Am asistat ieri la o întâlnire între reprezentanți ai societății civile – activi în diferite grupuri sau ONG-uri de protecția mediului, apărarea drepturilor omului (a minorității rrome ori a fermierilor), de urbanism, de revendicare a spațiului public etc. – și Eckstein-Kovacs Peter, candidat la Primăria Clujului. Oamenii și-au prezentat solicitările și eventuale soluții la diferite probleme. De altfel, cu o zi mai devreme, o listă de revendicări ale societății civile a fost trimisă tuturor candidaților la Primărie – acțiune mediatizată și cu ajutorul unui flashmob în Piața Unirii (vezi video, mai jos).

Până aici, totul bine și frumos. Și în regulă. De fapt, aproape în regulă. Până când intră în discuție buna-credință a celor mai activi dintre membrii societății civile pe spatele căreia, afirmam, se bazează sistemul. Trimițând acele solicitări tuturor candidaților și așteptând să vadă cine preia mai multe (dacă nu în totalitate) dintre revendicări în propriul program, reprezentanții societății civile au dat dovadă de bună-credință. Au pus semnul egal între Eckstein-Kovacs Peter, Emil Boc și Marius Nicoară. Doar că…

Doar că Eckstein-Kovacs Peter este cunoscut pentru implicarea lui în susținerea culturii independente. În stimularea și acordarea de asistență juridică (de cele mai multe ori pro-bono) pentru înființarea de asociații și fundații civice la începutul anilor 90. Pentru implicarea în promovarea și adoptarea unor legi legate de respectarea drepturilor minorităților (și nu e vorba doar de minoritatea maghiară). Pentru inițiativele și susținerea unei legislații anti-corupție. Pentru implicarea în cazul Roșia Montană (de la nivel legislativ – promovarea unui proiect de lege anti-cianură – până la nivelul acordării de asistență juridică, din nou pro-bono , unor activști). Pentru autonomia lui în relația cu partidul din care face parte – dovadă fiind demisia din 2008 din fruntea Comisiei Juridice a Senatului, atunci când UDMR nu i-a acordat sprijin pentru Legea ANI, și demisia de anul trecut din funcția de consilier prezidențial, din cauza divergenței de opinii cu președintele României pe tema Roșia Montana.

În același timp, Emil Boc a devenit ”celebru” pentru faptul că a rezistat în fruntea Guvernului chiar și atunci când Guvernul a căzut la moțiunea de cenzură (2009). Pentru nenumăratele asumări de răspundere guvernamentală pe diferite legi esențiale pentru România, cu ignorarea totală a dezbaterilor publice și parlamentare. În disprețul total al ideii de democrație cel puțin reprezentativă (pentru a nu mai vorbi de cea participativă). O participantă la dezbateri amintea modul amenințător în care Emil Boc a tratat o delegație de țărani și fermieri care, în perioada în care era primar, încercau să obțină șite facilități pentru comercializarea producției lor. La care se adaugă refuzul expres de a participa în prima parte a campaniei electorale la dezbateri și confruntări publice pe marginea programului propriu.

De asemenea, tot în același timp, colegii parlamentari din USL ai lui Marius Nicoară au trecut prin Camera Deputaților uninominalul pur – o sfidare mizeră a ideii de reprezentativitate. Asta după ce și Senatul (camera din care Marius Nicoară face parte) adoptase deja legea.

Cel puțin din punctul de vedere al reprezentanților societății civile active nu prea ai avea cum să pui semnul egal între cei trei candidați. Și totuși, din bună-credință, au făcut-o. Anulând în parte unul dintre avantajele pe care Eckstein-Kovacs (cel puțin asta e opinia mea) ar fi trebuit să le aibă.

A nu se înțelege greșit lucrurile: respect o asemenea opțiune. Asta ar fi atitudinea normală. Într-o țară și o societatea normală. O atitudine de care însă profită la maxim tocmai cei care încalcă flagrant și disprețuitor regulile democrației. Și uite așa intrăm într-un cerc vicios din care este aproape imposibil de ieșit. Nu-mi cereți soluții. Pentru că e vorba de opțiuni personale. Să ieși din neutralitate (asumându-ți și riscul unei eventuale alegeri greșite) sprijinind un candidat sau altul (dacă ești convins că merită, implicit încercând să înclini balanța) sau să aștepți ziua în care partenerii de dialog vor acționa normal.
***

În acest timp, orașul e sufocat de lucările la străzi și la linia de tramvai. Ceva de genul ”îngrășatul porcului în Ajun”. Chiar dacă este una dintre cele mai aglomerate perioade ale anului la Cluj (cu zeci de mii de părinți și rude care vin special din majoritatea localităților Transilvaniei să asiste la cursurile festive de final de facultate) străzile au fost închise și se lucrează în draci ca până la încheierea campaniei electorale să se poată inaugura măcar câteva sute de metri de linie de tramvai. Înainte să fie coborât de pe scaun, Sorin Apostu programase ca trei mari lucrări să fie finalizate în perioada acestei campanii: renovarea vechiului Cazino din Parcul Municipal, Sala Sporturilor cu o capacitate de peste 7.000 de locuri și renovarea liniei de tramvai. Dintre acestea, doar clădirea Cazinoului e deja aproape gata, urmând să fie deschisă pe 25 mai.

***

În acest timp, Emil Boc se bazează doar pe efectul a câtorva zeci de mii de pliante distribuite prin cutiile poștale. Răsfoindu-le, ai însă o surpriză teribilă: te trezești în plin ”1984” (cartea lui Orwell, nu anul). În plin exercițiu de ”nouăvorbă” sau ”dublugândit”. Sub titulatura ”Am promis! Am făcut!” sunt prezentate 20 de fotografii cu diferite explicații. Atâta doar că ceea ce reprezintă acele fotografii nu sunt reușitele ci marile eșecuri din ultimii 8 ani ale administrației Boc-Apostu la Cluj. Să le luăm pe rând:

Autostrada Transilvania (Câmpia Turzii – Gilău, 54 km) – e absolut jenant să te lauzi că în 8 ani (lucrările au început în 2004) ai realizat 54 de kilometri de autostradă. Cu atât mai mult cu cât în timpul guvernelor Boc, practic s-a făcut doar turnarea bitumului, cele mai grele lucrări fiind deja executate. Pentru a nu mai vorbi că tot ce s-a realizat e o secțiune care nu leagă Clujului nici de Târgu Mureș și Brașov și nici de Oradea și Ungaria.

Centura ocolitoare Vîlcele-Apahida (23,7 km) – eu, personal, am pierdut șirul inaugurărilor din ultimii 3 ani a acestei centuri. Pentru care, de la aproximativ 50 de milioane de euro s-a ajuns și s-a trecut de 150 de milomae de euro. Și asta, culmea, fără, ca această secțiune de drum să fie gata cu adevărat…

728 de străzi asfaltate și modernizate – calitatea acestor lucrări face ca deja ca unele dintre aceste străzi să fie deja cuprinse în următorul proiect de modernizare și asfaltare.

73 de noi locuri de joacă - Despre 30 dintre acestea am scris încă din 2006, după ce Primăria plătise pe ele un milion de euro, adică mai bine de 30 de euro pentru niște locuri de joacă din plastic, aduse din Turcia. La o căutare mai atentă găseai zeci de modele de locuri de joacă pe net, mult mai frumoase și mult ieftine – sub 10.000 de euro! De ce s-a plătit atâta amar de bani pentru niște plasticuri poate răspunde Liliana Călin, fostă acționară la King Industrial Enterprises, furnizor de nădejde al primăriilor PDL din țară. E acea domnișoară (doamnă) care, în perioada primelor contracte cu Primăria Cluj, primea cadou uriași ursuleți de pluș de la Emil Boc.

Reabilitarea Bastionului Croitorilor, reamenajarea cinematografelor… – transformarea cinematografului Republica în Cinema ”Florin Piersic” a avut parte de una dintre cele mai mari erori de proiectare, care i-a distrus capitonajul special pentru sonorizare. Astfel, nu de puține ori, în timpul proiecțiilor ai prilejul să auzi în sală ce se discută la barul din hol.

Bani europeni pentru oraș – 82 de milioane de euro – Împărțit pe 8 ani, sunt aproximativ 10 milioane de euro pe an. Adică undeva în jur de de 3-4% din bugetul Clujului pe un an. Dacă și asta e realizare…

Fotografia care ilustrează această ”realizare” e, la rândul ei, semnificativă, fiind vorba de muncitori care lucrează la linia de tramvai. Cum spuneam, timp de 8 ani nu s-au terminat niciun kilometru de linie. Poate se arată acum, pe final de mandat.

Modernizarea Spitalului Municipal, sprijin pentru spitalele clujene și SMURD – La ora actuală, Clujul deține o singură unitate de intervenție rapidă în scopuri medicale, fapt care face ca nu de puține ori salvatorii să ajungă prea târziu la pacient.

Modernizarea iluminatului public – Ca ilustrație a fost aleasă zona de promenadă de pe malul Someșului din zona Grigorescu. E exemplul cel mai ilustrativ de idee bună eșuată lamentabil din cauza unor execuții deplorabile. Aici întâlnești câte trei tipuri de ciment din doi în doi metri, balustrade care ba se țin, ba nu se țin, fundațiile de ciment a ceea ce ar fi trebuit să fie niște terase pe marginea râului, scări care se termină în… iarbă. Asta e tot ce a rales dintr-un proiect altfel destul de incitant – Plajele Clujului.

Zone pietonale în centrul orașului – proiectul a început în 2005, la presiunea opiniei publice, dar este departe de a fi finalizat; Piața Unirii este, în continuare, neterminată; în locul a ceea ce ar trebui să fie (conform proiectului dezbătut public, ales prin licitație și votat în Consiliul Local) stația centrală pentru transport în comun a orașului, s-a făcut o parcare cu plată; pe Eroilor, Primăria s-a zgârcit la achiziționarea teilor astfel încât clujenii vor mai trebui să aștepte vreo 5-6 ani (cel puțin) până când vor avea parte și de umbră.

Siguranța cetățeanului – aici vă dau un exemplu personal: după ce mi-a fost vandalizată pentru a treia oară mașina în parcare (spre disperarea firmei de CASCO) am solicitat inspectorului de Poliție (altfel, o domnișoară destul de drăguță) să organizeze o pândă sau supraveghere să-l prindă pe nebun, mi-a răspuns sec că nu au resurse pentru așa ceva; Halal siguranță.

Iar lista ar putea continua. Dar are și răbdarea mea anumite limite. Și sper că și a clujenilor care sunt luați astfel în bătaie de joc. Cu un astfel de program, nu e de mirare însă de ce se ascunde Boc de adversari. Și de ce are nevoie de Băsescu să-l ajute să treacă strada. Că singur, la ce se întâmplă în aceste zile pe drumurile Clujului, nu cred că are curajul să-și arate fața.

***

Astăzi, dintr-o conferință de presă în care Eckstein-Kovacs Peter i-a provocat pe Emil Boc și Marius Nicoară la dezbateri (dacă au vreo viziune de transmis și de argumentat): ”La începutul acestui sezon de Champions League, toți specialiștii îi dădeau ca mari favoriți la victoria finală pe Messi și pe Ronaldo. După cum probabil știți, cel care a câștigat trofeul a fost Didier Drogba”.

Acestor români le ajung la cunoștință cifrele ”macro” ale institutelor de statistică, incapabile însă să redea ”micro” suferințe individuale care se ascund. Chiar și atunci când sunt înmulțite cu milioane de cazuri. La care se adaugă nostalgia locurilor natale. Toate convergând către primirea de care președintele s-a bucurat din partea românilor din State, care l-au privit mai degrabă circumspect pe noul ministru al Externelor. Asta în timp ce Băsescu își permitea să se copilărească cu puștiul unuia dintre participanții la întâlnire.

Privind această discrepanță evidentă între românii ”de afară” și cei ”din țară” nu trebuie însă să cauți explicații foarte departe. Tot în State, Traian Băsescu s-a întâlnit cu vice-președintele Chevron. O eventuală concretizare a intențiilor mega-corporației americane în România (exploatarea gazelor de șist de lângă Bacău și din Dobrogea) înseamnă bani, ”creștere economică”, ”dezvoltare” etc. în percepția celor ”de afară”. Cei ”din țară” vor resimți toate consecințele. Cam asta e diferența între un sistem ideal (văzut doar de la distanță) și unul trăit pe propria piele. Între asigurările date că totul e pefect controlabil (cu fracturarea hidraulică în acest caz) și apa care ia foc când dai drumul la robinet.

***

Cât despre așa-zis-ul conflict cu Andrei Marga, de data asta cred că se exagerează nițel. Ok, l-a pus la punct. Și ce a obținut? Miza vizitei în SUA e legată de Chevron și de ceilalți șefi din Consiliul de Afaceri Româno-American. Cu ei s-au discutat lucruri care, cu siguranță, ne vor afecta într-o măsură mult mai mare.

Mai întâi părțile bune (diferențele). Chiar dacă niște polițiști (în civil) au vrut să-i înlăture pe protestatari, în urma unor negocieri directe cu organizatorii, aceștia au fost lăsați în pace pe trotuarul din fața sălii și apoi să intre în cinematograf, unde și-au afișat revendicările și steagurile. În plus, spre deosebire de predecesătorii lui, care treceau pe lângă astfel de manifestări în viteza a 5-a, Victor Ponta s-a oprit să vorbească cu ei. Și a făcut-o cu foarte mult entuziasm. Dar a avut parte de o surpriză: entuziasmul lui nu era pe aceeași ”lungime de undă” cu cel al manifestanților.

Ei bine, dacă se aștepta la mulțumiri, atunci s-a înșelat. Pentru că ceea ce îi solicitau cei din stradă era să-și țină cuvântul și să stopeze proiectul de la Roșia Montană. Că ceea ce au declarat și au făcut, atât el, cât și co-președintele de alianță, Crin Antonescu, după preluarea Puterii, este prea puțin liniștitor. Pentru că acum opozanții nu mai vor să audă promisiuni, ci vor să vadă fapte. Cum ar fi:

Atât înainte de preluarea Puterii, cât și ulterior, când (pe bună dreptate) l-a acuzat pe Traian Băsescu că face lobby pentru RMGC, Victor Ponta a solicitat transparentizarea cazului, întrebându-se retoric ”care sunt interesele președintelui, care îl fac să suțină într-o asemenea măsură proiectul celor de la RMGC?”. Acum poate afla. Corpul de control al primului ministru, aflat în subordinea lui, are atribuții care i-ar permite să primească răspunsul la foarte multe întrebări:  cum a fost posibil ca diferite instituții administrative și sau executive să elibereze pe bandă rulantă acte și decizii care încalcă legea și hotărârile judecătorești definitive; cum de au înaintat procedurile de avizare în aceleași condiții de ilegalitate; de ce Ministerul Culturii a blocat abuziv demersurile de înscriere a Roșiei Montana în lista-tentativă UNESCO; și, desigur, de ce este Traian Băsescu și o parte importantă a liderilor PDL susținători atât de vocali ai RMGC.

Mai mult, după ce a dobândit controlul în Parlament, USL poate iniția și poate vota formarea unei Comisii de anchetă (fie la nivelul Senatului, fie la nivelul Camerei Deputaților) legate de acest caz. După mai bine de un deceniu de scandal legat de acest proiect, e interesant de aflat cum și în ce condiții a fost blocat proiectul Legii Anti-cianură (deși în 2007-08 exista, cel puțin teoretic, majoritatea necesară adoptării legii), dar și cum a trecut de Senat ”după deget” proiectul de lege de expropriere specială (zis ”de modificare a Legii Minelor”) inițiat chiar de către unul dintre colegii din PSD al lui Victor Ponta din… Gorj (Mihail ”Toni” Greblă). De asemenea, alte amănunte de interes public pot deveni cunoscute în urma unei asemenea anchete.

Din momentul preluării Puterii, Ponta și Antonescu nu se mai pot plânge de lipsa de transparență și nu mai pot acuza ”interese ascunse” în cazul Roșia Montană. Pentru că au puterea (instituțiile, procedurile) și OBLIGAȚIA să afle tot ce îi interesează.

De asemenea, Ministerele Culturii și Mediului au atribuții pe care și le pot exercita (și e obligatoriu să o facă) înainte de alegeri. Ministerul Mediului are expertiza juridică la îndemână pentru a stopa continuarea ilegală a procedurilor de avizare a proiectului RMGC, iar Ministerul Culturii are pregătită documentația necesară pentru începerea demersurilor de înscriere a Roșiei Montana e lista-tentativă UNESCO. Nu în cele din urmă, la dispoziția Ministerului Economiei pot fi puse mai multe studii și proiecții, realizate de profesori de la ASE sau de alți profesioniști din domeniu, legate de modul în care poate fi valorificată economic zona (creând, implicit, mult mai multe locuri de muncă pentru localnici, decât ar genera, în mod real, proiectul RMGC). Iar asta fără distrugerea iremediabilă a mediului și patrimoniului.

Așadar, domnilor Ponta și Antonescu, aveți pârghiile și conduceți instituțiile de decizie în cazul Roșia Montană. E timpul să renunțați la discursul ”de Opoziție”, și să treceți la fapte. Înainte de alegerile de la sfârșit de an. La lansarea candidaților USL de la Cluj s-a făcut apel la un ”proverb” foarte gustat de audiență: ”Diferența dintre Opoziție și Putere constă în faptul că cei din Opoziție mint, iar cei de la Putere fură”.  Sper că aplauzele care au urmat nu exprimau doar bucuria de a fi preluat Puterea, pentru a putea…

***

În fine, pentru a simplifica, cam așa ar arăta ”lista scurtă” a lucrurilor pe care USL le poate face până la toamnă în cazul Roșia Montană:

• Anchetă a Corpului de Control al primului-ministru
• Formarea și începerea activității unei Comisii de Anchetă a Parlamentului
• Stoparea continuării ilegale a procedurii de avizare de la Ministerul Mediului
• Deblocarea demersurilor Ministerului Culturii pentru înscrierea Roșiei Montana în UNESCO
• Susținerea (infrastructură, promovare etc.) dezvoltării alternative a zonei, care să asigure venituri și locuri de muncă reale pentru localnici.

Poţi să-l înţelegi până la un punct pe unul care plagiază. N-are timp, n-are idei, n-are educaţia suficientă pentru a face ceva pe cont propriu, dar e forţat să vină cu “cercetare originală” pentru încă 1% în plus la salariu. Dacă măcar ştie de unde şi ce să aleagă cât să iasă ceva interesant, tot e ceva.

Ce te faci însă când cineva copiază rânduri fără noimă, luate la rândul lor din compilaţii traduse de vreun student fără chef, care le-a găsit şi el pe un site de referate? Am spus deja, pentru educaţia publică e un pas bine-venit către autodesfiinţare. La justiţie, s-ar putea să nu fie aşa simplu.

După cum arată lucrurile, Grupul de Investigaţii Politice a muncit mai mult să dezvăluie copipeistul făcut de Laura Codruţa Kovesi decât i-a luat autoarei să-l facă. Dar – pentru că lucrarea nu e copiată dintr-un singur loc iar sursele sunt trecute, cuminte, la bibiloografie – unii se întreabă dacă intră în regulile plagiatului sau nu.

Regulile spun că citarea fără ghilimele, chiar şi dacă sursa e menţionată în bibliografie, e plagiat. Iată chiar regulamentul Universităţii de Vest.

Se consideră caz de plagiat academic în următoarele situaţii exemplificative şi nu limitative:
a. reproducerea (sau traducerea) unor idei, date, texte care aparţin unei alte persoane, fără creditarea corectă şi/sau completă a sursei;
b. preluarea unor idei, date, texte din diverse surse şi prezentarea acestora ca fiind contribuţie proprie;
c. omiterea plasării între ghilimele (“…”), în mod clar, a cuvintelor, propoziţiilor, paragrafelor preluate ad-literam sau aproape literal, din diverse surse;
d. parafrazarea conţinutului lucrării unei alte persoane fără a face suficientă referire la sursă;

Or fi prea dure exigenţele româneşti? Iată un test practic al Stan«d»ford. Uneori, nici măcar ghilimelele nu sunt de ajuns.

Original text from Elaine Tyler May’s “Myths and Realities of the American Family” reads as follows: Because women’s wages often continue to reflect the fiction that men earn the family wage, single mothers rarely earn enough to support themselves and their children adequately. And because work is still organized around the assumption that mothers stay home with children, even though few mothers can afford to do so, child-care facilities in the United States remain woefully inadequate.

Version: As Elaine Tyler May points out, “women’s wages often continue to reflect the fiction that men earn the family wage” (588). Thus many single mothers cannot support themselves and their children adequately. Furthermore, since work is based on the assumption that mothers stay home with children, facilities for day care in this country are still “woefully  inadequate.” (May 589).

Question: Is this plagiarism? Explain your conclusion

Answer: Plagiarism: The writer now cites May, so we’re closer to telling the truth about
the relationship of our text to the source, but this text continues to borrow too
much language.

Sau Harvard.

Mosaic plagiarism
If you copy bits and pieces from a source (or several sources), changing a few words here and there without either adequately paraphrasing or quoting directly, the result is mosaic plagiarism. Even if you don’t intend to copy the source, you may end up committing this type of plagiarism as a result of careless note-taking and confusion over where your source’s ideas end and your own ideas begin. You may think that you’ve paraphrased sufficiently, or quoted relevant passages, but if you haven’t taken careful notes along the way, or if you’ve cut and pasted from your sources, you can lose track of the boundaries between your own ideas and those of your sources. It’s not enough to have good intentions and to cite some of the material you use. You are responsible for making clear distinctions between your ideas and the ideas of the scholars who have informed your work. If you keep track of the ideas that come from your sources and have a clear understanding of how your own ideas differ from those ideas, and you follow the correct citation style, you will avoid mosaic plagiarism.

Example: Indeed, of the more than 3500 hours of instruction during medical school, an average of less than 60 hours are devoted to all of bioethics, health law and health economics combined. Most of the instruction is during the preclinical courses, leaving very little instructional time when students are experiencing bioethical or legal challenges during their hands-on, clinical training. More than 60 percent of the instructors in bioethics, health law, and health economics have not published since 1990 on the topic they are teaching.

Plagiarized version: In order to advocate the use of the sitcom Scrubsas part of the medical education system, it is also important to look at the current bioethical curriculum. Medical school curriculum does not focus adequately on the moral issues that doctors face in the clinic. In fact, in more than 3500 hours of training that students undergo in medical school, only about 60 hours are focused on bioethics, health law, and health economics. It is also problematic that students receive this training before they actually go on to their hands-on, clinical training (Persad et al, 2008). Most of these hours are taught by instructors without current publications in the field.

The information in this sentence is drawn directly from Persad, but because the student ends the citation of Persad above, this sentence appears to be the student’s own idea.

Comentarii pe riscograma.ro

Pentru Marius Nicoară aici ar fi locul potrivit pentru Someș Valley, un parc industrial rezervat firmelor de IT (sector foarte bine reprezentat la Cluj). Emil Boc ar împărți terenul între un parc industrial (Centru regional de excelenţă pentru industrii creative şi IT) și un campus universitar, în timp ce Eckstein-Kovacs Peter ar rezerva o parte din teren pentru un parc destinat IMM-urilor (inclusiv celor din domeniulk IT), o parte pentru locuințe sociale, iar partea cea mai importantă (aproximativ 150 de hectare) pentru a demara proiectul Grădinile Clujului.

Spre deosebire de celelalte promisiuni, diferențele de abordare legate de Dealul Lombului sintetizează extrem de clar diferențele de viziuni de dezvoltare ale orașului, pe două mari direcții: o dezvoltare pe verticală (continuarea urbanizării și industrializării) versus o dezvoltare pe orizontală (dezvoltarea economiei locale).

***

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și până acum știm ce înseamnă dezvoltarea pe verticală (produs specific al revoluției industriale): orașe din ce în ce mai mari, până la stadiul de metropole, locuri de muncă, venituri crescute, dezvoltarea serviciilor publice și private (în zonele cu mai mulți bani de cheltuit). Asta pe de o parte. Pe de altă parte insecuritate socială (paradoxul modernizării – cu cât se dezvoltă mai mult tehnologia, cu atât e nevoie mai mică de muncă fizică), aglomerație, consum crescut de resurse în zonele urbane, poluare, însingurare și depersonalizare (ce mai reprezintă un individ într-un megapolis urban de zgârâie-nori cu milioane sau chiar zeci de milioane de locuitori?).

Economia locală e un concept mai nou, care a început să fie luat în considerare mai serios doar în ultimii ani, de la declanșarea crizei. E un concept născut din critica dură a corporatismului (rămânând însă un concept liberal clasic – bazat pe libera inițiativă) și de la constatarea că revoluția industrială și-a mâncat mălaiul și are nevoie de niște corecții serioase. Strict ca exemplu: e aberant ca mari economii, precum SUA ori Marea Britanie, să exporte și să importe în același timp, cantități relativ egale din același gen de produse și la aceeași calitate – carne de pui, vacă, mere etc. – consumul de resurse e evident; la fel cum a ajuns să devină evident că subvențiile ori privilegiile (de genul, să zicem, curentului mai ieftin) acordate unor mari corporații sau firme sub diferite pretexte se vor întoarce împotriva micilor întreprinzători (uite două pretexte-minciună și efectele lor: trei-patru firme gigant primesc curentul electric mai ieftin pe motiv că oferă locuri pentru câteva mii sau zeci de mii de angajați, în același timp, veniturile sau chiar locurile de muncă a sute de mii ori chiar milioane de persoane care lucrează în sute de mii de firme mici sunt periclitate de prețul mare la curent pe care angajatorii și ei personal îl plătesc; Fermele Smithfield, care au preluat fostul Contim, au primit facilități de zeci de milioane de dolari, pentru că oferă câteva sute de locuri de muncă; subvenționarea Smithfield a dus însă la falimentarea a mii și zeci de mii de fermieri din Banat).

În fine, ideea de bază a economiei locale e de a limita aceste excese, promovând și încurajând micile afaceri. Pe de o parte aceste afaceri păstrează veniturile în comunitate, pe de altă parte generează și întreține o asemenea comunitate. În documentarul ”Economia fericirii”, Helena Norberg-Hodge face un calcul în care arată că din 100 de dolari cheltuiți de un american într-o librărie locală, 45 de dolari au rămas în comunitate, în timp ce doar 13 dolari rămâneau în localitate dacă aceeași 100 de dolari erau cheltuiți într-o librărie dintr-un lanț național.

***

Revenind la Cluj și la programele electorale ale celor trei candidați e evident că Someș Valley și Centrul regional de IT îi înscriu pe Marius Nicoară și Emil Boc în prima viziune de dezvoltare, în timp ce propunerile lui Eckstein-Kovacs Peter sunt mai apropaite de a doua viziune. Dezvoltarea IT-ului e pe val. Mai ales la Cluj. Dar asta e o modă. La fel cum economia centralizată a impus, la vremea ei, moda CUG, Armătura, Clujana ori cum corporatismul a adus Nokia la Cluj. Cum IT-ul clujean se bazează, în mare măsură, pe outsourcing, e evident că, mai devreme sau mai târziu, și acest outsourcing se va muta către Asia de Sud/Est ori Africa (pe măsura educării mâinii de lucru de acolo).

Grădinile Clujului, dublate de un parc industrial pentru IMM-uri (nu doar cele din domeniul IT) se apropie mai mult de economia locală. Nu neapărat pentru că ceea ce s-ar produce în acele grădini ar ajunge pe piața locală, ci pentru că ar produce economii importante în bugetele localnicilor. 500 de metri pătrați de teren pot produce o cantitate importantă din alimentele unei familii, suplinind un eventual salariu sau pensie mică, economiile realizate putând fi direcționate astfel către alte bunuri sau servicii. Eventuala închidere a unei firme mici nu ar echivala cu închiderea unei fabrici precum Nokia ori căderea unui domeniu (România a mai trecut și prin apariția și apoi fuga lohnului către zone mai calde și mai… ieftine). Absorbția a câtorva angajați (cel mult câteva zeci) în cazul închiderii unei firme mici, ar fi mult mai simplă decât în cazul a câtorva mii provenind din aceeași întreprindere ori același domeniu. Unde mai pui că un eventual șomer nu ar rămâne total lipsit de resurse.

Dincolo de considerentul economic, Grădinile Clujului ar îndeplini și alte importante funcții: de recreere, de creare a unei comunități și de sănătate (mediu sănătos și alimente sănătoase). Aparent de esență rustică, o asemenea soluție ar avea șanse mult mai mari să genereze atât de mult așteptata ”clasă de mijloc”, care să ofere echilibru și sustenabilitate unei societăți.

***

Să nu-și închipuie cineva că acest concept a fost inventat la Cluj. Denumit ”Allotment Gardens”, a fost pus în practică pentru prima dată de germani în urmă cu aproape o sută de ani, fiind întâlnit însă, în acest moment, peste tot în Europa Vestică, din Elveția, până în Olanda și Marea Britanie, precum și în Statele Unite ale Americii.

Exemple, în imaginile de mai jos:

Sigur, şi sistemul acesta avea nişte dezavantaje, însă se adunau toate la ei. E un dezavantaj să ai cele mai multe voturi şi totuşi să nu ajungi în Parlament? Pentru candidat sigur este. Pentru alegător mai puţin.

Acesta a fost punctul aparent vulnerabil al sistemului de acum. De fapt, este un punct forte. Să explicăm:

În primul rând, nu e deloc ieşit din comun. De exemplu, este corect să iei cel mai mare punctaj la examenul auto teoretic şi totuşi să nu primeşti permisul. Evident, răspunsul este că nu-ţi foloseşte la nimic nota maximă la “sală” dacă n-ai luat “traseul”. Exemplele de examene duble sunt nenumărate.

Exact asta a introdus “sistemul uninominal cu compensare”, care se foloseşte acum. Un examen dublu. Nu te mai baţi doar cu rivalii de la alte partide, te baţi şi cu colegii de la acelaşi partid. Este uşor de probat în practică. Aproape toţi cei care au ratat parlamentul de pe locul I au avut cele mai mici scoruri din judeţ faţă de candidaţii din acelaşi partid. Aproape toţi cei care au intrat de pe locul trei au avut procentele cele mai mari în interiorul propriului partid.

Modelul general al perdantului de pe locul I este nesuferitul care s-a lipit de un partid mare, şi căruia i-a irosit voturi. Invers, ca să câştigi de pe locul trei trebuie să fii mai bun decât media unui partid mic.

Asta i-a înnebunit pe politruci. Se obişnuiseră cu ideea că îşi primesc procentele în funcţie de “toanele prostimii”, dar măcar mai departe ştiau o aritmetică simplă: Atât la sută înseamnă atâtea “locuri eligibile” pe care le împărţim cum vrem noi. Cum să intervină “prostimea” în proces?

Iată cel mai cunoscut exemplu: Norica Nicolai. A luat locul 1 cu puţin sub 50% într-un colegiu din Călăraşi, dar totuşi a pierdut. Nedrept? Aparent da. Dar nedreptatea Noricăi înseamnă dreptate pentru oamenii de acolo. PNL avea oricum peste jumătate din voturi. A luat instantaneu două din cele trei colegii după ce candidaţii de acolo au avut peste 50%. Însă în al treilea colegiu a fost paraşutată Norica Nicolai, după un mandat prin Cluj, într-o circumscripţie sigură. Mulţi au votat în continuare partidul, indiferent de numele candidatului. Unii poate au pus ştampila uşor supăraţi. Însă au fost destui cei care au refuzat să mai vină la vot sau au pus ştampila pe altceva tocmai pentru că n-au vrut un candidat cu care n-aveau nici în clin nici în mânecă. Partidul a pierdut voturi care adunate devin mandate. Asta înseamnă uninominal.

În oricare alt sistem uninominal asta nu se întâmplă. În sistemul cu un tur, Norica era parlamentar. În cel cu două tururi, avea şanse maxime de câştig. Ambele sisteme trimt în parlament reprezentanţi ai teritoriilor, nu ai oamenilor. Iar greşelile, compromisurile, batjocura – toate rămân “în teritoriu”. În sistemul de vot pe cale de-a fi abolit, sistemele comunică şi orice greşeală se plăteşte.

1. Sunt colegii unde poţi să iei majoritate şi cu infractori recidivişti. Însă dacă în loc de 70% iei doar 60%, diferenţa de voturi poate însemna un mandat pierdut în altă parte.

2. În altele (Cazul Nicolai) unde un mandat relativ sigur este pierdut.

3. Sunt unele unde poţi obţine un loc întâi chinuit în care diferenţa să o facă doar numărul de voturi.

4. Sau e de ajuns să-i smulgi destule voturi primului clasat ca să-i iei locul.

5. În fine, sunt colegii unde n-ai nici o şansă, dar dacă arăţi un candidat decent voturile lui nu se pierd ci îl ajută pe colegul său de la punctul 4.

Toate aceste virtuţi nu se văd în actuala legislatură şi nu s-ar fi văzut nici în următoarea. Era nevoie de trei rânduri de alegeri. Iată de ce:
În 2008, n-au ştiut ce i-a lovit. Şoc şi haos!
În 2012, ar fi făcut greşeli în cunoştinţă de cauză, sperând nerod că le va merge. Degeaba!
În 2016, abia, unii ar fi cedat în faţa realităţii şi ar fi încercat să vină cu candidaţi decenţi în fiecare colegiu. Câştigătorii!
Le e groază de scenariul ăsta. Şi de-aia încearcă să-l împiedice acum.

Comentarii pe riscograma.ro

Făcând aceste comparații, Andrei Marga nu spune că Traian Băsescu ar fi Mussolini. Un interlocutor inteligent (și cunoscător avizat al istoriei moderne și contemporane) ar fi putut aduce, probabil, numeroase alte exemple de măsuri luate care i-ar diferenția net pe cei doi (din acest punct de vedere e interesant că Andrei Marga nu a prezentat chiar toate similitudinile dintre corporatismul mussolinian și cel practicat în România contemporană, ca și cum ar fi păstrat niște ”muniție de rezervă” pentru o eventuală controversă).

Pe de altă parte însă, făcând comparațiile de mai sus la audierile din comisii, e de presupus că Andrei Marga se putea aștepta ca președintelui să-i fie transmisă informația conform căreia ”Andrei Marga v-a comparat cu Mussolini”. Fie că ar fi fost făcută de vreun membru ar comisiei, fie de vreun jurnalist care ar fi aflat-o ”la a o doua mână” o asemenea greșeală putea fi prevăzută. Dar, în ciuda caracterului anticipativ, greșeala făcută de intermediar nu i se poate imputa lui Andrei Marga (greșeala fiind una de logică, nu de interpretare: când compari doar o parte din elementele a două mulțimi rezultatul obținut nu poate fi extins automat asupra mulțimilor în asamblu). Traian Băsescu a primit însă informația greșită și, mai mult, i-a reproșat-o lui Andrei Marga într-un moment extrem de mediatizat. Motiv pentru Andrei Marga să-l pună la colț, atenționându-l că se bazează pe informații eronate.

La nivel diplomatic, o asemenea gafă ar putea costa enorm, pentru că l-ar pune pe cel care o face într-o poziție de inferioritate față de cel care a făcut-o și într-o situație jenantă față de opinia publică. Chiar dacă momentul pare a fi fost unul mai mult de cancan mediatic (”Băsescu nu a dat mâna Marga”, ”Marga îl compară pe Băsescu cu Mussolini”), semnificația e ceva mai importantă în confruntarea, de altfel previzibilă (ținând cont de antecedentele celor doi politicieni), legată de întrebarea: ”cine e numărul 1 în diplomația românească: președintele sau ministrul de externe?”. Această primă rundă a confruntării s-a încheiat clar în favoarea ministrului.

***

Aseară, în centrul Clujului, a avut loc aniversarea a 6 luni de la Ocuparea Hotelului Continental (mai multe amănunte despre 7 noiembrie 2011, aici). ”Cerem Guvernului Ponta oprirea imediată și definitivă a proiectului de la Roșia Montană” a fost principala revendicare a manifestanților în ceea ce, practic, a fost primul protest de stradă din timpul Guvernării Ponta (la doar câteva ore de la votul din Parlament). Pentru câteva minute a trecut să-i salute pe protestatari și Eckstein-Kovacs Peter, unul dintre candidații la Primăria Cluj-Napoca. Implicarea lui în stoparea proiectului de la Roșia Montană este unul dintre punctele care speră să-i aducă voturi importante. De altfel, Eckstein-Kovacs Peter îi reprezintă pro-bono în justiție pe cei care, în urmă cu 6 luni, au ocupat Hotelul Continental.

***

***

Video: Ecojurnal; Foto: Cluj.info

Ce a diferențiat acțiunea din 7 noiembrie 2011 de precedentele a fost, după cum am scris încă de atunci, radicalizarea.  Prin mesajul ”Revoluția începe la Roșia Montană” (luat inițial în derâdere de unii cârcotași) și prin asumarea unei eventuale intervenții ilegale în forță împotriva lor (ceea ce s-a și produs), activiștii arătau că sunt dispuși să meargă până la capăt: să-și revendice și să-și apere în stradă drepturile.

Intervenția abuzivă a autorităților nu a făcut decât să inflameze spiritele și, timp de o săptămână, atât la Cluj, cât și la București, au continuat acțiunile de protest: flash-mob-uri în fața sediilor televiziunilor publice (din nou o intervenție brutală a Jandarmeriei la București), jocuri în piață: ”Țară, țară, vrem ostași”, sinucideri cu cianură, îmbrățișări pentru Roșia Montană și elaborarea KIT-ului de nesupunere civică. În ce măsură a influențat Occupy Conti și săptămâna care a urmat evenimentele din ianuarie este greu de estimat. Câteva lucruri nu pot fi însă ignorate. Rețeaua paralelă de comunicare construită de cei din Campania Salvați Roșia Montană (CSRM) a promovat din plin acțiunile care au urmat și a fost folosită ca model și pentru alte revendicări (de altfel, problema gazelor de șist așa a și fost denumită la început: ”al doilea caz Roșia Montană”).

