doar de amuzament. Streza confirmă involuntar cu un pasaj imediat următor pe care presa nu-l mai citează, dar care e mai mult decît important în context:

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia.

Ştim, e greu, mergeţi să munciţi în alte ţări, copiii rămîn acasă şi se uită trişti la Capatos. Asta e pentru că sînteţi păcătoşi şi pentru că presa vă oropseşte. Dar nu vă revoltaţi că nu rezolvaţi nimic. E de ajuns să închideţi televizorul.

Pastorala lui Daniel

Daniel deschide în primul rînd o temă cu adevărat actuală. Sănătătatea. Pomeneşte de şomaj. Toate în strînsă legătură cu parteneriatul cît mai strîns stat-biserică (parteneriat din care, normal, mai pot apărea şi alte beneficii). Dar măcar enunţă cu acurateţe probleme: e şomaj, spitalele s-au împuţinat.

Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. Din cauza crizei economice, spitalele s-au rărit, medicii s-au împuţinat, medicamentele s-au scumpit, iar bolile s-au înmulţit. În acest context nefericit, prin proclamarea anului 2012 ca An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor, Biserica noastră încearcă totuşi să contribuie mai mult la alinarea suferinţei atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească şi pastorală (mai ales Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală (cabinete şi centre medicale), inclusiv printr-o cultură medicală a populaţiei, prin care oamenii sunt sfătuiţi să preţuiască mai mult darul sănătăţii, evitând bolile, şi să fie recunoscători faţă de persoanele care îi ajută să se vindece, mai ales când ei singuri, din cauza sărăciei, nu-şi pot plăti consultaţiile sau medicamentele.

În acest sens, pentru alinarea suferinţei şi pentru cultivarea sănătăţii este nevoie nu numai de o mai intensă cooperare între Stat şi Biserică, ci şi de conlucrare între diferite instituţii şi organizaţii sociale şi de caritate, printr-o serie de programe pe care le-am putea numi solidaritate pentru sănătate.

Avem aşadar un mitropolit vedetă (s-a mai remarcat cu o invectivă la adresa unui vaccin), dar un patriarh mult mai subtil şi mai interesant în mişcări.

Unul îndeamnă la revoltă împotriva TV-ului, dar dezaprobă revolta de fond. Celălalt îşi anunţă în numele precarităţii economice şi sociale noi încercări de expansiune prin intermediul statului (sau al unor instituţii). Unul dă cu barda, unul construieşte o megacatedrală, dar vorbeşte despre precaritate. Îmi place mai mult Daniel.

MH în România

Da, Michel Houellebecq vine în România în iunie. Și știu că are fani serioși.

Nu există voce mai incisivă care să fotografieze mai bine clasa de mijloc din ultimii 20 de ani. Houellebecq însuşi e burghezul cinic, mereu mormăitor, uneori cu opţiuni comod controversate (anti-Islam, adică o formă de populism comod), cu un gust total pentru autovictimizare. Ce mai dă în plus, idei simple care să circule ameţitor printre cititori. Din Harta şi teritoriul ţii minte mai greu omorurile, dar n-ai cum să uiţi un tablou imaginar cu Bill Gates şi Steve Jobs, pictat de Jed, eroul principal din roman – “povestirea” tablourilor e, de altfel, o găselniţă interesantă. În Posibilitatea unei insule, mizeria vedetei macho cu iubită tînără, iarăşi, se impregnează mai eficient decît rama SF, cu clone şi naratori înseriaţi.

P.S. Am folosit în textul iniţial de foarte multe ori cuvîntul “interesant”. Îi mulţumesc lui argus că mi-a atras atenţia. Dau o bere dacă mai găsiţi vreun “interesant” în următoarea lună:).

Au reacţionat părţi din societatea civilă (vezi şi aici), s-au făcut dosare foarte bune despre dezbaterea pro/contra avort. Eu aş mai adăuga doar două observaţii.

1. Sînt preluate în presă fără prea mult discernămînt datele din “expunerea de motive” a acestei iniţiative, date mai mult decît îndoielnice. De exemplu, e şi Franţa trecută la ţări în care e obligatorie consilierea – iar aici sigur nu mai e aşa de minimum un deceniu (din 2001, consilierea pentru adolescente e facultativă în Franţa).

Şi mai îndoielenice sînt datele ProVita care dă un număr exact “22.178.906 de întreruperi de sarcină” (vezi Gandul). Să dai numărul “exact” în condiţiile pe care le ştim – avortul clandestin, femei călcate practic în picioare de decretul ceauşist – mi se pare o ofensă, mai mult decît propaganda fără scrupule anti-avort. Dar manipularea funcţionează perfect – vai, cîţi posibili români am fi avut!…

2. Se scrie clar în iniţiativă că vor fi angajaţi oameni care practic trebuie să facă o campanie anti-avort în aşa-numitele şedinţe de consiliere: să arată filmuleţe, să încerce să determine răzgîndirea pacientei. “Consilierul pentru criza de sarcina”, aşa se numeşte el, poate fi medic, psiholog sau asistent social. Cum poate un psiholog să se apuce să facă un adevărat joc al învinovăţirii cu pacienta fără ca atestatul să-i fie retras pe loc?, asta-i întrebarea. Asociaţiile de psihologi din România ar trebui să aibă o reacţie mult mai clară, mai ofensivă.

Consilierea facultativă e normală. Cine vrea poate apela la astfel de cabinete. Nu prea înţeleg de ce trebuie susţinute de stat. Biserici, asociaţii anti-avort de tot felul pot să-şi vadă de iniţiative şi fără bani de la stat (primesc oricum destui pentru catedrale şi biserici), şi fără să instituie o nouă birocraţie.

USL şi opoziţia eroică

USL îşi exploatează în continuare, cu din ce în ce mai ridicole efecte, condiţia de grupare “anti-tiranie”. De la centru poate s-o vinde bine impresia de uselistul victimă a regimului, dar din unele locuri din provincie arată complet altfel.

Vrancea. Sub domnia celebrului Oprişan – PSD are şi Consiliul Judeţean, şi primăria. În acelaşi timp, cu graţie şi pe bani, prin PDL s-au lansat contracost doi demnitari reprezentanţi de vîrf ai capitalului local: Plăcintă şi Mustea. Mustea e în echipa Ungureanu, “tînăr de succes”, Plăcintă deja îşi calculează ieşirea. Înţeleg că vorbeşte intens cu liberalii locali, nu m-aş mira s-o văd mutată – un bun cotizant nu poate fi pierdut doar din avînt anti-dictatorial.

