Băieţi răi pur sânge, şi comerciali, şi puţin „artie”, şi puţin ridicoli, şi diabolici pînă la capăt nu prea aveam. Răul din cinematograful românesc cade foarte des în caricatural. Răii comunişti sau postcomunişti aveau întotdeauna ceva din tradiţia Caragiale – unele roluri ale lui Dinică, de exemplu. Mai avem apoi răul gratuit, răul ca accident, răul ca emanaţie firească a cetăţeanului alienat – Puiu e maestru în asta. [ citeste mai departe ]