Incompetența și/sau agresivitatea abuzivă a forțelor de ordine împotriva activiștilor pentru Roșia Montană, a generat o stare latentă de nemulțumire și iritare. În fine, strict calendaristic, protestele legate de demiterea lui Raed Arafat au început pe 11 ianuarie 2012 la Cluj (vezi video) printre primii care au ieșit în stradă și au mobilizat oamenii regăsindu-se tineri ”antrenați” în acțiunile CSRM (motiv pentru care majoritatea mass-media a și ”ratat” știrea, presa mainstream ”oficializând” data de 12 ianuarie (protestele de la Târgu Mureș și București) ca dată de începere a revoltelor care au generat căderea Guvernului Boc (și, în cele din urmă, la destrămarea Coaliției PDL-UDMR-UNPR-minorități). Inevitabil însă, problema Roșia Montană s-a aflat printre revendicările cele mai importante ale protestatarilor.

La mijlocul lunii noiembrie 2011 am estimat (în ciuda scepticilor sau detractorilor) că Ocuparea Continentalului și săptămâna de proteste care i-a urmat va genera o stare de spirit care va redefini civismul și activismul în România. Că va fi un model care va fi amplificat în alte cazuri. Am fost catalogat ca ”visător” ori ”rupt de realitate” (catalogările decente) când am spus și am scris asta. Acum sunt eu cel care are dreptul să zâmbească atunci când aud că societatea civilă a reînviat în ianuarie 2012. Așa, peste noapte. În fap, tot anul 2011 a fost unul al nemulțumirilor și protestelor (un sumar aici), Occupy Conti a marcat radicalizarea acestora. Iar ce a urmat după două luni, a venit deja ca o continuare logică.

***

Astăzi, de la ora 19.00, în Piața Unirii din Cluj, se aniversează 6 luni de la Ocuparea Continentalului. La câte s-au întâmplat între timp în cazul Roșia Montană, există și motive de bucurie. Coaliția de Guvernare cu Cianură a căzut. Planurile urbanistice ilegale pe care se bazează proiectul RMGC au fost anulate definitiv și irevocabil de Curtea de Apel Alba. Gabriel Resources (compania care deține 80,69% din RMGC) s-a prăbușit la Bursa din Toronto (de la 8,65 dolari/acțiune vara trecută, la 1,82 dolari/acțiune).  Iar Guvernul Ponta a trecut cazul Roșia Montană la capitolul ”Protecția Mediului”.

Interesant e că în anunțul de retragere a nominalizării Corinei Dumitrescu, Victor Ponta a dezvăluit și agenda viitorului (posibil) ministru al Educației, Ioan Mang: admiterea în clasa pregătitoare, bacalaureat, admiterea în liceu. Cum ar veni, atribuții mai degrabă de administrare, de mentenanță. E un fel de liniștire a apelor, o amânare a controverselor care se aprind mereu atunci când e vorba de cea mai mică schimbare în acest domeniu. Pentru că dincolo de dublul ”n” din CV, de studiile Corinei Dumitrescu la Stanford (lipsa lor totală ori doar lipsa de consistență), problema de fond era alta: grupul și direcția pe care acest grup ar fi putut s-o imprime Educației. Atât cât a avut ocazia să fie în centrul atenției publice, Corina Dumitrescu a oferit, pe deplin, imaginea imposturii și a parvenitismului. Nu greșelile (datorate vitezei unui funcționar public) din CV și nici derizoriul care acoperea mențiunea ”studii la Stanford” (în realitate cel mult urmarea unui curs la această universitate) au fost cele care au deranjat, ci imaginea tipului de învățământ păstorit de doamna Dumitrescu, ca rector la ”Dimitrie Cantemir”. Adică a acelui învățământ menit să ofere atât diplome pe scară rulantă (până la nivelul de doctorat), cât și funcții profesorale unor diferite persoane publice, îndeosebi din politică. Diplome și funcții necesare nu atât pentru desfășurarea unor activități în diferite domenii, cât pentru cumpărarea/achiziționarea prestigiului public pe care încă îl mai oferă diplomele și gradele universitare. Mai exact, esența imposturii, a parvenitismului: diploma care certifică nu atât un nivel de cunoștințe dobândit, cât un statut social.

Ei bine, arătând că întreaga controversă din jurul Corinei Dumitrescu i-ar fi putut afecta munca legată de organizarea admiterii în liceu, clasei pregătitoare, BAC-ului, Victor Ponta a lăsat să se înțeleagă că acest Guvern cu mandat redus nu și-a propus să intre în esența problemelor din educație (ci doar să asigure minima funcționare a sistemului). O soluție căldicică, asemănătoare cu cea adoptată de PDL când l-au numit ministru pe Mihail Hărdău, după o perioadă de tensiuni și greve al profesorilor. ”Bunicuțul de la Educație” i s-a spus, iar dacă nu vă mai amintiți de el nu aveți nicio vină. Pur și simplu nu și-a dorit să iasă în evidență cu ceva. Exceptând numărul de cămine studențești văruite și școli de la țară renovate, cu care se lăuda în conferințe de presă. Dacă numele lui Ioan Mang nu vă spune ceva în mod deosebit, nu vă speriați. Și nici nu încercați să-i descoperiți vreo mare calificare profesională. Alegerea lui are acum un singur scop: să nu iasă cu nimic în evidență și să fie uitat cât mai repede. Dacă se poate până la terminarea paharului de șampanie deschis de social-democrați pentru victoria lui Hollande și de berea pe care bugetarii au pus-o la rece.

***

UPDATE: Conform Alianței pentru o România Curată, CV-ul lui Ioan Mang are, totuși, consistență. La capitolul ”Afaceri cu statul”. Detalii aici. Iar Alin Fumurescu arată că marea distincție profesională internațională pe care o deține Ioan Mang se poate obține din SUA… contra-cost. Astea ori sunt un semn de ”lipsă totală de cadre”, ori e pregătirea terenului pentru o reîntoarcere cu surle și trâmbițe, ca ”salvator al Educației”, al unui fost ministru PSD în domeniu…

Să le luăm pe rând. Să le acorzi credit Guvernelor Boc e cam hazardat. Cu Emil Boc premier, Executivul a promovat și implementat celebrul ”forfetar Pogea”, care a lichidat sute de mii de firme și care a scos de pe lista contributorilor la bugetul de stat sute de mii de oameni din sectorul privat. Mai mult, măsurile de decongestionare a sectorului public (mă refer la reducerile de personal, nu la austeritate) au fost amânate cu mai bine de un an și jumătate (comparativ cu aceleași măsuri luate în sectorul privat) pentru a nu compromite șansele lui Traian Băsescu de a fi reales președinte. În plus, când au fost luate, acestea au fost departe de a lovi în clientelismul politic – căpușelor fie conservându-li-se locurile, fie oferindu-le compensații din fonduri europene (vezi celebra ”schemă Botiș”, în care foștii colegi, directori și directorași de la Direcția de Muncă și Protecție Socială Bistrița-Năsăud, au ajuns consultanți – cu venituri mai mari decât fostele lor salarii – într-un proiect pe fonduri europene…)

În fine, nici până în ziua de azi, susținătorii măsurilor de austeritate (tăieri din salariile bugetarilor, blocarea posturilor, impozitarea pensiilor) nu au reușit să convingă oamenii că acestea au fost luate pentru a salva pensiile, și nu pentru acoperirea găurilor (hăurilor) create de sectoarele finaciare, bancare, imobiliare. Și nu e vorba că nu m-au convins pe mine ori pe majoritatea românilor, ci nu l-au putut convinge nici măcar pe un laureat Nobel în economie ca Joseph Stiglitz, care le-a catalogat recent drept ”sinucidere”. Așadar, de vreun eventual ”merit al Guvernelor Boc” e mai mult decât hazardat a vorbi (iar să te lauzi că ai reparat ceea ce tu ai stricat ar fi cel puțin ciudat).

Guvernul Ungureanu a mers ”pe repede înainte” cu îndeplinirea obligațiilor asumate față de FMI. Doar că nu i-a ieșit mai nimic. N-a reușit să vândă Cupru Min (ba, mai era să ia și o ”țeapă” enormă aici), n-a avansat esențial cu privatizarea sectorului energetic, nici pe Chevron ori pe RMGC nu i-a pus ”în pâine” cu gazele de șist, respectiv cu aurul de la Roșia Montană. Și, deși anunțate, nu s-a grăbit nici cu reîntregirea salariilor bugetarilor, nici cu returnarea banilor încasați ilegal din impozitarea pensiilor. Nu există vreo măsură a Guvernului Ungureanu care să indice vreun merit în acest sens.

În fine, cu atât mai puțin se poate vorbi de un merit al Guvernului Ponta în obținerea acordului de reîntregire a salariilor și soluționare a problemei pensiilor. Pentru că, deocamdată, Guvernul Ponta există doar virtual. Nu a luat (și nu avea când să ia) vreo decizie (hotărâre).

Și atunci? Răspunsul e mai simplu: Reîntregirea salariilor și rezolvarea problemei pensiilor (rezolvarea e parțială – pensiile rămân, în continuare, impozitate, de fapt e vorba doar de retunarea unor bani reținuți peste impozitul legal) reprezintă mai degrabă un dar al FMI pentru Victor Ponta. De ce ar face FMI un asemenea cadou? În primul rând pentru a-și spăla măcar în parte imaginea (serios afectată în ultimii doi ani și, în special, în ultimele luni, când FMI a devenit ”inamic public”, aproape pe același palier cu președintele Traian Băsescu și cu foștii guvernanți). Reprezentanții FMI știu că Guvernele Boc și Ungureanu au căzut pe fondul unor nemulțumiri populare care vizau direct și politica FMI. Apoi, făcând această concesie Guvernului Ponta, îi oferă o anumită susținere populară și stabilitate politică (care se transpune și într-o anumită stabilitate economică de care FMI poate profita).  În fine, aceste concesii se referă la câteva sute de milioane de euro. În schimbul lor, FMI vizează mizele de miliarde de euro: privatizarea energiei, Cupru Min. De altfel, reluarea licitației pentru Cupru Min a și fost deja anunțată.

Așadar, bugetarii și pensionarii au motive să se bucure pentru că li se recunosc (și reîntregesc) niște drepturi, măcar în parte. Dar nu trebuie să ne lăsăm amăgiți prea mult de un asemenea gest, care seamănă prea mult cu darurile grecești (iar zidurile Troiei cunosc prea bine valoarea reală a unor asemenea daruri).

“Astăzi (joi, n.r.) mi-au parvenit rezultatele analizei cerute în problema Roşia Montană. Juriştii consultaţi de noi afirmă că lipsa unui Plan Urbanistic Zonal (PUZ) valabil reprezintă un impediment în continuarea procedurii şi recomandă Comisiei de Analiză Tehnică (CAT) a proiectului să-i ceară investitorului să depună un nou certificat de urbanism care să reflecte un PUZ valabil“, a declarat, pentru MEDIAFAX, ministrul demis al Mediului, Korodi Attila.

Citând din concluziile documentului, ministrul a spus că, potrivit juriştilor, CAT ar trebui să ceară investitorului “să obţină şi să depună un certificat de urbanism care să reflecte un PUZ valabil aprobat”. “Este o opinie juridică pe care eu, ca ministru demis, recomand succesorului meu să o înainteze Comitetului de Analiză Tehnică, pentru ca membrii acestui comitet să le analizeze şi să ceară clarificări suplimentare de la companie sau să ia măsurile pe care le consideră oportune”, a spus Korodi.

Desigur, e inutil a mai preciza că opinia juriștilor consultați de ministerul Mediului, vine în opoziție cu opinia avocaților RMGC. Iar de aici începe o lungă dezbatere pro și contra (bazată pe legi, norme, excepții, termene etc.) în care majoritatea celor care nu au pregătire juridică s-ar pierde. Atâta doar că legile reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) soluții morale la situații întâlnite în viața de zi cu zi (”un sistem de drept reprezintă morala unei societăți la un anumit moment istoric dat”, este un lucru care se învață în anul I la Facultățile de Drept). Să privim cazul Roșia Montană din acest punct de vedere și să vedem dacă e chiar așa complicat sistemul de drept.

***

Cronologie:
2002

Bun, să o luăm de la început. În 2002, Consiliul Local al Primăriei Roșia Montană elaborează și aprobă un Plan Urbanistic General (PUG) prin care o importantă suprafață a comunei este declarată zonă mono-industrială. Ce înseamnă asta? Că în respectiva zonă, nimeni nu mai poate face altceva decât minerit (nici agricultură, nici turism, nici prelucrarea lemnului, nici comerț, nimic). Problema e că nici Primăria, nici firma (RMGC) în beneficiul căreia s-a emis respectiva prevedere din PUG nu sunt proprietari pe întreaga suprafață declarată zonă mono-industrială. În plus, unii consilieri locali ori rude ale acestora erau angajați la… RMGC. Practic, persoane cu interese directe într-o afacere au votat/decis împotriva intereselor exprimate explicit ale altor persoane. Și mai clar spus: vecinul care are interes să vândă casa sau apartamentul lui mai scump decide că tu nu mai poți hotărî să faci ce vrei cu apartamentul, casa ori terenul tău! Ci doar ce a decis el.

2007

Imoralitatea unei asemenea hotărâri de consiliul local (prin care s-a aprobat PUG-ul în discuție) nu avea cum să nu fie sancționată de justiție. În 2007 s-a decis, definitiv și irevocabil, anularea PUG-ului din 2002. Ce s-a întâmplat între timp? Pe baza acelui PUG, RMGC obținuse un certificat de urbanism necesar elaborării proiectului propriu. Ce semnifică (din punct de vedere popular, nu neapărat juridic) acel certificat de urbanism? Că proiectul pentru care se cere aviz respectă niște reguli urbanistice stabilite legal pentru o anumită zonă. Ce se întâmplă când un asemenea document arată că proiectul în discuție respectă (certifică) niște reguli de urbanism pe care instanțele de judecată le-au declarat definitiv și irevocabil ca fiind nule? Bunul simț și o morală minimă îți arată (dincolo de orice artificiu avocățesc) că un document nu poate certifica respectarea unor reguli care nu există (SUNT NULE).

Evident, această imoralitate a fost constatată și de către instanțele judecătorești, care au anulat, unul după altul, certificatele de urbanism eliberate pe bandă rulantă (altă aberație) de Consiliul Județean Alba, pe baza PUG-ului din 2002. Acest lucru nu i-a împiedicat pe cei de la RMGC să-și depună proiectul la ministerul Mediului. Pe bună dreptate, constatând lipsa unui certificat de urbanism valabil, Korodi Attila, ministru al Mediului și în 2007, a decis suspendarea procedurii de avizare. Pentru că ar fi fost total imoral (și ilegal) să pui oamenii din Comisia de Analiză Tehnică (CAT) să muncească la autorizarea unui proiect care se bazează pe documente care nu există!

2009

”Inventivitatea” susținătorilor și avocaților RMGC a continuat însă să sfideze morala și bunul simț (evident, așa cum avea să se dovedească ulterior, și legea). În 2009, Consiliul Local Roșia Montană adoptă un ”nou” PUG. ”Nou” e între ghilimele pentru că, de fapt, singura noutate era reconfirmarea fostului PUG din 2002, anulat definitiv și irevocabil de judecători în 2007! Cum ar veni, ”definitiv și irevocabil” în România durează mai puțin de 2 ani! Dincolo de încălcarea unei hotărâri judecătorești defintive și a unui principiu esențial pentru statul de drept (autoritatea de lucru judecat), acest ”nou” PUG avea și alte probleme ”pe cap”: din 2002 până în 2009 legislația în domeniu s-a mai schimbat (de la procedură până la actele și studiile tehnice necesare), iar unele avize, acte, documente eliberate pentru PUG-ul din 2002 erau expirate în 2009. Bașca alte conflicte de interese și în noul Consiliu Local.

Toată această sumă de încălcări ale legii a fost absolut revoltătoare (pentru că ”imorală” e prea puțin spus). Și, totuși, acest lucru nu a oprit Consiliul Județean Alba să elibereze un nou certificat de urbanism pe baza respectivului PUG! Mai mult, în 2010, în ministeriatul lui Laszlo Borbely, s-a reluat analiza pentru acordul de mediu, pornindu-se tocmai de la noul certificat de urbanism. Laszlo Borbely avea (sau ar fi trebuit să aibă, ținând cont de funcția ocupată) minima educație pentru că ști și a-și da seama că este doar o problemă de timp până când PUG-ul din 2009 (care e, de fapt, PUG-ul anulat din 2002) va fi, la rândul lui anulat definitiv și irevocabil de instanțele de judecată. Faptul că, în aceste condiții, a pus ”pe repede înainte” avizarea în CAT e, de asemenea, revoltător și ar fi fost un motiv suficient de demitere (nicidecum demisie).

2012

Ceea ce era de așteptat s-a întâmplat. Pe 5 aprilie 2012, Curtea de Apel Alba a anulat definitiv și irevocabil și PUG-ul din 2009. Certificatul de urbanism și avizul de mediu (un alt act important al proiectului RMGC) au soarta PUG-ului pe baza căruia au fost eliberate. Din aceleași motive de bun simț arătate deja mai sus: nu pot exista acte care să certifice sau să avizeze respectarea unor reguli care NU EXISTĂ (SUNT NULE). Aproape incredibil, ulterior anulării PUG, RMGC a emis un comunicat de presă prin care anunță că Tribunalul Cluj ar fi confirmat valabilitatea certificatului de urbanism. O minciună absolută: Tribunalul Cluj nu s-a pronunțat asupra valabilității certificatului de urbanism, ci asupra unei acțiuni în justiție, începută înainte ca PUG-ul să fie din nou anulat definitiv, constatând că acțiunea a fost introdusă tardiv. Faptul că o acțiune în justiție a fost introdusă taridv nu înseamnă că certificatul de urbanism e valabil. Cu atât mai mult cu cât, după anularea PUG-ului, valabilitatea certificatului de urbanism nu mai trebuie contestată, ci CONSTATATĂ. E logic, moral și de bun-simț: un document oficial nu poate certifica respectarea unor reguli care NU EXISTĂ.

Analiza avocaților consultați de Ministerul Mediului vine să confirme această stare de fapt. Iar recomandarea lui Korodi Attila pentru succesorul său e, de asemenea, de bun-simț: procedura de avizare nu poate continua atâta timp cât nu există un PUZ (act inferior PUG-ului) care să valideze certificatul de urbanism. În această situație soluția de bun simț e, de asemenea, evidentă: RMGC (ca solicitant de acord de mediu) e cel care trebuie să arate respectarea căror reguli urbanistice sunt certificate de documentul pe care îl dețin. Și, în primul rând, să demonstreze că… acele reguli există.

Sumar/Concluzie

În 2002, membrii Consiliului Local Roșia Montană, mulți dintre ei aflați în conflict de interese, au elaborat un PUG care încălca grav dreptul de proprietate al unei părți a localnicilor, precum și legile legate de protejarea și conservarea mediului și patrimoniului cultural. Timp de aproape 10 ani, ba folosind tot felul de tertipuri și șmecherii avocățești, ba apelând la minciuni și, uneori (după cum au stabilit definitiv instanțele de judecată), încălcând flagrant legile, RMGC a tot tras de timp sperând că va obține avizele și acordurile până la capăt. Iar acest lucru s-a întâmplat dintr-un motiv foarte simplu: nu aveau cum să obțină avize și acorduri pentru ceva care NU LE APARȚINE. Atâta timp cât proiectul RMGC se suprapune peste terenurile unor localnici care nu se dau duși din Roșia Montană, care doresc să-și valorifice aceste proprietăți prin agricultură și/sau turism ori în alt mod, nu are cum să fie avizat. Pentru că mereu va fi doar o problemă de timp și de răbdare până când orice PUG, certificat, aviz etc. care încalcă dreptul de proprietate al acestor localnici va fi anulat. La fel cum se va întâmpla în cazul încălcării legislației de mediu și/sau de protejare a patrimoniului cultural. Asta e esența cazului Roșia Montană. Restul sunt amănunte, mai mult sau mai puțin tehnice, mai mult sau mai puțin de specialitate, mai mult sau mai puțin obiective.

***

Schimbare de strategie guvernamentală

Pentru Roșia Montană, ziua nu s-a încheiat însă cu declarația lui Korodi Attila. Cazul a fost prins și în programul de guvernare. E drept, puțin diferit de forma pe care o anunța, în 2009, Adriean Videanu (care afirma că va fi o ”prioritate pentru Guvernul Boc”). ”Având în vedere preocuparea publică privind cazul Roșia Montană, Guvernul va reanaliza în mod transparent și pe bază de dialog deschis și democratic, situația existentă astfel încât deciziile să fie în acord cu interesul național, protecția mediului și legislația europeană”, se arată în programul Guvernului Ponta. Un detaliu extrem de important în privința schimbării politicii guvernamentale – cel puțin la nivel declarativ – e faptul că acest lucru e prevăzut la Capitolul 15. Protecția Mediului Înconjurător. Cum ar veni, cazul va fi analizat pornind din perspectiva problemei de mediu, și nu din perspectiva economică (cum s-a întâmplat în cazul Guvernelor Boc și Ungureanu).

***

Prăbușire la Bursa din Toronto

Atât declarațiile și recomandările lui Korodi Attila pentru succesorul său, cât și schimbarea fundamentală (la nivel declarativ) a perspectivei din care Guvernul privește cazul (problemă de mediu, nu problemă economică) au avut efecte și la Toronto. Acțiunile Gabriel Resources (care deține 80,69% din RMGC) au avut o nouă zi de depreciere drastică, de -13,62%. De la 2,35 dolari/acțiune s-a ajuns, la finalul zilei, la 2,03. Asta după ce, pe parcursul tranzacțiilor, s-a atins și un minim de 1,86 dolari/acțiune. Maximul istoric, în urmă cu mai puțin de un an, în iulie 2011, a fost de 8,65 dolari/acțiune.

***

Alternativa de la Roșia Montană

Cum spuneam, esența cazului Roșia Montană stă în dreptul localnicilor de a-și valorifica proprietățile în conformitate cu voința lor liberă. Cu ocazia scurtei vacanțe de 1 Mai, Eugen David a inaugurat la Roșia Montană Pensiunea ”Țarina”. Detalii aici, fotografii mai jos. Hostel ”La Gruber” (detalii aici) a fost prima unitate de cazare inaugurată oficial în Roșia Montană (în 2008). Alte pensiuni sunt în fază de finalizare în aceste an, urmând să depună documentațiile pentru autorizare. Asta se întâmplă când activitățile economice alternative nu sunt interzise prin hotărâri aberante (discreționare și ilegale).

Un alt reproș a fost nominalizarea Corinei Dumitrescu, rector de ”Dimitrie Cantemir”, în fruntea Educației. Criticile sunt mai mult decât binevenite: între fabricile de diplome și educația și cercetarea de performanță există mari diferențe. Diferențe structurale și de concept. Această nominalizare poate rămâne la stadiul de imensă gafă doar în condițiile în care Corina Dumitrescu nu apucă să facă prea multe.

Cea mai mare problemă e, însă, la Agricultură. CV-ul lui Daniel Constantin are conexiuni cu acest sector esențial al economiei românești. Dar mai are legătură și cu Dan Voiculescu, personaj controversat (printre altele) și din cauza afacerilor pe care firmele lui le au agricultura și Ministerul Agriculturii. Asta e ”cea mai mare bubă” a Guvernului Ponta.

În fine, ultima critică este legată de așa-zisa ”lipsă de experiență în domeniul diplomatic” a lui Andrei Marga, nominalizat la Externe. O critică, îmi permit să afirm, care nu se susține. În primul rând pentru că nu cred că diplomația reprezintă o castă, rezervată doar ”inițiaților”. Așa-zisele reguli diplomatice sunt, de fapt, simple formalisme, care fac deliciul presei când sunt încălcate (mai ales în cazul ”caselor mai mari”), dar care se opresc la acest nivel, fără a influența decisiv vreo negociere, acord, tratat, colaborare etc. În al doilea rând, chiar dacă vine din mediul universitar, Andrei Marga are importante conexiuni și în mediul politic european și mondial. Iar cea mai bună dovadă e faptul că, în octombrie 2010, Angela Merkel a venit în România la invitația lui Andrei Marga (primind titlul de Doctor Honoris Causa al UBB Cluj) și nu la invitația diplomației autohtone din acea perioadă.

A, și ar mai fi supărările legate de nominalizarea lui Ioan Rus la Interne. Doar că ele vin din partea lui Radu Mazăre și ale lui Ion Iliescu. Așadar nu cred că ar fi cazul ”să se pună”.

***

Să facem o scurtă reîntoarcere în timp. Doar până la începutul lunii februarie, când Mihai Răzvan Ungureanu și-a anunțat nominalizările pentru propriul Cabinet. Cine se numărau printre noutățile de pe listă? Răzvan Mustea și Bogdan Drăgoi, ”fii lui tata”, copii de bani gata al unui ”partener de afaceri” cu statul, din bogata baronie a Vrancei, respectiv al ”mânei drepte” a generalului Stănculescu. Alexandru Nazare, pupila Ancăi Boagiu, pregătit și crescut să-i țină locul în vremuri de restriște la Transporturi. Stelian Fuia, al doilea ministru modificat genetic (după Valeriu Tabără) de la Agricultură. Și poate că unora (pe bună dreptate) li se pare Dan Voiculescu un personaj malefic, dar nu e nici la degetul mic al celor de la Monsanto. Cătălin Baba, imaginea arivistului model la Educație. Claudia Boghicevici, ”celebră” pentru proiectul legii asistenței sociale prin intermediul bisericii (parteneriatul stat/biserică) la Muncii. Acestora li se adăuga, Andreea Paul Vass, despre a cărei situație de incompatibilitate, mass-media tocmai începuse să scrie. Doamna Paul a avut însă decența să se retragă din proprie inițiativă. Mai multe detalii aici și aici.

Asta fost lista ”prospăturilor”. În propriul Guvern, Mihai Răzvan Ungureanu avea să-i mai moștenească însă și pe Gabriel Oprea la Apărare ori cel care nu mai avea să prindă nici măcar căderea de la moțiune, ministrul-cianură de la Mediu, Laszlo Borbely.

Desigur, se pot compara și competențele (sau lipsa lor) dintre vicepremierii (și miniștri ai Finanțelor Publice în același timp) Marko Bela și Florin Georgescu, între Gabriel Berca, respectiv Ioan Rus la Interne, Cătălin Predoiu ori Titus Corlățean la Justiție, între Cristian Petrescu și Eduard Hellvig la Turism, ori între Ladislau Ritli și Vasile Cepoi la Sănătate. Aceste aprecieri ar fi, însă, subiective, în special din motiv de simpatii/antipatii politice. Raportându-ne strict la ”miniștri-problemă” (excluzându-i, de o parte, pe Andrei Marga, calificarea lui ca ”problematică” fiind făcută, după cum am arătat, fără acoperire, și, de cealaltă parte, pe Andreea Paul Vass, pentru că s-a retras), scorul arată cam așa Victor Ponta – Mihai Răzvan Ungureanu 4-7. În favoarea listei Ponta. Mai introduceți d-voastră pe cineva discutabil la Ponta și/sau mai tăiați pe cineva de pe lista MRU și tot Ponta rămâne în avantaj. În condițiile în care, până la investire, Victor Ponta mai are încă șansa să reducă din probleme.

***

UPDATE/PRECIZARE (în urma comentariului primit din partea doamnei Andreea Paul – comentariul nr. 91):

Când am scris: ”despre a cărei situație de incompatibilitate, mass-media tocmai începuse să scrie” nu am acordat valoare de adevăr (adevărat/fals) celor menționate în mass-media.

Afirmația ”Doamna Paul a avut însă decența să se retragă din proprie inițiativă” se referă (în sens larg) la decența de a se retrage ”din proprie inițiativă” (nu așteptând o previzibilă – cel puțin pentru mine – demitere prin moțiune de cenzură) dintr-un guvern cu miniștri controversați și cu putere de decizie minimă, nu în sens restrâns – legat de articolele (acuzațiile) din mass media referitoare la presupusa incompatibilitate, cărora, repet, nu le-am acordat o valoare de adevăr. Pentru o asemenea posibilă interpretare (precum cea , înțeleg și-mi cer scuze atât doamnei Andreea Paul, cât și cititorilor.

Că nu creditez (și nu am intenționat) o interpretare conform căreia refuzul nominalizării ar avea legătură cu acuzațiile de incompatibilitate stă dovadă articolul pe care l-am scris chiar după consumarea acestui gest (aici).

Istoria ulterioară se cunoaște: Emil Boc a câștigat cursa pentru Primăria Cluj-Napoca, factor esențial pentru câștigarea președenției în partid și, ulterior, pentru desemnarea lui ca premier. Relațiile cu Andrei Marga s-au răcit însă brusc, în decembrie 2004. Pe baza promisiunilor primite atât din partea propriului partid (PNL), dar și din partea PD (prin Emil Boc), Andrei Marga aștepta o nouă nominalizare pentru funcția de ministru al Educației. Într-atât era de sigur de această nominalizare încât a apucat să vorbească cu alți universitari clujeni pentru a le propune diferite funcții în minister. Surpriza a fost totală însă când ministru a fost nominalizat Mircea Miclea, culmea unul dintre profesorii ajutați în cariera universitară de Andrei Marga. Ei bine, după aproape 8 ani de la susținerea care s-ar putea să fi fost decisivă atunci (ținând cont de diferența mică de la final) pe care Marga i-a dat-o lui Boc împotriva lui Ioan Rus, Andrei Marga și Ioan Rus se reîntâlnesc la masa aceluiași Guvern. Având ca adversar politic, partidul condus (încă) de… Emil Boc. De-ale vremurilor…

***

Lăsând la o parte anecdoticul, trebuie spus că Andrei Marga și Ioan Rus reprezintă doi miniștri (și ministere) esențiali ai Guvernului Ponta (dacă trece de investitură). Ioan Rus este unul dintre liderii numitului ”Grup de la Cluj” din PSD (alături de Vasile Dâncu și Vasile Pușcaș) apreciat ca fiind reformator în opoziție cu grupul din jurul lui Ion Iliescu. În acest sens au avut un rol decisiv în ascensiunea lui Mircea Geoană în fruntea partidului. În 2007, atât din motive personale, cât și dezamăgit de Mircea Geoană, Ioan Rus s-a retras de la președenția PSD Cluj, renunțând la orice funcție în partid, la fel cum a făcut și Vasile Dâncu. Din acest punct de vedere, nominalizarea lui Ioan Rus semnifică și reactivarea oficială a Grupului de la Cluj, dar, în același timp, și o contrapondere împotriva unui eventual control al Guvernului dinspre grupul (și baronii) PSD din jurul lui Iliescu. Asta cu atât mai mult cu cât în sarcina (controlul) lui Ioan Rus, ca ministru al Internelor, ar cădea și alegerile locale din iunie.

Dacă Ioan Rus ar reprezenta un aliat în lupta internă din PSD, Andrei Marga e siguranța în confruntarea externă, cu Traian Băsescu. Băsescu și Marga au făcut parte din guvernele CDR de la sfârșitul anilor 90, perioadă din care îi leagă o… antipatie de nezdrucinat. De altfel, conform unor surse, opoziția lui Traian Băsescu, din decembrie 2004, a fost cea care a blocat decisiv accesul lui Andrei Marga la un nou mandat de ministru al Educației. Ei bine, la Externe, Andrei Marga ar fi ministrul cu cele mai multe atribuții care au legătură cu atribuțiile președintelui statului. Că-i place sau nu, Traian Băsescu va trebui să colaboreze Andrei Marga și e greu de presupus că acesta va putea fi controlat sau dominat cum s-a întâmplat cu alți miniștri de Externe (vezi cazurile Mihai Răzvan Ungureanu ori Cristian Diaconescu care, în timpul sau ulterior ocupării acestei funcții, au ajuns să facă dizidență în propriile partide și apoi să se alieze cu Băsescu). Ținând cont de relația mult mai directă pe care Andrei Marga o are cu Angela Merkel, Traian Băsescu poate fi pus chiar într-o poziție de inferioritate, cel puțin în diplomația de la nivel UE.

***

Dacă Ioan Rus și Andrei Marga sunt miniștrii care îi pot asigura spatele lui Victor Ponta împotriva PSD, respectiv Băsescu, asta nu înseamnă că premierul ar avea liniște. Ioan Rus și Andrei Marga sunt și cei care i-ar putea lua fața lui Victor Ponta în propriul Guvern. Pentru că și lui Ponta îi va fi greu să se impună unor persoane care nu pot fi controlate de Iliescu, respectiv Băsescu. În plus, ambii au capacitățile de lider necesare pentru a coaliza membri de Cabinet în jurul lor, formând două grupuri care ar fi ideal dacă s-ar menține în echilibru și ar colabora, dar care ar putea paraliza Guvernul dacă ar intra în conflict.

Din acest punct de vedere, anul trecut o parte din animozități se estompaseră, Andrei Marga formând adeseori front comun cu Ecaterina Andronescu (fost ministru al Educației, PSD) în luările de poziție legate de legile și viziunile asupra educației și cercetării promovate de Daniel Funeriu (ministrul Educației, PDL). Situația s-a tensionat însă brusc la începutul acestui an, cu ocazia alegerilor pentru funcția de rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Într-o primă fază, Andrei Marga declarase public că ar fi dispus să susțină o eventuală candidatură a lui Vasile Pușcaș (candidatură despre care se discuta încă din toamnă). În cele din urmă, Vasile Pușcaș (PSD) nu a mai candidat, ba, mai mult, a susținut direct și pe față candidatul promovat de PDL, Ioan Aurel Pop, împotriva candidatului lui Andrei Marga, Cristina Ciumaș. Victoria lui Ioan Aurel Pop (cu sprijinul lui Vasile Pușcaș) a însemnat și sfârșitul dominației de aproape 20 de ani a lui Andrei Marga în Universitatea Babeș-Bolyai.

Nominalizările lui Ioan Rus și Andrei Marga reprezintă un act de curaj pentru Victor Ponta, fără ca asta să însemne automat că Guvernul ar fi unul reformist sau independent față de USL. Mai degrabă e (cel mult) încercarea dobândirii unei minime autonomii față de partidele mamă ale USL. Cu avantajele și riscurile de rigoare: Victor Ponta va culege mai toți laurii unui eventual succes, ori va răspunde dincolo de orice scuză în cazul unui eșec.

… încurcă-le și descurcă-le. Un ultim scenariu care trebuie luat în seamă: Ioan Rus și Andrei Marga ar putea fi motive ca inclusiv unii membri ai USL (în special primul în cazul PSD) să se gândească de două ori înainte de a acorda votul de investitură Guvernului Ponta.

***

P.S.: După structura și numele miniștrilor nominalizați de Victor Ponta, Guvernul pare a fi mai degrabă orientat spre dreapta. Despre asta mai pe larg după ce Ponta va face public și programul detaliat pe care Guvernul și-l va prezenta și pentru care va încerca să obțină investitura.

Agenția de Resurse Minerale a “desecretizat” trei dintre contractele de explorare cu Chevron (Adamclisi, Costinești, Vama Veche, NU Bârlad), cu câteva dreptunghiuri plasate strategic prin documente pe informațiile presupus “sensibile”. Dreptunghiurile au fost puse cam stângaci, destul pentru ca oricine care știe cum se face un pdf să vadă ce e dedesubt.

Așa am aflat informațiile “vitale” pentru care fusese secretizat contractul:

1. Costurile pentru explorare, irelevante pentru publicul larg și perfect familiare competitorilor Chevron.

2. Adresa firmei și numele celor care au semnat contractul, angajați Chevron.

3. Faptul că documentele fuseseră clasificate “secret de serviciu”, lucru care – vezi-Doamne – chiar și după declasificare trebuie să rămână secret.

La prima vedere, incompetența este îmbucurătoare. E bine dacă așa-zisele “secrete ale statului”, majoritatea lor hoție, incompetență și paranoia, sunt vulnerabile la prostia birocraților. Poate vom mai vedea și altele. Poate vreun securist care a fugit cu ele acasă – pentru a-și asigura o “pensie” mai mare sau măcar mai liniștită – le va pune pe torente, în folderul de manele.

Din păcate, nu pare să fie cazul de data asta. Pentru că dincolo de spectaculoasa declasificare dublă, din document lipsește o pagină. A fost scoasă cu totul și înlocuită cu alta. Este vorba de pagina 18, comună fiecărui contract.

Există elemente de formă care sugerează asta și elemente de fond care o confirmă.
Ca formă, scanarea este diferită, la o rezoluție mai bună și la lumină mai puternică. De asemenea, dimensiunile totale ale paginii sunt cu câteva procente mai mari.

Asta n-ar fi, în sine, foarte concludent. Însă diferențele de fond sunt. Distanța dintre paragrafe este alta, ceea ce sugerează că pagina a fost redactată într-un moment diferit. Iar numărul de caractere, care în celelalte pagini este sub 2500, în pagina 18 sare de 3500.

Situația sugerează că informațiile conținute erau destul de scandaloase, de vreme ce s-a făcut o falsă declasificare. Asta dacă nu cumva este la rândul ei o diversiune, pentru a ascunde ceva încă mai grav.

Comentarii pe riscograma.ro

Cauzele reale ale prăbușirii trebuie căutate însă în altă parte. Și, pentru început, trebuie spus că adevărata cădere a Guvernului și destrămare a Coaliției s-a produs în ianuarie. Ce a urmat nu a fost altceva decât o prelungire a agoniei. O cacealma a lui Traian Băsescu cu care, după cum anticipam încă de zilele trecute, a dat-o în bară. ”Traian Băsescu avea faima victoriilor neașteptate ori la cacealma. Mutarea cu Mihai Răzvan Ungureanu (MRU) nu i-a ieșit însă. Privind retrospectiv, situația PDL și imaginea președintelui român e mai proastă decât în luna ianuarie”, scriam în urmă cu doar trei zile, când concluzionam că numirea ca premier a lui MRU a fost ”o eroare”.