Aşadar PSD-ul conduce. Au suferit de pe urma guvernării Băsescu? Ei spun că da. Dar şi gruparea Oprişan şi gruparea Plăcintă-Mustea au dus-o de fapt bine. Unii au folosit funcţii politice pentru acumularea de capital, puterea pedelistă a achiziţionat funcţii. Armonie deplină. (exemplu: Deszăpezirea vrînceană s-a făcut cu mari poticneli, dar cu beneficii frumuşele aduse de starea de urgenţă. Vă amintiţi probabil certurile Oprişan-prefect. Cearta a mărit preţul.)

Piaţa Unirii din Focşani. Făcută pe vremea comuniştilor, dar în 40 de ani cu un rol simbolic consolidat. Nu arăta rău deloc. Acum, mi se pare o ruină. Costurile au fost enorme. Dar rezultatele au fost jalnice: un sfert de parc decimat de nişte clădiri idioate, restul promenadei fiind prăfuită bine. Au scos vechile dale şi le-au înlocuit cu nişte plăci triste cenuşii. Dar asta e, poate cetăţenilor le place. Ce e sigur e că PSD-ul va cîştiga iarăşi alegerile. Cine sînt eu să le contest dorinţa?

Liceul Unirea

Chestia cu “şcoala altfel” m-a implicat şi pe mine puţin. Am fost la liceul unde am absolvit (Unirea, informatică) şi am vorbit cu liceenii. Am revăzut profesori dragi: Grigoriu, Popoiu, Capotă, Noană, Sârbu. Elevii, hiper-activi prin liceu (am trecut două zile la rînd şi agitaţia era totală), cu întrebări deştepte care ne-au surprins şi mine şi pe fostul meu coleg, acum avocatul Codruţ Balaş. Nu ne-a fost uşor să le vindem iluzia bărbaţilor adulţi şi stăpîni pe situaţie.

Gustul amar a venit din curtea liceului. Terenul de baschet şi terenul de fotbal erau înjumătăţite: au mai rămas o poartă şi un coş. Practic, în curtea liceului a apărut îngrădit un pătrat “retrocedat” (ştiţi schema: retrocedăm într-o parte, primăria îţi dă în altă parte etc). Proprietarul, un nesimţit care se crede cu gust probabil, a tras un gard de beton cu ceva cărămidă aparentă, să se “asorteze” cu liceul. E destul de trist să-ţi vezi liceul la fel de puternic, cu profi care încă mai au optimismul de altădată în condiţiile de azi, şi să vezi o bătaie de joc cît casa. Practic ieşi în curte în pauză şi vezi abuzul live. Altfel, demnitarii se laudă de cîte ori apucă, Unirea în sus, Unirea în jos…

Chişinău şi Spălătoria

Două zile şi în Chişinău. Am fost invitaţi cu siteul şi antologia Criticatac la o dezbatere în Spălătorie, un spaţiu underground perfect, cu o sală de teatru amenajată chiar lîngă o spălătorie Nufărul. Alături, un băruleţ simpatic.

Discuţia din prima seară, foarte profitabilă pentru cei care nu prea ştiu cu ce se mănîncă Moldova (cazul meu). Tema a alunecat rapid dintr-o zonă de prezentare a unor obiective de stînga urgente în România înspre diferenţele “ruşi” – “moldoveni”. Gazdele păreau sastisite de subiect, pentru mine a fost foarte interesant să văd cum încearcă oameni inteligenţi să se smulgă din opoziţii etnice simpliste şi să caute elementul comun pentru o critică valabilă, cu oareşce profit.

A doua seară: Clear History, de Nicoleta Esinencu. Trei actori comunică diverse date, mărturii, documente istorice despre omorîrea evreilor între Prut şi Nistru. Echipa lui Esinencu a adunat mărturii noi de la martori supravieţuitori şi le-a adus în faţa publicului. Simplu şi cu efect puternic. Esinencu e autoarea textului care a făcut scandal în România acum cîţiva ani, Fuck You, Europa (detalii, aici)! Acum, cu Spălătoria, aventura poate continua şi mai eficient.

Ce am reţinut eu din discuţie e o difuză senzaţie din diverse declaraţii fie ale ex-ministrului Cristian David, fie din ce mai lăsau reprezentanţii Jandarmeriei să se citească printre rînduri, că acea situaţie de încordare ridicolă care a produs abuzuri a fost produsă de o strînsă colaborare între organizatori români şi recomandări de afară. S-a vorbit chiar de o pierdere de suveranitate.

Evident, s-a ajuns de la abuzurile de acum 4 ani şi la abuzurile de acum cîteva luni din Piaţa Universităţii. Din păcate, discuţiile se termină mereu la fel. Dovezi clare de abuz dublate de figuri impasibile ale jandarmeriei care ştiu că au toată puterea de partea lor. (un raport al abuzurilor din ianuarie a fost alcătuit de APADORCH).

Obsesia autorităţilor, PREVENŢIA. Ultima oară cînd am fost la o întîlnire cu jandarmeria încercau să preîntîmpine practic orice protest spontan. Dar cel mai bine o spune un cetăţean prezent la întîlnire care mi-a trimis un text foarte bun despre ce a văzut la întîlnire şi despre reflexele jandarmereşti.

Un cetăţean:

Modern Times versus Timpuri Noi

Jandarmeria Română se felicită după fiecare caft aplicat în piețele publice. Am constat asta la fiecare ieșire publică a Jandarmeriei: „am preîntâmpinat”, „am reacționat și am reușit să ținem mulțimea sub control”. Am considerat asta ca o dovadă a apartenenței la un grup: ei sunt o categorie socio-profesională ușor marginalizată, iar aceste caste tind să dezvolte un acut simț de apartenență atunci când sunt supuse unui atac. Și uite-așa Jandarmeria iese public și  se recuză de la orice acuzație de abuz.

Luni, 2 aprilie, la Parlamentul României, încă o mostră de încordare a Jandarmeriei Române. Șeful Jandarmeriei Române, colonel Aurel Moise, s-a arătat public, în fața unei audiențe spumegândă după răspunsuri. Principalul motiv al acestei adunări a fost împlinirea a patru ani de la Marea Cafteala de la Timpuri Noi.  Atunci, Jandarmeria mascată și numeroasă a descins într-o hală și a luat la bătaie niște tineri strânși într-o incintă PRIVATĂ, pentru care au plătit vreo 30 milioane vechi, să se uite la filme documentare anti-NATO și să discute ei despre unele și altele. Jandarmeria a dat cu bastoanele în stânga și în dreapta, a tumefiat fețele tinerilor, a reținut la grămadă (inclusiv un reprezentant al unui ONG de drepturile omului, venit tocmai să ajute pe acei tineri) și au „restabilit ordinea”. Jandarmul Moise, pus în fața acestor povestioare, a întrebat retoric și domol dacă au solicitat autorizație pentru manifestație publică. La fel de retoric a fost întrebat de participanți cu privire la această informație: de unde știa domnul Moise ce aveau să facă după proiecții și discuții. Evident, aparatul de stat s-a mișcat, a interceptat și a decis că e mai bine să caftească la adăpost decât să vadă străinii cum statul, prin Jandarmeria Română, spumegă în piața publică. Și cam așa s-a încheiat episodul cu NATO.