Ce a sperat Traian Băsescu? Că, numindu-l pe MRU premier, însoțit de o haită de scuturători de scame din noua generație, fără prea multă vizibilitate publică, va lua presiunea de pe umerii PDL, oferindu-i timp să se organizeze pentru alegeri. Mai mult, de la așa-zis-ul ”independent” MRU aștepta să-i fie semnate ultimele decizii controversate, pe care Boc n-a avut curajul să și le asume. În frunte cu obligațiile pe care le are în problema resurselor (Roșia Montană – aur, Chevron – gaze de șist, Cupru Min – cupru). Și ar mai fi vrut Băsescu ca toate aceste decizii să fie luate fără ca ele să-i fie puse în cârcă PDL-ului (că doar, nu-i așa, ”MRU e independent”). Asta era ”schema” lui Băsescu.

Culmea e că figura a ținut, totuși, pe jumătate. Acțiunile PDL-ului nu au fost puse în cârca lui MRU (acesta menținându-și, cel puțin pentru două luni, cota de popularitate). Deciziile (tentativele de decizii mai exact) le-au fost asociate însă democrat-liberalilor. Faptul că a tergiversat direcționarea fondurilor de rezervă către primăriile portocalii au pus gaz pe foc. Păi cum să nu-ți plece oamenii din partid când deciziile la care nu luau parte le erau imputate de alegători, fără a le putea oferi însă nimic în schimb!

În fond, nu s-a întâmplat nimic senzațional sau surprinzător. Cealaltă jumătate a cacealmalei, cea care nu a ținut, e foarte simplă. Nu aveai cum să stopezi valul de nemulțumire populară cu un premier ale cărui obiective erau taman contrare celor pentru care lumea ieșise în stradă! Mai mult, nemulțumiții se pare că au înțeles un lucru: cei în care puteau lovi direct erau tocmai principalii susținători ai acestui Guvern – aleșii PDL, locali sau parlamentari. Iar aleșii PDL au simțit acest lucru (și-au făcut și ei propriile estimări în teritoriu și au înțeles cât de rău stau).

Oare chiar se așteptau MRU și Băsescu ca democrat-liberalii să se sacrifice pentru ei? Se poate, dar ceea ce a urmat ține, la rândul lui, de riscurile jocului la cacealma: când adversarul se prinde că ești slab te face să pierzi dublu sau triplu ori chiar mai mult, decât dacă ai fi ieșit din joc în momentul în care ai văzut ce cărți proaste ai. Iar Guvernul MRU în conflict cu PDL era un guvern slab. Foarte slab. Pe ultima sută de metri, USL a înțeles asta și a profitat la maxim (culmea e că și ei au înțeles târziu, în ultimele zile, când au văzut cât de mare e disperarea în PDL!). Dacă Băsescu nu se încăpățâna cu MRU în ianuarie, pierderile ar fi fost mult mai mici. Așa, ce avem acum?

- Un PDL fărâmițat în prag de alegeri locale;

- Democrat-liberali (câți au mai rămas și câți vor mai rămâne) cu moralul la pământ, tocmai la început de campanie electorală;

- Mitul invincibilității concubinajului Băsescu – PDL, sfărâmat;

- Că-i place sau nu, Băsescu e obligat să-l desemneze pe Ponta premier (în caz contrar riscând alegeri anticipate – variantă și mai proastă în acest moment pentru PDL);

- USL pleacă de pe cai mari (moral, imagine, putere) în campania electorală locală, care poate decide, în mare măsură și votul din toamnă;

- Dacă un Guvern USL cu Ponta premier trece de investitură, va avea în toamnă avantajul organizării alegerilor – iar jumătate de an nu e, totuși, un termen în care puterea să te erodeze prea tare (riscul real e de a nu putea trece prin Parlament, ținând cont de fragilitatea majorității actuale a unor legi promise în ultimii ani – dar, în momentul preluării Puterii, nu e exclus ca majoritatea pe care se bazează să crească și cu alți transfugi);

- Dacă Guvernul USL nu trece de investitură se ajunge, maxim, la anticipate (cum spuneam, favorabile USL în acest moment);

- Agenda lui Băsescu-MRU (privatizările, resursele) rămâne în suspans; un Guvern de tranziție (doar pentru a organiza anticipate) ori un Guvern TR (cu Termen Redus) e puțin probabil că și-o va asuma.

Trăgând linie și adunând, Guvernul Ungureanu a căzut încă din momentul investirii lui. Pentru că atât Băsescu, Serviciile (în frunte cu MRU) și PDL n-au înțeles, încă din ianuarie, că au pierdut. Și s-au încăpățânat să joace mai departe, sperând că vor înșela (încă o dată) opinia publică. Nu le-a ieșit. Iar acum trag ponoasele acestei încăpățânări. Și continuă să nege realitatea, găsindu-i vinovați de căderea Guvernului pe cei câțiva reprezentanți ai minorităților. De râsul lumii. Dacă vor continua însă să trăiască într-un univers paralel, în noiembrie vor avea o surpriză și mai mare.

Astfel, chiar dacă ar fi un Guvern fără puterea de a impune legi și direcții (viziuni) de dezvoltare a României pe termen mediu și lung (lipsindu-i majoritatea parlamentară care să le voteze), va fi un Guvern care va putea să pună în practică cele mai controversate proiecte fără a exista nicio posibilitate de sancțiune (nici măcar politică) pentru aceste decizii.

Un alt scenariu: moțiunea trece. Guvernul MRU cade. Cine va forma noul Guvern? E evident că un Guvern al actualei Coaliții de Guvernare nu va avea șanse să fie investit (dacă Opoziția are majoritate la moțiunea de cenzură e de presupus că ar avea majoritate și la investire/respingerea investirii și nu și-ar putea permite să voteze investirea – din punct de vedere mediatic ar fi ca și cum i-ar fi frică să preia puterea). Dacă moțiunea trece (semn că Opoziția ar avea majoritatea în Parlament) un nou Guvern nu ar mai putea fi format decât de actuala Opoziție. Care ar trece la Putere, în prag de alegeri generale (cu o legitimitate la fel de ”morală” precum cea pe care s-a bazat, din decembrie 2009, actuala Coaliție), obligată fiind la măsuri populiste (pentru că măsuri cu efecte pe termen mediu și lung n-ar conta pentru votul din toamnă/iarnă). Brrr!!! Un cartof prea fierbinte ar fi preluarea acum (și cu o asemenea majoritate imorală și volatilă) a guvernării.

Desigur, ar mai fi și alte scenarii. Mă voi mai opri însă doar la unul. Cel în care, atât Coaliția de Guvernare, cât și Opoziția ar recunoaște franc că se află într-o criză politică. Că războiul ăsta de genul ”cine e mai șmecher” i-a obosit, umilit și îi costă al naibii de mult pe români. Că s-au săturat de guverne fără putere, însă cu ”teme de casă”. La fel cum s-au săturat de guverne populiste pe ultima sută de metri. Și că singura soluție rezonabilă este cea în care s-ar ajunge cel mai repede la alegeri anticipate. Că acestea s-ar desfășura cu doar 2-3 luni sau cu jumătate de an înainte de ”termen” ar fi irelevant. Ar fi niște luni câștigate (indiferent cine ar veni sau s-ar menține la putere), nu pierdute. Desigur, acest scenariu ar mai presupune ceva: că rătăcită pe undeva prin conștiința fiecărui politician autohton ar mai exista câte o fărâmă, câte un micron de responsabilitate. Și că brusc, această fărâmă de responsabilitate s-ar activa.

”De peste o sută de ani mineritul cu cianuri se practică peste tot în lume” – din nenumăratele prezentări și luări de poziții ale reprezentanților RMGC.

Timp de sute de ani, oamenii au fumat tutun fără să-și pună problema că acest lucru ar fi dăunător sănătății – comentariu personal.

“Se cunoaște foarte puțin despre impactul cumulat și combinat asupra sănătății umane – în special în cazul copiilor – ca urmare a expunerii cronice la mixturi complexe ca cele studiate acum” – dr. Howard Hu, de la Universitatea Michigan, la finalul unui studiu legat de efectul exploatării cu cianură la Mina de aur Marlin din Guatemala, deschisă în 2005.

”Trebuie să menținem controversa deschisă. Ceea ce trebuie noi să producem este îndoiala” – notă secretă a unui ofițer de la British American Tabacco, după întâlnirea secretă a patronilor din industria tabacului, din 1953, într-un hotel din New-York; scopul întâlnirii era găsirea unei soluții publicitare de mare efect, care să minimalizeze impactul studiilor medicale, care făceau legătura între cancer și fumat; acest plan de răspândire a confuziei a funcționat un deceniu, perioadă în care este estimat că tutunul a făcut aproximativ 8 milioane de victime

Intro

Adunarea Generală anuală a gigantul minier canadian Goldcorp trebuia să discute joi (ieri) în legătură cu costurile de curățare și închidere a controversatei Mine de aur Marlin din Guatemala (prevăzută pentru 2018). În prezent, compania oferă Guvernului guatemalez garanții de… 1 (un) milion de dolari pentru curățarea și închiderea minei, în cazul în care și-ar întrerupe brusc operațiunile. Un studiu comandat de două grupuri din jurul bisericilor din Guatemala arăta că pentru curățarea și închiderea minei ar fi necesari 49 de milioane de dolari. În luna februarie, Goldcorp a raportat (doar) pentru ultimele trei luni din 2011 venituri record de… 1,5 miliarde de dolari. Profitul companiei a fost semnificativ amplificat de mina de aur de la Marlin – sursa: ”Le Monde Diplomatique” (LMD), 25 aprilie 2012

Alte cifre și studii legate de Mina Marlin

”Douăzeci și opt de păsări au fost găsite moarte după ce au venit în contact cu apa din lacul de decantare. Când îi întrebi de păsări nu știu ce să spună” – Francisco Bamaca, localnic (conform LMD)

”Compania contribuie la bunăstarea comunității locale, prin salarii și o fundație non-profit, și testează în mod regulat calitatea aerului și a apei, găsindu-le ca fiind acceptabile conform standardelor internaționale” – reprezentanții Goldcorp

”Costurile de mediu sunt susceptibile de a depăși beneficile economice pe termen lung pentru comunitatea locală” – Universitatea Tufts, studiu publicat în septembrie 2011

Concentrația de arsenic în apa de suprafață este de 2,7 ori mai mare decât standardele apei potabile în SUA – studiu al Comisiei Pastorale pentru Pace și Ecologie din San Marcos (centrul administrativ al comunei cu același nume, în care se află mina)

Concentrația arsenicului din apa din solul din zonă a crescut cu 400% – studiu al Universității din Gent, între 2006 și 2009

”Concentrațiile maxime de cianură, cupru și mercur au fost de peste trei, zece și 20 de ori mai mari decât standardele IFC” – testări ale apei din iazul de decantare efectuate de E-tech International în 2006

”Localnicii nu mai pot folosi apa de suprafață din aval de mină, nici măcar să se scalde, din cauza bolilor de piele și a pierderii părului” – Francisco Bamaca

”Nu există o legătură directă între activitatea minei și bolile reclamate de localnici” – reprezentanții Goldcorp

”Probe biologice preluate de la un eșantion de rezidenți din vecinătatea minei au niveluri mai ridicate de mercur, cupru, arsenic și zinc în urină și plumb în sânge, decât persoane care trăiesc la 7 km. depărtare de mină” – studiu al cercetătorilor de la Universitatea Michigan, publicat în 2010

”Probe prelevate de la pârâuri din vecinătatea minei arată niveluri semnificativ mai ridicate de pH, conductivitate și temperatură, precum și aluminiu, mangan, cobalt și într-unul dintre pârâuri chiar arsenic” – studiu al cercetătorilor de la Universitatea Michigan, publicat în 2010

”Erupțiile cutanate și efectele respiratorii sunt specifice expunerii la cianură, substanță folosită la operațiunea minieră, însă nu au fost analizate in studiu” – studiu al cercetătorilor de la Universitatea Michigan, publicat în 2010

”Studiul recomandă să se efectueze studii ulterioare pentru aprofundarea efectelor asupra sănătății și mediului, care să fie apoi supervizate de un juriu independent” – studiu al cercetătorilor de la Universitatea Michigan, publicat în 2010.

***

Imaginile durerii

Mai jos aveți imagini cu efectele devastatoare ale bolilor de piele, de care suferă în special copiii, din zona Minei Marlin din Guatemala. Localnicii afirmă că asemenea boli nu au fost întâlnite înainte de deschiderea minei. Experții susțin că erupțiile cutanate și efectele respiratorii ”sunt specifice expunerii la cianură”, dar numeroasele cazuri semnalate în zonă nu au făcut obiectul vreunui studiu. Drept pentru care reprezentanții Goldcorp își permit să afirme că ”nu există dovada unei legături directe între folosirea cianurii și aceste cazuri”… Culmea e că la mina ”San Martin” din Honduras, deschisă în 2000 de o subsidiară a gigantului minier Goldcorp, se înregistrează aceleași probleme. Desigur, tot ”fără a se putea dovedi o legătură directă”…

***

Julia, mama lui Fernando (1,4 ani în momentul fotografierii), a folosit cel puțin 10 tipuri diferite de creme și loțiuni împotriva erupțiilor pe care fiul ei le are pe picioare, trunchi, brațe și gât. Nimic nu a ajutat însă împotriva acestei boli de piele.

La doar 6 luni, Maya avea răni pe tot brațul ei drept.

”Piele de iguana” – astfel e denumită această boală întâlnită la mai mulți copii, ale cărei simptome sunt pielea uscată, crăpată, mâncărimi și sângerări.

Copilul din primele trei imagini de mai jos a murit în 2008, din motive necunoscute, la vârsta de un an și o lună. Imaginile au fost surprinse cu puțin timp înainte morții, arătând erupții cutanate și răni deschise. Sora copilului mort (următoarele două imagini) suferă, de asemenea, de probleme inexplicabile ale pielii, semnalate și în cazul vecinilor și a membrilor comunității din San Jose Ixcaniche.

Problemele din Guatemala nu sunt un caz singular. În Honduras, în cazul altei exploatări de aur deschise după anul 2000 ”la cele mai înalte standarde de siguranță” de o subsidiară a aceleiași companii canadiene Goldcorp, se semnalează aceleași boli ale pielii.

***

Referințe:

Articolul din ”Le Monde Diplomatique” (25 aprilie 2012)

Rezumatul studiului Universității din Minchigan (în format pdf)

Despre ”Golden Holocaust” – modul în care patronii din industria tabacului au menținut ”dubiul” timp de un deceniu asupra efectelor cancerigene ale fumatului

Imagini din Guatemala, din zona Minei Marlin

Imagini din Honduras, Mina San Martin

lucianisar.com

Din perspectiva unui exercitiu nelocalizat de dezbateri academice este mai dificil de argumentat pozitia cresterii salariului minim. Pe de alta parte conditiile economice si de dezvoltare ale Romaniei creeaza un ascendent exact celor care sustin oportunitatea cresterii salariului minim.

In cazul Romaniei, solutiile optime de arhitectura economica pot fi doar rezultatul unei abordari holistice, de sistem. Momentan se pare ca exista o retinere in a opera simultan pe mai multe paliere si mai ales in sensul reducerii taxelor si al modificarii schemelor de redistribuire a avutiei.

In consecinta, propunerea de crestere acum a salariului minim pe economie incearca sa imbunatateasca situatia economica actuala, date fiind restrictiile.

Decizia de crestere a salariului minim interfereaza cu mecanismele teoretice de reglare ale abstractiunii numita piata libera a muncii. In realitate, majoritatea pietelor inclusiv cea a muncii sunt supuse unor restrictii care opereaza mai mult sau mai putin vizibil.

Doar pentru exemplificare, dupa indelungate dispute cu promotorii pietei libere, Marea Britanie a interzis pentru prima data in 1833 utilizarea in fabrici a muncii copiilor sub 9 ani. In prezent multe alte “restrictii” similare sunt considerate ca fiind normale si intrand in definitia general acceptata de piata libera desi sunt in sine limitari de la preceptele pietei libere.

Modelarea simplificata a pietei muncii in Romania este inadecvata.

Piata muncii in Romania prezinta multiple frictiuni (studiul acestui tip de piete a primit premiul Nobel pentru economie in 2010), cu o multitudine de segmente din piata caracterizate printr-o structura de tip monopson dinamic, cu un sector informal important, cu evaziune extinsa si plati salariale in unele cazuri doar partial la vedere, cu o taxare a muncii excesiva, cu un export sustinut de capital uman, in conditii macroeconomice de stagnare economica si cu actori economici, muncitorul si angajatorul roman, surprinsi realist de sintagma “inselator rational”.

Cresterea salariului minim reprezinta o distorsiune. In conditiile actuale, introducerea acestei distorsiuni intr-o economie distorsionata ca cea a Romaniei poate spori eficienta economiei.

Salariul minim apare in numeroase studii de la cele privind fenomenul de hysteresis in somaj la cele privind impactul distributiei veniturilor asupra inegalitatii, capitalului uman si cresterii economice.

Data fiind amploarea literaturii opinia de fata va surprinde doar rezultatele care se refera la situatii similare cu cea a Romaniei si care sustin masura de crestere a salariului minim. Altfel spus, desi incearca sa se mentina in cadrul unei dezbateri academice va fi manifest partinitoare.

In conditiile descrise pentru realitatea pietei muncii in Romania( frictiuni, monopson pe segmente, elasticitate sporta a cererii pe piata infomala etc.), nu doar ca nu exista consens privind impactul cresterii salariului minim pe economie asupra somajului dar este mai probabil ca efectul sa fie exact in sens contrar fata de cel sugerat de literatura traditionala atat pe termen scurt cat si pe termen lung.

Mai explicit exprimat, o crestere a salariului minim efectuata acum in Romania ar scadea somajul!

Cresterea salariului minim nu trebuie facuta daca singurele argumente pe care pot sa le opuna promotorii sunt de natura contabilitatii macroeconomice ca de exemplu reechilibrarea bugetului de pensii.

Cresterea salariului minim micsoreaza somajul si creste participarea in campul muncii printr-o varietate de mecanisme:

-       noi lucratori vor fi atrasi in sectorul taxat iar cei care vor fi scosi de noul nivel catre sectorul informal. Sectorul informal cum are o elasticitate superioara a cererii de forta de munca va absorbi cu usurinta pe cei care nu isi mai gasesc utilizare in sectorul formal. Activitati in zona taxarii si prevenirii evaziunii ar diminua acest spatiu informal.

-       facilitarea mobilitatii populatei intre diferite zone ale tarii;

-       incetineste migratia capitalului uman si chiar o reverseaza;

-       cresterea ecartului fata de asistenta sociala creeaza un motiv suplimentar pentru somerii indecisi (450 de mii la nivelul Romaniei) sa-si caute mai activ un loc de munca chiar si in sectorul informal;

-       atinge anumite nivele de “reservation wage” care poate tine anumiti lucratori in sectorul informal, ne ori putin fiscalizat, ori acasa. Atingerea acestor nivele face ca respectivii sa se implice activ in cautarea unui loc de munca in sectorul formal;

-       Angajatorii nu se uita doar la salariul platit ci si la productivitatea muncii. Cresterea salariului poate creste productivitatea prin mai multe mechanisme: perceptia de corectitudine, reciprocitate, muncitorii se pot simti mai in largul lor cu ceea ce fac si pot lua lucrul mai in serios si ca o alternativa pentru o perioada mai lunga de timp, sa opreasca alte cautari ori alte activitati pentru a-si spori veniturile;

-       Un salariu mai mare face ca muncitorii care-l primesc sa devina mai productivi. Economisti numesc acest efect “efficiency wage”;

-       ar spori eforturile de cautare ale unui loc de munca fiind perceput ca un salariu mai apropiat de un nivel corect;

-       reduce costurile cu “monitorizarea” performantei deoarece asta-i face pe angajati sa fie mai participativi si cu o productivitate superioara .

-       la nivelul avantajelor pentru firme se pot mentiona faptul ca angajatii nu-si maid au demisia atat de usor, au ce pierde fata de pragul reprezentat de asistnta sociala, se angajeaza si altii si exista transferuri intre cele doua sectoare si importuri

-       exista un grup de oameni dispusi sa munceasca depasindu-le salariul de rezervare

-       exista un grup delucratori din economia informala care ar fi dispusi sa se mute in sectorul formal in noile conditii

-       creste productivitatea prin reducerea rulajului de personal, reducerea absenteismului si cresterea moralului. Miscarile intre locuri de munca impun costuri semnificative asuptra angajatorului inclusiv in cazul activitatilor ce necesita abilitati scazute. Angajatorul pierde timp si resurse sa scaneze aplicatiile si sa intervieveze. In plus un nou angajat are nevoie de o perioada de acomodare in noua pozitie;

Intr-o situatie de stagnare economica si cu un sector informal in expansiune miscare este oportuna pentru ca pe fond recesionar moralul angajatorilor si al angajatilor si potentialilor angajati ar fi diminuat dinamica descrisa.

Cresterea veniturilor individuale, intrarile in sectorul formal, taxat, precum si cresterea consumului si expansiunea economica conduc la sporirea veniturilor bugetare pe diferitele componente. A privi doar taxele pe munca intr-o simulare statica este limitativa. Doar pentru exemplificare cresterea veniturilor in sectorul informal se va traduce prin cresterea veniturilor prin taxarea consumului. In piata muncii in numeroase situatii nu se pălateste numai salariul minim ci doar atata se declara pentru scopuri fiscale. Masura resuseste sa scoata mai mult din compensare in zona impozitata.

Cresterea salariului minim modifica distributia salariala si de abilitati a angajatilor in ambele sectoare, formal si informal. Aceasta decizie are efect de sporire si asupra salariatilor care primesc salarii in imediata vecinatate a salariului minim precum si asupra salariului decrezervare.

Cresterea salariului minim modifica distributia veniturilor modificind nu doar minimul acesteia si salariile din jur dar si conduce la mai putine demisii si mai multa frenezia pentru angajare si implicit in anumite conditii de piata, la mai multe angajari. Intr-o anumit interval de crestere a salariului minim, cresterea angajarilor la unele firme poate domina reducerea la altele.

Decizia sorteaza anumiti angajati, mutandu-i intre sectorul formal si cel informal, generand atat o tranzitie a abilitatilor intre sectoare. In sectorul informal vor intra unii angajati cu abilitati sporite. Aceasta schimbare de compozitie induce o crestere a productivitatii medii si a salariului mediu in sectorul informal. In anumite economii emergente de tipul Africa de Sud si Indonezia s-a evidentiat un efect numit “ al farului “ care presupune aparitia de cereri de crestere a salariilor in sectorul informal in urma semnalului dat de cresterea salariului minim pe economie.

In cazul Romaniei, reversarea migratiei ce poate fi stimulata prin aceasta masura, modifica atat distributia veniturilor precum si compozitia de abilitati.

A doua ipoteza a lui Akerloff sugereaza ca prin existenta unor salarii uniforme angajatii reusesc sa extraga mai multa renta de la angajatori. Studii recente sugereaza existenta acestui rezultat dar il justifica prin faptul ca sansele de a extrage mai multa renta cresc nu neparat din uniformitatea salariilor ci din exista unui numar limitat de forme contractulale.

Impactul calitativ al distributiei veniturilor in procesul de dezvoltare al economiei variaza in functie de faza evolutiei istorice. In faza actuala de evolutie a economiei Romaniei creste rentabilitatea capitalului uman si prin urmare mai ales in prezenta restrictiilor importante de creditare, este importanta modificarea distributiiei veniturilor angajatilor pentru a promova cresterea economice. Cresterea investitiilor in capitalul fizic este inoportun sa se urmarasca prin exacerbarea inegalitatii in veniturile individuale ci trebuie utilizat mixul intre fluxurile internationale de capital si resursele statului.

Cresterea economica poate fi stimulata prin cresterea salariului minim la nivelul mecanismelor endogene de transformare a plusului de cunoastere si cresterii capitalului uman in productivitate.

Cresterea salariului minim prin scaderea stresului legat de acoperirea nevoilor de baza creeaza spatiul necesar cultivarii abilitatilor. Cultivarea abilitatilor pozitioneaza angajatul pe o nou atraiectorie de crestere ceea ce creeaza un ciclu de preocupari si interes care se auto sustine.

Nu este suficient sa existe de exemplu oportunitatea de invata daca familiile care muncesc nu pot sa hraneasca elevul caruia Ii se ofera aceasta oportunitate. Inegalitatea si saracia pot fi considerate din acesta perspectiva si o forma de deprivare de capabilitati.

Educatia si investitia in capital uman are costuri fixe si rentabilitate in crestere. Masura potenteaza investitia in capitalul uman si faciliteaza relocarile in interiorul tarii.

Prin comprimarea distributie salariilor, cresterea salariilor minime poate imbunatati functionarea pietei muncii.

Aceasta masura creste consumul deoarece categoria respectiva are o alocare mai mare din buget catre consum si este mai afectata de erodarea atat prin inflatie precum si de impcatul deprecierii asupra marimii ratelor si implicit asupra venitului disponibil. Cresterea puterii de cumparare nu se manifesta doar pe directia sporirii capitalului uman ci  si injecteaza banii inapoi in economiile locale.

O crestere a cheltuielilor directionate catre economia locala se poate transforma intr-o nevoie suplimentara de forta de munca. In anumite economii acest mecanism a fost validat de date iar impactul semnificativ se manifesta in industriile locale care alimenteaza cererea locala. Serviciile ne-tranzactionabile si care nu se preteaza la industrializare au prezentat o crestere a fortei de munca angajata informal.

Salarii prea mici fata de cum este perceput efortul si valoarea adaugata creata , ceea in cazul angajatilor romani este o afirmatie corecta indiferent de salariul primit, afecteaza in mod negativ cresterea economica pe mai multe canale pozitionand economia intr-o plaja scazuta de eficienta : eroziunea coeziunii sociale, efort redus , costuri ridicate de monitorizare a muncii, free-riding.

In conditiile existentei restrictiilor de creditare si mai ales unor discriminari in ce priveste acesul la creditare pentru anumite zone de venituri, cresterea salariului minim rezolva o serie de probleme legate de capacitatea de servisare a facilitatilor de credit existente precum si faciliteaza potentarea motorului de crestere engogen bazat pe capitalul uman.

Restrictiile de creditare si capitalul social au fost discutate in “Creditul de consum .. si da-I si lupta” , in “ A blast to myth bust: in economei 1 plus 1 nu fac intotdeauna 2” si in “Presedintele Romaniei si mecanismele economice de nisa: un exercitiu in confuzionare economica”

Masura de crestere a salariului minim si intregul impact asupra cresterii veniturilor au o influenta pozitiva si asupra evolutiei demografice cu implicatii asupra dezechilibrelor is potentialului de crestere economica.

O crestere a salariului minim are efecte diferite asupra curbei Beveridge, rezultatul net depinzind atat de cat de mic este initial salariului minim precum si de forta de negociere a angajatilor/angajatorilor. De exemplu, cresterea intensitatii cautarilor de catre potentialii angajati misca curba spre interior iar scaderea motivatiei angajatorilor de a crea noi locuri de munca si prin urmare diminuarea efortului de cautare de catre firme, misca curba spre exterior.

Impactul cresterii salariului minim asupra fenomenului de hysteresis este neconcludent ca si sens si amplitudine mai ales in Romania.  Maniera de implementare a politicii monetare in Romania sugereaza inexistenta unui asemenea fenomen. In prezenta acestui fenomen si plecand de la premisa ca BNR stie ce face, reactia de politica monetara nu ar fi trebuit sa bruscheze atat de puternic economia reala si sa amplifice restrictiile de creditare.

Competitivitatea unei natiuni nu trebuie sa se axeze pe o singura Ancora si anume a costurilor salariale mici.

Competitivitatea este masura in care firmele operand intr-o anumita tara au capacitatea de a concura cu succes la nivel regional si global, asigurand insa simultan standarde de viata in crestere pentru cetatenii respectivei tari.

Romania nu trebuie sa concureze doar la nivel de cost al muncii deoarece este o strategie perdanta. Un exemplu recent al diferentei intre o ancora si mai multe ori eventual un ecosistem de sustinere a competitivitatii s-a putut remarca in cazul exitului Nokia catre Vietnam.

Mai mult despre competitivitate in “Sondajul HBS referitor la competitivitatea SUA, implicatii pentru Romania” si “Halele Nokia se ocupa cu DeLonghi”.

Cresterea salariului minim in Romania nu e este o masura care are ca scop principal diminuarea saraciei desi actioneaza si in acest sens. Este o masura care evita consolidarea unei clase a “angajatilor saraci”, creste capitalul uman, usureaza mobilitatea geografica, creste veniturile bugetare si per total prosperitatea societatii in ansamblu.

Interventiile pe piata muncii sunt de obicei o sabie cu doua taisuri protejand pe cei acoperiti de politica  in acest caz cei cu un set de abilitati ridicate si amplificand vulnerabilitatile in baza distributiei de abilitati. Spre deosebire de alte masuri, cresterea salariului minim scoate in evidenta mai clar valoarea muncii prestate si ulterior masurile redistributive pot tinti mai bine si eficient pe cei cu abilitati reduse.

Cresterea salariului minim poate armoniza interesele angajatilor si angajatorilor pentru a lua decizii consistente cu nivele optime din punct de vedere social atat pentru cautarile de angajare cat si pentru crearea de locuri de munca. Potrivit acestei perpective salariul minim devine un instrument pentru cresterea bunastarii sociale totale si nu doar unul de redistribuire a avutiei.

Aceasta masura sporeste multimea oportunitatilor disponibile.

Cresterea Acum a salariului minim pe economie in Romania va creste numarul de angajati in economie, va creste bunastarea sociala, va spori nivelul incasarilor la bugetul statului, va diminua inegalitatea exprimata prin distributia veniturilor, va provoca gasirea unor noi ancore de competitivitate si va contribui marcant la cresterea economica.

În ciuda specialiștilor în comunicare implicați, eșecul acțiunii era previzibil (și am și scris despre asta). Pentru că se adresau unui public căruia i se făcuse lehamite tocmai de comunicarea pe care o promovau (și nu e vorba doar de cazul Roșia Montană, cum greșit au înțeles unii). De altfel, citatul de la începutul acestui text, mi-a fost semnalat de un prieten, cu întrebările și punctele de vedere aferente foarte pertinente. ”Cum să am încredere într-o persoană ale cărei visuri de împlinire nu au legătură cu România?” Ce nu a înțeles Bogdan Naumovici când a coborât în Piața Universității e faptul că oamenii respectivi nu văd România ca o pe o vacă numai bună de muls, după care, ”când au suficienți bani”, ”să se retragă” să asculte jazz și să mănânce hot-dog la New York.

Adresându-se oamenilor din Piața Universității, mișcarea/acțiunea ”Împreună 2011” nu a făcut decât să se acopere de penibil. Lucru care s-a văzut și în ”sporul” pe care grupul de discuții cu același nume l-a avut pe Facebook. După două luni de la lansare, reușise să strângă 3.000 de ”like”-uri. Pur și simplu nesemnificativ* în raport cu primirea entuziastă (și, în multe cazuri, dezinteresată) din partea prietenilor din mass-media (grupuri de dezbateri și discuții pe teme punctuale sau pe teme generale au zeci de mii de membri pe Facebook, fără a beneficia de nicio promovare din partea mass media). Eșecul părea asumat printr-o notiță publicată pe 6 martie pe grup: ”Actiunea colectiva a semnatarilor initiali se opreste aici. Cel mai important este faptul ca suntem cu totii de acord ca Romania trebuie schimbata, chiar daca vedem cai diferite pentru a ajunge la acest scop, fundamental, comun. Grupul de discutii ramane independent politic, ramane al celor care ii dau viata in fiecare zi. Impreuna 2012 ramane un spatiu deschis dialogului liber intre toti cei care vor sa schimbe modul in care traim in societate…” bla,bla, bla. E cea mai recentă (și ultima) postare pe grup.

***

Într-un articol din 16 aprilie, sub titlul ”De ce apar noi partide”, pe money.ro, ideea transformării platformei ”Împreună 2012” în partid politic reapare. De această dată, segmentul vizat pare mai bine ales: antreprenorii generației decrețeilor, cărora (atenție) ”li se potrivește” sloganul Pieței Universității ”Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați” (așadar nu cei care au fost în Piața Universității, ci cei cărora ”li se potrivește” un slogan din Piață, distincție, după cum voi arăta, esențială). „Eu cred în generația celor care în ultimii 20 de ani și‑au făcut afacerile și familiile și acum au răgazul de a se apleca și asupra unei îndatoriri civice. Sunt cei care au ieșit în stradă în ‘89, după care nu au mai avut timp să se implice în politică pentru că au fost prea ocupați să‑și facă o carie­ră. Sunt cei cărora li se potrivește cel mai bine sloganul din Piața Universității «Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați»”, susține Naumovici.

Nu sunt adeptul politicienilor de carieră (a acelor politicieni care nu există înafara carierei de partid –vor fi mereu servili, supuși, maleabili, impresionabili, controlabili, o eventuală excludere din partid și din viața politică însemnând eșecul total al ”poveștii” lor). Reducția segmentului de selecție al politicienilor la cel antreprenorial (”cei care și-au făcut afacerile”) mă sperie însă și nu e deloc nouă (ideea unei Românii conduse după modelul ”eficienței” corporatiste a mai apărut în dezbaterea publică în urmă cu doi ani, tot printr-un manifest lansat pe Facebook și e deja împărțită și cu cei de la ”Noua Republică”). Iar sensul (de asemenea reducționist) prin care îi identifică pe cei care ”produc” (adică doar ”antreprenorii”) îmi ridică părul pe șira spinării, pentru că-mi amintesc de acele power-point-uri și business-plan-uri în care oamenii (angajații, colaboratorii) apăreau ca simple cifre la capitolul… ”cheltuieli” (conform acestei mentalități și definiri corporate, antreprenorul e cel care ”produce”, angajatul e o ”cheltuială”).

Succesul și cariera omologate din punctul de vedere al criteriului (succesului) financiar are o oarecare doză de popularitate. Se poate invoca și o anumită mistică în conformitate cu care ”cine a avut succes în afaceri ar putea să conducă eficient și o țară”. Toate aceste premize (la care se adaugă experiența și ușile deschise pe care le au niște comunicatori) sunt însă, zic eu, insuficiente în condițiile reducțiilor arătate mai sus. De aceea întrebării subînțelese din titlul ”De ce apar partide politice”, răspunsul articolului e destul de evident: ”degeaba”. România nu are nevoie acum de partide antreprenoriale. Desigur, nimic nu le împiedică să se formeze, doar că singurul rezultat va fi bulversarea opiniei publice și ducerea discuției într-o direcție fără finalitate. Cum ar veni: mult zgomot și tam-tam pentru ocuparea unei nișe derizorii în timp ce imensul câmp de bătălie e lăsat/abandonat tot în mâinile vechilor armate. Cu regii, reginele și baronii lor.

Din acest punct de vedere, nota 10 cu felicitări lui Dan Șucu, proprietarul Mobexpert, cea mai mare firmă românească de mobilier și decorațiuni. Acesta a declarat pentru același articol din money.ro că dacă s-ar implica, ar vrea să finanțeze nu un partid, ci un ”watchdog”, adică un mecanism prin care cetățenii să poată monitoriza și evalua măsurile luate de persoanele pe care le votează, indiferent  din ce partid sunt. În plus (față de ce menționează articolul) un ”watchdog” acționează preventiv, reușind (prin capacitarea opiniei publice și prin presiuni instituționale) să stopeze, să modifice, să influențeze diferite măsuri (legi, hotărâri de guvern, ordonanțe, decizii locale etc.). Un antreprenor dispus să finanțeze o instituție a societății civile (”watchdog”-ul) și nu să cotizeze unei firme de lobby ori către un partid e o pasăre rară. Și un semn că, totuși, nu sunt pierdute toate speranțele de însănătoșire socială.

***

Notă: *Strict din punct de vedere al comunicării, una dintre reguli spune că ”nu există eșec”; drept pentru care comunicatul prin care grupul ”Împreună 2012” își anunță ”retragerea”, vorbește despre ”un pas înainte” ori despre ”cifre care nu sunt de neglijat”. Să fim serioși, la numele implicate și la susținerea mediatică primită (comentarii, interviuri, menționări în presa online și TV), 3.000 de ”like”-uri e mai mult decât dezamăgitor.

Stimate domn Daniel Morar, procuror șef al DNA,

(în atenția domnului Cătălin Predoiu, ministru al Justiției)

Pe data de 21 iulie 2011, într-o scrisoare deschisă adresată ministrului Justiției, domnul Cătălin Predoiu, semnalam numeroasele încălcări ale hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile în cazul Roșia Montană. Arătam în textul respectivei scrisori că încălcările au fost înfăptuite de către reprezentanți ai unor instituții publice, în numele acelor instituții (Consiliul Local Roșia Montană, Consiliul Județean Alba, Ministerul Culturii), prin eliberarea unor acte care să țină locul celor anulate de către instanțele judecătorești. În baza acestei stări de fapt, opinam că România nu poate fi considerată a fi un ”stat de drept” și că, înainte de a convinge țările din spațiul Schengen, cei care trebuie convinși că trăim într-un ”stat de drept” sunt ormânii.

”Aderarea la Spațiul Schengen înainte ca asemenea probleme să fie rezolvate va fi mai degrabă dăunătoare României și românilor, în comparație cu beneficiile pe care le-ar putea aduce. O aderare prematură la Spațiul Schengen ar fi un cec în alb acordat celor care, cu bună știință, pornind de la nivel de instituții locale și până la nivel ministerial, încalcă principiile statului de drept, fie că e vorba îngrădirea dreptului la liberă exprimare, fie de ignorarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, arătam în respectiva scrisoare.