Am trecut la evenimentele violente de pe stadioane. Întrebat de ce Jandarmeria are în sarcină implementarea unui regulament al FRF (avizarea bannerelor pe stadioane) și controlează suporterii de bannere, același jandarm Moise explică cum că, dacă bannerele sunt controlate, scade ricul de a izbucni incidente pe stadioane între suporteri. Eu am convingerea că suporterii sunt acum mai uniți ca niciodată în jurul bannerele anti Mitică. Iar intervenția în baza unei presupuneri este total aberantă și restricționează grav o serie de libertăți fundamentale, cum ar fi libertatea de exprimare. Și mai halucinant este un răspuns al Jandarmeriei Române dat organizației ActiveWatch cu privire la intervenția în forță la meciul România – Uruguay,  când jandarmii au dat cu gaze lacrimogene „preventiv”. Intervenția „a avut drept scop  stoparea incidentelor și a violențelor ce erau pe cale să izbucnească”. O analiza a textului indică lipsa violenței, deci intervenția fără fond. A preveni o presupusă violență prin intervenție violentă este, oricum ai explica-o, o chestiune profund lipsită de logică.

Cu privire la mitingul suporterilor Universitatea Craiova, jandarmul Moise atinge apogeul ridicolului. Jandarmul suprem susține că pozele care au circulat pe internet cu jandarmul ce se luptă, cu țigara în colțul gurii, cu un suporter, au fost trucate. Deci i-a băgat presa o țigară pe gât. Tot e bine că nu l-au lăsat în chiloți, că și asta poți face din photoshop. Cât despre bătrânul care avea urme de sânge, am fost înștiințați că era, de fapt, sânge vărsat de un jandarm, după ce ar fi fost mușcat de bătrân. Ale naibii proteze!

Totuși, jandarmul Moise a fost de-acord cu un aspect al discuției. Trebuie schimbată legea adunărilor publice.  Una dintre noile reglementări ar fi, după domnia sa, amenajarea unui loc special pentru jurnaliști la aceste adunări publice. Or, dacă e să o schimbe în această direcție, mai bine să o lase așa. Băgatul presei la țarc nu are nicio legătură cu democrația, iar Jandarmeria Română slujește, totuși, un stat democratic.

Tot la capitolul modificări, au fost propuse „etichetările” jandarmilor. Dacă tot ne luăm piciore în cap, să știm măcar ale cui sunt. Se pare însă că Jandarmeria are astfel de etichete, doar că „sistemul de prindere este cu arici”, deci le bate vântul și de-aia nu sunt pe piept!

Îi rugăm, pe această cale, pe toți protestatarii din Piața Universității, care au găsit ecusoane de jandarmi, să le returneze Jandarmeriei Române. Ar fi regretabil ca niște ostași ai patriei să fie sancționați pentru neglijență în relația cu uniforma. Căci alte sancțiuni nu se întrevăd prea curând.

Cum a răspuns Ungureanu în seara asta la provocarea lui Ponta, în întîlnirea cu Emil Hurezeanu? Repetînd spasmodic cîteva elemente cheie:

• e o chestie comunistă să spui “nu ne vindem ţara” – argumentul “comunist” arată o lene retorică de-a dreptul îngrijorătoare pentru un presupus virtuoz
• “nu sînt iritat” – ba aş zice invers uitîndu-mă la dvs. la TV: nu ştiţi să daţi senzaţia că nu sînteţi iritat.
• nu credeam să mai aud astfel de cuvinte din partea unui politician tînăr – MRU tot despre Ponta – mereu aluzii la trecutul întunecat – ca şi la CupruMin unde MRU a plasat tonalitatea ironică la adresa fabricii de sorgintea socialistă.
• “înapoi la şcoală să nu mai facem greşeli” – trimiteri la gafele incredibile ale lui Şova, dar ce legătură ar fi cu “cestiunea”?
• a comparat atacul lui Ponta cu un atac la etnie
• “vreau să mă ţină bine minte în seara asta” – despre Ponta. Aici m-a pufnit rîsul şi am mai dat puţin-puţin la Barcelona-Milan

Aşadar, o provocare posibil prostească a lui VP a dat naştere la o iritare de geek a premierului.

Din temele atinse una m-a iritat în mod special. Prin absenţa. Şi Hurezeanu trebuia să insiste să primească un răspuns. Este vorba despre Chevron. Moderatorul doar a deschis subiectul şi premierul care ştie tot a spus “nu ştiu”. Şi cu asta basta. Nu ştie deşi se urlă de ceva luni (şi nu doar eu, după ce Alexandre Spahiu ne propunea documentarul Gasland spre vizionare, ci mulţi alţi autori români pe care i-am citat pe aici) în toată presa.

Alte scene, “faze” care m-au pus în cumpănă:

• bucuria lui şi a lui Drăgoi care priveau cum cresc punctele Transelectrica pe bursă
• educaţia e “un dar, un cadou, o subvenţie”  – nu zău? dar de “un drept” ce spuneţi?
• singurul moment în care a jucat scena ezitării e cînd i-a enumerat Hurezeanu calităţile pe care le văzuse Pleşu în MRU. Dacă nu cumva cărţile prea multe l-ar putea ţine prea departe de realitate. O replică din G. Călinescu venea mănuşă: “să nu orbeşti, maică”.

Concluzia: aroganţă cît casa greu ascunsă şi deloc alimentată de argumentaţie adevărată, nu de poezii tehno-austere; confuzie gravă între propagandă neoliberală şi măsuri administrative sau dezbaterea unor măsuri economice, omul pare încremenit în discursul progresist nouăzecist. Nu există decît privatizare şi atît. Restul sînt mofturi.

P.S. Roşia Montană i-o las, evident, lui Mihai Goţiu.

Pe de o parte, mi-e clar că au explodat subiecte care pînă mai anul trecut nu interesau pe nimeni (gaz de şist, privatizare Hidroelectrica etc). De cealaltă parte, Europa se blochează acum în subiecte care pe noi ne-au lăsat impasibili (vedeţi ce se întîmplă cu Spania în cazul codului muncii).

Soluţia Mihai Răzvan Ungureanu este o soluţie profund împotriva mesajelor strigate împotriva Pieţei Universităţii şi împotriva mişcării transnaţionale de tip occupy.

Am vrut să se oprescă privatizări şi să se discute mai ferm cu FMI? Privatizările se fac şi mai alert şi mai aiurea.

Am vrut transparenţă? Ok, am secretizat tot.

Am vrut măsuri pentru locuri de muncă mai multe? Au mai plecat nişte tone de bani către fîntîni arteziene electorale.

Mihai Răzvan Ungureanu e jandarmul de tip nou, cu cravata strînsă bine de gît, cu DEX-ul într-o mînă şi cu pixul de semnat contracte în cealaltă. El e cel mai eficient scutier trimis împotriva pieţei. Puterea n-a făcut nici un pas înapoi. Doar şi-a înteţit abuzurile şi a hotărît că mai bine îşi distruge partidul susţinător decît să-şi distrugă politica economică. Credeţi că ăia din PDL înţeleg toate lucrăturile cu Chevron et comp. Am mai mare încredere în baroni locali care urmăresc interese uşor de reperat decît în jandarmi-tehnocraţi care distrug cu sînge rece felii întregi de zone strategice.

Victor Ponta a ieşit cu un discurs violent împotriva acestui gen de politică, nici nu-mi dau seamă cît a vrut să spună (e din seria “au furat mai mult decît noi”). Ajungînd la acuzaţii care poate ar merita şi ceva argumente (altfel ajungem la acuzaţii de înaltă trădare). Doar un citat:

Ponta acuză că vânzarea cu 37 de milioane de euro a pachetului de acțiuni Transelectrica, în condițiile în care 50 de milioane de euro sunt investiți doar pentru modernizarea unei singure stații de transformare, vânzarea rezervei naționale de cupru, una dintre cele mai mari din Europa, pentru o sumă simbolică de 200 de milioane de euro către o companie a cărei origine este necunoscută sunt dovezi clare că premierul Ungureanu nu este loial intereselor țării.

„Mandatul guvernului Ungureanu este un mandat care nu are legătură nici cu interesele României, şi, se pare, nici cu interesele de partid ale PDL, UNPR, UDMR, ci are legătură cu interese externe României, şi care trebuie să se finalizeze în noiembrie, prin transferul a ceea ce a mai rămas din resursele naturale ale României în mâini necunoscute pentru publicul larg”, a conchis Victor Ponta. (sursa)

Acum două luni Ponta vorbise cu FMI-ul şi părea să-i creadă. Un răspuns pe care l-a dat atunci suna cam aşa:

Am discutat (cu delegaţia FMI) despre o situatie specială, ce se intimpla cu companiile de stat în acest an, de ce guvernul Boc să vîndă practic ceea ce a mai rămas din averea naţională, participaţiile statului la companii profitabile. Am primit asigurări că acolo unde este vorba despre companii care se află în pierdere acestea, dacă nu pot fi privatizată, vor ajunge la un tip de management privat şi nu politic care să asigure o restructurare sau o mai bună gestionare a acestora. În ceea ce priveşte companiile energetice, orice ban se va obţine din vînzarea de acţiuni va rămîne în cadrul capitalului acelei companii sau pentru investiţii în acele companii, nu vor fi practic luaţi banii pe vînzarea Hidroelectrica sau Transgaz folosiţi pentru programele electorale ale PDL. (sursa, Realitatea TV, jurnalul de la 10.00, dupa minutul 52)

Observaţi diferenţele dintre cele două citate. În cel din februarie, Ponta îşi asumă ca un şcolar lecţia predată de FMI. În cel de acum două zile, Ponta se răzvrăteşte împotriva unor interese externe misterioase. Care nu sînt numite. Dacă vrea să facă politică la nivel mare, trebuie pe de o parte să realizeze că “puterea” cu care luptă a ajuns să fie mai mult FMI şi forţe centrale europene decît Băsescu. Dacă vrea politică adevărată, ar trebui să explice ce a vrut să spună cu mandatul misterios al lui MRU (l-am văzut aseară pe Dinescu cerînd aceleaşi lămuriri la Realitatea, în sfîrşit atacă politic interesant şi poetul, după decenii de pauză). Ori e o construcţie retorică prin care nu vrea să recunoască adevăratul partener de luptă: FMI. Ori ştie ceva în plus.

P.S. Da, MRU stă bine în sondaje pentru că a făcut diverse promisiuni. Şi da, contractele de care vorbim nu se văd în marele public. Un jandarm adevărat ştie să lovească fără urme şi apoi să te întrebe de ce te automutilezi. Asta am aflat la o discuţie cu Jandarmeria ieri, în Parlament. Revin mai tîrziu şi cu povestea asta.

Vicepreşedintele PDL Theodor Paleologu a confirmat, luni, decizia BPN al PDL privind excluderea lui Cristian Preda din partid, precizând că el a votat împotrivă şi că de multe ori s-a spus în partid “Băga-mi-aş în intelectuali”.

Update. Cristian Preda a fost exclus. A criticat prea tare partidul. Sau cei care l-au susţinut şi-au retras sprijinul. Aşteptăm declaraţii Monica Macovei. O postare pe blogul personal al europarlamentarului de azi, 2 aprilie, suna cam aşa:

La scrutinul din 10 iunie, voi vota candidatii PDL de la primaria de sector, de la consiliul local, ca si de la Consiliul General al Bucurestiului. Sustin, de asemenea, candidaturile PDL din toata tara. Doar la Primaria Capitalei voi alege un independent. E vorba despre Nicusor Dan. Trei voturi pentru PDL si unul pentru un independent. Sunt oare astfel “in afara organizatiei”, asa cum pare sa sugereze Elena Udrea?

Text iniţial – uninominal şi confruntarea intelectual-gunoier

Vot pe liste? Am reuşit să facem praf sistemul de vot pentru că au existat cereri naive de “curăţare a clasei politice”. Societatea civilă – presă, ong, intelectuali diverşi – au vrut să tot “curăţăm”, să fie oameni cît mai “reprezentativi”. Aşa a apărut uninominalul cel ciudat (cu adaosuri care-l fac şi mai absurd). Apoi, modificarea a continuat impusă de politicieni care ar vrea să cîştige fără cel mai mic efort – aşa a apărut practic negocierea pe care am văzut-o la alegerile trecute, în care practic se stabilesc învingătorii înainte de alegeri. Aşa au apărut şi alegerile decalate în fel şi chip, astfel încît să putem trăi într-o perpetuă votare.

Votul pe liste e cel mai cinstit dacă este dublat de altceva, cu adevărat important: de competiţie internă şi pe bune în partide. Acum este vot pe bani într-o covîrşitoare măsură. Dar dacă lista propusă de partid va fi rezultatul unei competiţii interne pe bune, atunci nu văd ce ar fi nedemocratic în acest sistem. Uninominalul a ajuns o tîmpenie. Iar alegerile locale cu primari din primul tur vor fi mai nedemocratice decît oricînd.

Lupta intelectual-gunoier. Preda nu are rezultate bune în sondaje.  Prigoană are, asta e argumentaţia Elenei Udrea. Dar problema e alta, nu e de luptă între intelectual şi gunoier. Preda e un tip susţinut de preşedinte. Prigoană e omul cu bani susţinut de o tipă care e susţinută de preşedinte. Aşa aş rezuma barbar situaţia. Iar Preda nu a beneficiat de nici o competiţie reală în interiorul partidului.