În răspunsul primit din partea domnului Cătălin Predoiu, public pe site-ul Ministerul Justiției, faptele semnalate nu sunt negate, ci doar catalogate ca fiind ”o excepție” care nu ar trebui generalizată. ”România este un stat de drept, iar acest lucru nu poate fi pus la îndoială. Ştiu că uneori abuzuri şi nedreptăţi de tot felul oferă prilej de îndoială. Dar sunt de părere că ar fi o eroare să transformăm excepţia într-o percepţie privind starea generală şi să ridicăm această percepţie la rang de realitate”, se arată în răspunsul domnului Predoiu.

Printre hotărârile judecătorești irevocabile care au fost încălcate (invocate în scrisoarea deschisă) se numără și cea de anulare, în 2007, a Planului Urbanistic General (PUG) aprobat de Consiliul Local Roșia Montană în 2002, plan al cărui principală prevedere se referea la instituirea (în favoarea RMGC) a unei importante suprafețe din localitate ca ”zonă mono-industrială”. O prevedere care încalcă grav drepturile unei părți importante a localnicilor de a alege să-și valorifice proprietățile altfel decât prin vânzare către compania minieră (prin dezvoltarea unor activități alternative mineritului: turism, agricultură, prelucrarea lemnului etc.).

Verdictul instanțelor judecătorești a fost ignorat total de către Consiliul Local Roșia Montană care, pe 1 ianuarie 2009 (în prima zi a anului!!!), a adoptat o hotărâre prin care PUG-ul din 2002 era reconfirmat! În urma a altor doi ani de procese, această Hotărâre a Consiliului Local a fost anulată definitiv și irevocabil de către Curtea de Apel Alba, săptămâna trecută (pe data de 4.04.2011).

În acest interval de timp, pe baza PUG-ului ilegal au fost emise acte subsecvente în favoarea Roșia Montană Gold Corporation (RMGC), compania care intenționează să exploateze aurul din zonă. Cele mai importante dintre acestea sunt certificatul de urbanism nr. 87/30.04.2010 și avizul de mediu emis de Agenția Regională pentru Protecția Mediului (ARPM) Sibiu, în martie 2011. Aceste acte subsecvente unui PUG ilegal au fost depuse de RMGC la Ministerul Mediului, pentru a fi luate în considerare de către Comitetul de Analiză Tehnică (CAT) în scopul eliberării acordului de mediu. Conform declarațiilor fostului ministru al Mediului, Laszlo Borbely, reluarea analizei proiectului RMGC (procedură suspendată în 2007) a avut la bază tocmai eliberarea certificatului de urbanism nr.87/2010. Așadar, timp de doi ani, specialiștii ministerului Mediului au fost puși în situația de analiza un proiect care are la bază un certificat de urbanism eliberat în temeiul unui PUG ilegal, care încalcă drepturile unei părți importante a localnicilor din Roșia Montană! Atât fostul ministru Laszlo Borbely, cât și secondanții lui din minister nu au nicio scuză ori acoperire legală, având (sau trebuind să aibă) o pregătire minimală pentru a ști că anularea unei hotărâri de Consiliu Local care încalcă flagrant o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă este doar o chestiune de timp.

Această atitudine a fostului ministru al Mediului și al funcționarilor din minister reprezintă ceea ce se cheamă DISPREȚ FAȚĂ DE LEGE. La fel cum în DISPREȚ FAȚĂ DE LEGE au acționat și consilierii locali din Roșia Montană care au votat o hotărâre care să țină loc unui act (PUG) anulat definitiv și irevocabil de către judecători. În DISPREȚ FAȚĂ DE LEGE sunt și declarațiile reprezentanților RMGC (publicate inclusiv de către instituții media de prestigiu la nivel internațional, precum Bloomberg ori Reuters), în care se afirmă că anularea planurilor de urbanism de către Curtea de Apel Alba nu-i afectează (de și s-au constituit parte în acest proces) și că procedura de avizare a proiectului lor merge mai departe. Cum ar veni, cei de la RMGC se bazează pe faptul că reprezentanții ministerului Mediului vor acționa în continuare în DISPREȚUL LEGII, continuând analiza (ca și cum nu ar ști că anularea actelor subsecvente unui act anulat definitiv și irevocabil nu ar reprezenta altceva decât o problemă de timp).

Mai mult, la sfârșitul anului trecut, Consiliul Local Roșia Montană a inițiat ”pe repede înainte” elaborarea unui nou Plan Urbanistic General, care să-l înlocuiască pe cel care (după cum probabil se așteptau) urma să fie anulat în instanță.  Reprezentanți ai localnicilor și ai societății civile, care urmăresc îndeaproape desfășurarea procedurii de elaborare și avizare a noului PUG, au semnalat deja numeroase nereguli, depunând un număr record de propuneri și comentarii (821 de scrisori depuse în termen, cărora Primaria Roșia Montană a ”reușit” să le răspundă într-un tabel de… 3 pagini). Una din principalele obiecții este legată de faptul că și noul PUG intenționează să mențină statutul de zonă mono-industrială pentru o o suprafață importantă din localitate, statut care a constituit problema de fond a proceselor pentru care PUG-urile din 2002 și 2009 (da fapt, unul singur, PUG-ul din 2009 re-confirmându-l pe cel din 2002) au fost anulate de instanțele judecătorești. În DISPREȚ FAȚĂ DE LEGE și față de drepturile și interesele unor localnici (pe care, teoretic, ar trebui să-i reprezinte), Consiliul Local din Roșia Montană se pregătește să voteze un PUG cu aceeași problemă de fond pentru care există deja două hotărâri judecătorești și irevocabile de anulare!

Comiterea acestor abuzuri și repetarea lor reprezintă o palmă pe obrazul justiției. Conform unor sondaje de opinie din toamna anului trecut, notorietatea cazului Roșia Montană a trecut de 90% la nivel național. Așadar, ceea ce se întâmplă în acest caz este urmărit, practic, de întreaga Românie. O întreagă țară vede incapacitatea justiției de a pune în aplicare propriile decizii. DISPREȚUL FAȚĂ DE LEGE și ȘMECHERIA (din spatele discursurilor unor avocați plătiți de RMGC cu sume fabuloase) sunt ridicate la rangul de politici naționale. Cum ar putea fi numit un stat în care se întâmplă asemenea lucruri ”stat de drept”? Lipsa oricărui control asupra instituțiilor publice și temerea că justiția nu are vreo putere în țara asta sunt stări de fapt și frustrări raționale ale cetățenilor români. Iar cazul Roșia Montană nu reprezintă o excepție ci, tocmai imaginea impotenței justiției. Imaginea statului discreționar, nicidecum a statului de drept.

***

Doamnă procuror general al României, Laura Codruța Kovesi, domnule procuror șef al DNA, Daniel Morar,

Domniile voastre (prin instituțiile pe care le conduceți și le reprezentați) aveți o responsabilitate esențială în privința aplicării și respectării legilor în România. Lipsa de reacție a instituțiilor pe care le conduceți privitor la DISPREȚUL FAȚĂ DE LEGE manifestat în cazul Roșia Montană reprezintă o complicitate morală cu cei care prin deciziile și acțiunile lor își permit să încalce în fond, în formă și în mod repetat hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Faptul că cei care fac aceste lucruri nu au fost sancționați și nici măcar au fost măcar trimiși în judecată pentru acțiunile lor le sporește încrederea de a acționa și în viitor la fel. La fel cum se vor simți încurajate și alte persoane (funcționari publici) de a acționa similar în alte cazuri.

Acțiunile funcționarilor publici de genul celor prezentate mai sus s-ar încadra cel puțin la infracțiunea prevăzută de art. 297 Cod Penal – abuzul în serviciu (”fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice” (alin.1) / „fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane” (alin.2)). Asta dacă nu s-ar îndeplini, și mai grav, condițiile unor acte de corupție. Și, desigur, fără a discuta de eventualele răspunderi individuale administrative și civile.

Atât Ministerul Public, cât și DNA au suficiente motive de a se autosesiza în privința numeroaselor hotărâri judecătorești irevocabile nerespectate în cazul Roșia Montană. Notorietatea publică extraordinară a cazului înlătură și cea mai mică prezumție a ideii că procurorii celor două instituții ”nu știu”, ”nu au aflat” despre ce se întâmplă la Roșia Montană. Desigur, Ministerul Public și DNA-ul pot alege să rămână în expectativă, ca până în acest moment. Dar să nu se mire atunci că românii nu dau nici doi bani găuriți pe justiție ori că zâmbesc amar când mai aud câte-un ministru ori oficial autohton afirmând că ”România e stat de drept”.

***

”Pentru noi, aceasta (verdictul Curții de Apel Alba – n.r.) înseamnă și apelul la proceduri pentru activarea răspunderii individuale, fie ea civilă, administrativă sau penală, a acelor funcționari publici sau demnitari care permit ca procedura de autorizare a proiectului Roșia Montană să avanseze în ciuda unor abuzuri și ilegalități flagrante”

Eugen David, președinte Alburnus Maior, comunicat de presă

***

“We are monitoring the situation closely within Romania and once more detail becomes available we will update the market accordingly. For now the permitting process for the Project continues”

Jonathan Henry, President and CEO Gabriel Resources (deținător al 80,31% din RMGC), pe site-ul oficial www.gabrielresources.com

***

Am încercat să obțin o reacție referitoare la decizia Curții de Apel Alba și din partea primarului Roșiei Montana, Eugen Furdui, însă acesta nu a răspuns apelurilor telefonice.

Pentru cei de la RMGC, demisia lui Laszlo Borbely vine într-un moment în care așteptau din partea lui tocmai semnătura pe acordul de mediu. Fostul ministru UDMR anunțase încă de la sfârșitul anului trecut că analizarea proiectului se apropie de final și că un posibil acord ar fi urmat să fie semnat la sfârșitul lunii ianuarie 2012. Protestele de la începutul anului (stoparea proiectului de la Roșia Montană fiind una dintre revendicările importante ale demonstranților) au amânat însă acest lucru. După constituirea Guvernului Ungureanu, Laszlo Borbely a revenit cu declarații favorabile celor de la RMGC, lăsând să se înțeleagă (în ciuda contestărilor și protestelor care au continuat pe această temă) că eliberarea acordului este iminentă.

Demisia ministrului care le-a făcut numeroase concesii și posibila înlocuire a lui cu un ministru cu care se află în conflict deschis, nu este însă cea mai grea lovitură pe care RMGC a primit-o astăzi (joi). De dimineață, Curtea de Apel Alba Iulia a anunțat anularea definitivă și irevocabilă a Planului Urbanistic General (PUG) al comunei Roșia Montană, adoptat de Consiliul Local prin Hotărârea din 1 ianuarie 2009. Proiectul RMGC depus la Ministerul Mediului spre avizare se bazează pe numeroase acte emise în baza acestui PUG declarat ca fiind ilegal, cele mai importante fiind certificatul de urbanism eliberat de Primăria Roșia Montană pe 30.04.2010 și avizul de mediu primit din partea Agenției Regionale pentru Protecția Mediului (ARPM) Sibiu, în martie 2011.

”Suntem încântați de decizia instanței competente de a sancționa ilegalitățile grave comise în procedura de autorizare pentru proiectul Roșia Montană. Am demarat deja acțiunile judecătorești pentru anularea certificatului de urbanism nr. 87 din 30.04.2010, dar și a deciziei ARPM Sibiu din martie 2011. Suntem încrezători că anularea irevocabilă a planurilor de urbanism obținută azi va oferi un temei solid pentru anularea acestor acte subsecvente”, a declarat, într-un comunicat remis presei, avocatul Marius Harosa, care reprezintă Asociația Alburnus Maior și Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, cele două ONG-uri care, alături de Fundația Culturală Roșia Montană, solicitaseră anularea PUG-ului Roșia Montană.

PUG-ul comunei Roșia Montană este unul dintre cele mai controversate aspecte ale cazului Roșia Montană. În 2002, prin PUG o parte importantă a comunei a fost declarată, la solicitarea RMGC, zonă mono-industrială. Acest lucru a împiedicat dezvoltarea unor activități economice alternative proiectului minier (agricultură, turism, meșteșuguri etc.), ba chiar și locuirea în această zonă. O parte importantă a localnicilor au atacat în instanță legalitatea acestui PUG, reușind să dovedească gravul conflict de interese în care s-au aflat mulți dintre consilierii locali care l-au votat (care erau angajați sau rude ale unor angajați la RMGC). Acest lucru a dus la anularea definitivă și irevocabilă a PUG-ului din 2002. În loc să elaboreze un nou PUG, în ianuarie 2009, Consiliul Local Roșia Montană a re-confirmat PUG-ul din 2002, anulat de justiție! Pe baza acestui PUG (anulat din nou, defintiv și irevocabil prin verdictul anunțat astăzi de Curtea de Apel Alba), RMGC a obținut actele de care avea nevoie pentru a relua procedura de avizare de la Ministerul Mediului.

Situația în sine este revoltătoare. Timp de aproape 2 ani, Ministerul Mediului a analizat un proiect bazat pe acte eliberate în temeiul unui PUG ilegal. Atât membrii Comitetului de Analiză Tehnică (CAT), cât și ministrul (fostul) Laszlo Borbely au fost conștienți de acest lucru, având minimele cunoștințe necesare pentru a ști că anularea unei hotărâri de Consiliu Local care încalcă flagrant o decizie judecătorească definitivă și irevocabilă este doar o problemă de timp. Dincolo de acuzațiile pe care i le aduce DNA, modul în care a supervizat această ilegalitate ar fi fost un motiv suficient pentru Laszlo Borbely să-și prezinte demisia.

***

„Pentru noi accesul la justiție pentru dovedirea ilegalităților comise în avansarea proiectului Roșia Montana este un drept fundamental și vom face uz de el până când o situație justă și echitabilă pentru patrimoniul, comunitatea și mediul Roșiei Montana va fi restaurată. Pentru noi, aceasta înseamnă și apelul la proceduri pentru activarea răspunderii individuale, fie ea civilă, administrativă sau penală, a acelor funcționari publici sau demnitari care permit ca procedura de autorizare a proiectului Roșia Montană să avanseze în ciuda unor abuzuri și ilegalități flagrante”

Eugen David, președinte Alburnus Maior, într-un comunicat de presă

***

Anularea PUG-ului și demisia lui Laszlo Borbely au lovit puternic în acțiunile de la Bursa din Toronto ale companiei Gabriel Resources, care deține 80,69% din RMGC. În doar câteva ore de la deschidere (în momentul în care scriu acest articol), valoarea acțiunilor Gabriel Resources s-a prăbușit cu aproape 20%, ajungând la un minim de 3,72 dolari/acțiune (spre comparație, în iulie 2011, acestea ajunseseră la un maxim de 8,65 dolari/acțiune).

UPDATE: Acțiunile Gabriel Resources au încheiat ziua de tranzacționare la Bursa dinToronto cu o cădere record de 23,43%. La deschidere, prețul unei acțiuni a fost de 4,61 dolari, iar la închidere acesta a ajuns la 3,53 dolari, după ce se vânduse, la un moment dat, chiar și cu 3,47 dolari.

“În judeţul Vaslui Chevron va executa în 2012 numai lucrări de explorare prin tehnologii convenţionale. În ce priveşte anul 2012, este important de subliniat că grupul Chevron nu a avut şi în continuare nu are în plan nicio lucrare de foraj, de nicio natură, în judeţul Constanţa…” Astfel sună un anunț al companiei americane Chevron, remis presei zilele trecute. Anunțul vine după numeroase acțiuni publice și dezbateri care au culminat cu o demonstrație care a scos aproape 5.000 de bârlădeni în stradă, pentru a protesta împotriva concesionării și exploatării gazelor de șist, prin metoda fracturării hidraulice. Anunțul este un mic pas înapoi, o regrupare sau o concesie dacă doriți (că nu va utiliza fracturarea hidraulică în acest an) din partea celor de la Chevron. Războiul gazului de șist în România se află, însă, doar la început.

Pentru toate există… Frank Timiș

În primăvara anului trecut, o știre conform căreia Chevron Exploration and Production SRL a achiziționat de la ucrainienii de la Regal Petroleum drepturile de concesionare asupra câmpurilor de la Bârlad pentru suma de 25 de milioane de dolari a trecut aproape neobservată. În toamnă, o altă informație confirma tranzacția, însă avansa suma de 10,4 milioane de dolari pe care ar fi câștigat-o cei de la Regal Petroleum. Din nou, impactul știrii a fost nesemnificativ.

Cum au ajuns însă aceste câmpuri la Regal Petroleum? Răspunsul e simplu. Compania a fost înființată în 1996 de către… Frank Timiș. Același care a inițiat, tot la mijlocul anilor 90, firmele de exploatare a aurului Apusenilor, Gabriel Resources și European Goldfields. De asemenea, numele unor apropiați ai lui Frank Timiș au fost incluse pe lista celor despre care se bănuiește că au cumpărat cuprul de la Roșia Poieni (deocamdată, reprezentanții Ministerului Economiei afirmă că nu știu cui au vândut – mai exact că nu știu cine se află în spatele Roman Copper, compania care a câștigat licitația pentru Cupru Min).

”A doua Roșia Montană”

Informația a căpătat consistență la sfârșitul lui 2011 și începutul acestui an când s-a înțeles că, de fapt, Chevron nu caută petrol în zona Bârladului, ci gaze de șist. Ba, mai mult, că dețin deja o licență de explorare în zonă și că același gigant petrolier visează concesiuni de explorare și în zona Dobrogei, la Adamclisi, Costinești și Vama Veche. Concesiuni pe care le-a și obținut de la Guvernul Ungureanu la mijlocul lunii martie 2012.

De această dată, intervenția civică s-a mișcat ”pe repede înainte”. Impulsuri au venit de la vecinii bulgari, care au blocat deja legislativ exploatarea gazelor de șist peste Dunăre, dar și de la ecologiștii autohtoni care, într-o primă fază, au denumit problema gazelor de șist ca fiind ”o a doua Roșia Montană”. De altfel, încă de la sfârșitul anului trecut, datorită modului în care am scris despre cazul Roșia Montană, am fost contactat de către prieteni dar și de către necunoscuți, care doreau să mă pună în temă cu ce înseamnă exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice (primind, de mai multe ori pe săptămână, link-uri către articole și filme legate de această problemă).

Într-o primă fază, m-am temut de un eventual blocaj mediatic (similar celui legat de problematica Roșiei Montana), însă compania Chevron s-a dovedit extrem de puțin ”pregătită”. Bazându-se pe promisiunile președintelui Traian Băsescu și pe cele ale premierilor Emil Boc și Mihai Răzvan Ungureanu, reprezentanții gigantului petrolier s-or fi și văzut cu sacii în căruță. N-a fost să fie însă. Protestele din ianuarie au făcut vizibilă, la nivel național, problema gazelor de șist. S-au activat rețelele sociale după un model deja experimentat, s-au tradus și promovat documentare aflate ”la liber” pe online (în frunte cu ”Gasland”), s-a trecut la petiții, la ”reconversia” politicienilor și la ieșiri în stradă. Cu o demonstrație record la Bârlad. Memorabilă e întoarcerea cu 180 de grade a primarului localității, Constantin Constantinescu, după ce, inițial, se pronunțase în favoarea investitorului. ”Eu confundam în mintea mea Chevron cu Chevrolet”, și-a motivat primarul Bârladului prima opțiune  (detalii aici, într-un articol de Vlad Ursulean). Toate acestea fiind semnele unei mult așteptate maturizări a societății civile din România (regăsibile deja în demersurile legate de Roșia Montana), atât în privința alegerii temelor esențiale, cât și în modul de acțiune.

Sub presiunea mediatică și a străzii, Chevron a făcut un pas înapoi. La sfârșitul săptămânii trecute a anunțat suspendarea pe un an a activităților de explorare prin metoda fracturării hidraulice și continuarea acesteia exclusiv prin metode convenționale și cu sonde standard. A nu se înțelege că Chevron a renunțat la luptă. Ci doar că se repoziționează. Că așteaptă să treacă alegerile (locale și generale) pentru a evita transformarea (sau amplificarea) problemei într-o miză electorală. Că-și vor începe propria campanie publicitară, după un model deja consacrat: după ce am fost ”convinși” că  ”cianura e bună”, vom afla și că ”apa cu gaz e bună” (”doar omul bea de mii de ani apă minerală cu bule” , păi nu?). Va urma povestea cu locurile de muncă și cea cu dependența energetică față de Rusia. Ce s-a întâmplat până în acest moment a fost încercarea unei invazii în forță, a unui blitzkrieg, care a eșuat însă. De acum începe războiul de uzură și de poziții.

***

Citiți întreaga analiză pe ”Criticatac.ro”: Care sunt problemele extragerii gazelor de șist – de la cele ecologice, la cele economice și la cele privitoare la suveranitate – aici

***

Poziționările lui Macovei și Paleologu erau previzibile. În fond, de o mare parte a ”vinilor” care i-au fost reproșate lui Cristian Preda ar putea fi, la rândul lor, acuzați. Mi-e greu să cred că vor mai fi și alții care să li se alăture. Iar dacă Cristian Preda mai are vreo șansă de a rămâne în PDL , aceasta depinde aproape exclusiv de un calcul electoral de imagine – de a nu transmite sentimentul fărămițării ireversibile a formațiunii. Mai mult, conform acestui calcul, onoarea lui Prigoană a fost ”reparată” (Preda a fost exclus din PDL, chiar dacă, ulterior, excluderea va fi anulată), iar ”reformiștilor” li se va fi arătat motanul.

Din punct de vedere emoțional, o adevărată lovitură electorală (și nu-i atașați vreo conotație pozitivă ori negativă) ar fi ca după acest conflict, Cristian Preda nu doar să fie reprimit în PDL, ci și desemnat (la nevoie se găsește vreo procedură internă care să permită asta) candidat la Primăria București. ”Dizidența” lui Preda ar avea suficiente șanse să blocheze ”independența” lui Oprescu. Desigur însă, o asemenea mutare ar fi prea ”intelectuală” pentru ca Prigoană, Udrea & Co pentru să o înțeleagă.

Să le luăm pe rând:

1.Necesitatea privatizării

Privatizarea Cupru Min a fost decisă, inițial, în 2006, în cadrul programului de aderare la UE, lucru care s-a și întâmplat, societatea fiind preluată de EnergoMineral. Energo Mineral a denunțat însă contractul în 2009 și a intrat în insolvență. Motivul oficial al acestui eșec: scăderea prețului mondial la cupru, din cauza crizei economice. Diferiți ingineri cu care am discutat în aceste zile și care au lucrat la exploatarea de la Roșia Poieni au avansat însă și o altă ipoteză: în 2006-2007 încă mai exista o cantitate de minereu exploatabilă cu costuri relativ reduse, după care ar fi fost necesară o exploatare cu costuri ridicate, fie de subteran, fie cu o cantitate mare de descopertă (steril fără minereu de cupru), care ar fi necesitat investiții suplimentare. Această ipoteză – conform căreia noii proprietari ar mai fi exploatat doar partea de minereu la care se ajungea ușor, după care au tras obloanele afacerii – e susținută și de faptul că Energo Mineral nu a făcut și nici măcar n-a lăsat vreun moment impresia că vrea să facă investiția de 150 de milioane de euro la care se angajase în momentul privatizării.

Revenită în portofoliul statului român în 2009, Cupru Min a terminat, totuși, pe profit, în 2010 și 2011. E drept, un profit aparent infim, dar profit. Oficialii români au arătat că (re)privatizarea Cupru Min este o condiție impusă în acordul cu FMI. Într-un interviu acordat lui Radu Soviani pentru Monney Channel, Jeffrey Franks, reprezentantul FMI în România, arată însă că privatizarea Cupru Min s-a făcut mai degrabă la insistența Guvernului, nu a FMI-ului. Nu ar fi reușit statul român să obțină cei 300 de milioane de euro (sumă vehiculată recent ca necesară pentru modernizare) de pe piețele financiare și să se rezume (variantă maximală) la impunerea unui management privat?

2. Valoarea zăcământului și prețul obținut

Valoarea zăcământului de cupru de la Roșia Poieni este, practic, o necunoscută pentru cea mai mare parte a românilor (sub motivul/pretextul că acest lucru reprezintă ”secret de stat” – acest pretext de secretizare, invocat și în cazul vânzării altor resurse ale României, necesită însă o discuție separată). În mass-media au apărut diferite estimări, de la 5 ori 6,5 miliarde de euro și până la peste 20 de miliarde de dolari (într-un calcul estimativ făcut de către ”Jurnalul Național”, bazat pe informațiile de pe site-ul oficial al Cupru Min și pe prețul mondial al cuprului).

Suma de peste 200 de milioane de euro oferită pe Roman Copper este de aproape 3,5 ori mai mare decât cea de la care a pornit licitația. Diferența, mult peste așteptări, ar putea indica o reușită. Comparând cu valoarea (minimul estimat) zăcământului, adăugând teoretica investiție (de aproximativ 300 de milioane de euro), costurile de operare, redevența de 6% și alte taxe și impozite, în conturile cumpărătorului tot vor rămâne, la final, (minim) 3-4 miliarde de euro. Reprezintă, atunci, un preț bun cele 200 de milioane de euro? O opinie interesantă este și cea a unui fost inginer la Roșia Poieni, conform căruia valoarea miilor de tone de oțel din utilajele și abatajele actualei (gigantice) exploatări ar putea trece peste suma obținută din vânzare.

3. Credibilitatea și reputația cumpărătorului

Credibilitatea și reputația cumpărătorului sunt, practic, inexistente. Compania Roman Copper a fost înființată special de Bayfront Capital Partners din Canada pentru a prelua Cupru Min. ”Partenerii” din Bayfront Capital sunt foști parteneri ai controversatului miliardar Frank Timiș, cunoscut românilor și pentru implicarea în cedarea minereurilor de aur și argint ale Apusenilor.

Reprezentanții Ministerului Economiei au recunoscut că în spatele preluării/privatizării Cupru Min se află investitori din Canada, Europa și SUA, a căror identitate nu ar fi însă, cunoscută. Dincolo de absurdul situației (cum Dumnezeu să accepți să vinzi o resursă strategică habar neavând cine e cumpărătorul!?), mă întreb ce face, totuși, celebrul serviciu condus până mai ieri de actualul premier? Cu nici două săptămâni în urmă, SIE își făcea reclamă prin universitățile României, în căutare de James Bonzi. Și își lăudau ”marfa” nevoie mare. Cu ce se laudă James Bonzii autohtoni în acest caz?

Interesant e faptul că marile companii miniere ale lumii (în frunte cu Barrick) au fost interesate de cumpărarea Cupru Min, solicitând amânarea termenului de licitare (din ianuarie) pentru a putea face propriile prospecțiuni ale zăcământului. Cu toate acestea, nu s-au înscris la licitație, în cursă intrând patru companii practic necunoscute în domeniu.

Acest lucru indică două ipoteze: 1. ori există mari diferențe între valoarea estimată a zăcământului (și posibilitatea de exploatare a lui la costuri rezonabile) și valoarea reală, situație în care toată afacerea se preconizează a fi o nouă ”țeapă” de proporții, bazată pe speculă bursieră 2. ori, așa cum voi arăta mai departe, marile companii au optat pentru o firmă interpusă, care să rezolve toate actele și ”mizeriile” necesare avizării/aprobării, urmând ca după rezolvarea acestor probleme să aibă loc o preluare.

4. Condițiile privatizării

Aici intervine cea mai interesantă problemă: Cupru Min funcționează la această oră în ilegalitate. Autorizațiile de Mediu ale societății au expirat la 31 decembrie 2011 și nu au mai fost reînoite deoarece Cupru Min nu îndeplinea condițiile. ”Ministerul Economiei a cerut reautorizarea, însă Ministerul Mediului a răspuns că, dacă s-ar acorda, aceasta ar încălca directivele europene”, a declarat Iulian Iancu, președintele Comisiei de Industrii din Camera Deputaților, pentru ”Jurnalul Național”. Așadar, noul investitor trebuie să propună nu doar un plan de investiții, ci și un proiect pentru avizare și aprobare. Cu tot ce presupune acesta: de la realizare, la supunerea lui dezbaterii publice și apoi la obținerea tuturor avizelor și acordurilor necesare.

Surprinzător însă, în dosarul de privatizare nu a fost inclusă nicio obligație de investiție și nici vreo obligație legată de asumarea și rezolvarea problemelor de mediu. Asta în condițiile în care Cupru Min are ”în dotare” o adevărată bombă ecologică cu ceas – iazul de decantare de la Valea Șesii, pentru a cărui ținere sub un minim control sunt cheltuiți, anual, peste 10 milioane de euro.

5. Concluzii

Reprezentanții Ministerului Economiei și românii (cu câteva excepții) habar nu au ce s-a vândut (valoarea zăcământului), cui s-a vândut și nici măcar de ce s-a vândut (în condițiile unei societăți pe profit și a cărei re-tehnologizare nu presupune o sumă imposibil de obținut). De asemenea, nu există nicio garanție că această vânzare s-a făcut pentru a dezvolta într-adevăr exploatarea cuprului la Roșia Poieni ori pentru a o închide. O ”investiție” de 200 de milioane de euro pentru închiderea minei de la Roșia Poieni – una dintre cele mai mari din domeniul cuprului din Europa -, s-ar putea transforma într-un profit de miliarde de euro în contul companiilor care dețin alte exploatări de cupru (atât din creșterea prețului acțiunilor la bursă, cât și din creșterea prețului cuprului – cele două efecte mergând mână în mână și generându-se unul pe altul).

În suspans a fost lăsată și marea problemă a întreținerii, măcar la nivelul minimal, a iazului de la Valea Șesii (cel pe care Traian Băsescu îl dădea ca exemplu de dezastru ecologic, insinuând însă că ar fi vorba de Roșia Montană, nu de Roșia Poieni).

Iar toate acestea se întâmplă prin politica pumnului în gură practicată de guvernanți, prin sfidarea opiniei publice și prin încălcarea dreptului suveran al românilor de a decide în cunoștință de cauză în legătură cu problemele majore ale economiei și societății. Iar strategia de exploatare a resurselor României reprezintă o asemenea problemă majoră.

Prin această preluare, istoria exploatării de la Roșia Poieni se apropie și mai mult de cea de la Roșia Montană (dovedind că celebra ”confuzie” pe care a făcut-o Traian Băsescu, prezentând imagini cu dezastrul ecologic de la Roșia Poieni ca fiind de la Roșia Montană, nu este chiar întâmplătoare). Cele două localități învecinate nu-și împart doar numele, ci și destinul: în ambele exploatarea intensivă de stat a aurului (respectiv cuprului) a început în prima parte a anilor 70, ambele au fost ”promise” canadienilor de către Ceaușescu și ambele au ajuns pe mâna lor prin intermediul aceleiași familii: Roman. Pentru că Stephen G. Roman este fiul lui Stephen B. Roman, ambii ajungând în România, în 1983, la invitația lui Nicolae Ceaușescu. După mai bine de 10 ani, Stephen G. Roman a devnit vice-președinte al Gabriel Resources și mâna dreaptă a lui Frank Timiș în afacerea aurului din Apuseni. Istoria acestei asocieri a fost prezentată în 2010 de către cel mai important ziar canadian, ”The Globe and Mail”, fragmente din respectivul articol fiind peluate și pe VoxPublica. Din acel articol, reiau acum doar partea referitoare la Stephen G. Roman, noul rege al cuprului românesc.

***

Conform ”The Globe and Mail”, canadienii au ajuns pentru prima dată la Roșia Montană în 1983. Descendenții uneia dintre cele mai controversate (”colorate”) familii din Canada, cu afaceri în domeniul titanului și uraniului, Stephen B. Roman și fiul său Stephen G., au studiat atunci oportunitatea deschiderii unor afaceri în România. ”Dictatorul comunist al țării, Nicolae Ceaușescu, le-a solicitat ajutor canadienilor pentru dezvoltarea exploatării resurseor de uraniu și cărbune ale țării. De asemenea, el le-a cerut să facă lobby pe lângă Guvernul Canadian pentru accelerarea dezvoltării reactorului nuclear (de la Cernavodă – n.a.) proiectat de canadienii de la CANDU”, se arată în articol.

”Atât reactorul, cât și dictatorul au avut un sfârșit trist. Reactorul a funcționat mult peste buget și a devenit una dintre cele mai mari pete din istoria traversată de CANDU în cadrul programului de export. Ceaușescu, care a condus țara la ruină economică și înfometare, a fost executat împreună cu soția sa în Revoluția română din 1989”, scrie ”The Globe and Mail”.

Spre deosebire însă de perspectivele legate de uraniu și de cărbune, ideea unei noi perioade a mineritului aurifer român ”a avut viață în ea”.

Tânărul Roman a moștenit înclinația tatălui său pentru minerit și jocuri pe piața energiei, implicându-se, de la mijlocul anilor 90, în proiecte din Chile și Turcia. Astfel, un coleg finanțist din Toronto, Gerald (Tim) Wood,  s-a gândit să-l pună în legătură cu un controversat antrepenor român – Frank Timiș. Timiș, refugiat din România din cauza lui Ceaușescu, a ajuns la Toronto după un stagiu în Australia, unde fusese amendat pentru trafic cu  piese de aur și posesie de heroină.

”Timiș i-a spus lui Roman că licențele miniere din și în jurul Roșiei Montane au fost transferate la compania sa, ”Roșia Montana Gold Corp”, de la o societate de stat, la mijlocul anilor 90. A fost un fel de ”cale deschisă”, tipică pentru țările din Europa în care s-au prăbușit regimurile comuniste: Guvernul post-Ceaușescu, care nu își putea permite să continue subvenționarea minelor, le-au cedat, împreună cu drepturile de explorare a terenurilor din apropiere, fără a realiza potențialul lor de dezvoltare”, scrie ”The Globe and Mail”. ”Noi am fost primii străini care am adus platforme de foraj în România, post-Ceaușescu, și am explorat”, își amintește Roman.
Pentru a accelera procesul de finanțare, Timiș a preluat compania listată public, dar inactivă, Yukon, pe care a transformat-o în ”Gabriel Resorces”. La sfârșitul anilor 90, ”Gabriel” a devenit proprietarul legal a aproximativ 80%  din compania Roșia Montană Gold Corp. Timiș a ridicat aproximativ 5 milioane de dolari (canadieni – n.a.) de pe bursă pentru ”Gabriel” și a fost numit președinte și CEO, în timp ce Roman a devenit vice-președinte.

Opoziția locală le-a stopat însă planurile celor doi. ”Dându-și seama că este necesar să se prezinte cu un nou proiect în fața investitorilor și Guvernului Român, ”Gabriel” a adus o pleiadă de noi și noi directori. A fost un fel de acțiune de ”curățenie”, efectuată de de fiecare dată când proiectul Roșia Montană făcea câte un pas înapoi, pe parcursul unui deceniu compania având nu mai puțin de șase directori executivi de la lansarea sa. Roman a demisionat în 2002 și nu mai are nicio asociere cu ”Gabriel”. Timiș a plecat în 2003. ”Din cauza situației grele și stresante, am vândut participația mea de 14% din ”Gabriel””, a declarat el pentru o revistă românească”, notează ”The Globe and Mail”.

***

Stephen G. Roman a ieșit din ”orice asociere cu Gabriel” în 2002. Dar s-a întors în România după 10 ani și aproape în același loc. Pentru cât timp?

***

P.S.: Una dintre surprizele licitației pentru cuprul de la Roșia Poieni a fost retragerea din cursă a gigantului minier Barrick Gold. Asta în condițiile în care licitația a fost amânată la solicitarea celor de la Barrick, companie care a avut în ultimele luni echipe de geologi ”cantonate” la Abrud, care au cercetat terenul.

***

UPADTE: În urma atenționării primite din partea unui comentator, puteți citi pe Hotnews, un articol în care se neagă asocierea dintre Roman Copper Corp și Stephen G. Roman.  Voi reveni pe această temă.

Reprezentantul RMGC, Cătălin Hosu, refuză să dezvăluie (să confirme sau să infirme) numele fondului care și-a trimis oamenii aici. Îmi spune însă că nu aș avea acordul lor (reprezentanților investitorilor) să public fotografii cu ei. Îi răspund că nu am nevoie de acordul cuiva pentru a publica fotografii de pe spațiul public. Ce vedeți mai jos sunt fotografii din centrul istoric al Roșiei Montane. Reprezentanții lui Thomas Kaplan (ori ai altor investitori) au tot dreptul să se afle acolo, dar asta nu înseamnă că acest spațiu devine proprietatea lor.

***

Minele de aur – surpriza neplăcută pentru ”numele mari” de pe Wall Street

Interesul investitorilor pentru situația exactă de la Roșia Montană este explicabilă. El vine după un an (2011) plin de surprize pentru cei care au pariat pe minele de aur. După cum se arăta într-o analiză publicată de ”Wall Street Journal” pe 28 decembrie 2011, prețul aurului a crescut anul trecut cu 12% (după ce înregistra o creștere de peste 30% la mijlocul perioadei), în timp ce acţiunile la minele de aur au scăzut cu 16% (vezi grafic). Mai mult, scăderea înregistrată în cadrul proiectelor „junior” (companii care dezvoltă pentru prima dată o asemenea afacere, situaţie în care se află şi Roşia Montană) a fost de aproape 40%.

Astfel, notează publicaţia economică, multe dintre „numele mari de pe Wall Street” – John Paulson, George Sorors, David Einhorn, Seth Klarman şi Thomas Kaplan – „au fost luate prin surprindere”, înregistrând pierderi mari. „Wall Street Journal” oferă exemplul lui Thomas Kaplan, ale cărui pierderi provocate de acţiunile la firmele miniere de aur ar fi ajuns, doar în 2011, până la 600 de milioane de dolari.  „Kaplan, un investitor vechi în aur, deţine aproape 52 de milioane de acţiuni la NovaGold Resources Inc., companie minieră axată pe un proiect în Alaska şi Columbia Britanică, ale căror valoare a scăzut cu aproximativ 40% în 2011. El deţine, de asemenea, mai mult de 61 de milioane de acţiuni la Gabriel Resources, care controlează un proiect uriaş de aur în România (cel de la Roşia Montană – n.a.), care au scăzut cu mai mult de 20% anul trecut”, se arată în „Wall Street Journal”. „Declinul acţiunilor l-au costat pe Kaplan peste 430 de milioane de dolari în acest an (2011 – n.r.). Cifra este de aproximativ 600 de milioane de dolari în cazul în care sunt incluse şi drepturile de a cumăra acţiuni la preţuri stabilite”, se arată în „Wall Street Journal”, care notează, totuşi, că Thomas Kaplan a achiziţionat acţiunile la preţuri mai mici decât în prezent (ceea ce îl menţinea, dacă ar fi vîndut la sfârșitul lui 2011, în zona unui profit considerabil).