Cea mai spectaculoasă ascensiune în interiorul unui partid în ultimii ani a fost cea a lui Victor Ponta. Pentru că a fost validat într-o competiţie serioasă internă – alegerile pentru preşedinţia partidului au zguduit nişte structuri osificate, oricît ar părea de improbabil. Sper ca măcar Ponta să fi înţeles acel lucru. PNL n-a avut parte de aşa ceva, lucru care deja se vede prin racolări haotice, incoerenţe diverse. PDL se prăbuşeşte şi pentru că a avut “piaţă liberă” la cumpărat de putere – debandadă totală de clientelism, acumulare de privilegii de la stat şi legea junglei. Şi n-a avut nici o competiţie serioasă internă. La tineret, au ales-o pe EBA şi apoi pe preferatul Ebei. Algerea lui Boc a fost o cacealma sinistră. Cînd, cum, unde să te afirmi, să creşti în sondaje? Singura afirmare e scandal, contracte grase publice şi glume de prost gust. Prigoană e băiatul cu bani, Preda e băiatul care a profitat de o susţinere de sus pe care acum nu o mai are. Nici unul nici altul nu au cum să evolueze în partid.

1. Principele Radu – Anul regelui

2. Principesa Margareta, o carte de bucate

3. Mihaela Rădulescu

4. Eco – Cimitirul din Praga

5, 6 – MIhaela Bilici – cărţi despre nutriţie

7. Aurora Liiceanu

8. Nabokov

9. Salinger

10. Murakami – 1Q84

Observaţii:

• veşti bune: au intrat două cărţi noi de literatură. Înseamnă că mai e şi un public de “nou” cît de cît, pe o piaţă extrem de amorţită şi conservatoare. La Eco forţa brandului e mai mare (romanul nu e cine ştie ce), la Murakami e o carte comercial-deşteaptă cinstită
• Salinger e în topuri de decenii, se cumpără în draci (poate pentru că o fi în programa şcolară, nu ştiu). Nabokov e cică bun de făcut cadou.
• Mihaela Rădulescu – trebuia să iasă ceva şi din industria glossy, avem încă o duzină de reviste lucioase care-şi au nucleul dur de cititori
• Bilici – nutriţia e pe bune un subiect obsedant – o ştire despre mîncare pe portalurile de informaţie va face întotdeauna neverosimil de mult accesări. Ne cumpărăm în prostie cărţi de bucate şi apoi cărţi prin care să ne simţim vinovaţi că iar am băgat ca porcii. Cercul de vînzări e perfect.
• Asta cu regele nu mă impresionează. Nu cred că au devenit românii mai monarhişti. Mai curînd s-au împuţinat foarte mult cumpărătorii de carte şi atunci monarhiştii par mai mulţi (cam ca la protestele de la Piata Universităţii). Să nu uităm că unul dintre titluri e de fapt carte despre mîncare. Subiectul mîncare e mai puternic decît “regele”
• Mă miră absenţa din top a cartii la modă pentru adolescenţi sau pentru consum rapid, pur şi simplu: Twilight, Jocurile foamei, Urzeala tronurilor etc. Nu cred că se publică în draci toate seriile astea ca să NUse vîndă bine. Dar poate deja cîteva mii înseamnă profit.
• unde-i Dan Puric? ştiu că vinde printr-o casă de editare obscură, dar cred că misticismele pop şi tonul amestecat de profet şi profesor de self-help au vîndut foarte bine (au fost şi serie de conferinţe plătite unde s-au vîndut şi cărţi şi alte forme din astea de marketing “ultradirect”)

Platonov

Poate aveţi totuşi chef de literatură extraordinară fără nici o şansă la topurile de vînzări: Platonov, Cevengur. Recenzia integrală e aici. Un fragment:

Avem un cuplu de personaje care par un fel de reflecţie estică a altui mare cuplu cultural, Don Quijote – Sancho Panza. În varianta răsăriteană, eroii sînt Dvanov, un activist bolşevic naiv şi dedicat cauzei, şi Kopionkin, un cavaler care luptă pentru ideile noi şi e îndrăgostit de Roza Luxemburg ca de un soi de Maică a Domnului. Ba mai călăreşte şi o „Rocinante“, un cal pe nume „Forţa Proletară“. La Cervantes, idealistul era tot timpul tras în jos de prozaismul companionului. La Platonov, idealistul e împins şi mai departe în aventură de cel care pune ideile în practică, Kopionkin. Stilul e de altfel picaresc, cei doi călătorind din sat în sat (pînă la descoperirea Cevengurului) şi întîmpinînd zeci-sute de piedici în calea realizării socialismului. În opera lui Cervantes nu există moarte, e cel mult dezamăgire şi multă ironie. Idealiştii lui Platonov înoată prin moarte, mizerie, sărăcie. Satira, ironia, poeticul sînt la ultimul modalităţi de relatare extreme, radicale. Dincolo de asta e hău stilistic, e hău literar.

Aseară, la Banca Naţională a României, o dezbatere în jurul cărţii lui Daniel Dăianu, Cînd finanţa subminează economia şi corodează democraţia. Ce a făcut Dăianu e foarte important: a pus întrebări văzute în general ca simple exotisme periculos (capitalism derapat, democrație pierdută, etică și finanțe).

Note din intervenţiile lui Daniel Dăianu:

• uităm că avem de-a face în primul rînd cu o supraîndatorare privată, acolo sînt mai mari probleme decît cu datoriile publice
• finanţa nu trebuie să subjuge democraţia; “moral avem o mare problemă”
• moneda euro, viitor incert – zona euro nu putea rezista fără intervenţiile BCE din decembrie şi februarie
• despre tratatul fiscal: ar putea deveni mai periculos decît etalonul aur acum un secol – trebuie integrare adîncă, cu buget comun, instituţii comune etc.
• fiind o întîlnire mai ales între economişti, evident că au abundat figurile de stil mai abitir ca la cenaclul literar. “Să băgăm finanţele înapoi în sticlă; a fost scos duhul rău, să-l băgăm la loc”.

Sima a introdus poante de “jucător pe piaţă”: “democraţia se termină cînd se termină banii”, “capitalismul fără criză e precum creştinismul fără iad”. Propun publicarea unei cărticicele micuţe a capitalismului cu proverbe şi zicători destinate ălora care-ţi spun că e foame mare, că nu mai au acces la educaţie şi sănătate pături largi etc. Sînt ca bancurile pe vremea lui Ceaşcă: calmează.

Isărescu a avut două intervenţii, început şi final, după ce a ascultat dezbaterile. Ca de obicei, împăciuitor, toate sînt vechi şi nouă toate, noi tocmai am încheiat un ciclu etc.:

• criza asta nu e nici prima nici ultima, acum, la noi, s-a încheiat de fapt primul ciclu
• e de acord că un punct esenţial a fost dereglementarea (se referea la leverage şi SUA, exemplu dat mai devreme de Dăianu). O exprimă plastic: “Bă, tu vrei să faci profit fără capital?”
• nu trebuie să uităm că politicienii au început dereglementările, ex: Reagan
• Isărescu îşi aminteşte de perioada cînd la modă erau derivativele: acum 15 ani se luau premii Nobel de către inventatori de derivative, acum îi demonizăm.

Dăianu are meritul de a pune în ultimul deceniu din ce în ce mai brutal întrebarea: cît mai lăsăm sistemul financiar să roadă democraţia? Pusă de un economist de prestigiu, nu mai pare problemtizarea teribilistă a unor “stingişti radicali” – cum sînt percepuţi la noi mai toţi cei care critică dereglementarea, sistemul nedemocratic-financiar etc. E important că în “templul” BNR, Dăianu a spus răspicat că trebuie lovit puternic în fanatismul pieţei libere. Au existat şi voci libertariene (Costea Munteanu sau Aurelian Dochia) care au sunat teribil de ridicol în context. Măcar atît şi tot am plecat ceva mai răzbunat.

Stoenescu şi Dăianu au încercat să formuleze problema în termeni liberali. Nişte liberali mai “americani”. Dăianu şi-a asumat dimensiunea ideologizată, ceva mai de stînga, a poziţiilor sale, ceea ce iarăşi  e important pentru o anostă piaţă a ideilor de la dreapta spre şi mai dreapta din spaţiul public românesc. Liviu Voinea şi Victoria Stoiciu au abordat unghiuri şi mai clar critice, Cristian Sima (preşedinte Sibex) s-a păstrat glumeţ în fotoliul speculatorului. Iar istoricul Bogdan Murgescu a spus clar-pesimist că acum e prea tîrziu pentru reglementări salvatoare.

Despre cartea lui Dăianu aveţi o recenzie mai mare aici. (Ieri, doar a rezumat în forţă şi inspirat.)

In unele chestiuni care la noi se discuta vag si in care nimeni nu-si asuma pozitii clare, Daianu este totusi hotarit. In chestiunea pietei de energie si a liberalizarii ei: „Dar sa fim realisti: pietele energiei nu sint precum cele pentru dulciuri. Intr-o lume in care epuizabilitatea unor resurse este tot mai constringatoare, ele au o prima (premium), care se reflecta si in pret. Controlul asupra acestor resurse confera ascendent celor care il exercita. (…) UE ofera un exemplu elocvent privind discrepanta intre retorica si realitate in materie de politica comuna a energiei. Se clameaza o astfel de politica, dar ea este departe de a fi aievea. In esenta, guvernele nationale sint cele care decid. De pilda, dupa dezastrul de la Fukushima, Berlinul a decis suspendarea oricaror noi proiecte in domeniul energiei nucleare, fara a se consulta cu partenerii din UE“.Este complet impotriva privatizarilor care sint facute doar pentru a da „semnale bune“: „Totodata, consider ca este neintelept sa se piarda controlul asupra unor intreprinderi cu rol strategic – precum Romgaz, Transgaz etc. Iar sa privatizam de dragul pietei de capital este neconvingator“. Sau: „Statul nu trebuie sa mai instraineze resursele naturale, ci sa atraga participatii straine la exploatarea lor. Ce s-a facut cu Petrom a fost o mare greseala“.

Nu crede nici in graba cu care vrem sa ne alaturam Uniunii Monetare cind euro e acum intr-o criza pe care nu a transat-o, iar statutul nostru non-euro poate intra la capitolul „avantaje“ in astfel de conditii. Nu si daca autoritatile noastre continua sa fie obsedate de acest tel. Spune ca actualul tratat fiscal este mai mult o declaratie decit o masura reala de unificare – Daianu nu vede un pas real decit prin existenta unei trezorerii comune.

Mai gasiti in carte multe interviuri date in „Revista 22“, un fief pina la urma al amestecului de gindire neoconservatoare, dar si neoliberale. Veti gasi de exemplu intrebari de-a dreptul isterice despre cum si-au furat grecii caciula sau despre cum a dat gres „stinga“ si raspunsuri calme ale unui Daianu care explica cum uniunea monetara a adus beneficii enorme statelor care erau deja puternice, Germaniei mai ales, si despre cum grecilor le sint lezate demnitati esentiale cetatenesti. Mai mult, le reproseaza politicienilor germani ca nu au explicat onest propriilor cetateni ce avantaje enorme le-a adus moneda „euro“ si cum maretele foloase trase de statele mai sarace nu sint nici asa marete, nici asa nesimtite cum pot aparea.

Am auzit ieri în BNR măcar formulate problemele ultimilor decenii. Nu am mers foarte departe, mai sînt multe de discutat – de exemplu, prea apăsata insistenţă pe “lăcomie” şi supapape etice, zone care sînt mereu păstrate într-o nostalgic-paseistă abordare. În loc de concluzie -  mai toţi erau, dintre cei care sînt frămîntaţi de capitalismul de azi, de senzaţia de “prea tîrziu” – aş încheia cu trei cuvinte spuse de profesorul Virgil Stoenescu (membru CA, BNR) care constituie adevăaratul fond al problemei de acum: “periferia plăteşte întotdeauna”.

P.S. Ceva supliment, tot cu economie, aici.

Pericolul care paşte opoziţia nu e că ar putea fi bătută de PDL. Ci că ar putea să se umple de PDL… E foarte interesant că la noi, în loc să existe dialog în timpul mandatului şi competiţie în alegeri, dorinţa nesfîrşită de dialog apare exact înainte să urce în ringul electoral. Frunzăverde ne spune că simte la USL dorinţă de dialog al opoziţiei  cu puterea. Păi eu nu vreau dialog liniştit la o masă veselă exact în momentul în care ar trebui să se bată. A, şi nu mai suport lacrimile în politică. Nu ştiu, extirpaţi-vă glanda lacrimală.

Statul poliţienesc. Asta chiar e din Piaţă. Ro-mâ-ni-a stat poliţienesc! Cine nu sare, cine nu sare ori este gabor ori ştiţi voi. Frunzăverde zice clar că e terorizat cu ascultări telefonice, ambientale. Ce zicea şi Ioan Oltean cînd i-a răsărit un dosar zilele trecute. Poate intră şi ăsta în PC pe undeva. Motivul principal al haosului din PDL ăsta e: “ne e frică să mai vorbim şi la telefon”. Deci se vrea o alianţă a tuturor oamenilor de bine împotriva ascultatului de telefon.