Conform analiştilor de la „Wall Street Journal”, acţiunile la minele de aur au fost afectate în 2011 de probleme care nu au afectat şi preţul la aur: creşterea costurilor de exploatare şi faptul că Guvernele devin tot mai agresive în impozitarea companiilor care exploatează resurse. În plus, într-un an cu multe turbulenţe, mulţi investitori „au fugit către siguranţa obigaţiunilor guvernamentale americane”.

Printre cei care au mai pierdut anul trecut pariul cu minele de aur se mai numără şi John Paulson, de asemenea  deţinătorul unui pachet important de acţiuni la Gabriel Resources,  dar şi mult mai inspiratul (în alte ocazii) jucător pe bursă, George Soros. În primul trimestru din 2011, Soros şi-a vândut aproape toată cantitatea de aur deţinută în lingouri. De atunci, preţul aurului a crescut cu 11%, în timp ce valoarea stocului uneia dintre principalele companii care exploatează aur, Barrick Gold, şi la care deţine acţiuni, a scăzut cu 14%.

Căderea acțiunilor minelor de aur junior continuă

Preţul acţiunilor la minele de aur a continuat să scadă şi în prima parte a acestui an. NovaGold Resources (una dintre principalele companii în care investeşte Thomas Kaplan) a închis, vineri, la un preţ de 7,03 dolari/acţiune (cu aproape 50% mai mic faţă de maximul anului trecut), iar Gabriel Resources la 5,16 dolari/acţiune (cel mai mic preţ din 2012, cu aproape 40% mai puţin decât maximul anului trecut). În mai puţin de trei luni, acţiunile lui Thomas Kaplan (şi drepturile de a cumpăra acţiuni la preţuri stabilite) s-au devalorizat cu alte aproximativ 200 de milioane de dolari (pe lângă cele 600 de milioane în minus de anul trecut).

Până unde şi cât va mai accepta Thomas Kaplan (şi ceilalţi „mari de pe Wall Street”) să acorde credit minelor de aur junior? La sfârşitul anului 2011, Gabriel Resources raporta lichidităţi de 135,5 milioane de dolari (cash şi echivalent cash), o sumă care poate acoperi cheltuielile de administrare ale acestui an, dar sunt departe de suma de aproximativ 2 miliarde de dolari necesari investiţiei iniţiale (achiziţionarea de echipament, utilaje, construcţia barajului iazului de decantare, a fabricii etc.). Kaplan, Paulson, Soros sunt miliardari obişnuiţi cu speculaţiile la bursă şi mai puţin cu investiţiile directe. La rândul lor, fondurile de investiţii erau reticente încă de la începutul crizei faţă de proiectele miniere junior.

În aceste condiţii, chiar şi în cazul în care RMGC va obţine toate avizele şi autorizaţiile care încă îi lipsesc şi chiar dacă va reuşi (puţin probabil, totuşi) să obţină întregul teren de care au nevoie pentru proiect, rămâne o întrebare: „De unde va face rost de banii necesari investiţiei?”.

***

Precizare: Am solicitat RMGC comentarii legate de scopul şi concluziile vizitei reprezentanților investitorilor, de analiza din „Wall Street Journal” şi răspuns la întrebarea de la final: „de unde va obţine RMGC suma de 2 miliarde de dolari, necesară investiţiei iniţiale?”. Cătălin Hosu, Regional Communications Manager, a afirmat că reprezentanții companiei vor răspunde în câteva zile solicitării. În măsura în care voi primi aceste comentarii și răspunsul, voi reveni.

***

FOTO: Sebastian Florian/ www.cluj.info

Descinderea reprezentanților investitorilor Gabriel Resources la Roșia Montană vine într-un moment critic pentru companie și proiect, cu o încredere în scădere din partea piețelor financiare în proiectele miniere de exploatare a aurului dezvoltate de companii junior

Inclusiv în mass-media, în cel puțin alte două situații: 1) contractele de publicitate și 2) în multe dintre contractele dintre angajați și instituțiile media pentru care lucrează. Pe de o parte instituțiile media, pe de altă parte jurnaliștii (și restul angajaților) se obligă să nu întreprindă acțiuni care ar aduce prejudicii de imagine clienților lor (în cazul contractelor de publicitate), respectiv angajatorilor lor. Atenție, însă, atât în domeniul mass-media, dar și în alte domenii, această clauză ”de fidelitate” nu acționează în mod absolut. Pentru că ar risca (și, din păcate, uneori asta se și întâmplă, iar Dumitru Dragomir asta încearcă să facă acum) să transforme contractul într-o ”taxă de protecție”. De genul celor mafiote.

Limitele clauzelor de fidelitate sunt prevăzute chiar în Constituție, dar și în alte legi, în care se arată, în mod expres, că ”acordul părților nu poate încălca norme și legi în vigoare”. În cazurile unor contracte care conțin clauze care intră în contradicție cu Constituția sau alte legi, există două soluții: anularea întregului contract (când se constată că, de fapt, acesta ar fi încercat să eludeze legea în totalitatea lui) sau anularea doar acelor clauze care contravin legilor generale (în situațiile în care anularea acestor clauze nu împiedică în mod esențial derularea contractului).

Clauzele de fidelitate nu sunt ilegale în sine. Însă devin nule sau inaplicabile când intră în contradicție cu alte norme imperative. Iar în domeniul mass-media acest lucru se întâmplă adeseori. Prin natura profesiei lor, jurnaliștii (și instituțiile media pentru care lucrează) au obligația să informeze corect. Indiferent dacă acest lucru ar putea cauza ”probleme de imagine” diferiților parteneri comerciali, sau chiar trustului ori patronatului pentru care lucrează. Această obligație a jurnaliștilor și instituțiilor media este prevăzută în mod expres în Constituție, la art. 31, alin. 1) și 4).

”Capitolul II

Drepturile și libertățile fundamentale

Articolul 31

Dreptul la informație

(1)Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit.

(…)

(4) Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.”

Prevederii constituționale i se adaugă numeroase alte prevederi legale care fac trimitere la dreptul la informare și dreptul de a fi informat (care alcătuiesc un întreg capitol special al materiei recent denumite ”Dreptul comunicării sociale”). Așadar, atâta timp cât informația prezentată de jurnaliști este ”de interes public” (iar ceea ce se întâmplă pe stadioane este ”interes public”, la fel cum ”interes public” reprezintă și activitatea marilor firme, chiar dacă au contracte de publicitate în mass-media, ori a trusturilor și patronilor de trusturi media) răspunde dreptului fundamental al cetățenilor la informație, drept apărat direct de către Constituție și care nu poate fi îngrădit prin acorduri între părți. Din acest punct de vedere, se poate spune că aceste clauze de fidelitate nu produc efecte legale ci mai degrabă implicite (și imorale) – generând o temere (spaima de un eventual proces și o eventuală sancțiune) care se bazează fie pe comoditatea unor jurnaliști/trusturi media, fie pe lipsa lor de cunoștințe juridice.

Paradoxal sau nu, situația stă astfel: Dumitru Dragomir, clientul de publicitate al unei instituții media ori patronul/angajatorul unui jurnalist ar invoca degeaba ”clauza de fidelitate” împotriva unor jurnaliști ori instituții media, pe temeiul ”prejudiciilor de imagine”, în condițiile în care informațiile prezentate sunt corecte. Mai multe șanse de câștig ar avea însă cititorii și/sau telespectatorii care ar da în judecată un ziar ori o televiziune pe motiv că acestea nu au scris sau nu au menționat faptul că un stadion întreg a scandat ”Mitică la brutărie!”.

Modul în care Traian Băsescu a anunțat că i-ar fi propus lui Victor Ponta postul de premier după demiterea lui Emil Boc se înscrie în această strategie. Din stenogramele prezentate la B1TV nu rezultă că această propunere ar fi fost făcută la modul serios. Pentru că dacă ar fi fost făcută ”pe bune”, Băsescu ar fi trebuit să insiste să primească un răspuns direct și nu prin intermediarii Constantin și Antonescu (cu atât mai mult cu cât Victor Ponta era și el prezent – un refuz tacit nu prea poți lua în considerare atunci când îi oferi cuiva postul de prim-ministru, dacă nu primești un răspuns trebuie să insiști, să fii sigur că interlocutorul a înțeles propunerea și că nu o percepe ca pe o ”glumiță” în plus, „glumițe” cu care a fost presărată din plin întâlnirea dintre Băsescu și reprezentanții opoziției). În plus, o discuție despre formarea unui eventual guvern nu se încheie în două-trei replici. Pe masă ar fi trebuit aruncate mai multe cărți – direcții, programe economice, sociale, posibile nume de miniștri, niște negocieri măcar de fațadă.

Mizând pe faptul că transcrierea pe hârtie a unei conversații nu transmite tonul și contextul discuției, Traian Băsescu a forțat nota, pentru a-i crea o imagine nefavorabilă lui Victor Ponta (imaginea unui om care s-a ferit să-și asume responsabilitatea conducerii țării), pentru a-l putea ataca în alte puncte (cu Elena Udrea, Roberta Anastase etc.). ”Cărțile” lui Băsescu sunt, însă, ”mici”. Dincolo de faptul că nu poți considera ca fiind serioasă o propunere de premier expediată în câteva zeci de secunde,printre alte subiecte discutate, Traian Băsescu nu face altceva decât să-l contrazică pe… Traian Băsescu. Acel Traian Băsescu care afirma că soluția Mihai Răzvan Ungureanu ca premier exista încă din… decembrie 2011 (o altă cacelama și asta).

Dacă stenograma prezentată la B1TV este singura ”dovadă” că i-a propus postul de premier lui Victor Ponta și acesta a refuzat, atunci Traian Băsescu și-a mai trecut în agendă un moment în care s-a făcut de râs. Iar dacă are alte dovezi, să le facă publice. Deși, dacă ne luăm după antecedentele președintelui, s-ar putea ca ”alte dovezi” să tot așteptăm. La fel cum le așteptăm pe cele despre identitatea purtătorului de nume de cod ”Porumbacu” ori pe cele legate de actele de ”trădare de țară” ale Regelui Mihai.

Cum spuneam însă, jocul ”la cacealma” are propriile riscuri. La un moment dat, Traian Băsescu chiar va face niște afirmații controversate și acoperite de fapte. Dar atunci va fi deja la fel de credibil precum ciobănașul care a strigat de prea multe ori ”Lupul! Lupul!”.

***

Robert Proctor, profesor de Istoria Științei la Universitatea Stanford, și-a dedicat 10 ani pentru a studia arhivele secrete ale industriei producătoare de țigări – ”documentele tabacului”, cum au mai fost denumite. Rezultatele le-a publicat în lucrarea ”Golden Holocaust”, în care și-a propus să explice modul în care industria a reușit să prezinte ”dependența dată de tutun ca pe o formă sublimă de libertate”. Iată câteva dintre ”amănuntele” acestei cărți din analiza făcută în ”Le Matin”, preluată și de Ziare.com (la a cărui traducere am apelat pentru unele pasaje de mai jos).

”Golden Holocaust” vorbește despre o întâlnire secretă, din anul 1953, într-un hotel din New-York, la care au participat toți marii patroni din industria tabacului. Scopul era de a găsi o soluție publictară de mare efect, care să minimalizeze impactul studiilor medicale, care făceau legătura între cancer și fumat. Planul consta în câștigarea de timp prin răspândirea confuziei și prin utilizarea oricăror mijloace. ”Trebuie să menținem controversa deschisă. Ceea ce trebuie noi să producem este îndoiala”, scria, într-o notă secretă, un ofițer al companiei Britisch American Tabacco. Profesorul Robert Proctor a estimat că producătorii de țigări au câștigat, prin această politică publică, zece ani în fața informațiilor certe privind pericolul tutunului. Și de aici rezultă un calcul alarmant: ”între anii 1954 și 1964 a fost perioada de incertitudine în ceea ce privește efectul negativ al fumatului asupra sănătății. În toți acești ani, în care informațiile ajunse la populație au fost contradictorii și prea puțin clare, în SUA au fost vândute circa 8.000 de miliarde de țigări. Aceasta reprezintă un număr de circa opt milioane de morți în deceniile următoare”.

O altă intrigă este legată de poloniul 210. Frunzele de tutun fixează în mod natural acest element radioactiv, care apoi se regăsește în țigări. Industria tabacului a descoperit acest lucru în anul 1950. La început nu s-a făcut nimic. Apoi s-au încercat diferite tehnici pentru a scăpa de acest element radioactiv pe care îl descriau ca ”o mică problemă”. Cercetările se făceau în secret. A le face cunoscute era ca și când ”ai deranja un uriaș adormit”, scria un cadru din compania Philip Morris, în 1978. ”Mă îndoiesc că aceste cercetări ar trebui expuse publicului”, se menționa în continuare. Studiile s-au încheiat fără aplicabilitate practică, astfel că producătorii de țigări au hotărât să nu mai facă ceva împotriva poloniului 210. Date ulterioare au demonstrat că acest element este responsabil de un caz din o sută de cancer pulmonar.

O altă ”manevră”, mai puțin cunoscută, este legată de Planul Marshall, de redresare a Europei Occidentale, după al II-lea război mondial. Un senator american a propus ca pe lângă alimentele trimise Europei, să fie adăugate și câteva tone de țigarete din tutun galben. Acest tutun era mai puțin cunoscut în Europa, unde se fuma un tutun maroniu, mai puternic, mai înțepător. Cu această ocazie, ”blondele” s-au impus în Europa, spune Robert Proctor. Mai ușoare, ele se inhalează mai profund și dau dependență.

***

Ca și în primele episoade ale ”Calului din Marlboro”, comparația o fac cu strategia și campania publicitară a proiectului RMGC de la Roșia Montană. Unul dintre elementele esențiale ale acestei campanii este crearea confuziei, menținerea dubiilor și câștigarea de timp (necesar pentru a-și obține acordurile și avizele). ”Cianura nu este nocivă. Se folosește de peste o sută de ani în întreaga lume. Se va putea bea apă din iazul de decantare. Există cianură și în cafea”, sunt câteva dintre afirmațiile celor de la RMGC și firmelor de publicitate și PR cu care au contract, afirmații menite să mențină dubiul și controversa.

Ce nu se spune în această campanie publicitară este faptul că timp de peste o sută de ani NU s-au făcut studii legate de impactul cianurilor folosite în minerit asupra mediului și a oamenilor (la fel cum au trecut sute de ani de consum de tutun până la primele studii științifice legate de efectele acestuia). Timid, asemenea studii au început să se facă doar după accidentul de la Baia Mare, din 2000. Normele privitoare la concentrația de cianură ”permisă” (care nu ar fi nocivă) se bazează pe estimări de laborator, nu pe studii în zonele în care a fost folosită. Mai mult, nu există nici măcar o estimare (normă) referitoare la cantitatea (nu concentrația) de cianură care ar putea fi folosită ”în siguranță”. Puținele studii existente, din care am mai prezentat pe VoxPublica, datează din ultimii ani și sunt publicate, în cea mai mare parte a lor, doar în reviste de specialitate, fără rezumate și/sau abstractizări accesibile și preluabile în mass-media generaliste, pentru publicul larg.

O situație asemănătoare se referă și la efectele devastatoare asupra mediului ale minelor (exploatărilor) de suprafață, în carieră deschisă (indiferent de tipul de minereu). Studiile făcute asupra efectelor unor astfel de exploatări din Munții Apalași arată că așa-zisele re-ecologizări ale zonelor distruse nu reprezintă altceva decât o acoperire a mizeriei – sistemul ecologic urmând să se refacă (în absența altor factori perturbatori) doar în câteva sute de ani. Și aceste studii sunt foarte puțin cunoscute publicului larg. La fel cum sunt puțin accesibile și studiile legate de costurile sociale și socializarea costurilor în zonele miniere, în timpul și după finalizarea exploatării (deși aceste efecte au putut fi constatate pe viu de mulți români care au trăit în zone mono-industriale și în care activitatea principală s-a închis). În fine, tot extrem de puțin cunoscute sunt studiile care arată cât de înșelătoare pe termen mediu și lung este dezvoltarea economică a unei țări, bazată pe extragerea resurselor minerale.

Menținerea confuziei și câștigarea de timp a fost tactica producătorilor de țigări. La fel este și cea a vânătorilor de aur românesc (și nu doar românesc). De la primele studii care au demonstrat nocivitatea tutunului și până la interzicerea publicității la tabac au trecut mai bine de cinci decenii. Și alte decenii vor fi necesare pentru a diminua consumul de tutun și efectele acestuia. Pentru Roșia Montană și alte zone ale României vizate de exploatarea aurului asemenea termene ar putea fi iremediabil fatale.

Spuneam că vizate sunt țările Americii Latine și politica externă a SUA. Și, cel puțin sub acest din urmă aspect, cartea e și despre România. Despre ce se ascunde în spatele propagandei legate de așa-numitul ”excepționalism american”: ”doctrina conform căreia Statele Unite se deosebesc de toate celelalte mari puteri, atât din trecut, cât și de astăzi, prin faptul că au un ”țel transcedental” – ”stabilirea egalității în libertate pe teritoriul Americii”, dar și în restul lumii”. Desigur, pentru faptul că trecutul istoric (atât cât a fost el în cazul SUA) și prezentul vin în contradicție flagrantă cu acest ”țel transcedental” nu ar trebui să fim derutați. Dimpotrivă, suntem atenționați că nu trebuie să ”confundăm abuzul de realitate cu realitatea însăși”. În numele ”țelului transcedental” și al unui set de valori politice și economice universale (”libertate, democrație, egalitate, proprietate privată, piețe”), SUA are o datorie solemnă de a-și menține ”supremația pe plan internațional”, în beneficiul lumii întregi. Bla-bla-bla… Punct cu punct, și exemplu după exemplu, Chomsky arată cam cât de mare e ”abuzul de realitate” și că, până la urmă, în spatele propagandei americane se află cel mai pur, dur și cinic colonialism. Cu nimic mai prejos decât cel al predecesorilor britanici, spanioli, francezi, nemți.

Cazul Haiti e cel mai ilustrativ în acest sens. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Haiti era una dintre cele mai bogate colonii ale lumii – aici se producea 75% din zahărul consumat în întreaga lume, era cel mai mare producător de bumbac din lume (”petrolul începuturilor Revoluției Industriale”), iar corăbiile franceze plecau de aici încărcate cu cherestea. Supra-solicitarea resurselor naturale au dus la eroziunea și degradarea continuă a solului. Realitatea arată că, în 1804, SUA a ajutat Haiti împotriva armatelor Franței și Marii Britanii pentru a-și dobândi independența. Abuzul de realitate: SUA a recunoscut această societate liberă doar în 1862 și, ulterior, ajutată și de fostele adversare și-a menținut dominația și influența asupra statului haitian, înăbușind și stopând dezvoltarea unei democrații reale în Haiti. Prin intervenții militare directe (în 1915) sau prin servicii (înlăturararea socialistului Aristide), prin impunerea unei constituții și a unor acorduri comerciale favorabile marilor corporații și agriculturii subvenționate americane, Haiti a fost adusă la faliment. ”Cea mai bogată colonie” e acum (după doar 200 de ani) una dintre cele mai sărace țări ale lumii, cu resursele naturale epuizate în mare parte ori (ce a mai rămas) concentrate în mâinile unei oligarhii exclusiviste și cu o populație urbanizată forțat și fără perspective. Mai mult, urbanizarea precară a fost una dintre cauzele care au dat o dimensiune apocaliptică cutremurului din ianuarie 2010 (majoritatea covârșitoare a victimelor înregistrându-se în aglomerațiile urbane cu locuințe și infrastructură deficitară).

Știu că neoliberalii vor scrâșni din dinți (e o reacție pentru care e suficientă pronunțarea numelui lui Chomsky), ba chiar și liberalii mai moderați s-ar putea să aibă indigestii la o asemenea lectură. O lectură necesară însă pentru toți cei care își închipuie că marile corporații și marii miliardari care au pus ochii pe resursele naturale ale României (de la aur la cupru, gaze de șist, petrol etc. și până la terenuri) vin aici pentru a face acțiuni caritabile. În numele ”democrației” ori, mai știu căror valori și țeluri transcedentale (în paranteză fie spus: dacă e să ne referim doar la libertatea de exprimare, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat în ultimul an – sau poate și datorită a ceea ce s-a întâmplat în ultimul an – la ora actuală stăm mai bine decât americanii).

***

Au apărut și filmele inspirate de criză. Mai exact de efectele crizei. Și nu mă refer la documentare, ci la secțiunea ”artistice”. ”The Company Men” (2010) e unul dintre primele. Cu Ben Affleck, Tommy Lee Jones ori Kevin Costner pe afiș și în regia lui John Wells (producătorul celebrei serii de televiziune ”ER”) ai avea niște speranțe îndreptățite. Cu atât mai mult cu cât și sinopsis-ul sună promițător: oameni care își pierd slujbele și trebuie să facă față conflictelor familiale, pierderii statutului social etc. ”Promisiunile” trebuie lăsate însă la intrare. Drama ar putea fi însă, mai degrabă o comedie. Pentru că vizați sunt cei din top managementul unei companii de șantiere navale (de la directorul de vânzări în sus), iar ”problemele” cărora trebuie să le facă față sunt de-a dreptul… hilare: nu-și mai pot permite accesul la un club exclusivist de golf; din solidaritate cu tatăl lui, fiul returnează cea mai recentă consolă de jocuri; familia trebuie să renunțe la una dintre cele două mașini (cu o lacrimă în colțul ochilor privește în urma mașinii sport care demarează în trombă din fața casei, luând cu ea ”statutul social” al fostului proprietar); în fine, pentru că nu-și mai permit ipoteca, sunt nevoiți să-și vândă casa pentru care vor încasa ”doar” 850.000 de dolari (”drama” vine de la faptul că suma e sub cea ”investită” în imobil). ”Problemele” au, totuși, un final fericit – unul dintre acționarii fostei companii (afaceristul bun), rămas și el ”pe drumuri” după închiderea șantierelor și vânzarea acțiunilor, se decide să investească pentru a (re)deschide o fabrică de vapoare. E drept, într-un decor ceva mai frust (niște uriașe hale industriale) decât cel din zgârâie-norii din care fusese concediat.

Așa, undeva pe fundal, se aude și care e cifra reală a concedierilor. Într-o primă tură ar fi fost vorba de 3.000 de oameni, iar în a doua de 5.000 (”maximizarea valorii acțiunilor” i se spune procedurii). Așadar, vreo 8.000 de oameni care nu aveau abonament la clubul de golf, nici mașini sport ori casă evaluată la un milion de dolari. Despre dramele lor încă nu și-a făcut nimeni timp (nu se încadrează în ”visul american”). La fel ca și în realitate, ei sunt doar niște cifre în prezentările, discuțiile și analizele de management ale companiilor.

***

Să ne întoarcem însă la realitate. La filmele documentare. ”If a Tree Falls: A Story of the Earth Liberation Front” trebuie neapărat văzut (și nu doar pentru că a fost nominalizat la Oscar ori pentru că s-a impus la numeroase festivaluri – în frunte cu Sundance). Povestea (perspectiva) e a lui Daniel McGowan unul dintre membrii și liderii Frontului Eliberării Terei ELF), grupare celebră la începutul anilor 2000 pentru distrugerile și incendiile provocate împotriva bunurilor unor companii. Ei sunt cei care au ajuns să fie denumiți de către FBI și mass-media mainstream: ”eco-teroriști”. Și care nu arată defel precum în imaginile standard care le-au fost atribuite. Mai exact nu pot fi încadrați unei tipologii anume.

E extrem de interesant de urmărit cum apare (și cum dispare) ulterior motivația care i-a ”împins în luptă” pe cei de la ELF. În ce proporție e vorba de convingeri (și cum au apărut și s-au dezvoltat acestea) și în ce măsură ține de context. Care sunt limitele de ”eroism” pe care o persoană și le impune. Care sunt, de asemenea, motivațiile ”vânătorilor” lor. Modul lor de acțiune și de justificare a propriilor acțiuni (e cinic și înfiorător modul în care unul dintre agenții FBI povestește cum a reușit să-l ”convingă” pe unul dintre membrii ELF să colaboreze cu ei împotriva foștilor prieteni – dincolo de acțiune în sine, înfiorătoare e seninătatea cu care agentul FBI vorbește despre acel moment, ca și cum ar lăuda eficacitatea și profesionalismul, al lui și al colegilor lui, pentru că au reușit, prin șantaj, să-l determine pe unul dintre ”teroriști” să colaboreze).

”If a Tree Falls…” rămâne pe o linie corectă politic (e de presupus că și McGowan spera ca filmul să intre la categoria ”purtare bună”, care să-i mai reducă din pedeapsă). De aici și o ușoară morală (”a meritat sau nu să-și sacrifice tinerețea acționând astfel?”, ”a schimbat ceva cu acțiunile lui?”), cu răspunsuri discret direcționate.

Dincolo însă de acest minus, rămâne o întrebare teribilă. McGowen, după ce și-a recunoscut faptele, a fost condamnat la 7 (șapte) ani de închisoare într-o pușcărie cosntruită special pentru… teroriști. O altă membră a grupului, care a acceptat colaborarea la începutul procesului, a fost condamnată pentru 4 ani. Turnătorul a scăpat fără pedeapsă. Așadar, 7 ani (după ce inițial fusese amenințat cu închisoarea pe viață) și încadrarea la ”terorism”.  Aceasta chiar dacă, în peste 1.200 de atacuri/incendieri ale ELF și ALF nu a existat și nu există nicio victimă umană. Spre comparație, în urma celui mai mare accident industrial din istorie (cel de la Bhopal, din India, din 1984) și-au pierdut viața (direct, în săptămânile următoare accidentului și în următorii ani, din cauza intoxicațiilor) peste 15.000 de oameni. În 2006, Guvernul indian a afirmat că peste 500.000 de oameni au fost afectați de accident. După aproape 26 de ani de procese, în 2010, șapte foști angajați și președintele companiei responsabile de accident au fost condamnați pentru ”omor prin imprudență” la câte doi ani de închisoare și o amendă de câte 2.000 de dolari. Privind comparativ cele două cazuri (pentru a nu mai aduce în discuție alte situații/”accidente” încheiate cu dezastre naturale și/sau umane în care nu există niciun responsabil), nu poți să nu-ți dai seama că ceva e în neregulă în lumea asta.

(Aici puteți vedea filmul online – inclusiv cu subtritrare în limba română)

***
BONUS: Aseară (luni), la meciul ”U” Cluj – Steaua (0-1), tovarășii de ordine au avut din nou treabă cu un baner în care se făcea trimitere la RMGC și Roșia Montană. Cel prin care era promovată pagina de Facebook cu ”Mitică la brutărie” a fost lăsat în pace.

Nu au automat în mână, ci diplomat. Iar beretele și cagulele de camuflaj le-au schimbat cu gulerele albe. Zâmbesc frumos și se miră și ei de cât de mieroși și slugarnici se poartă românii cu ei, deși n-au venit pe aici ca să ne aducă ceva, ci să ia. Ce a mai rămas de luat: aur, cupru, gaze de șist, terenuri. Cei mai recenți înscriși pe listă sunt cei de la Chevron și Exxon. Cărora statul român le-a pasat ultimele rămășițe energetice autohtone, gazul de șist și petrolul din Marea Neagră. E drept, niște rămășițe de câteva miliarde de euro. Ori poate chiar zeci de miliarde. Pentru că aici e problema (prima dintre ele). După modelul Roșia Montană, contractele au clauzele lor secrete. Îndeosebi la în ce privește dimensiunea exactă a zăcămintelor.

Desigur, ei vor încerca să ne convingă că habar nu au care este valoarea acestora. De parcă Exxon ar aduce în Marea Neagră o ”jucărie” de un miliard de euro așa, la hazard, iar Chevron ține să primească asigurări de la președintele României că înțelegerea merge mai departe, dacă nu ar avea confirmări că are CE să meargă mai departe.

Nu sunt adeptul lui ”nu ne vindem țara”, dar nici la braț nu pot defila cu cei care vor s-o dea de pomană. Pentru câteva fârâmituri destinate unor buzunare exclusiviste aruncăm pe geam și ultimele resurse. Chiar unul dintre foștii miniștri ai actualei Coaliții de Guvernare, Theodor Paleologu, a calificat contractul de la Roșia Montană, ca fiind unul tipic pentru o colonie. Iar la Ministerul Culturii, Paleologu a avut contact direct cu cei de la Roșia Montană. Mă îndoiesc că înțelegerile cu Chevron, Exxon (iar pe listă se poate adăuga liniștit și Barrick Gold, ai cărei geologi ”zburdă” prin Apuseni după cuprul de la Roșia Poieni) ar fi mai avantajoase. Mai ales în condițiile în care Exxon vine în România mână în mână cu Petrom. O firmă de la care au ce învăța: înseodebi cum pot fi fraieriți românii.

Câteva decenii la rând, preț de aproape două generații, i-am așteptat pe americani. Acum nu mai știm cum să-i trimitem înapoi acasă. Asta înainte de a ne lăsa fără resurse și cu o țară de deșeuri pe cap.

În turul II, polarizarea ”pro” și ”anti” Marga a contat, de asemenea, preponderent în decizia finală. În același timp însă, se poate afirma și că dezbaterea publică a avut un rol decisiv. Și a acționat ca un factor sancționator împotriva Cristinei Ciumaș. Faptul că a obținut cele mai multe voturi în primul tur (475 din 1217 exprimate) a generat o frustrare generală printre susținătorii candidaților care au participat la dezbatere. Dar și o mobilizare pe măsură, concretizată în, lucru rar întâlnit în alegerile de orice tip, o prezență mai mare la vot în turul II, comparativ cu primul tur (în mod normal fiind de așteptat că o parte a susținătorilor care au ieșit din cursă din primul tur să nu se prezinte la al doilea tur, opțiunile lor nemairegăsindu-se în programele și oamenii rămași în competiție). Diferența, aparent mică (52,55% – Ioan Aurel Pop/ 47,45% – Cristina Ciumaș), raportată la numărul total de alegători, este, de fapt, mult mai mare: Ioan Aurel Pop a avut 220 în plus față de primul tur, în raport cu 120 de voturi obținute de Cristina Ciumaș în plus față de primul tur (64,7% – 35,3% e raportul strict al voturilor în plus obținute de cei doi candidați). Cum programele candidaților ieșiți din cursă aveau diferențe mari atât între ele, cât și în raport cu programul propus de Ioan Aurel Pop, diferența câștigătoare nu poate fi pusă pe seama acestui aspect (”pe fond”).

Așadar, dezbaterea publică a contat (cel puțin) ”pe formă” (chiar dacă, în turul II, Ioan Aurel Pop și-a upgradat programul, incluzând puncte din programele candidaților ieșiți din cursă, Daniel David și Eniko Vincze). A contat în sensul bonificării prezenței la dezbateri (a transparenței și a concesiilor făcute), în contrapartidă cu sancționarea candidatului mai puțin vizibil și transparent. Acest lucru reprezintă, cel puțin din punctul meu de vedere, cea mai importantă victorie a alegerilor (campaniei electorale) de la UBB: faptul că i-a obligat pe candidați să iasă în agora, să-și susțină și să-și asume public programele și viziunile, iar acest lucru să decidă rezultatul final. Și-mi rămâne speranța ca, la următoarea confruntare (peste 4 ani), dezbaterea să conteze într-o măsură mult mai mare și ”pe fond”.

Până atunci rămâne de văzut dacă schimbarea de la UBB (pentru că este, evident, o schimbare) va fi și una de fond, nu doar de oameni și de echipe. Și, desigur, și care va fi sensul acestei schimbări. Deocamdată, Ioan Aurel Pop a obținut o victorie populară (a nu se confunda cu ”populistă”), pe baza nemulțumirilor strânse într-o administrare de aproape 20 de ani (din 1993) a echipei din jurul lui Andrei Marga. Cum va rezolva aceste nemulțumiri (extrem de diverse) fără a provoca altele, este prima provocare pentru noul rector al UBB Cluj. Iar primul test este formarea echipei de conducere.

Cu titlu simbolic, nu este pentru prima dată când reprezentanți ai Guvernului intră pe la ”ieșirea în cazuri de urgență”, pentru a evita astfel să se întâlnească cu reprezentanți ai societății civile. În urmă cu doar o săptămână, la Târgu Mureș, ministrul Culturii, Kelemen Hunor, și ministrul Mediului, Laszlo Borbely, au apelat la aceeași ”soluție”, pentru a intra în Palatul Culturii, unde urma să se desfășoare ședința Consiliului Reprezentanților Unionali ai UDMR.

Revenind însă la Marin Anton, e posibil să vă întrebați cine este acest personaj, familiar mai degrabă pentru militanții din Campania Salvați Roșia Montană. Ei bine, a fost și este unul dintre cei mai bogați membri ai fostelor Cabinete Boc și al actualului Cabinet Ungureanu, cu o avere estimată de presă, conform propriilor declarații, la aproximativ 8-9 milioane de euro (mai multe detalii despre sursele acestei averi, aici). Motiv pentru care a și intrat, de altfel, în atenția inspectorilor de la Agenția Națională de Integritate (ANI), care, în vara anului trecut au început verificarea averii lui. Nu-mi fac mari iluzii în privința finalului acestor investigații. Cel mai probabil, domnul Anton are ”acoperire” legală pentru sumele care i-au intrat în cont și pentru proprietățile dobândite. Iar când reușești să demonstrezi proveniența a cel puțin 6-7 milioane de euro, nu te mai întreabă nimeni despre dobândirea ”primului milion”. Că așa-i în afaceri.

Îmi rămân, însă, câteva întrebări. Ce-l motivează pe un milionar în euro să ocupe o asemenea înaltă poziție publică? De ce nu și-ar vedea liniștit de afacerile lui, în condițiile în care, cel puțin teoretic (prin incompatibilitățile legale pe care trebuie să le respecte), o asemenea poziție mai degrabă îi dăunează decât îl ajută? Care e recompensa lui reală, pentru că despre salariul de la Mediu nu poate fi vorba când conturile tale au câte șapte cifre, în euro? Unde mai pui că, în loc de recunoștință pentru ”sacrificiul” pe care îl face în numele ”binelui public”, mai vin și tot felul de ”nerecunoscători” cu banere și afișe în care se distrează pe seama nenumăratelor rime ale numelui Anton, de la beton, la Zyklon, Chevron și Exxon? Vă las bucuria de a avea propriile răspunsuri la aceste întrebări.

***

În contextul protestelor de ieri de la Ministerul Mediului, ministrul Laszlo Borbely a făcut niște declarații interesante pentru mass-media (detalii aici). În premieră, ministrul a adus în discuție faptul că RMGC ar avea nevoie de un aviz de deviere a râului Corna, pentru care ar fi necesară o hotărâre de Guvern. După care a adăugat că decizia finală pentru acordul de mediu se află în biroul lui. Asta după ce, de mai multe ori, afirmase că avizarea proiectului RMGC ar fi o decizie politică a cărei responsabilitate îi va reveni întregului Cabinet. De unde această ”nuanță” de ultimă oră în declarațiile domnului Borbely, prin care centrul de greutate se mută din biroul premierului în propriul birou? Eu zic că răspunsul se află în negocierile dintre UDMR și PDL legate de continuarea coabitării la guvernare. Și că e o pisică lansată ”cu mantă” în curtea lui Mihai Răzvan Ungureanu.

***

Poziția academicianului Ioan Aurel Pop

Academia Română a avut, de mult timp, o poziţie fermă împotriva proiectului susţinut de Gold Corporation (RMGC) la Roşia Montană. Poziţia aceasta a fost exprimată printr-o serie de comunicate repetate cu insistenţă. În paralel însă, de la un moment dat, au început o serie de discuţii în secţiile specializate ale instituţiei, în vederea elaborării unor studii aprofundate şi avansate, referitoare la situaţia actuală a sitului (mediu, poluare, structura geologică, demografie şi populaţie, monumente ale trecutului etc.) şi la soluţiile de viitor (elaborarea unor soluţii alternative viabile, legate de minerit sau nu, care să salveze regiunea de la stagnare şi chiar recul). Academia Română dispune de forţele ştiinţifice necesare pentru astfel de studii, fiind cea mai importantă instituţie de cercetare cultural-ştiinţifică şi de consacrare a valorii din ţară.

Un timp, am pierdut însă legătura cu aceste realităţi, fiind profesor asociat şi director al Institutului Român de la Veneţia. Relativ recent, acad. Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan” şi şeful Secţiei de Istorie şi Arheologie de la Academie, mi-a readus în atenţie actualitatea acelor vechi iniţiative de implicare activă a instituţiei noastre, a noastră, a membrilor Academiei, în găsirea unor soluţii viabile pentru Roşia Montană, inclusiv pentru conservarea monumentelor de acolo. Concret, mi s-a relatat despre constituirea unui grup de experţi în monumente istorice, menit să elaboreze un fel de “audit” cultural, prezentând starea, valoarea şi perspectivele fiecărui obiectiv de interes istoric din zonă. Nu mi s-a părut nimic nefiresc aici, mai ales că invitaţia venea de o personalitate recunoscută a arheologiei româneşti, directorul celui mai institut de profil şi şeful meu la Academia Română (sunt membru al Secţiei Istorice şi de Arheologie). Invitaţia mi s-a părut normală şi pentru că eram cunoscut de către specialişti ca expert în domeniu, în istorie medievală, cu un certificat obţinut în acest sens încă din anii ‘90 ai secolului trecut. Nici când am aflat că finanţarea muncii grupului (în care intrau nu doar academicieni, ci şi profesori universitari, cercetători din institute ale Academiei şi universităţi din Bucureşti, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Constanţa, Târgovişte) se va face de către RMGC, nu am fost foarte alertat: legislaţia română şi cea europeană prevăd că orice investiţie de acest gen trebuie precedată de studii aprofundate de teren (săpături arheologice, analize ale monumentelor, expertize etc.), finanţate chiar de către probabilul investitor, înainte de a primi sau nu aprobarea de începere a lucrărilor.