Nu neg statutul de voce oarecum lucidă şi interesantă pe care l-a avut Frunzăverde. E adevărat că a zis că s-au luat măsuri care sărăcesc, care nu au efect real în economie. Nu ştiu dacă a zis-o de 46 de ori, cum a ţinut să o precizeze. E adevărat şi că a avut cele mai politice fraze în competiţiile din interiorul PDL.

Dar, fraţilor, vreau măcar să mimaţi responsabilitatea apartenenţei la o anumită putere, să mimaţi lupta electorală. Dacă şi în astfel de cazuri, în care antagonismul părea să fi ajuns la paroxism, ajungem să vrem dialog şi alianţe şi cîştig electoral prin noncombat, atunci de ce ne mai stresaţi cu alegeri? Vorba lui Daniel Barbu: pînă în alegeri vom avea deja majoritate USL, păi atunci de ce m-aş mai duce la vot?

Telenovelele astea rup în două marile mize ale unor alegeri normale. Vreau să ştiu clar ce-o să se aleagă de educaţie, sănătate, de facturile şi ratele mele, de taxele mele etc. Iar astea chiar au ajuns cerinţe exotice.

Dar mai e ceva. O tendinţă care creează haos în PDL de ridicare prin lovirea unora vulnerabili, mai mult sau mai puţin. Traian Băsescu iese şi se victimizează: sînt singur, baronii partidului m-au lăsat baltă. Intelectualii partidului, adică tot TB, ies şi sancţionează lipsa de conduită etică a celor pe banii cărora s-a făcut reţeaua maşinii electorale. Ioan Oltean apărut şi el proaspăt într-un dosar plînge că suferă lovituri inclusiv din interiorul partidului. Există un PDL de baroni, un PDL prezidenţial (aripa intelectuală, aripa de servicii, aripa business etc.). PDL-ul prezidenţial vrea să evolueze central, dîndu-le la cap baronilor, iar ăştia din urmă ar trebui să fie cuminţi.

MRU trînteşte uşa de la Guvern sictirit de PDL. Boldea e şi el executat ritualic cu ajutorul preşedintelui. Practic, dacă vrei să mai fii perceput puternic trebuie să calci în picioare PDL. Nu cu opoziţia trebuie să lupţi, ci cu propriul partid. Ocupi ambele locuri ale scenei. Noua strategie electorală pare să sune cam aşa: ne putem ridica în sondaje călcîndu-ne nişte “vulnerabili” în picioare. Ultima soluţie, ceva anticorupţie.

Ce ştie Frunzăverde? Ştie că PDL va fi carne de tun nu doar pentru opoziţie, ci şi pentru puterea care încearcă să-şi găsească ceva vigoare nouă. În plus, la nivel local alegerile nici nu sînt aşa de afectate de o suspiciunile de corupţie (deci putem să-l facem sac de box pe Oltean şi el să ia Bistriţa). E un calcul cîştigător şi pentru presă: suspiciuni de corupţie multe, multe dosare care au trenat pînă au explodat, presă ocupată.

Frunzăverde nu are chef să asculte la nesfîrşit aripa Băsescu dîndu-i peste nas. Aşa că îşi calculează la rece o trecere cu tot cu ceva parlamentari, primari etc. şi ne spune în felul său că probabil i-ar fi venit şi lui rîndul în curăţenia de partid (mai mult sau mai puţin mimată, mai mult sau mai puţin show tv). Mai bine să schimbe complet regula jocului cu o mişcare deşteaptă de conservare.

Consecinţa firească va fi un discurs politic uniform şi, în rest, mişcări de culise. Doar am mai văzut scenariul. Şi la ultimele alegeri prezidenţiale, cu cît era mai încordată încleştarea cu atît candidaţii spuneau cam acelelaşi lucruri.

P.S. Ba chiar şi OTV (altă făcătură a puterii) primeşte un impuls electoral de la CNA (nu mă înţelegeţi greşit: e bine că în sfîrşit au făcut ceva, dar o puteau face de mult timp şi nu neapărat din motive de expunere a publicităţii pentru un partid; legea a fost încălcată în toate direcţiile).

Deci, dacă MRU are chef de trîntit uşi, s-o trîntească pe asta: să explice dacă statul român mai are şi altă strategie decît să vîndă pe nimic tot ce mai prinde. De la Ministerul Economiei nu mai aştept nimic, le-am trimis de acum o lună o întrebare simplă despre întîlnirea cu Chevron şi n-au fost în stare să dea un răspuns minimal.

Despre subsolul afacerii CupruMin:

Majoritatea fondatorilor băncii de investiții Bayfront Capital Partners (ce a înființat firma Roman Copper Corp. – noul proprietar al Cupru Min, mina de cupru de la Rosia Poieni) a lucrat la compania care a fost brokerul lui Frank Timiș în cele mai mari afaceri ale acestuia. (mai mult pe riseproject)

Blair și stînga periculoasă de puf

Am fost ieri să-l văd pe Tony Blair. Evident, știam ce-o să spună, îi știam clișeele cu uniformizarea ideologică, cu modernitatea care cere amestecul tuturor politicilor, ba chiar și cu deciziile “instinctuale” (poate cum a fost războiul din Irak, de exemplu). O relatare entuziasmată găsiţi la Tapalagă (şi, probabil, la mulţi alţi conservatori de prin sală). A stat în spatele meu. Normal, nu s-a putut abţine să bage în text nişte ironii la adresa stîngii “revoluţionare” (?) care nu acceptă progresismul lui Blair. Bine că a zis cîte ceva şi de fregate, că doar n-o să înceapă să-l iubească şi pe Năstase acum. Nu prea s-au făcut glume cu scrisoarea despre Sidex şi lobbyul făcut pentru Mittal în aceeaşi perioadă.

Dar să ne întoarcem la “progresism”. Nu văd ce e progresist în a spune că vrei de toate: muncă flexibilă, dar şi justiţie socială, dar şi educaţie bună, dar şi şanse egale, dar şi etc. Ăsta nu e progresism, e renunţare totală la decizie. Ca să vorbesc tot în termenii lui Blair, să nu iei nici o decizie şi asta e o politică, şi încă una dură, cu costuri sociale mari. Idolul politic al lui Victor Ponta este desuet, ştiam. Politica lui Blair îi face să zîmbească pînă şi pe social-democraţii serioşi europeni. Pînă una alta, şi Ponta, şi Tapalagă au un reper comun. Un avertisment amical de la un tip mult mai neexperimentat: pînă şi eu ştiu că nu poţi lua decizii fără să doară pe nimeni, aşa cum transmite agresiv zîmbetul ultraexersat al lui Blair. Iar politica plină de zîmbet şi de împăciuitorisme aparente a dus, din păcate, către o şi mai mare confuzie a stîngii vestice, nu spre un “progresism” al ei. Nu faci progresisme cu drepturile. Nu spui că în secolul 21 nu mai e la fel, deci adio wellfare state şi atît. Că dacă e doar atît, îmi aleg frumuşel un ultraconservator sau un libertarian, măcar să ştiu ce mă loveşte.