Toată operaţiunea mea de expertizare s-a desfăşurat în prima jumătate a anului 2011 şi a avut în atenţie monumentele şi vestigiile medievale din zona Roşia Montană. Din fericire, am constatat, după atente investigaţii, că în acel loc nu există nici un monument medieval, toate bisericile şi casele cele mai vechi datând cel mult din secolul al XVIII-lea (mai exact de după jumătatea sa): bisericile greco-catolice din Roşia şi Corna din 1741, respectiv 1781; biserica romano-catolică din 1783, cea unitariană din 1796, cea calvină tot de la finele secolului menţionat etc. Se ştie că Evul Mediu pe teritoriul României se extinde pe circa un mileniu, cam din secolele VI-VII până la finele secolului al XVI-lea. Asta nu înseamnă că monumentele din epoca modernă nu trebuie conservate şi restaurate, ceea ce am şi recomandat cu insistenţă, mai ales includerea pe lista monumentelor istorice a două biserici. Galerii medievale (în şirul celor circa 150 de km de galerii disparate) există, dar nu sunt accesibile decât în mică măsură; am avut acces într-o zonă restrânsă, unde nu se păstra niciun inventar medieval (adică nu erau inscripţii, unelte, obiecte, veşminte etc.). Concluziile mele au fost de strictă specialitate şi nici nu mi s-a cerut altceva.

După câteva luni de la constituirea acestui grup, mi s-a comunicat de către dl acad. Dan Berindei, vicepreşedintele Academiei, că iniţiativa nu a fost aprobată de Prezidiul Academiei Române, ceea ce m-a mirat, în condiţiile în care dl acad. Alexandru Vulpe era şi este membru al Prezidiului! În aceste împrejurări, după un timp foarte scurt, mi-am anunţat decizia de retragere din grup, respectând poziţia generală a instituţiei care m-a onorat atât de mult, alegându-mă între membrii săi. În acelaşi timp, am înţeles că activitatea grupului putea fi instrumentată în scopuri străine intenţiilor şi convingerilor mele.

Doresc să menţionez însă că toate campaniile de săpături arheologice şi orice alt gen de investigaţii (istorice, etnografice, artistice etc.) din regiunea Roşia Montană – cele mai ample din întreaga istorie a zonei – au fost făcute cu concursul celor mai importante institute de cercetări ale Academiei Române (din Bucureşti şi Cluj-Napoca) şi muzee (Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei, Muzeul Unirii din Alba Iulia, Muzeul Naţional al Satului etc.), fiind finanţate de către potenţialul investitor, aşa cum prevede legea. Aceasta nu a însemnat nicio clipă şi nu înseamnă nici acum că specialiştii de marcă implicaţi în aceste activităţi de cercetare şi de expertizare au vreun cuvânt de spus în decizia de aprobare sau de respingere a proiectului. Este un gen de muncă ştiinţifică abordată în chip identic sau asemănător în toată lumea. Deciziile de asemenea importanţă, cu implicaţii inclusiv etice, sunt apanajul factorului politic şi administrativ de la cel mai înalt nivel.

În privința acestui proiect şi a nocivității lui comunitatea ştiințifică din România s-a pronuntat deja : Academia Română, cadrele Universității “Babeş-Bolyai” Cluj, cadre ale Academiei de Ştiinte Economice din Bucureşti, ale Universității de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Bucuresti, cercetătorii Ad Astra, experții Ordinului Arhitecților din România, Uniunii Arhitecților din România. Totodată organizații internaționale precum ICOMOS, Europa Nostra, Uniunea Internaţională a Arhitecţilor sau Consiliul European al Arhitecţilor au alertat în numeroase rânduri ca implementarea acestui proiect va duce la dispariţia în cvasi-totalitate a resurselor valoroase, unice ale zonei, a patrimoniului cultural şi natural al sitului Roşia Montană.

Singurul motiv pentru care azi mai vorbim de acest proiect care afecteaza ireparabil mediul, distruge patrimoniul cultural al zonei şi incalcă drepturile localnicilor şi ale cultelor religioase la proprietate este acela ca factorii politici care îl decid au o viziune limitată şi preferă sa dea curs argumentelor RMGC privind pauperitatea zonei şi lipsa de importanță a vestigiilor arheologice antice şi moderne de la Roşia Montana, dar şi promisiunilor lipsite de conținut despre mii de locuri de munca.

Cluj-Napoca 28 februarie 2012

Prof.univ.dr.Ioan Aurel Pop, Membru al Academiei Române

***

Comentarii

• Din poziția exprimată de academicianul Ioan Aurel Pop se poate înțelege foarte clar modul în care acționează RMGC și cum își strânge opinii favorabile proiectului; dincolo de ”rețeta” de atragere a unor specialiști e sugestiv și modul în care își desfășoară aceștia activitatea de cercetare: ”am avut acces într-o zonă restrânsă”, arată domnul Pop; comunicatele GIPCRM se referă însă la toată zona…
• În privința modului în care domnul Ioan Aurel Pop s-a implicat în actvitatea GIMPCRM rămân, totuși, câteva semne de întrebare, în special referitoare la ipoteza conform căreia nu a înțeles de la început care e scopul acestui organism: pe de o parte, pozițiile Academiei Române referitoare la proiect erau cunoscute și au fost reafirmate de președintele acestei instituții, domnul Ionel Haiduc, inclusiv în perioada în care domnul Ioan Aurel Pop a activat în GIMPCRM; pe de altă parte, încă de la înființarea GIMPCRM au existat atenționări publice și articole în mass-media în care se arăta că acest organism nu este așa ”independent” precum afirmă și că scopul acestuia este unul publicitar pentru RMGC;
• Comparația între modul de finanțare al cercetărilor/investigațiilor arheologice, istorice, etnografice, artistice etc. și modul de finanțare al activității GIMPCRM nu stă în picioare. Așa cum arată și domnul Ioan Aurel Pop, RMGC avea și are o obligație legală de a finanța cercetările/investigațiile din prima categorie, indiferent de rezultatul final al acestora (aviz pozitiv sau negativ). Însă, extrem de important, această finanțare s-a făcut prin Ministerul Culturii, nu direct de către RMGC. GIMPCRM a fost și este finanțat direct de către RMGC. Diferența este esențială: faptul că Ministerul Culturii a selectat cercetătorii din prima categorie, a asigurat o anumită autonomie a acestora (fapt care s-a concretizat  în anularea, pe baza opiniilor unora dintre aceștia a primului certificat de descărcare arheologică pentru Masivul Cârnic, ori în recomandarea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice de includere a Roșiei Montana pe lista tentativă a UNESCO).

Prin finanțare directă, RMGC ȘI-A SELECTAT singură specialiștii. Astfel, nu sunt de mirare pozițiile mai mult decât favorabile ale GIMPCRM față de proiect, poziții care vin în contradicție flagrantă cu realitatea de la Roșia Montană (dar aceste discrepanțe, despre care am mai scris, nu fac obiectul acestui articol). Domnul Ioan Aurel Pop știa sau ar fi trebuit să știe care sunt diferențele dintre finanțarea (legală și obligatorie) prin minister și finanțarea directă aunui grup (, nu în scop de cercetare, ci în scop propagandistic).

Istoria acestei luări de poziție

• Pe 13 ianuarie 2012, am anunțat, pe VoxPublica, în premieră (cu două săptămâni înainte de confirmarea oficială) că dintre multele nume vehiculate ca posibili candidați la funcția de rector al UBB, Ioan Aurel Pop este o certitudine. De asemenea, am anticipat în acel articol că implicarea domnului Ioan Aurel Pop în GIMPCRM este un subiect sensibil, dată fiind opinia majoritară a cadrelor didactice de la UBB defavorabilă proiectului RMGC și practicilor acestei companii.
• Pe parcursul primelor săptămâni de campanie pentru funcția de rector al UBB (prima jumătate a lunii februarie) domnul Ioan Aurel Pop, direct sau prin susținătorii săi, și-a transmis informal poziția față de proiectul RMGC și prezența în GIMPCRM (similară cu cea de mai sus), fără însă să și-o asume în mod public. Acest lucru mi-a fost confirmat de către cadre didactice de la mai multe facultăți.
• În urmă cu două săptămâni, în cadrul unei emisiuni dezbatere de la postul de televiziune ”Transilvania Live”, moderată de Mihai Hurezeanu și în care au fost invitați Ioan Aurel Pop și suprasemnatul, l-am întrebat direct, când s-a ajuns la capitolul ”finanțare”, dacă ar accepta, în calitate de rector al UBB, colaborări și finanțări din partea RMGC. Răspunsul a fost tranșant: ”NU”. După încheierea emisiunii, a urmat o discuție la care Mihai Hurezeanu a fost martor, în care domnul Ioan Aurel Pop mi-a prezentat direct poziția legată de subiect (aceeași poziție de mai sus). I-am spus că sunt dispus să public discuția/poziția (delimitarea de GIMPCRM și RMGC), însoțită și de comentariile proprii (cele exprimate, de asemenea, mai sus). Domnul Ioan Aurel Pop a fost de acord, însă, atenție, sub condiția să fac acest lucru DUPĂ încheierea alegerilor la UBB. Cum discuția de după emisiune a avut caracter off the record, nu aveam cum să fac publică informația înainte de data pentru care primisem acordul (încheierea campaniei).
• Pe 28 februarie (cu doar o zi înainte de primul tur al alegerilor de la UBB) am primit însă un mail cu poziția domnului Ioan Aurel Pop (cea care a fost și publicată astăzi de ”Cotidianul”). Am discutat telefonic cu cel care mi-a transmis mailul (cadru didactic la UBB), în care i-am spus despre gentlemen s agreement-ul pe care l-am făcut pe această temă cu domnul Ioan Aurel Pop (de a publica poziția, însoțită de critici DUPĂ alegeri). L-am întrebat dacă, în aceste condiții, poziția domnului Pop poate sau nu să fie făcută publică înainte de data stabilită (8 martie). Mi-a răspuns că ”NU”. După cum se poate vedea, poziția a ajuns la ”Cotidianul”. După cum mi-a confirmat astăzi, telefonic, poziția a fost transmisă către ”Cotidianul” nu de către Ioan Aurel Pop, ci de către cel care mi-a transmis-o și mie.
• De ce am publicat și această ”istorie a poziției”? Pentru că din modul în care a fost prezentată în ”Cotidianul” (fără a le reproșa nimic colegilor de acolo, care nu aveau de unde să cunoască ”amănuntele”), rezultă că poziția este o inițiativă voluntară a domnului Ioan Aurel Pop (”Academicianul Ioan Aurel Pop trage ultimul semnal de alarmă”). Ceea ce este adevărat doar pe jumătate. Jumătatea lipsă e că poziția a fost luată la solicitarea unei părți importante din cadrele didactice ale UBB, interesate de subiectul Roșia Montană. Faptul că domnul Ioan Aurel Pop își asumă greșeala făcută în implicarea în GIMPCRM e salutar. Modul în care a transmis această poziție (informal, pe mail, doar direct celor interesați de subiect, evitând asumarea oficială, publică, încercând să ocolească astfel criticile) consider că e amendabil.
• În fine, consider  că această istorioară (de la cap la coadă) e sugestivă din mai multe puncte de vedere: 1. Demască o parte din metodele RMGC de obținere a unor opinii favorabile din partea comunității științifice; 2. Arată care sunt consecințele susținerii RMGC (aviz miniștrilor, secretarilor de stat, specialiștilor din diferite domenii: și peste 10, și peste 20 și peste 50 de ani numele celor care au susținut contra-cost proiectul RMGC vor fi cunoscute; în caz ca proiectul va porni, fiecare în parte va fi responsabil de consecințe; delimitările sunt binevenite – atâta timp cât se produc înainte de avizarea finală și în condițiile în care sunt oneste) ; 3. Pentru a înțelege câte ”amănunte” intră în calcul în competiția pentru funcția de rector al UBB (și pentru a nu mai fi luați apoi prin surprindere de votul final).

Scurta introducere: Legislatia europeana presupunea eliminarea tarifelor reglementate pentru industrie la 1 iulie 2007 si obligatia de asumare de catre statele nationale a unei date de eliminare si pentru populatie. Romania, dupa ce a evitat mai multi ani sa isi asume o data, acum cateva luni si-a fixat singura anul 2015 pentru alinierea tarifelor practicate pentru populatie, an pe care apoi si-a dat seama ca nu-l poate respecta si a inceput renegocierea. Pentru industrie, anul pe care si-l asumase era 2013.

FMI, CE si Banca Mondiala au acceptat o replanificare a liberalizarii tarifelor la energie si gaze, atat pentru populatie, cat si pentru agentii economici, la cererea Romaniei, adresata de seful statului.

“Va trebui sa incercam o reprogramare la orizontul 2020 pentru populatie si 2015-2017 pentru agentii economici (…)”Vom vedea daca vom reusi. Aceste termene au fost asumate de Romania la intrarea in UE si, practic, le renegociem pornind de la realitatile de plata ale cetatenilor romani si ale economiei“, spunea Traian Basescu. Nu s-a obtinut chiar atat! La finele evaluarii din februarie 2012, troica FMI – CE – Banca Mondiala a decis sa lase insa Romaniei un ragaz mai mare pentru liberalizarea tarifelor la gaze naturale si electricitate, pana in 2013 – 2017. Ce inseamna asta? Care sunt necunoscutele?

1. Guvernul trebuie sa prezinte un calendar de liberalizare, in asa fel incat modificarile de tarife sa fie graduale, transparente si previzibile. Va avea curaj sa faca asta intr-un an electoral, in conditiile in care toate guvernele anterioare au folosit diverse tertipuri pentru a amana o astfel de transparentizare?

2. Guvernul trebuie sa arate care sunt categoriile sociale sau mai bine spus care sunt criteriile dupa care va decide cine trebuie protejat de scumpirile ce vor veni la gaze si electricitate prin subventii. Cat de corecta va fi aceasta impartire? (Nu este normal ca in acelasi timp si Gigi Becali si un om sarac sa fie subventionati de stat in mod egal la plata gazelor);

3. Guvernul trebuie sa-si constituie un buget pentru aceste subventii si sa decida modalitatile de acordare. Cand, cum?

4. In mod sigur, vor fi mici afaceri care vor capota din cauza scumpirilor. Cat de multe? Ce impact va avea asta in economie? Cine si-l va asuma?

5. Liberalizarea tarifelor implica asumarea de investitii de catre companiile din domeniu, altfel nu are sens. Cum se va face aceasta asumare?

6. Romania incurajeaza prea putin investitiile pentru descoperirea de noi resurse si trebuie sa existe cadru legal, sa nu fie bariere legislative astfel incat companiile sa fie stimulate sa investeasca, spune in mod corect FMl (rezervele actuale dovedite de petrol si gaze ne mai ajung pentru urmatorii 15 ani – Ce facem de atunci incolo?!)

7. Gazprom va continua sa fie singurul furnizor de gaze al Romaniei si marele castigator al amanarii liberalizarii. Rusii sunt incurajati sa practice preturile dorite, destul de mari, in relatia cu Romania, datorita modului cum este organizata aceasta piata. Intr-o piata liberalizata, Gazprom isi reduce pretul sau pierde cota de piata. Ce se va intampla cu preturile practicate de Gazprom?

8. Romania da gaze producatorilor de ingrasaminte la pret foarte mic, situatie aberanta in opinia FMI, intrucat acesti agenti economic au castiguri foarte mari, profitand de aceasta situatie (ele exporta gazul ieftin, sub forma de produse, 80% din productie este vanduta la export). Vezi si cazul Ioan Niculae ajuns in topul miliardarilor romani! Ce se va intampla mai departe?

9. Valoarea adaugata de industria chimica economiei romanesti nu este clara deoarece companiile care opereaza sunt inregistrate offshore. Mai mult decat atat, aceste companii nu fac investitii semnificative si sunt implicate in dosare mari de coruptie. De ce Romania doreste sa mentina un sistem care favorizeaza coruptia?

10. Intr-un scenariu extrem, daca industria chimica este chiar una strategica, ea poate fi declarata strategica si poate primi ajutor de stat, conform legislatiei europene. De ce nu se ia o decizie?

11. Initiativa deputatului PSD Iulian Iancu de interzicere a exporturilor de gaze naturale, care a fost aprobata de Parlament si respinsa apoi de la promulgare de seful statului si retrimisa Parlamentului, incalca directivele Uniunii Europene si Tratatul de aderarer; De ce a propus Iulian Iancu asa ceva? Care sunt interesele sale in aceasta industrie?

12. Mai multe surse spun ca in spatele neliberalizarii pietei stau interese economice ale unor grupuri, apropiate de Rusia. E adevarat? Sa credem ce spunea WikiLeaks despre Iulian Iancu?

13. Populatia acopera doar circa 25% din consumul Romaniei de gaze naturale. OMV Petrom a propus in urma cu mai multe luni sa furnizeze gaze populatiei la pretul actual in urmatorii trei ani, daca restul pietei va intra in normalitate. Propunerea Petrom a fost respinsa. De ce?

14. Cum vor fi valorificate actiunile Petrom si Romgaz, pe care statul doreste sa le vanda (OMV Petrom – un pachet de 9,84% pana la finele anului 2012, Romgaz – un pachet de 15% pana la finele lunii iunie 2012), in aceste conditii? De ce Petrom si Romgaz sunt obligate sa vanda companiilor chimice gaz la un pret fix, in timp de producatorii de ingrasaminte vand agricultorilor la pretul pietei? De ce nu se gandeste un sistem care sa subventioneze agricultura?

15. Care va fi Guvernul care va intelege cat de importante sunt investitiile in interconectarile cu alte sisteme din Occident si cum si cand se va ocupa de asta? Cand va fi finalizata conducta Arad-Szeged si cand va fi redimensionata? In criza de gaze de acum cateva saptamani nici nu a contat ce a importat Romania pe acolo. Erau maximum doua milioane de metri cubi pe zi, care se pierdeau in sistem. Daca Nabucco se face in 2020, daca se mai face, noi asteptam pana atunci?

Calendarul presupus al scumpirilor

Electricitate

Procesul de ajustare a tarifelor la electricitate pentru consumatorii non-casnici va incepe in lunile urmatoare, iar pentru populatie din 2013 pana in 2017.

Gaze naturale

In privinta preturilor la gaze pentru populatie, FMI vrea ca ajustarea sa inceapa gradual din 2013.

In luna aprilie, troica va discuta inclusiv cu reprezentantii industriei de petrol si gaze o foaie de parcurs, dar si despre dereglementarea preturilor si mecanismele de protectie a consumatorilor vulnerabili. Initial, conform intelegerii cu institutiile internationale, tarifele reglementate la energie si gaze trebuiau eliminate treptat pana la finele 2013 pentru consumatorii industriali si pana in 2015 pentru populatie.

Chiar și cu acest minus, al lipsei interactivității, trebuie spus că dezbaterile generate de lupta pentru rectoratul UBB a fost un enorm pas înainte în transparentizarea și democratizarea uneia dintre cele mai importante instituții (nu doar academice) din Transilvania și România. Cine a dorit, a putut urmări această confruntare de idei și viziuni și să voteze în cunoștință de cauză și în conformitate cu propriile principii, convingeri și viziuni. Ținând cont că vorbim de o comunitate de alegători academică (cu o educație și înțelegere a vieții peste medie) nu va mai exista (ori nu se va putea accepta) scuza ulterioară că ”n-am știut”: cine e persoana, care sunt convingerile ei, de ce o votez.

Și, totuși, rămâne o întrebare: în ce măsură această dezbatere va influența votul final? Și în ce măsură votul se va acorda tot pe baza unor înțelegeri de grup, confort personal – față de starea actuală a UBB ori față de promisiunile făcute de unii dintre candidați (funcții, posturi, distribuire a resurselor etc.)? Diferențele de program și viziuni, aplicate peste diversitatea de opțiuni a celei mai complexe structuri universitare din România (ca număr de specializări) ar trebui să ducă la un vot foarte fragmentat (pe facultăți). Astfel, un prim indicator al relevanței dezbaterii va fi prezența sau absența ”votului în bloc” pe facultăți și/sau departamente. Iar alți indicatori vor fi ”votul generaținistl” (în funcție de vârsta alegătorilor/candidaților) și cel ”etnic/național” (ținând cont de caracterul multicultural al UBB). Niciunul dintre acești indicatori nu este însă relevant în proporție de 100%. Asta pentru că existența ”voturilor în bloc” poate fi generată și de convingerile reale din cadrul unei (unui) facultăți/departament/grup că unul dintre programe le este mai adecvat sau mai avantajos.

Foarte simplist, viziunile celor patru candidați care într-adevăr contează (nimeni n-a prea înțeles de ce Decebal-Radu Ciurchea s-a înscris în această competiție) arată astfel: Cristina Ciumaș – o viziune managerial/antreprenorială, continuatoare a actualei direcții din UBB, cu unele corecții; Daniel David – o universitate racordată la modelele contemporane vestice și americane, cu o adaptare și echilibrare pe specificul fiecărei facultăți și cu un element antreprenorial puternic, subordonat însă celui academic; Ioan Aurel Pop – o universitate mai degrabă clasică, medievalistă, o cumunitate ”a egalilor”, dar în care ”cel care servește nu devine servitor”; Eniko Vincze – o universitatea socială, în care vocea grupurilor minoritare (nu doar etnice) să fie auzită.

Cum spuneam, rămâne de văzut (și de analizat) în ce măsură toate aceste programe și viziuni vor conta în votul final. Pentru că, așa cum am mai scris, un factor foarte important va fi și cel politic. Încă de la începutul lunii ianuarie, când am anunțat în premieră că Ioan Aurel Pop va candida pentru funcția de rector, am anticipat că acesta va beneficia de un sprijin politic (aparent ”împotriva firii” în contextul actual) al PSD și PDL, împotriva Cristinei Ciumaș, candidat susținut de grupul din jurul lui Andrei Marga (PNL). Acea previziune s-a confirmat ulterior, fostul ministru PSD Vasile Pușcaș, anunțat mult timp (aproape jumătate de an) ca posibil candidat la rectorat nu s-a înscris în cursă și a devenit susținător (pe față) al lui Ioan Aurel Pop. Această susținere a fost dublată de cea a cadrelor didactice din grupul actualului ministru al Educației, Cătălin Baba, de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (unele dintre ele cu diferite posturi ocupate în timpul guvernărilor PDL). În acest sens e interesant faptul că, la dezbaterea finală (din păcate și singura confruntare directă la care a participat), Cristina Ciumaș a ținut să facă o anumită distanțare de Andrei Marga (afirmând că ceilalți contra-candidați ”s-au bucurat” de această asociere), în timp ce Ioan Aurel Pop a păstrat tăcerea pe acest subiect.

Așadar, sunt suficiente elemente pentru o analiză post-electorală mai mult decât interesantă. Ce va conta mai mult pentru primul tur al alegerilor de la UBB? Argumentele și viziunile programatice? Interesele de grup, micile ”frății” universitare? Sau factorul politic? Mai rămâne o zi până la primul răspuns.

***

P.S. Tema zilei pe VoxPublica (și nu doar) este Legea Lustrației adoptată ieri de către Parlamentul României. Din această dezbatere/controversă am reținut poziția lui Marius Oprea, exprimată într-o declarație pentru ”Adevărul”. ”E o pierdere mare pentru Legea lustraţiei că foştii lideri ai Uniunii Tineretului Comunist şi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti nu vor fi lustrabili. Spun asta pentru că atât foştii UTC-işti, cât şi foştii UASCR-işti conduc, în prezent, ţara”, a spus Marius Oprea, vizați direct fiind Mihai Răzvan Ungureanu și Cristian Preda.

La UBB sunt multe cadre didactice care, la începutul anilor 90, dar și ulterior, au militat, la modul cel mai onest, pentru o Lege a lustrației. Unul dintre candidații la funcția de rector al UBB are un trecut în UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România). Cum vor vota cadrele didactice ale UBB care au susținut Legea lustrației e o altă întrebare interesantă.

P.S.2: Cel mai probabil, alegerile de la UBB vor avea și un tur II, pe 8 martie. Când spun că ”bătălia s-a încheiat”, mă refer la confruntarea ideilor și viziunilor, pentru că, în turul II, preponderente vor fi negocierile și alianțele.

În același timp, este un articol obiectiv. Tocmai îndelungata prietenie a fost cea care mi-a oferit posibilitatea să-l cunosc foarte bine atât ca om, cât și ca profesionist. Timp de mai bine de 15 ani (începând cu 1997 și prima școală internațională de vară pe care o organiza la Cluj la doar 25 de ani) acțiunile și activitatea lui au constituit ”subiecte de presă” (unele dintre ele ajunse deschidere de ziar sau de buletine de știri – printre puținele ”știri bune” care au ajuns la acest statut în ultimii ani). Așadar, din acest punct de vedere, pot spune că sunt o persoană avizată (poate una dintre cele mai avizate) să scriu despre el.

În fine, acest text, trebuie înțeles că a o mărturisire pro domo pentru unul dintre candidații la funcția de rector al Universității Babeș-Bolyai (UBB) Cluj, și nicidecum împotriva celorlalți candidați (care, la rândul lor, pot beneficia de propriile testimoniale).

***

Despre începutul prieteniei cu Daniel David am mai scris pe VoxPublica, în urmă cu mai bine de doi ani – ”Cum se poate schimba România în bine. Un caz de excepționalitate” (9.02.2010). Ce am afirmat în titlul și în acel articol rămâne valabil în continuare (cu atât mai mult cu cât atunci nu aveam inhibiția de a folosi cuvinte mari pe care o am acum, din motive care țin de candidatura la funcția de rector). Ne-am cunoscut într-o cameră din Căminul X Hasdeu, printr-un coleg de cameră (cu mine) și de facultate (cu Dan). Au fost primele (și multe) seri încheiate târziu în noapte, în care ”puneam la cale” soarta lumii. Ambiția (în sensul bun al cuvântului) i-am remarcat-o încă de atunci, când s-a ”grăbit” să finalizeze ultimii doi ani de studiu în unul singur.

În 1997, la doar 25 de ani, organiza deja o primă școală internațională de vară, de psihologie cognitiv-comportamentală, cu invitați din străinătate. În 1999, la doar 27 de ani, și-a susținut doctoratul cu tema ”Prelucrări inconștiente de informație. Contaminarea psihologică în mass-media, practica clinică și juridică”. În aceeași perioadă am început, la Radio Cluj, organizarea unei serii de conferințe și emisiuni deschise cu ascultătorii de popularizare a psihologiei (domeniu asupra căruia percepția publică era încă destul de greșită la sfârșitul anilor 90).

Cariera profesională a lui Daniel David avea să se schimbe cu ocazia bursei post-doctorat la Mount Sinai School of Medicine, din New York. La New York i-a cunoscut pe fondatorii psihologiei cognitiv-comportamentale, Aaron T. Beck și Albert Ellis. Și tot la New York, în 2001, la Mount Sinai, a asistat la un experiment de frontieră al științei – folosirea realității virtuale în medicină și psihologie. La spital a fost adusă o fetiță cu plăgi arse de gradul III, a căror îndepărtare era extrem de dureroasă. Cu ajutorul unei căști însă, fetița a fost conectată la calculator, și s-a trezit în realitatea virtuală, unde se bulgărea cu oameni de zăpadă și cu pinguinii. În timp ce simțea doar răcoare, plăgile arse i-au fost îndepărtate. Mi-a povestit pe email de acest experiment (aflat și în SUA în fază de testare) și mi-a spus că  se va întoarce în România (deși i s-a făcut o ofertă de a rămâne acolo) să dezvolte aici o platformă asemănătoare de cercetare. Colegii de la ”Clujeanul” (pentru care am scris atunci despre experimentul de la New York) au zâmbit, îngăduitori. ”Sigur că da, se va întoarce în România…”, au spus, cu subînțeles. Am pariat că se va întoarce. Și am câștigat.

În 2002, Dan s-a întors la Cluj și a început lupta. La începutul lui 2010 a inaugurat Platforma Matrix, de cercetare și terapie în realitatea virtuală (detalii aici), iar în toamna lui 2011 a finalizat Complexul Avalon, unul dintre cele mai avansate complexe de cercetare din domeniu din lume. Și, încă din primii ani, au început să apară și rezultatele: implementarea de terapii în premieră pentru România, elaborarea de terapii în realitatea virtuală în premieră mondială, folosirea roboților în ameliorarea autismului. Încet, încet au început să apară la Cluj și cercetători din alte țări (vestice) stimulați de Complexul și condițiile de cercetare oferite, în timp ce membri ai Catedrei (acum Departament) de Psihologie Clinică au dobândit dublă afliere (la UBB și la alte universități de prestigiu din lume – New York, Manchester, Pisa, Maryland și la Harvard). De altfel, membrii Departamentului sunt, în cea mai mare parte, foști studenți susținuți și promovați de Daniel David.

În fine, în decembrie 2011, Departamentul de Psihologie Clinică și Psihoterapie a inaugurat Platforma SkyRA (Platforma de Imagistică – MRI/EEG – în Științele Cognitive Clinice), dotată cu cea mai avansată tehnologie din țară, inclusiv cu primul aparat din România din ultima generație Siemens SkyRA pentru imagistică complexă. Platforma va fi utilizată cu scopuri didactice, de cercetare şi asociate serviciilor către comunitate.

În toată această perioadă, Daniel David nu s-a retras în ”turnul de fildeș” al cercetătorului. În 2003, a publicat volumul ”Castele de Nisip. Știință și pseudoștiință în psihopatologie”, o lucrare extrem de critică nu doar la adresa domeniului în care activează, ci la întregul sistem de cercetare din România. Criticile lui nu s-au limitat însă doar la domeniul științei, ci au atins și alte domenii ale vieții sociale și/sau politice, de la celebra ”Ceartă a intelectualilor” și problema întoarcerii cercetătorilor de top români în țară și până la ”flacăra violet” și alte manifestări publice ale obscurantismului și pseudo-științelor. Mai mult decât atât, pe baza experienței dobândite în timpul formării și numeroaselor colaborări cu universități de prestigiu din lume, s-a implicat direct în comisiile de specialiști care luptă pentru schimbarea politicilor educaționale și de cercetare în România.

În fine, lunga listă a articolelor științifice și a cărților publicate (inclusiv la Oxford), și care îl plasează pe primul loc între cercetătorii români contemporani din domeniul științelor socio-umane, o puteți citi pe site-ul Departamentului ori pe blogul personal.

***

Toate cele de mai sus sunt fapte. Realizări cu care nu știu câți universitari din România se pot lăuda – de la performanțele din domeniul didactic și științific, la cele legate de implicarea publică – în dezbateri sociale ori schimbări fundamentale de politici educaționale și de cercetare. Sunt obiective și pași atinși care arată că Daniel David este capabil să inducă o direcție nouă și paradigme moderne în dezvoltarea UBB. Că știe la modul concret modalitățile de finanțare și pârghiile necesare pentru a obține resursele necesare. Și mai are și avantajul domeniului în care activează (psihologia), aflat la joncțiunea dintre științele umaniste clasice și cele reale, putând asigura astfel un echilibru în diversitatea disciplinară a UBB.

Nu în ultimul rând, candidatura lui Daniel David reprezintă o șansă pentru o schimbare fundamentală de mentalități nu doar la UBB, ci și în societatea românească. O eventuală alegere a lui ca rector (al uneia dintre cele mai importante instituții ale Transilvaniei și României) ar fi o victorie a așa-numitei ”Generații așteptate”, în rândul căreia a fost nominalizat, încă din 2006, după o amplă anchetă națională realizată de fosta echipă de la ”Cotidianul”. Pe 1 martie 2012, comunitatea cadrelor didactice de la UBB poate oferi o șansă enormă acestei ”Generații așteptate”. Sau se va mulțumi cu un vot ”călduț”, bazat pe înțelegerile de grup și partinice din interiorul universității. Va fi schimbat un om sau un sistem? E o întrebare (și un test) la care vom avea răspuns peste două zile.

***
Inaugurarea Platformei Matrix

Robotul Probo în Complexul Avalon

Robotul Nao, testat la Cluj pentru copiii cu autism

Pregătirea Complexului Avalon pentru inaugurare

Noul tratat fiscal cu un titlu complex, (“Treaty on Stability, Coordination and Governance in the Economic and Monetary Union”), va fi semnat si de Romania din considerente politice.

Daca ar fi fost o solutie actuala atat de buna din perspectiva economica a Romanieiprobabil ca ar fi fost DEJA promovata si implementata de pleiada de corifei ai economiei romanesti. Regulile fiscale de acest gen nu sunt o noutate si prin urmare existau surse facile de inspiratie.

Chiar si semnand tratatul, Romania ar trebui sa inteleaga corect implicatiile, costurile si sa negocieze:

1)    ridicarea restrictiilor de munca si circulatie ale Romanilor macar in toate tarile co-semnatare ale tratatului ( ca si contrapartida la costuri )

2)    amanarea momentului implementarii si negocierea unei traiectorii de convergenta laxa bazata pe nevoile si particularitatile economiei Romanesti ( pentru diminuarea costurilor).

Romania ar trebui sa amane si sa negocieze traiectoria de convergenta la acesta regula un numar de ani, 3-5, pana cand reuseste sa-si refaca ritmul de crestere non-inflationist al economiei iar “reformele” structurale performeaza. Aceasta refacere a potentialului, in lipsa altor surse de finantare, trebuie realizata prin investitii publice in sistem de Triumvirat (stat, investitori privati straini, investitori privati locali). Triumviratul propus rezolva problemele de coordonare, sprijina capitalul local si diminueaza volatilitatea investitiilor, asigura transferul de know how, reduce costul global al proiectelor, sporeste increderea partenerilor externi, totul printr-o participare partiala a statului cu sau fara finantare.

In pararal sistemul fiscal ar trebui redesenat prin reducerea taxelor si impozitelor, simplificarea schemei de impunere si cresterea penalizarilor pentru evaziune.

Ulterior perioadei de refacere, Romania trebuie sa fie mai ambitioasa decat actuala regula prin introducerea uneiancore de Excedent al deficitului structural pe termen mediu si lung. Excedentul este menit sa asigure fonduri pentru investitii al caror rezultat sa compenseze presiunea pusa de dinamica si imbatranirea populatiei pe fondurile de pensii si de asigurari sociale.

Practic este necesar spatiu fiscal pentru a intra pe o orbita superioara de crestere care sa asigure convergenta reala, si de abia dupa realizarea saltului economia poate intra in reguli chiar mai ambitioase decat cea propusa in tratat.

Argumentele sustinatorilor care nu considera necesare negocieri pe marginea tratatului sunt in mare:

1) Noul tratat este o noua ancora pentru Romania asemeni aderarii la Nato si la Uniunea Europeana.

Daca aderarea la Nato si la Uniunea Europeana satisfacea cele 3 criterii de decizie pentru alegerea unei ancore nationale externe importante, pactul fiscal nu le bifeaza. Cele trei criterii sunt sa sporeasca avutia nationala, sa creasca bunastarea locuitorilor si sa asigure vitalitatea institutiilor economiei de piata.

Incapacitatea de a guverna fara tinte venite din exterior pentru cei care au creionat pozitionarea economica a Romaniei in ultimii 20 de ani este unul din principalele motive pentru diferentele dintre Romania si Polonia.

Definirea acestui tratat drept o noua tinta nationala este doar un semn de oboseala, a faptului ca abilitatile sunt inferioare pozitiei detinute in aparatul de stat in conditiile globale actuale si a incapacitatii de a administra fara o reteta impusa din exterior.

2)Reduce risipa banilor publici prin disciplinarea decidentilor.

Aceasta regula nu afecteaza destinatia cheltuirii banului public. Este nostim sa-ti imaginezi o transformare atat de ampla a subiectilor umani care peste noapte sa reduca doar de la propriile avantaje si sa pastreze destinatiile cu valente pentru intreaga societate. Suplimentar este nefezabil in a imagina un salt imens in rentabilitatea investitiilor doar pentru a reduce cheltuielile si o sporire dramatica a eficientei cheltuielilor. Investitiile corecte au potentialul de a se replati. In momentul de fata, doar cu reduceri de cheltuieli si fara investitii nu se poate asigura sustenabilitatea finantelor publice iar punctul atractor de 60% datorie din PIB se va atinge relativ repede.

3)Asigura sustenabilitatea finantelor publice si mentinerea datoriei statului in jurul valorii actuale.

Dupa cum am aratat in opinia “Impozite mai mari ? Nu. Dobinzi reale mai mici !”  sustenabilitate finantelor publice se poate realiza la nivele diferite ale datoriei . Nu este mai putin sustenabila o datorie de 20% decat una de 40% din PIB, dupa cum istoria recenta a Romaniei o poate demonstra. Important este sa se inteleaga legatura intre deficit primar, datorie, dobanda reala, curs de schimb si crestere economica. In conditiile in care inca avem politica monetara nationala iar jumatate din datorie este in moneda locala am putea opera usor in sensul reducerii dobanzii reale daca cresterea economica este incerta iar cursul nemiscat.

Dupa cum sugereaza exemplul Spaniei cu un deficit structural in jur de 1% pe perioada ’99-’07, aceasta regula nu este o conditie suficienta pentru sustenabilitatea finantelor publice.Fara o abordare de ansamblu in care sa se priveasca toate componentele si implicatiile inclusiv datoria privata si dinamica si structura economiei, analizele de sustenabilitate raman un ghid superficial pentru deciziile si politicile publice.

In conditiile mentinerii unei tinte pe termen mediu si lung in jurul unui deficit structural de 1% din PIB si NU a unui excedent dupa refacerea economiei, Romania se confrunta cu o valoare prezenta de peste 14% din PIB datorie suplimentara ceea ce aduce punctul atractor de 60% (datorie/PIB) extrem de aproape.

4)Ajuta politica monetara.

De ce nu s-ar fixa politica monetara si nu s-ar permite comportament discretionar pastrand autonomia celorlalte politici economice ? Cum politica monetara este foarte apropiata de un consiliu monetar tranzitia catre unul de facto ar fi facila. Dupa greselile de politica monetara in a lasa cursul de schimb eurron la 3,1, a pastra dobanzi si rezerve ridicate la ron in momente inoportune, apelarea la reguli de politica monetara este o idee de analizat. Important este ca mixul de politici macroeconomice sa ajute economia. In trecut au existat numeroase momente in care cele mai importante parghii ale statului, monetara si fiscala, au amplificat ciclul economic (in plus, respectiv in minus). Limitarea actiunii unei parghii economice de mare impact aflate la indemana statului, trebuie acceptata pentru argumente serioase si nu doar pentru a inlesni activitatile altei politici economice, incapabila sa acopere golul creat.

5)Ajuta Europa sa-si reia cresterea.

Pe calculele DB, deficitul structural al Uniunii Europene era in 2011 de 3.2%. Daca acesta converge brutal la 0.5% in conditiile unei situatii recesionare si cu somaj ridicat (rata somajului in EU-27 la decembrie 2011 era de 9.9%) este greu de vizualizat traiectoria de iesire din starea recesionara doar cu inovatie si optimism. Suplimentar, problemele diferitelor tari sunt extrem de diverse iar o abordare uniforma este contra productiva.

6) Daca s-ar fi implementat acum cativa ani, Romania ar fi fost intr-o pozitie economica mai buna in present.

Discutia nu este legata de ce ar fi fost daca s-ar fi implementat in trecut ci este legata de oportunitatea implementarii in acest moment. Momentul actual se caracterizeaza cel putin prin: potentialul economiei a fost afectat de mixul de politcii macroeconomice implementate in criza; este situat mijlocul perioadei de reformare a statului si reprezinta un punct incert al ciclului economic. Referitor la trecutul recent exista numeroase masuri care ar fi trebuit luate in mod diferit atat fiscale cat si monetare si de credit. Exemplul Spaniei care a sustinut un deficit structural in jur de 1% in toata perioada din ’99 pana-n ’07 sugereaza faptul ca o astfel de regula simpla nu ar fi fost suficienta pentru eliminarea problemelor. Pe acelasi exemplu, mentinerea unui deficit structural de 1% pe fondul unui bule imobiliare creeaza dezechilibre importante pe fondul dezumflarii acesteia.

Reguli fiscale

Regulile fiscale au aparut ca si alternativa la managementul discretionar al finantelor nationale cu propensiuni electorale. Aceste reguli se intalnesc frecvent dar sub forme si caracteristici diferite. De exemplu circa 27 din cele 34 tari membre ale OECD au reguli fiscale. Grecia se supune teoretic regulii din Tratatul de la Maastricht iar Spania a fost pe o perioada lunga de timp ’99-’07 foarte aproape de un deficit structural de 1%. Tari care rezoneaza pentru economisti, Germania, UK, Elvetia si Chile, folosesc diferite reguli fiscale care implica deficitul structural.

In discutia referitoare la reguli versus comportament discretionar in politica fiscala exista numeroase studii care sugereaza ca regula fiscala optima este superioara comportamentului discretionar doar ca este greu de implementat. In conditii de incertitudine si volatilitate macroeconomica sporita (vezi Romania si tarile cu mix de politici macroeconomice deficitare) comportamentul discretionar luminat poate fi superior unor reguli fiscale simple. Mai ales in cazul existentei unor socuri negative de oferta. O maniera discretionara inteleapta in gestiunea finantelor nationale este in mod evident superioara regulii simple propuse in acest tratat. Comportamentul din trecut nu este o garantie a celui din viitor mai ales in conditiile unui schimb de generatii cu diferente in pregatire si viziune.

Regula fiscala europeana este bine structurata, respectand ceea ce se numesc elementele majore de buna practica cu exceptia mentionabila, la aceasta categorie, a asa numitei ancore pe termen mediu. Este mai stricta decat cea din tratatul de la Maastricht si e mai clara in penalizari.

Totusi, in situatia actuala a Romaniei incluzand conditionarile politice, se poate mai bine.

Regula fiscala europeana este desenata in a nu fi pro-ciclica. Altfel spus incearca sa diminueze ciclurile economice prin asa numitii stabilizatori fiscali. Practic se acumuleaza resurse in perioade de crestere peste potentialul economiei si se cheltuiesc in perioadele in care economia evolueaza sub potential.

Potentialul economiei, un punct sensibil

Potentialul economiei este o masura neobservabila, care trebuie estimata. Estimarea se poate face prin numeroase metode in functie si de perspectiva pe care se vrea sa se aiba asupra economiei si relatiilor (e.g. termen scurt vs mediu etc). Exista numeroase metode fiecare cu plusurile si minusurile aferente de la statistice ( cele mai cunoscute fiind filtrul Hodrick- Prescott si Kalman, SVAR), la structurale ( cel mai cunoscut foloseste o functie de productie de tip Cobb-Douglas) pana la unele usor mai sofisticate bazate pe modele de tip New-Keynesian Dynamic Stochastic General Equilibrium ( in acest caz trend PIB este cel mai apropiat de ceea ce obtin celelalte metode). Pentru elemente suplimentare la primele doua metode se poate consulta de exemplu “Estimates of potential output” de Jean Philippe Cotis et al.

Exista numeroase probleme cu estimarea unei marimi neobservabila.

Exista diferente de estimare prin utilizarea diverselor metode iar acestea pot fi destul de mari 1.5% -2%. Daca in Elvetia regula numita “debt brake” foloseste metode statistice recomandarea OECD favorizeaza metodele structurale. Ca si exemplu a diferentelor intre modele, inclusiv in Germania anului 2011, Guvernul Federal clameaza ca economia opereaza sub potential iar Bundesbank, peste potential.

Calculul deficitului structural se bazeaza pe aceasta estimare iar utilizarea a diferite metode pot genera diferente de peste 0,5%.

Binenteles ca Europa va recomanda o metoda clar descrisa pentru aceasta regula. Metoda ” buna” nu este neaparat oportuna pentru o economie in “tranzitie” ca cea a Romaniei.

Folosesc termenul de economie in tranzitie pentru ca fara sa cunosti numele tarii dar afland ca s-a crescut TVA-ul peste noapte, inca se realizeaza reforme structurale cu rezultat incert fara o pregatire temeinica, exista forta de munca greu de comensurat operand in sectorul agricol, se produc modificari masive ale datelor macro ( in 2008 cresterea realizata a PIb-ului real desi a fost calculata initial la 8.2% a fost ulterior ajustata la 7.1%), ruperi in seriile de date, greu de identificat pozitia pe ciclul economic, cicluri economice eratice, mix de politici macroeconomice contraintuitiv etc. nu califica Romania decat ca si economie in tranzitie.

Exista deja evidenta anecdotica cu utilizarea unei reguli privind deficitul structural in alte economii care sugereaza ca desi regula pare robusta si ne prociclica, exista situatii si situatii. De exemplu Gordon Brown dupa ce a introdus regula in 1997 a fost nevoit sa “modifice” ciclul economic pentru a avea spatiu de imprumut. In timpul lui Osbourne s-a modificat estimarea de PIB potential semnificativ ceea ce l-a fortat sa reduca masiv cheltuielile excat intr-o perioada economic dificila.

Ciclurile economice nu evolueaza asemeni pozei din manual, asemeni unei sinusoide in jurul trendului economic. Ciclurile economice pot fi eratice ceea ce face ca excedentul generat pe crestere sa nu poata sustine nevoia din perioada in care sunt necesare resurse. Eratismul in venituri poate veni pe multiple cai. De exemplu, in cazul Romaniei deoarece cresterea din 2011 a fost rezultatul unei surprize agricole, zona slab fiscalizata, veniturile nu au crescut peste cele bugetate proportional cu diferenta intre cresterea realizata si cea bugetata. Exista diferenta intre ciclurile din economiile emergente si cele mature (M. Uribe 2012)

Dupa perioade extinse de recesiune urmate de cresteri modeste potentialul de crestere a unei economii este diminuat datorita deprecierii capitalului, lipsei de investitii, reducerii capitalului uman, incertitudinii etc. In cazul Romaniei probabil ca este prea devreme de estimat cat de mult a fost afectat potentialul economiei de abordarea autoritatilor romane dar diferitele estimari sugereaza o diminuare semnificativa.

Deoarece metoda filtrului HP in general se ajusteaza in jos mai repede decat cea utilizand functia de productie, o implementare in acest moment a regulii bazata pe norme europene, nu doar ca prinde economia cu un potential diminuat si implicit spatiu fiscal mic dar se si risca o prima ajustare in jos asemeni surprizei neplacute mentionate in cazul Osbourne.

Concluzii intermediare

Ca prime concluzii este necesar ca momentul inceperii implementarii sa fie ales cu grija si mai ales dupa ce potentialul de crestere economica a economiei a fost sporit.

Pentru a creste potentialul economiei sunt necesari bani si idei. Antreprenorii Romani sunt pauperi si se confrunta cu probleme de coordonare. Investitiile straine directe sunt in cadere libera si mai ales nici in perioadele de flux nu s-au directionat ca in alte tari din zona in invetsitii productive. Fondurile europene se atrag greu si cu destinatii incerte privind potentialul economiei. Prin urmare singura sansa in acest moment este ca statul sa investeasca.

Mai mult este necesar spatiu pentru scaderea taxelor si impozitelor simultan cu simplificarea sitemului.

Dupa aceasta perioada de refacere, managementul discretionar al finantelor statului se poate retrage in spatele unei reguli fiscale de maniera realizata de exemplu in Chile.

Mai mult, statul nu trebuie sa investeasca singur ci in sistem de tip Triumvirat : stat, investitori straini, investitori locali dupa metode pe care le-am tot discutat in alte opinii.

In conditii de criza regula nu se aplica. Dar procesul de declarare a crizei nu este foarte favorabil conditiei Romaniei. De exemplu unul din pragurile desemnate este o scadere a economiei cu mai mult de 2%. Romania in ultimii 3 ani a scazut in medie cu 2%. Exista posibilitatea ca evolutia sa fie apropiata de -2% dar sa nu o depaseasca si astfel sa nu declanseze suspendarea regulei cum s-a intamplat in 2010 cand am avut -1.3%. Mai mult sa consideram situatia Romaniei care in medie se mentine intr-o zona de stagnare economica evoluand intre -1% si +1%. Este o situatie dramatica pentru Romania dar nu suficient pentru a suspenda regula. Mai mult o astfel de evolutie prelungita face ca potentialul economiei emergente Romania sa convearga spre a unei economii mature.

O astfel de pozitionare se traduce in costuri pentru economie prin inexistenta unui spatiu fiscal sustenabil din punct de vedere al finantelor publice pentru repornirea cresterii.

Probabil ca este de inteles de ce s-a vandut Petrom pe mai putin de 7 miliarde euro (ultimele date privind profitul nu ar trebui sa mai lase dubii asupra valorii companiei) si Sidex pe mai putin de 2 miliarde Euro ca si tichet de intrare in Uniunea Europeana.

Spatiul de modificare si negociere inspirat de exemple functionale in lume

In conditiile existentei costurilor cu intrarea prea rapida in aceasta regula stricta in faza recesionara a ciclului economic si fara refacerea potentialului economiei exista argumente peremptorii pentru ca autoritatile macar sa negocieze ridicarea restrictiilor de munca si circulatie a Romanilor macar in toate tarile co-semnatare.

Un argument suplimentar pentru a sustine aceasta cerere este acela ca nu se poate sustine completarea contructiei economice a Europei prin acest tratat fara a permite flexibilizatea totala a pietei muncii si a calatoriilor pentru semnatari.

Tot pentru reducerea costurilor este necesara amanare implementarii. Probabil ca 3-5 ani sunt suficienti pentru refacerea pe alte baze a ceea ce s-a distrus in ultimii 3 ani.

Regulile in alte tari au diferite variatii ca de exemplu in Elvetia nu se includ sonajul si asigurarile sociale. O alta imbunatire in perspectiva Romaniei ar fi ca cheltuielile cu dobanzile sa fie exceptate. Romania prin faptul ca agestionat deficitar datoria si a redus incet si insufficient dobanda la moneda locala are un cost anual de aproape 2% din PIB.

Un alt element pozitiv ar fi mentinerea fostei reguli de aur. Pana la lansarea cu fast a noului tratat si brevetarea deficitului structural de pana-n 5% ca fiind noua regula de aur, regula de aur consta in echivalarea defictului cu sumele destinate investitiilor cu rentabilitate certa pe termen mediu si lung.

Stabilizatorii fiscali sunt buni dar nu oricand si nu opereaza la fel in toate economiile. Romania pentru a creste impactul stabilizatorilor fiscali ar trebui sa modifice codul fiscal.

Regula propusa respecta multe din elementele unei reguli bune cu exceptia ancorei pe termen mediu. Romania si Europa au o problema de imbatrinire a populatiei. Din aceasta perspectiva Romania va avea probleme cu sustenabilitatea fondurilor de pensii si a asitentei sociale. Prin urmare ancora pe termen mediu trebui structurata in asa mod incat defictul structural sa devina poziti. Fondurile suplimentare accumulate au menirea de a fi investite astfel incat veniturile din aceste investitii sa acopere deficitele viitoare. Si din aceasta perspectiva privatizarile la foc continuu nu se justifica.

Concluzii

Tratatul usureaza justificarea de catre autoritatile tarilor mari a finantarii fondurilor de stabilitate care alimenteaza tarile cu probleme. Este un pas catre consolidarea politicilor fiscale si imixtiunea centrala in gestiunea nationala. Nu rezolva problemele actuale ale Europei si prin pierderea de grade de libertate in politicile nationale poate chiar sa o agraveze intr-o prima etapa. Nu rezolva problemele de incredere ale investitorilor care tocmai au renuntat la 53.3% din investitia in titluri grecesti. Este o maniera neimplicata, aparent corecta, de a rezolva viciile de desen ale arhitecturii uniunii. Printre altele, problemele de competitivitate, lipsa transferurilor fiscale raman teme de viitor.

Romania ar trebui sa inteleaga corect implicatiile, costurile si sa negocieze:

1)    ridicarea restrictiilor de munca si circulatie ale Romanilor macar in toate tarile co-semnatare ale tratatului fiscal ( ca si contrapartida la costuri )

2)    amanarea momentului implementarii si negocierea unei traiectorii de convergenta bazata pe nevoile si particularitatile economiei Romanesti ( pentru diminuarea costurilor).

Conform unui sondaj IRES dat publicității astăzi, numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu ca premier și înlocuirea întregii garnituri de miniștri democrat-liberali s-a dovedit o mișcare inspirată. Cel puțin pentru PDL. 68% dintre respondenți au o părere bună și foarte bună despre numirea lui MRU în funcția de premier, în comparație cu 28%  care consideră că a fost o acțiune proastă sau foarte proastă. Cu toate acestea, raportul e taman pe dos când e vorba de încrederea că MRU va scoate țara din criză: 68% cred că nu o va scoate, față de 28% care cred că o va scoate. Asta în condițiile în care același sondaj arată că românii se mențin preponderent optimiști: 50% se declară optimiști atunci când se gândesc la viitor, față de 13% care se declară pesimiști.

Dacă numirea lui MRU (schimbarea Guvernului) este privită ca un lucru bun, încrederea în noul premier este departe de a da pe dinafară: 66%  au puțină și foarte puțină încredere în noul prim-ministru, față de 32% care au multă și foarte multă încredere. Cam tot atâta încredere cât mai au românii și în liderii Opoziției:Victor Ponta (32%) și Crin Antonescu (29%). De remarcat că la capitolul ”campioni” ai lipsei de încredere se numără (previzibil) președintele Traian Băsescu (79% puțină și foarte puțină încredere, față de 20% multă și foarte multă) și minștrii UDMR: Marko Bela (86%-10%), Kelemen Hunor (72% – 18%) și Laszlo Borbely (71% – 18%).

Privind aceste cifre se impun câteva observații. Ideea că PDL și-ar fi revenit e falsă – schimbarea în sine a fost cea valorizată pozitiv de opinia publică, care rămâne, însă, în expectativă (din acest punct de vedere, PDL a câștigat, totuși, timp). Opoziția și liderii acesteia, Crin Antonescu și Victor Ponta au fost mai degrabă spectatori pasivi, înafara jocului. În confruntările dintre Putere și nemulțumiții din stradă, au privit de pe margine mișcările Puterii, iar de pe margine nu aveau cum să puncteze. Cerințele USL formulate în ziua învestiturii Guvernului Ungureanu, multe dintre acestea influențate de revendicările protestatarilor, au venit prea târziu – după fluierul de final al reprizei (pentru că meciul e încă departe de a se fi încheiat).

Rămâne de văzut cine iese mai pregătit de la vestiare. Puterea are avantajul deciziilor. Opoziția are posibilitatea de a plusa, cu condiția să o facă realist și plauzibil (promisiunea revenirii peste noapte la veniturile de dinainte de sfârșitul lui 2008 nu cred că o mai crede cineva). Ceva s-a schimbat, totuși, în acest meci. Nici Puterea, nici Opoziția nu se mai pot înfrunta ignorând strada. Cine va înțelege primul (și cel mai bine) asta, va avea și câștig de cauză.

”Ne-am obișnuit să cumpărăm.Pentru echipa națională am venit. Să o luăm!”

S. pornește. Face prea repede la stânga, înainte de primul stop. În cele din urmă, tot prin curtea școlii, prin ”poarta ruginită”, trecem. Mai pierdem însă din timp prin zăpezile de pe lângă National Arena.  Mircea Sandu și Bogdan Nițescu, directorul de marketing de la FRF, ne așteaptă la 14.30. Noi ne-am propus să ajungem la 14.35. Dar tot ”la fix” am tras în fața ușei FRF. Domnul T. coboară primul și-i deschide portiera Doamnei M. (directorul de CSR ). Îmi dau seama că am uitat să-i spun lui S. că el trebuie să-mi deschidă portiera mie. Domnul T. își dă seama, se apleacă înapoi în mașină și-i șoptește lui S. ”Deschide-i ușa Domnului Năstase”. S. coboară și-mi deschide portiera. Înainte de a coborî, am grijă să pornesc înregistrarea. Lângă mașină, renunțăm la parpalace. Ne deschide ofițerul. Domnul T. nu-l lasă să întrebe ceva. ”La domnul președinte am venit. Ne așteaptă. Anunțați-l și pe domnul Nițescu”. Ofițerul se repede pe cele câteva scări care-l despart de pupitrul lui. ”Da… mi-au spus că veniți…” se aude în urma lui. Urcăm și noi, agale, în urma lui. ”Domnul Nițescu vă așteaptă la etajul 2”. Luăm liftul. Își intră în rolul protocolar și Doamna M.: ”E frumoasă clădirea. E luminoasă.” Clinc! Domnul Nițescu ne așteaptă în fața biroului lui Mircea Sandu. E în blugi și o helancă gri. Ne simțim în superioritate. Vorbește ceva cu secretara și apoi ne poftește înăuntru. Mircea Sandu ne așteaptă în mijlocul camerei. Pe un perete, pe o plasmă uriașă, se derulează imagini, pe Realitatea TV, cu dezăpezirile din Moldova. Sonorul e destul de tare, uneori acoperind vocile, dar nici Mircea Sandu și nici altcineva nu dă vreun semn că ar fi deranjat. Zâmbesc și-i mulțumesc în gând prietenului care a prevăzut și aspectul ăsta – un radio ori un televizor care să meargă în fundal, pentru a bruia eventuale înregistrări – tehnologia pe care mizăm nu e sensibilă la interferențe.

Comenzile, ”un ceai fierbinte” (pentru mine), ”cafea” (pentru Doamna M. și Domnul T.), și peste partea protocolară se trece pe repede înainte. Mircea Sandu intră direct în problemă. ”Mă bucur să ne cunoaștem și dintr-o perspectivă, de viitor, de imagine…” Îl întrerup. ”Noi ne-am tot asociat cu sportul… de-asta oferta primită ni se pare foarte interesantă. Noi ne-am mai asociat cu alte echipe… cu campioana de la baschet… cu CFR-ul… cu echipa de rugby… Deci ne-am obișnuit să cumpărăm imagini de echipe.  E rândul lui Mircea Sandu să mă întrerupă. ”Nivelul la care venim noi acuma cu discuția este, totuși, poate cel mai înalt din sportul românesc… fiind vorba de Federația de Fotbal și de echipa națională, ea este cea mai vizibilă… Să fiți convinși că sunt un om care vine cu toate lucrurile foarte…”  Intru eu peste: ”Noi pentru echipa națională am venit. La modul cel mai sincer: SĂ O LUĂM!”.

Replay

Acțiunea de mai sus (desfășurată marți, 14 februarie 2012, la sediul Federației Române de Fotbal) a început cu mai bine de două luni în urmă, în decembrie 2011. Cu un mail din partea FRF, sosit pe adresa Asociației Alburnus Maior, din Roșia Montană. Mailul exprima intenția FRF de a-și vinde drepturile de imagine către RMGC. Doar că (teribil ghinion, pentru Mircea Sandu, evident) mailul a fost trimis tocmai către opozanții proiectului minier. Ulterior, încercând să-mi explic cum a fost posibilă o asemenea gafă de proporții, am găsit o singură explicație: publicitatea și propaganda RMGC, care afirmă, pe toate gardurile, că ”localnicii din Roșia Montană vor doar minerit”. Din cauza agresivității lor, și la FRF, dar și în alte părți, e probabil de neconceput că în Roșia Montană există și oameni care nu vor să plece, nu vor să-și vândă proprietățile, pur și simplu nu vor minerit. Desigur (cum am văzut deja), președintele FRF va arunca toată responsabilitatea gafei pe umerii directorului de marketing, Bogdan Nițescu, care a trimis mailul inițial și a ținut corespondența până în momentul întâlnirii. Pe perioada discuțiilor, Mircea Sandu a menționat însă faptul (ba chiar a ținut să sublinieze asta) că a fost vorba de o inițiativă personală, după ce a văzut interesul RMGC pentru diferite echipe.

Incredibilă nu rămâne însă doar gafa inițială, ci și faptul că aceasta s-a menținut pe parcursul a două luni de discuții preliminare. Faptul că nimic nu i-a avertizat pe cei de la FRF că nu au de a face cu reprezentanți ai RMGC. Că ”președintele” i-a pasat către asistentă, asistenta către directorul de marketing (Domnul T.), Domnul T. către CEO (Dragoș Năstase, alias Mihai Goțiu), Dragoș Năstase înapoi către Domnul T.. Că la întâlnirea a apărut Doamna M. (director de CSR), cu care nu se discutase nimic și pe care nu o menționase cineva până atunci. Că la mailuri ori la telefoane li s-a răspuns cu întârzieri măsurate în zile ori chiar peste o săptămână. Că în nicio discuție sau corespondență nu am menționat vreodată amănunte despre RMGC, nu am pronunțat vreodată numele companiei (singura afirmație făcută fiind că ”suntem de la Roșia Montană”). Memorabil e și faptul că nu am fost legitimați la intrare (cum prevede expres Regulamentul FRF postat pe site-ul instituției) și că nu am făcut schimb de cărți de vizită nici la începutul, nici la finalul întâlnirii.

Pregătiri

Și, totuși, de ce am avut nevoie de două luni? Explicația e simplă: pentru că niciun moment nu am crezut că totul e așa ”de simplu” și că putem ajunge atât de departe. Maximul pe care îl speram (la început) era să ajungem la o discuție telefonică cu Mircea Sandu, în care să confirme interesul pentru RMGC. ”Pofta îți vine însă mâncând” și, pe parcurs, am hotărât să întindem coarda la maxim. În fond, dacă le-a reușit celor de la ”The Yes Man”, de ce nu ne-ar reuși și nouă. Inspirați de ”Yes Man” am început să concepem apoi planul. Să strângem recuzita necesară: costum, pantofi, ceasuri ”de firmă”, cămăși, cravate, stilouri, agendă, un colier de mărgele pentru Doamna M., obținut pe ultima sută de metri (stiloul Parker și o cămașă au fost singurele contribuții personale), programări la hair-silist (ah… sacrificiul suprem am renunțat la păr și la barbă), chetă, scenarii, repetiții. Celor care au participat la această acțiune (și nu au fost deloc puțini) le mulțumesc, oficial, acum.

Ce am vrut să obținem

Partea cea mai grea a fost stabilirea (definitivarea) scenariului. Ce vrem să obținem. Scopul a fost clar: să demascăm un numit mod ”de a face afaceri” în România, mai exact modul în care persoane publice (din domeniul politicului ori din alte domenii), instituții publice, cluburi de fotbal ori de alte sporturi, festivaluri de film, teatru, muzică acceptă să spele imaginea cuiva (firme) care are un buget suficient de mare pentru a cumpăra orice. De la spațiu publicitar la conștiințe. Să arătăm umilințele pe care sunt dispuși să le înghită și, nu în ultimul rând, să demonstrăm modul în care decurg ”negocierile” în astfel de situații. De această dată, ținta a fost Mircea Sandu, administratorul unuia dintre cele mai importante branduri ale României: naționala de fotbal.

Ca să reușim toate acestea, un lucru era clar: cererile trebuiau să fie într-atât de aberante, total neplauzibile într-o negociere corectă, încât, în momentul formulării lor (a oricăreia dintre cerințe) să fim dați pe ușă afară. În cele din urmă, am definitivat lista:

• Să reiasă clar că intenția noastră este de a CUMPĂRA (LUA) naționala de fotbal a României și imaginea ei; iar acest lucru să fie menționat explicit;
• Mircea Sandu să accepte (cum ar mai fi făcut și alții) publicarea/difuzarea de interviuri publicitare în mass-media generaliste, de sport ori de business, în care să laude ”AȘA-ZISELE MII DE LOCURI DE MUNCĂ”, ”EFECTELE BENFICE ALE CIANURII”, ”AȘA-ZISELE BENEFICII PENTRU ROMÂNIA”; conținutul materialelor să fie stabilit de departamentele de marketing, iar Mircea Sandu ori alte persoane din federație DOAR SĂ ȘI LE ASUME ÎN NUME PROPRIU, iar noi ”să rezolvăm să apară ca materiale jurnalistice, nu ca publicitate ori advertoriale”;
• Să aducem naționala de fotbal a României la Roșia Montană și să-i punem pe jucători în situații jenante ori cel puțin controversate (”să dea ture în jurul iazului cu cianură”, ”să bea apă în care NOI SPUNEM că ar fi cianură”, ”să se fotografieze în mineri”);
• Să obținem sprijinul explicit al FRF pentru ”a controla suporterii și galeriile” pentru a nu mai afișa banere împotriva proiectului pe stadioanele în care joacă naționala;
• Să-i promitem promovarea jucătorilor tineri pe care FRF decide să-i promoveze, ”PENTRU A NE FOLOSI” de imaginea lor în viitor;
• Să mutăm (programăm) meciuri ale naționalei României la Cluj, pentru ”A PREGĂTI TERENUL” pornirii proiectului de la Băișoara (stațiune de schi de lângă Cluj, unde RMGC deține o licență de explorare);
• Să stabilim o ”complicitate” între noi și reprezentanții FRF pentru ”A LE LUA BANII CANADIENILOR”;
• Să obținem o sumă pentru care Mircea Sandu, FRF, naționala și membrii lotului național sunt dispuși să accepte toate cerințele;
• Să folosim cuvinte dure, neinterpretabile;
• Chiar dacă aceste cerințe sunt formulate de către noi, Mircea Sandu să confirme că este de acord cu ele (”da”, ”sigur”, ”de acord” – de unde și titulatura de yesman).

Ce am obținut (fragmente de conversație)

Mircea Sandu: Mă bucur să ne cunoaștem și dintr-o perspectivă, de viitor, de imagine…

Dragoș Năstase (CEO): Noi ne-am tot asociat cu sportul… de-asta oferta primită ni se pare foarte interesantă. Noi ne-am mai asociat cu alte echipe… cu campioana de la baschet… cu CFR-ul… cu echipa de rugby… Deci ne-am obișnuit să cumpărăm imagini de echipe.

Mircea Sandu: Nivelul la care venim noi acuma cu discuția este, totuși, poate cel mai înalt din sportul românesc… fiind vorba de Federația de Fotbal și de echipa națională, ea este cea mai vizibilă… Să fiți convinși că sunt un om care vine cu toate lucrurile foarte…

Dragoș Năstase: Noi pentru echipa națională am venit. La modul cel mai sincer: SĂ O LUĂM!

***

Dragoș Năstase: Eu zice că vom ajunge să colaborăm. Acum am venit să discutăm un pic niște amănunte legate de propunerea trimisă către Roșia Montană… Niște amănunte dacă le-am putea clarifica ar fi cel mai bine… Deci vă gândiți ca la un sponsor principal să fie…

Mircea Sandu: Deci mă gândesc că impactul este în momentul în care apari în permanență pe treining, pe tricoul de antrenament… pe tot ce înseamnă inelul unde se pregătește echipa națională… probabil și pe inelul la meciurile oficiale… aia cumpărăm de la un partener la care am vândut, nu-i o problemă… Sigur, dreptul de imagine al echipei naționale, echipament în civil… pentru că ei au drepturile lor… echipamentul echipei naționale… ei… drepturile sunt ale federației și le pot… Ca să fac rost de bani, vând și eu imagine…

Dragoș Năstase: Iar noi la rândul nostru PUTEM FOLOSI…

Mircea Sandu: PUTEȚI FOLOSI, SIGUR…

Dragoș Năstase: Mai mult decât FOLOSIREA NAȚIONALEI DE FOTBAL A ROMÂNIEI, noi avem și alte parteneriate în care persoane… vin și ne susțin în diferite contexte… îl avem pe academicianul Răzvan Theodorescu, îl avem din publicitate pe Bogdan Naumovici, o avem pe fata asta, Corina Vințan, pe care o punem la Guvern… în curând o să fie înapoi în Guvern… și ne gândim ca și din partea dumneavoastră să avem o astfel de susținere… vor fi materiale, interviuri în care dumneavoastră…

Mircea Sandu (peste Dragoș Năstase): Sigur, sigur…

Dragoș Năstase: … în care dumneavoastră susțineți AȘA-ZISELE MII DE LOCURI DE MUNCĂ pe care le facem … faptul că CIANURA NU E AȘA CUM ZIC UNII…

Mircea Sandu: Io înțeleg, că aicea sunt interese și interese…

Dragoș Năstase: Exact. Ăsta sunt genul de interviuri… poate Bogdan (Nițescu – n.a.) știe… care nu apar doar în ziarele de sport… o să apară și în televiziune, în ziare de business… în care dumneavoastră sau oameni din federație vin… interviurile se negociază… DUMNEAVOASTRĂ VĂ UITAȚI, LE ACCEPTAȚI, LE ASUMAȚI mai departe…

Mircea Sandu (peste Dragoș Năstase): Sigur…

Dragoș Năstase: Apoi ar mai fi niște evenimente pe care am dori să le organizăm, dacă se poate, la Roșia Montană… doamna Director M. vă poate spune mai exact, pentru că ea se ocupă de genul ăsta de evenimente…

Doamna M.: Un eveniment la care noi ne-am gândit că ar fi chiar un beneficiu de imagine pentru ambele părți ar fi o vizită a nationalei la Roșia Montană. Pentru noi este foarte important să arătăm lumii Roșia Montană…

Mircea Sandu:  Aaa… ok. Sigur.

Doamna M.: Și la aceasta… Dacă îmi permiteți să vă spun la ce ne-am gândit noi. Evident… după cum vedeți și dumneavoastră un asemenea eveniment… Ne-am gândit: câțiva jucători de la națională să meargă efectiv în carieră, în mină. Lumea trebuie să vadă ce înseamnă o astfel de carieră, pentru că noi am face la Roșia Montană cea mai mare (carieră – n.a.) din Europa și lumea trebuie să vadă ce înseamnă. Evident …

Mircea Sandu: Da, cu un tricou pe ei…

Doamna M.: Da, evident, asta putem sa facem la fața locului și să fie cât mai vizibil. De asemenea, noi vrem să construim acolo un iaz de decantare foarte mare, care, la fel, de fiecare dată când încercăm lumii să îl explicăm, spunem că este cât câteva terenuri de fotbal… și atunci… ca lumea să poată să vizualizeze ceea ce presupune… Și atunci, câțiva dintre jucători, dacă ar putea să apară cumva în jurul iazului… Să dea câteva ture. Ar mai fi o… să zicem, sesiune de imagine. Nu este folosită numai de noi, asta se folosește de majoritatea… De asemenea, ca la finalul unui asemenea tur al Roșiei Montane, câțiva dintre jucători să închine un pahar în care NOI SPUNEM CĂ ESTE CIANUĂ. Evident, nu este… e mult sub limitele admise. Și… prin asta să arătăm lumii că nu este așa de rea. Pentru că problema de imagine, din nefericire, este legată de impactul cianurii…

Mircea Sandu: Da ministrul (Mediului, Laszlo Borbely – n.r.) a spus, că va bea apă din asta…

Doamna M.: Dumnealui ne-a recomandat indirect o asemenea abordare, ca dumnealui ar fi dispus să bea apă din iazul de decantare și deci… noi ne-am gândit la un eveniment de genul acesta. Evident, urmează să le discutăm…

Mircea Sandu: Acum… o să vedem asta cu băut din iaz…

Dragoș Năstase: Nu… E un pahar de apă în care NOI SPUNEM că e cianură (râsete). Asta… Bem cianura….

Mircea Sandu (jovial): Pentru unii e bună. Mai ales din politică.

***

VA CONTINUA: În următorul episod, veți putea citi cum a reacționat Mircea Sandu la celelalte cerințe (controlul galeriilor, promovarea jucătorilor, mutarea unor meciuri la Cluj), dar și cu ce A PLUSAT, din proprie inițiativă, peste aceste cerințe! De asemenea, veți afla și suma pentru care e dispus să facă aceste lucruri

***

NOTĂ: Dragoș Năstase (CEO-ul ”de la Roșia Montană”)  este un nume ales aleatoriu, fără a avea nicio legătură cu persoane care poartă acest nume. Același lucru este valabil și în cazul Doamnei M. (CSR Manager) și a Domnului T. (Marketing Manager). La începutul acestei acțiuni, am stabilit că le voi proteja identitatea celor doi prieteni care au interpretat rolurile. De asemenea, persoanele care apar în filmulețul următor (în care îl puteți asculta și pe Mircea Sandu) sunt mesageri, nu persoanele care au participat la pregătirea demascării și care au realizat, de altfel, filmul.
***

În continuare, Hotnews publică și declarații ale președintelui FRF, Mircea Sandu, și ale șefului de la RMGC, Dragoș Tănase. ”FRF și Roșia Montană Gold Corporation vor realiza toate demersurile necesare unor acțiuni comune de mare interes public, consolidând buna reputație a partenerilor. Implicarea financiară a RMGC ne bucură și ne onorează” – Mircea Sandu, președinte FRF; ”Roșia Montană Gold Corporation și echipa națională de fotbal au în comun multe aspecte. Și noi, ca și ei, ne dorim aurul. Astfel, asocierea dintre cele două părți nu poate fi decât benefică, mai ales că transferul de imagine rezultat este valabil în ambele direcții: Roșia Montană Gold Corporation aduce forță și energie, echipa națională de fotbal completează cu o imagine pozitivă în ochii opiniei publice” – Dragoș Tănase, Chief Executive Officer, RMGC”, titra Hotnews (vezi primele fotografii de mai jos).

Articolul se încheia cu informații despre sponsorii pe care i-a pierdut în ultimul timp FRF, precum și despre alte parteneriate pe care RMGC le are în sportul românesc.

La doar jumătate de oră după publicare, articolul s-a ales cu un ”update”, fiind retras de pe pagină principală, putând fi citit doar în secțiunea ”sport”. ”UPDATE: Știrea despre parteneriatul dintre Roșia Montană și FRF, o intoxicare”, suna titlul schimbat. ”UPDATE: Știrea despre parteneriatul dintre Roșia Montană și FRF a fost retrasă de pe site. Primele investigații arată că ar fi vorba de o intoxicare”, se putea citi în ”știre”, articolul având însă, în continuare, aproape aceeași structură. Singura deosebire e o precizare adăugată primului paragraf: ”conform unui mail trimis redacției”. (foto 3, mai jos).

După încă o jumătate de oră, conținutul articolului dispare și se adaugă un nou update: ”UPDATE 2: Informatia despre parteneriatul dintre Rosia Montana si Federatia Romana de Fotbal s-a dovedit o intoxicare si a fost retrasa de pe site. Informatia a fost trimisa pe adresa redactiei intr-un comunicat de presa ce avea toate elementele de identificare ale companiei Rosia Montana Gold Corporation. Investigatiile ulterioare au aratat ca a fost o intoxicare, adresa de email de pe care a fost trimis comunicatul fiind falsa.” (foto 4, mai jos)Cum ar veni, la prima vedere, ar fi vorba despre o farsă căreia cei de la Hotnews i-au căzut de fazani (pentru cine nu știe ce înseamnă ”a cădea de fazan”: în zonele cu fazani sunt împrășiate boabe de porumb care au fost ținute câteva zile în alcool; fazanii se îmbată și nu mai pot să zboare, astfel că sunt pur și simplu ”culeși” de cei care le-au întins capcana).