• nu puneam în textul meu vreo echivalare între anticorupţie şi dreapta sau între critica anticorupţiei şi stînga. Vorbeam doar despre efectele secundare ale unui soi de evazionism de tip nou (de care, în multe puncte, suferă inclusiv mişcările de tip occupy), acela în care sperăm să curăţăm ţevile administraţiei şi ale Statutului şi în felul acesta să obţinem o lume mai bună. Asta în timp ce se iau decizii care ne schimbă profund vieţile: drepturi şi resurse privatizate care se văd direct în facturi şi taxe aberante.
• Acest paseism “occupy” vine dintr-o situaţie greu de acceptat pentru mulţi dintre noi: noul val tineresc civic îşi doreşte ceva despre care crede că e apolitic, să trăiască măcar la fel de bine ca părinţii lor (un portret al tînărului derutat şi pauperizat, aici). Dar, de fapt, pînă şi această ciudată nostalgie după tinereţea părinţilor e ultra-politică şi presărată cu tot felul de pericole.
• nu vreau acordarea de puteri Statului doar aşa, din principiu – dimpotrivă, îl vreau slăbit în unele puncte strategice, micşorat în altele. Vreau negocierea clară, politică, a unor aspecte. Unii pot spune că e “de stînga” dorinţa de educaţie şi sănătate gratuite (sau măcar a unui pachet consistent gratuit). Alţii pot spune că nu vreau schimbare. Sau alţii pot spune că e o cerinţă “europeană” firească (nu americană, e adevărat). Deci se poate ignora uşor tenta ideologică, pentru că cerinţa e mai mult decît transideologică, e urgentă. Iar cînd ceri dreptul la şcoală şi la spital cît mai ferm totul se dă peste cap. Pentru că înseamnă că nu vrei nici liberalizări de energie, de piaţa resurselor, vrei control ferm ca să obţii bani strategici pentru domenii strategice. Toate aceste “strategii” sînt la noi ne-negociate. Nişte tipi au hotărît ei împreună cu FMI că ne scumpesc gazul (pe măsură ce găsesc şi mai multe zăcăminte numai bune de aruncat pe o piaţă “liberalizată”) şi ne liberalizează şi şcoala. Şi banii? Unde se duc?
• Scrie AMP:”Sper să mă înşel, dar asta mă preocupă pe mine, nu etichetele primitive de stînga şi dreapta la români, nici faptul că azi Năstase merge la puşcărie şi Băsescu la televizor. Ci că statul sub Băsescu nu e deocamdată semnificativ mai autonom faţă de interesul privat decît era sub Năstase… aici e munca noastră neterminată, deşi efort a fost.” Ei, aici e o discuţie mai amplă despre “interesul privat”. Pentru că abia recent o parte din societatea civilă a început să judece cu aceeaşi unitate de măsură interesul capitalului străin sau autohton. Primul primea pînă acum din oficiu nota de bună purtare. Iar ambasadorii SUA sau FRanţa se plîngeau de corupţie doar pentru că nu aveau destulă piaţa de desfacere (să nu uităm cazul simpatic cu CocaCola deranjată de Frutti Fresh – în documentele wikileaks). Cum obţinem capital înrădăcinat ceva mai bine în sol românesc? – experţii sînt de acord, prin privilegii, stimulente etc. De ce să le aibă doar investitorii străini? Dacă tot facem o politică a privilegiilor, măcar s-o recunoaştem, să renunţăm la blablaurile despre pieţe libere şi să începem să-i supraveghem pe bune.
• Aranjarea pieţei e la ordinea zilei. Companii prea mari pentru un Consiliu al Concurenţei atît de mic fac tot timpul înţelegeri care se răsfrîng direct asupra celor mai vulnerabile pături. Nu cred că e de stînga dorinţa de reglementare a acestei pieţe. Şi nici măcar nu e vorba de anticorupţie aici, ci de principiu: cum poţi să ai concurenţă asigurată cînd ai un Consiliu al Concurenţei cu trei ameţiţi angajaţi? După cum vedeţi, aici e un reproş de-a dreptul liberal. Eu nu cer decît minimă consecvenţă politică. Iar anticorupţia sună de prea multe ori de-a dreptul “hippie” pe lîngă necesităţile societăţii de azi.
• deci nu, doamnă Mungiu-Pippidi, încă nu era o chestie de ideologie. Deşi am putea ajunge şi acolo. Era doar o observaţie rece, nici măcar un reproş. În fond, obsesia e una pentru toţi: cum aflăm ce dracului vrea acea clasă de mijloc activă care s-a scîrbit de politică, de lume în general şi care a uitat, de fapt, şi să vrea ceva. Dacă-i dai bani pe credit, devine şi mai indiferentă; dacă nu-i dai, se cufundă în depresie. Să fim mai puţin corupţi e din acest motiv un drog înşelător. Sigur că vrem să eliminăm corupţia. Dar eu nu vreau s-o elimin ca să pot să plătesc “cinstit” o taxă cît casa pentru şcoală sau spital. Cam aici era dilema.

Societatea civilă are multe de lămurit cu sine. Faţă de Piaţa Universităţii de acum 20 de ani, au apărut acum mesaje care îi oripilează pe progresiştii de atunci. Iar pricipalul meu reproş era pînă la urmă paseismul şi contemplativul la care ajunge de fiecare dată lupta anticorupţie. (Seamănă mult cu evazionismul literar şi filozofic din anii 70-80). Iar eu cred pur şi simplu că nu mai trebuie să strîmbăm din nas reflex cînd oamenii formulează agresiv probleme care ar putea fi inclusiv colorate ideologic altfel decît ne-am obişnuit.

Comisia Europeana a amendat miercuri companiile Procter & Gamble si Unilever cu 315,2 milioane de euro pentru ca au format, in opt tari ale UE, un cartel pe piata detergentilor, impreuna cu compania Henkel, care a primit imunitate pentru dezvaluirea existentei cartelului, potrivit NewsIn.

Amenda aplicata celor doua companii a fost redusa cu 10% pentru recunoasterea faptelor si ajutorul oferit in finalizarea rapida a anchetei, se arata intr-un comunicat al Comisiei Europene.Cele trei companii sunt lideri in productia de detergenti din Europa. Cartelul a functionat vreme de trei ani si a urmarit stabilirea pozitiilor pe piata precum si intelegerea asupra preturilor de vanzare, incalcand legislatia antitrust a Uniunii Europene. Cartelul a vizat operatiunile din Belgia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Portugalia, Spania si Olanda ale companiilor producatoare de detergenti.
Amenda aplicata firmei Procter & Gamble se ridica la 211,2 milioane euro, in timp ce Unilever va trebui sa plateasca 104 milioane euro.