Totul se rezumă însă la o farsă? Din păcate nu. În prima sa formă, informația a fost prezentată ca fiind exclusiv un material jurnalistic realizat de către echipa Hotnews. Nu exista nici măcar minima specificație că ar fi fost vorba de un comunicat de presă. Ca și cum reporterul de la Hotnews ar fi vorbit și ar fi obținut informațiile și declarațiile direct de la Mircea Sandu și Dragoș Tănase. Când vorbesc de ”intoxicare”, cei de la Hotnews trebuie să privească, în primul rând, în ograda proprie. Pentru că cei intoxicați sunt cititorii lor. De două ori: prima dată prin prisma faptului că nu s-a efectuat o minimă verficare a informațiilor publicate, a doua oară prin faptul că un comunicat a fost prezentat și asumat ca și cum ar reprezenta un material jurnalistic de producție proprie (informația fiind astfel mult mai credibilă decât dacă ar fi fost prezentată ca provenind dintr-un comunicat de presă). În aceste condiții, nu e de mirare că știrea (conținutul ei) a fost luată ”de bună”.

De altfel, prietenul care mi-a semnalat-o e Mihnea Măruță, fost redactor-șef la ”Clujeanul” și ”Cotidianul” și acum redactor-șef la ”Ora de Cluj”. Nu avea vreun dubiu că informația nu ar fi adevărată. Iar dacă un profesionist ca Mihnea Măruță a fost indus în eroare de ”știrea” de pe Hotnews e lesne de imaginat efectul asupra cititorilor mai puțin avizați în privința bunelor practici jurnalistice.

Cum și în ce formă se prezintă comunicatele de presă (mai ales când provin de la firme care au contracte de publicitate cu instituțiile media) reprezintă o discuție lungă. Nerespectarea unor reguli minimale (menționarea sursei – comunicatul în cazul de față, marcarea ca publicitate sau advertorial, verificarea informațiilor etc.) duc la situații jenante, precum cea descrisă mai sus. La decredibilizarea mass-media în ansamablul ei și, mai grav, la intoxicarea cititorilor/telespectatorilor.

***

P.S.: ”Nu iese fum fără foc”, spune un vechi proverb românesc. Rămâneți aproape: o să mai aveți parte de o mare surpriză care are legătură și cu subiectul de mai sus. Pe (foarte) curând!

***

Prima formă a ”știrii” publicate de Hotnews (dați de două ori click pe foto):

Primul ”UPDATE”

Al doilea ”UPDATE”

De unde această diferență (foarte mare) între Cluj și București și celelalte orașe din țară? O primă (posibilă) explicație ar fi procentul ridicat de IT-iști din Cluj (în raport cu alte orașe mari ale României, chiar și cu Bucureștiul). Însă nu IT-iștii au fost grosul manifestanților. Astfel, că explicația trebuie căutată în altă parte. Și e vorba de o cultură a protestului care devine tot mai evidentă la Cluj. N-o să reiau toată istoria bătăliei pentru spațiul public începută în 2002 de grupul de acțiune socială MindBomb (prin campanii de afișe stradale) și continuată apoi și de alte grupuri de acțiune, mult mai numeroase decât în București ori în alte orașe. Cert este că majoritatea membrilor acestor grupuri (și nu doar ei) au început deja să-și coordoneze acțiunile sub titulatura Tinerii Mânioși. Un think thank eclectic  (de la studenți la cadre universitare, de la angajați în multinaționale la artiști independenți, cu cele mai diferite convingeri și studii – sociologie, arte plastice, IT, jurnalistică, drept etc.), capabil să se mobilizeze și să reacționeze extrem de rapid (comunicate, activarea rețelelor sociale, crearea de sloganuri, fundraising pentru”infrastructura” necesară – manifeste, pânză pentru banere și steaguri, vopsele, pensule, implicare voluntară pentru realizarea lor etc.).

Grupul nu a apărut însă, peste noapte. Ce se cunoaște într-o foarte mică măsură, și asta pentru că subiectul a fost (și este în continuare) sub embargo-ul presei mainstream, e faptul că Clujul are deja exercițiul a mai bine de jumătate de an de proteste și nesupunere civică. Punctul de pornire și de coagulare a diferitelor grupuri active social a fost mijlocul lunii iulie 2011 și are legătură cu Roșia Montană. ”Hunoriada”, venită ca reacție a eliberării discreționare unui certificat de descărcare de sarcină arheologică pentru Masivul Cârnic, după ce precedentul fusese anulat definitiv și irevocabil de instanțele judecătorești, a strâns în Piața Unirii aproximativ 20-30 de persoane. Luate urgent la întrebări (și legitimări) de jandarmi și polițiști. În aceeași perioadă, o altă mână de tineri încercau să pună pe picioare o variantă românească a ”indignaților”. O lună mai târziu, către sfârșitul lui august, numărul celor care au ieșit în stradă pentru a-i arăta cartonașul roșu lui Băsescu (pentru declarațiile legate de Roșia Montană) s-a dublat.

În octombrie, numeroase instituții publice și monumente al orașului, precum și casa natală din Răchițele a fostului premier Emil Boc, au fost expropriate simbolic, în semn de protest împotriva proiectului de modificare a legii minelor (în fapt, un proiect de lege de expropriere specială în interes privat).

Noiembrie a debutat cu Ocuparea Hotelului Continental pentru Roșia Montană, moment urmat de o săptămână de proteste zilnice în Piața Unirii, grupul nemulțumiților care ieșeau în stradă mărindu-se către 3-400. Disputele de forțele de ordine au dus, în săptămâna de ”Occupy Conti”, la elaborarea Manualului de Nesupunere Civică, distribuit apoi pe online.

Astfel, deloc întâmplător, protestele legate de demisia lui Raed Arafat au început tot la Cluj (pe 11 ianuarie, cu o zi mai devreme decât primele ieșiri în stradă de la Târgu Mureș și București). Faptul că majoritatea celor care au ieșit în stradă la Cluj pe 11 ianuarie 2012 proveneau tot din rândul activiștilor pentru Roșia Montană a făcut ca majoritatea instituțiilor mass-media să ignore manifestația și să prezinte (ulterior) ca debut al protestelor, data de 12 ianuarie.

În toată această perioadă, grupul de la Cluj, unit (cel puțin până în ianuarie) în mod special de problema Roșiei Montane, s-a aflat în permanentă legătură cu alte grupuri din București, Iași, Timișoara, Baia Mare și alte orașe, coordonându-și acțiunile și preluând unii de la alții idei (”cartonașul roșu pentru Băsescu” a fost o idee/acțiune pornită de la București). De asemenea, grupul și-a pus la dispoziție rețeaua de comunicare formată (grupuri și pagini de Facebook care însumează peste 100.000 de membri, mailing list-uri, site-uri) pentru a promova și alte evenimente sau idei (de la Ocuparea Universității București la recent semnalata problemă a exploatării gazelor de șist).

***

Așadar, diferența substanțială de sâmbătă seara, dintre numărul protestatarilor de la Cluj în comparație cu cei din București ori alte orașe din România, nu e întâmplătoare. Ci semnul unei maturizări. Cultura protestului, a revendicării drepturilor în stradă, nu a apărut peste noapte, ci s-a formeat în timp, pe măsură ce motivele de nemulțumire s-au înmulțit și în măsura în care grupurile de nemulțumiți au înțeles și au acceptat să acționeze în solidar. Cu siguranță, protestul nu reprezintă starea normală (cotidiană) a lucrurilor. Însă atunci când toate celelalte căi de dialog și negociere socială sunt epuizate (ori eludate direct – precum în cazul ACTA) e absolut normal să protestezi în stradă.

Sâmbătă seara m-am simțit mai bine ca niciodată pe străzile Clujului. Am văzut câteva mii de oameni liberi care nu mai sunt dispuși să înghită tot ce le este servit ”de-a gata”. Conștienți de puterea și forța lor. Care nu au fost scoși în stradă de televiziuni (1.000 de oameni în stradă în București ar fi schimbat programul televiziunilor, 3.000 de oameni în stradă la Cluj e, cel mult, o știre și 2-3 reacții/comentarii succinte).

Momentul culminant al serii a fost blocarea circulației auto, când s-a ajuns la Prefectură (și apoi pe toate străzile pe care a continuat mitingul). Eram lângă unul dintre polițiștii care comunica prin stație cu unul dintre șefi. După ce i-a raportat că s-a oprit traficul a întrebat ”Ce facem?”. ”Nu faceți nimic!”, s-a auzit răspunsul din stație. Cu scuzele de rigoare pentru automobiliștii și călătorii întârziați de manifestație, a fost un moment cu o simbolistică specială: timp de aproape o oră, autoritatea (Poliția/ Jandarmeria) a pierdut controlul situației, singurul lucru care i-a rămas de făcut fiind să se adapteze (deviind circulația pe alte străzi).

Poate că unora li se pare puțin o oră în care autoritatea a trebuit să se conformeze voinței străzii. Poate fi, însă, acea oră (punctul) de sprijin care răstoarnă Pământul. ”Mai trebuie să facem de-astea!”, a fost replica unui tânăr (ce părea venit pentru prima dată la proteste) către prietenul lui. Cu siguranță că mai trebuie făcute. Când prinzi gustul libertății și al puteriii generată de solidaritate e greu să mai renunți la ele. Și să mai fii oprit.

Foto: Clujinfo.ro
***

P.S.: Au apărut deja unii critici care acuză faptul că cei care au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva ACTA nu știu exact ce presupune acordul ori că îl înțeleg greșit. Faptul că se încearcă impunerea lui în forță, fără o dezbatere publică reală și avizată, e un motiv suficient de indignare.

***

Blocarea circulației la Prefectură, sâmbătă seara

Bonus (o restanță): Protest al Tinerilor Mânioși, sâmbătă, 4 februarie 2012, în Complexul Comercial ”Iulius Mall”, stopat cu forța de bodyguarzi:

Spre deosebire de momentul înființării USL, Victor Ponta se află într-o poziție mult mai stabilă. În special în propriul partid, din care l-a exclus pe Mircea Geoană, în timp ce Adrian Năstase (”tutorele” său pe care nu-l putea ataca direct) a fost scos din joc de justiție. În acest timp, Crin Antonescu s-a risipit în discursuri agresiv-justițiariste (care pot puncta la un electorat pe care se mai bat Dan Diaconescu și Vadim Tudor, dar într-o mică măsură pot convinge electoratul tradițional liberal), mizând mai mult pe audiența Antenelor decât pe argumente. Între timp, nici poziția lui în partid nu este prea albastră, neoferind nimic nemulțumiților deranjați de pactele cu PC și PSD și negăsind niciun înlocuitor la nivelul lui Dinu Patriciu. Mai mult, dacă în urmă cu doi ani încă mai exista o cerere socială consistentă pentru politici de dreapta, după ultimii ani de criză și după modul în care Băsescu-PDL au guvernat, trendul s-a schimbat destul de mult în România.

O eventuală ruptură a USL (atenție, e vorba doar de o ipoteză de lucru) ar fi favorabilă în acest moment lui Victor Ponta și PSD. Cu PC și Voiculescu la braț, Crin Antonescu ar avea toate șansele să îngroape PNL. Asta, desigur, dacă PNL nu s-ar trezi la timp (încă mai are timp) pentru o schimbare majoră. Mă gândesc (o altă ipoteză de lucru) cum ar arăta un PNL cu Adriana Săftoiu președinte. Ori, de ce nu, cu revenirea în prim plan a lui Călin Popescu Tăriceanu (singurul politician pe care Traian Băsescu nu l-a putut învinge)?

Cine spunea (și credea) că protestele străzii din ianuarie nu au schimbat mare lucru se înșeală. Chiar și fără ocuparea Palatelor, strada a clătinat serios status-quo-ul în care adormise politica autohtonă. De câștigat (din punct de vedere politic) vor câștiga cei care vor înțele primii acest lucru și, mai ales, cei care vor acționa în consecință. Băsescu a mutat primul, i-a retras pe Emil Boc și Elena Udrea din prim-plan și l-a aruncat în luptă pe MR Ungureanu (e drept, împiedicat de serviciul din ultimii ani și de o falangă de tineri cel puțin criticabili). Victor Ponta a făcut, la rândul lui, o jumătate de pas înafara USL. E rândul lui Crin Antonescu să mute. Și/sau al PNL. Înainte ca șah-ul în care se află acum să se transforme în mat.

***

Urmează zile, săptămâni și luni interesante. Nu doar pentru clasa politică, ci și pentru societatea civilă (cea autentică și nu cea inventată pentru a mima democrația). Ar fi o greșeală să se mulțumească cu ce a obținut până acum. O presiune constantă, punctuală, pe legi și proiecte de legi, pe strategii politice, direct pe politicieni și instituțiile de decizie, inclusiv pe mass-media, are toate șansele de reușită. Reinvestirea lui Raed Arafat, demiterea lui Baconschi,  într-o primă fază, apoi a Guvernului Boc-Udrea,  amânarea taxei auto, stoparea comasatelor (dinspre Putere), precum și cele ”15 propuneri ale USL pentru Guvernul Ungureanu” (multe dintre ele preluate punctual, nu generic, din revendicările nemulțumiților) arată că frigul și (în unele cazuri) bastoanele jandarmilor nu au fost îndurate degeaba. La primăvară și la vară, sigur va fi mai cald.

Cum spuneam însă, aceasta a fost doar una dintre speculațiile acelui moment. Confirmarea motivului real va veni peste ani ori niciodată. La fel ca în cazul lui Theodor Stolojan și în privința motivelor pentru care fosta lui consilieră se abține în acest moment de la funcția de ministru al Economiei se pot emite numeroase ipoteze. Andreea Paul Vass a invocat ”motive personale” (iar acest lucru poate fi interpretat în multiple feluri).

Reticența cu care o parte din membrii PDL au primit nominalizarea ei (fiind cea care a adunat cele mai puține voturi dintre cei nominalizați) poate fi un motiv personal. La fel cum poate fi un motiv personal și pachetele de acțiuni pe care le deține cu soțul ei în cadrul unor societăți ca Alro Slatina, Transelectrica ori Transgaz Mediaș, aflate în subordinea Ministerului Economiei. Cum a scris deja Alin Fumurescu, „amețeala” care te cuprinde când ajungi prea repede și vertiginos în vârf, poate fi un alt motiv personal de a face o pauză. Nu poate fi ignorat nici motivul personal de a nu fi asociată ”la pachet” cu grupul de miniștri scoși acum la înaintare de PDL, un grup de miniștri cu ”rază scurtă de acțiune”, atât în privința competențelor personale, cât și a timpului limitat pentru care sunt numiți (mai puțin de un an).

Dincolo de toate acestea, eu înclin însă către o altă explicație. Care are legătură cu ministerul pe care ar fi urmat să-l conducă. Cel al Economiei. Un minister al cărui calendar este deja fixat de Traian Băsescu și FMI. Un calendar cu privatizări, vânzări de pachete de acțiuni (în special din domeniul energiei), deschideri și redeschideri de exploatări de resurse minerale (de la cupru la aur și gazul de șist). Toate subiecte extrem de controversate. Care ar fi pus-o pe Andreea Paul Vass între nicovala societății civile care urmărește atentă și, aș spune, chiar supărată și revoltată, modul în care aceste resurse sunt înstrăinate și ciocanul democrat-liberalilor care se așteaptă ca din aceste privatizări, vânzări de acțiuni, deschideri/redeschideri de exploatări să le vină ultimele picături ale guvernării și susținerea campaniilor electorale. Unde mai pui că, pe deasupra nicovalei și ciocanului, se mai flutură și secera FMI-ului. Ei bine, cine și-ar dori o asemenea funcție în care singurul rol pe care îl ai e de a semna ceva deja stabilit? Un post de yes man, în cel mai depreciativ sens al expresiei.

Antecedentele Andreei Paul Vass în relația cu colegii din PDL au arătat însă că nu e genul de persoană care să accepte orice vine direcționat ”de la partid” ori ”de la șef”. Poate ”de vină” e tinerețea. Poate e principialismul atât de așteptat de la o nouă generație politică și pe care îl respecți chiar și atunci când nu ești de acord cu ideile pe care le susține. Sau poate fi înțelepciunea care îți spune să nu te bagi într-un astfel de joc pe care nu ai încă puterea de a-l controla.

***

Aștept noua nominalizare pentru Ministerul Economiei. Am o presimțire că, de această dată, va fi o nominalizare din categoria Ioan Botiș, Monica Iacob Ridzi ori Cătălin Baba (numele astea mi-au venit în minte ”la prima mână”; cuprul, aurul, gazul de șist, hidrocentralele și termocentralele țării știu de ce). Ca de obicei în astfel de cazuri, m-aș bucura să greșesc.

Unul dintre principalele atu-uri ale lui Stelian Fuia (nominalizat pentru Ministerul Agriculturii) e faptul că a fost director comercial la Monsanto România. Adică al filialei principalului producător de organisme modificate genetic (OMG) din lume. Producător cu care, de altfel, se afla în legătură și deja (putem să-i spunem) ex-ministrul Valeriu Tabără. Așadar, lobby-ul în favoarea uneia dintre cele mai controversate corporații multinaționale rămâne ”asigurat” în Guvernul României. Și cum UE a dat anumite semne de relaxare în domeniu (lăsând guvernelor naționale opțiunea acceptării anumitor culturi modificate genetic) o primă sursă de conflict între guvern și societatea civilă/ micii producători agricoli se poate anticipa deja.

Cătălin Baba rămâne ”umbra lui Boc la Palatul Victoria”. ”Meritele deosebite” ale acestuia constau în faptul că a știut să fie mereu lângă cei aflați la Putere. Mai întâi lângă Andrei Marga, a cărui ”creație” este, acesta promovându-l de la statutul de agronom la cel de decan al Facultății de Științe Politice a UBB Cluj și ducându-l cu el la Ministerul Educației (în perioada în care a fost ministru). Când Andrei Marga a fost trădat și s-a despărțit de Emil Boc (pe care îl sprijinise în lupta pentru Primăria Clujului – detalii aici), Cătălin Baba a schimbat tabăra. Iar Emil Boc l-a recompensat pentru asta cu diferite posturi în Guvern (la un moment dat fiind șef al desființatei Cancelarii a primului ministru). Acum Cătălin Baba a fost propus să-i ia locul lui Daniel Funeriu la Educație.

Numele și amănuntele oferite de Costi Rogozanu nu le mai reiau. Puse cap la cap ele pot da dimensiunea ”schimbării” de la Palatul Victoria. Care are puține lucruri în comun cu ceea ce s-a solicitat în stradă în ultimele luni. Schimbarea e doar de formă, nu și de conținut. Dimpotrivă e o listă de miniștri convinși (luați termenul în ambele sensuri, pozitiv și depreciativ) de avantajele corporatismului, băieți de bani gata și ariviști. Coroborat cu declarația expresă a lui MR Ungureanu referitoare la convingerile lui ”de dreapta” și cu trimiterea expresă a lui Traian Băsescu la ”redeschiderea exploatării minereurilor” începem să avem direcția înspre care se va îndrepta noul Guvern. Corporatism în cel mai pur sens al cuvântului. Adică ceva mai mult decât ”de dreapta”. Desigur, totul va fi îmbrăcat frumos în teoria ”locurilor de muncă”, a ”investitorilor strategici” etc. Fârâmituri și un program de asistență socială minimal.

Cu un asemenea Guvern, privatizarea statului are toate șansele să se încheie. Prin înstrăinarea ultimelor resurse (aurul, cuprul, gazul de șist etc.), precum și a pământului (pentru că e puțin probabil ca micii agricultori și fermieri să mai aibă vreo șansă de a și-l păstra în competiția cu un eventual asalt OMG-ist). Iar românii se vor transforma într-o imensă masă de proletariat urban și rural, dependent de ”mărinimia” statului-corporație. Se vor supăra unii prieteni dacă voi reaminti unde am văzut experimentat în ultimii zece ani acest model. Și care sunt consecințele de-responsabilizării (minimalizării) statului și al privatizării lui. Cu siguranță cei mai mulți dintre ei vor ști însă la ce mă refer. Și mai știu că nu pentru așa ceva au ieșit nemulțumiții în stradă în ultimele săptămâni.

Ce au în comun numele acestora și Mihai Răzvan Ungureanu? Ei bine, cu excepția udemeriștilor, toți ceilalți sunt membri ai PDL promovați de Traian Băsescu și rămași fideli acestuia sau politicieni care și-au părăsit (trădat) propriile partide pentru a se alătura grupului din jurul președintelui țării. Practic, sunt un fel de ”ultimii mohicani ai lui Băsescu”, cei care i-au mai rămas aproape după ce majoritatea partenerilor l-au părăsit.

Va fi Mihai Răzvan Ungureanu un nou Emil Boc? E puțin probabil. Iar acest lucru s-a văzut din scurtul lui discurs care a urmat desemnării. Un discurs structurat, fără derapaje (și atacuri) politicianiste (specifice pentru Emil Boc). Singurul capitol la care a păcătuit a fost cel motivațional (lucru explicabil însă atâta vreme cât e vorba de o ”desemnare”, nu o ”investitură” pentru care mai e nevoie și de votul Parlamentului. Această diferențiere de discurs nu este, însă, suficientă pentru a-i garanta independența. În special față de Traian Băsescu. Spectrul anticipatelor, îi va obliga, cel mai probabil, și pe nemulțumiții din PDL să se conformeze soluției prezidențiale. Dar susținerea reală va veni doar din partea unei fracțiuni din PDL și dinspre Cotroceni. Astfel că misiunea lui este extrem de ingrată, de a păstra un echilibru între linia prezidențială și pretențiile celei mai mari părți a Coaliției (o mare parte din PDL, UDMR, UNPR). Din acest punct de vedere, Mihai Răzvan Ungureanu pare una dintre singurele persoane capabile să facă un asemenea joc.

Cea mai mare problemă a lui Mihai Răzvan Ungureanu e legată însă din acceptarea lui de către societatea civilă. Dacă peste trecutul lui de utecist de frunte se poate trece ceva mai ușor (deh, ”păcatele tinereții”), funcția de șef la SIE nu va mai fi îngurgitată la fel. Cu atât mai mult cu cât Traian Băsescu (cel care l-a impus pe Ungureanu) a avut grijă să mai pună o dată gaz pe foc. Într-un moment de maximă audiență, în care atenția cetățenilor era îndreptată către viitorul premier și viziunea acestuia, Băsescu a recidivat cu minciuna locurilor de muncă generate de exploatările miniere, sub pretextul creșterii la nivel mondial al prețului metalelor. Domnul președinte știe, la fel cum știu și reprezentanții informați ai societății civile, că locurile de muncă de la Roșia Montană (la care face trimitere indirectă intervenția sa) sunt de ordinul sutelor și nu au cum să rezolve problema șomajului. Și, de asemenea, știe (știu) că exploatări miniere avizate și autorizate acum vor începe producția propriu-zisă cel mai drevreme în 3-5 ani. Și că bula atinsă pe bursă de prețul metalelor (și evidențiată de majoritatea economiștilor) nu are cum să reziste atâția ani.

Cum ar veni, Traian Băsescu a ieșit la înaintare cu un armăsar pur-sânge, dar a avut grijă să-i pună piedică la picioare, ba să-i mai și ardă una cu măciuca peste ele.

Turismul

Ani la rând, reprezentanții RMGC au afirmat că ”turismul nu reprezintă o soluție pentru Roșia Montană”. Ipocrizia lor a fost susținută și de către autoritățile locale. Într-o emisiune din 2009, de la Realitatea TV, Ion Dumitrel, președintele Consiliului Județean Alba, afirma, la rândul lui, că ”turismul nu este o alternativă viabilă pentru județ”. Vorbim de un județ în care turismul a explodat în ultimii ani pe Valea Arieșului, la Arieșeni, Gârda, Scărișoara, Albac, Bucium, Rimetea. În acest din urmă caz (Rimetea), e vorba de o fostă localitate minieră. Un proiect pe 10 ani, în valoare totală de 300.000 de euro (30.000 de euro pe an) i-a convins pe loclanici să-și conserve și să-și restaureze casele. Acum, satul Rimetea este una dintre principalele destinații turistice a maghiarilor din Ungaria în România (concurând pentru prima poziție cu stațiunea Sovata). Privită la început cu neâncredere de către localnici (”cum să primesc străini în casă?”), alternativa turistică s-a dovedit un succes, iar tinerii au început să se reîntoarcă în satul în care, oficiail, sunt înregistrate aproape 50 de pensiuni.

Mai mult, ministrul Culturii, Kelemen Hunor, le-a promis localnicilor că va spijini localitatea pentru includerea ei pe lista UNESCO. Patrimoniul cultural și natural, chiar dacă foarte valoros (fostele mine de fier și cetatea de la Colțești) nu e nici pe departe comparabil însă cu cel de la Roșia Montană.

Varianta turistică a început deja să se dezvolte și în Roșia Montană, împotriva PUG-ului ilegal, care declară zona ca fiind mono-industrială. Oficial, prima unitate de cazare, hostelul ”La Gruber” (cu 10 locuri de cazare), a fost inaugurată în 2008. De atunci și alți localnici (inclusiv angajați ai RMGC) și-au amenajat casele pentru a primi turiști. Pensiunile funcționează în sistem PFA (persoană fizică autorizată), din cauza refuzului Consiliului Local de a elibera autorizații de funcționare. Anecdotic (sau nu), fostul primar al Roșiei Montana Virgil Narița, care, la rândul lui, a afirmat de mai multe ori că ”turismul nu e o alternativă pentru zonă”, are pensiune la câțiva kilometri de Roșia Montană, în Abrud. E greu (dar nu imposibil de estimat) câte pensiuni ar fi fost la ora actuală în Roșia Montană, dacă localnicii nu ar fi fost împiedicați să-și dezvolte această alternativă (printre altele, din cauza declarării zonei ca ”mono-industrială”, localnicilor le-a fost imposibil să realizeze proiecte prin care să acceseze fonduri europene ori să obțină credite).

Conform cifrelor prezentate chiar de către RMGC (care monitorizează doar intrările în Muzeul ”Aurul Apusenilor”), în fiecare an peste 10.000 de turiști vin în Roșia Montană (numărul turiștilor fiind, în realitate, mult mai mare, pentru că e puțin probabil că toți cei care vin intră în muzeul celor de la RMGC). Problema constă în faptul că, în lipsa locurilor de cazare, aceștia nu stau în Roșia Montană, ci în localitățile din zonă.

Într-un mod absolut revoltător, Primăria Roșia Montană și RMGC au încheiat anul trecut un parteneriat public-privat prin care clădirea școlii vechi și a primăriei vechi vor fi restaurate și transformate (conform comunicatelor de presă) în unități hoteliere. Așadar, Primăria sprijină o companie privată în dezvoltarea unei activități care le-a fost interzisă localnicilor! Dincolo de concurența neloială făcută sătenilor care luptă să facă turism, un calcul economic poate arăta cât pierde comunitatea (dacă un turist consumă, să zicem, 100 de lei în Roșia Montană, calculați câți dintre aceștia rămân în comunitate, dacă îi plătesc unui localnic care are pensiune ori unei companii multinaționale).

Agricultura

”La Roșia Montană nu se poate face agricultură, aici s-a trăit mereu din minerit”, sună, de asemenea, unul dintre sloganurile defetiste ale celor de la RMGC și ale susținătorilor lor. Și de fiecare dată îmi vine în minte o celebră văcuță (poate cea mai celebră văcuță din lume) care a devenit brand național pentru o țară care nu a fost ”binecuvântată” cu aur. ”Oare cu ce o fi mai bună iarba Alpilor decât cea a Carpaților?”, e întrebarea care îmi vine pe buze.

Dincolo de această întrebare retorică, realitatea e mult mai tristă. Înainte de 90, la Roșia Montană, veniturile populației au fost mixte. O parte o reprezenta, într-adevăr, venitul din minerit. Însă acesta era completat de cel din agricultură (în special din creșterea vacilor și a procilor). Conform statisticilor veterinare, în 2006, în Roșia Montană mai erau încă 2.600 de vaci. Anul trecut mai erau înregistrate 600. Cea mai mare parte a localnicilor care au plecat deja, au plecat înainte de 2006. Așadar, această scădere drastică a numărului vacilor nu poate fi pus pe seama depopulării localității.

De ce au renunțat roșienii să mai crească vaci între timp? Răspunsul e, la rândul lui, trist. Creșterea dependenței localnicilor față de companie. Că au sau nu au ce lucra (am mai arătat cu altă ocazie acest lucru), oamenii sunt angajați la RMGC. În fapt, de cele mai multe ori, simpla semnare a condicii e suficientă pentru a încasa un salariu (un fel de ”asistență socială privată”, cu costuri mult mai mici pentru RMGC decât costurile de publicitate). Este, în realitate, munca de miner mai ușoară decât creșterea vacilor? Am mari dubii.

Este creșterea vacilor o activitate nerentabilă? În lipsa unei rețele de colectare a laptelui ori/sau a unei micro-intreprinderi de prelucrare, s-ar putea. Dar să ne întoarcem la Rimetea. Mai exact în satul Colțești al acestei comune. Unde nu ajungi bine, că ești întîmpinat de o micro-fabrică de prelucrare a laptelui. Afacerea a fost pusă pe picioare de Szakacs Nimrod (inginer în domeniul producției alimentare) în 1997. Atunci a început cu o unitate de producție care procesa 120 de litri de lapte/zi. De două luni a inaugurat noua unitate de producție, care procesează acum 10.000 de litri de lapte/zi. Are o capacitate de stocare de 20.000 de litri de lapte și poate urca procesarea până la 15.000 de litri de lapte/zi. Acum nu mai colectează lapte doar de la locuitorii satului, ci de la 14 ferme din zona Aiudului. Producția e axată pe brânzeturi maturate și cașcaval și, recent, și-a omologat brandul Trascău. Distribuția e în zona Ardealului și, cu noua unitate de producție, și-a deschis drumul și către export.  Direct în fabrică lucrează 35 de angajați. Indirect, dă de lucru tuturor fermierilor de la care colectează laptele. În plus, Szakacs Nimrod s-a extins și în domeniul turismului, Conacul Secuiesc (restaurant și pensiune cu 24 de camere) atrăgând turiști nu doar din Ungaria și România, ci, după cum mărturisește Szakacs Nimrod, din Ucraina, Germania dar și, atenție, Argentina, Australia, Japonia ori Mongolia.

Fabrica de lapte nu e, însă, singura afacere de succes a satului. De pe ruinele Cetății Colțești, privind în vale, vezi, frumos ordonate, hectare întregi de pomi fructiferi și sere. Iar florile din Colțești le poți găsi în Cluj și Alba. Alte locuri de muncă și alte venituri pentru comunitate. În România, în județul Alba.

Prelucrarea lemnului

Despre fabrica de prelucrare a lemnului din Câmpeni (în jur de 15 km de Roșia Montană) se spune că e cel mai mare angajator din județul Alba (cu aproximativ 500 de angajați) și că nu face față comenzilor (inclusiv la export). Și că ar dori să-și extindă activitatea. Încă n-am ajuns la fabrică (cum am precizat încă de la început, documentarea încă nu e încheiată). În schimb, am ajuns pe Masivul Corabia din Bucium (”peste deal” de Roșia Montană), la micuța fermă din vârful muntelui a lui Alexandru Colda (dar asta e altă poveste). La coborâre, pe marginea potecii, câțiva zeci de brazi doborâți ”pe picior” așteptau un TAF să-i tragă. Nu aveau niciun marcaj pe ei. Cel mai probabil, hoție la drumul mare. Încerc să fac o evaluare. ”Cât valorează ce e doborât aici? 50 de milioane de lei”. Baciu Colda și Călin Caproș zâmbesc amar și fac un calcul în grabă. ”Poate vreo 200 de milioane de lei…” Iar acesta e doar prețul brut, al lemnului, fără plus-valoarea pe care ar căpăta-o transformați fiind în mobilă. Îți înghiți cuvintele și înjurătura care îți vine pe limbă. Iar lacrimile le pui pe seama viscolului…

… între timp, în fața televizorului, câteva mii (sute de mii poate) de români butonează telecomanda. Pe mai toate posturile e reclamă. Și nelipsitele spoturi care susțin că la Roșia Montană ”doar mineritul e o soluție”. Și încerci să te gândești la Roșia Montană după vreo 15-20 de ani. Aur nu va mai fi. Pășunile și pădurile vor fi transformate în halde de steril. Poate, pe lacul cu cianuri, vor vâsli niște bărcuțe cu marțieni.

***

Hostel ”La Gruber” – prima unitate de cazare deschisă în Roșia Montană

Rimetea, fostă localitate minieră, aflată la aproximativ 40 de km de Roșia Montană (în linie dreaptă) trăiește acum din turism. Albac, Arieșeni, Gârda sunt alte localități din apropierea Roșiei unde, nefiind blocat, turismul a luat avânt.

Ministrul Culutrii Kelemen Hunor a promis că va susține Rimetea pentru includerea pe lista UNESCO. Atracțiile zonei sunt casele tradiționale restaurate, Castelul Colțești, Piatra Secuiului (foto, mai jos)și câteva rămășițe de mine medievale de fier. În zona Roșia Montană – Bucium (vizată de RMGC) sunt nenumărați munți, galerii romane, necropole și așezări antice, Detunatele, Poiana Narciselor, sute de kilometri de galerii medievale și moderne, impresionantele corande din Masivul Cârnic, unele de 3-400 metri înălțime (mai înalte decât Turnul Eifel, dar săpăte în interiorul muntelui!), tăuri și zeci de case și biserici de patrimoniu național. De ce la Rimetea se poate trăi (bine) din turism și agricultură, iar la Roșia Montană și Bucium nu?

Hanul Ursita, Bucium (punct de plecare spre Detunate și Poiana Narciselor)

Baia Domnilor – galerie romană în Masivul Corabia (Bucium). Pe lângă Roșia Montană, RMGC intenționează să radă și Buciumul, în goana lor după aur.

Fabrica de la lapte, pepiniera și serele de la Colțești. Pe lângă fabrica de lapte, Szakacs Nimrod și-a construit și un restaurant și o pensiune cu 24 de camere.

Pe vârful Masivului Corabia, baciu Colda crește viței, într-un peisaj absolut fantastic. Chiar dacă nu are curent, există turiști români și străini care vin la micuța căsuță de lângă fermă. Din păcate, baciu Colda valorifică doar vițeii; în lipsa unor firme de colectare și de prelucrare, laptele îl dă la porci.

Brazi tăiați (Masivul Corabia), fără niciun marcaj pe ei. Cine sunt ”beneficiarii” exploatării lemnului. Prea puțin probabil sătenii cărora le aparține pădurea…

Foto: Sebastian Florian/ clujinfo.ro

***

Bonus (emisiunea de joi seara, pe stiridecluj.ro, cu Eckstein Peter Kovacs și Sorana Olaru, moderator Delia Cărbune):

Mai întâi Piața Constituției. Mitingul pentru Roșia Montană. Sosirea (de la Cluj), în jurul orei 8.00. La ieșirea din autocar am înghețat instant. Se rezolvă însă cu o cafea și un ceai fierbinte. Bonus: o pereche de mănuși primită cadou ceva mai târziu (mulțumesc!). Pe la 10.30 apar și primele mașini ale televiziunilor. Dar și prieteni din Timișoara, Arad și Alba Iulia. Aflu că și de la Constanța s-au încumetat să plece pe viscol cu o mașină (și că ar trebui să ajungă în jurul orei 11.00).

La ora 11.05 televiziunile își intră ”în rol”. Profită de faptul că lumea încă nu s-a strâns pentru a lua cadre și imagini pe care le vor folosi mai târziu în aproape toate știrile și intervențiile afirmând că la protest au fost maxim câteva sute de oameni. ”Recordul absolut” aparține B1TV care vorbește de ”30 de protestatari” (asta în condițiile în care doar cu autocarul de la Cluj veniserăm 60…). Personal, am estimat, la începutul propriu-zis al mitingului (la primele discursuri, în jurul orei 11.30) în jur de 6-700 de oameni. Iar în jurul orei 12.00, peste 1.000. Cifrele pe care le vor anunța pe parcursul zilei televiziunile (cu cadre luate, cum spuneam, în momentul în care lumea încă se strângea) nu vor trec de 400. În acest timp, de la Roșia Montană, unde RMGC a organizat o contra-manifestație, reporterii vorbesc de 1.000-1.200 de persoane. Mi-am pierdut vremea (de amorul artei) să iau o fotografie prezentată de presă de la Roșia Montană și să-i număr pe cei prezenți. Nu am ajuns la 500 (puteți face și singuri acest exercițiu dacă nu aveți altceva mai bun de făcut). Desigur, prin comparație, micuța piață din Roșia Montană pare plină în comparație cu giganticul spațiu din Piața Constituției, unde o mie de oameni par doar un grup rătăcit. Dacă războiul cifrelor ar fi fost, însă, singura mizerie…

Ora 11.30. Încep discursurile. Mihnea Blidariu, Eugen David, Adi Dohotaru, Călin Caproș, Alexandru Coldea, Nicușor Dan, Claudia Apostol, Sorin Jurcă, suprasemnatul. Pe unii dintre ei s-ar putea să-i știți. Alții sunt localnici din Roșia Montană și Bucium. Revendicările sunt, de asemenea, în mare parte cunoscute: stoparea acordării avizului de mediu de către Ministerul Mediului pentru proiectul ficțional al RMGC; stoparea proiectului de modificare a Legii Minelor, în fapt, o lege specială de expropriere în interes privat; reluarea procedurilor de includere a localității pe lista UNESCO, anularea deciziilor și inițiativelor de declarare a Roșiei Montana drept zonă mono-industrială. Mitingul se încheie în jurul orei 13.00. Câteva sute dintre participanți pleacă, cu steaguri și banere, către Piașa Universității.

Orele 13-14.30. Piața Universității. Scandările sunt dominate de cele legate de Roșia Montană. ”Ale, aleee! Ale, aleee! S-a dat șpagă barosană pentru Roșia Montană!”, ”Uniți! Salvăm! Roșia Montană!”, ”Vrem cianură! Pentru dictatură!”, ”Băsescu-RMGC, aceeași mizerie!”, ”Cinste lor! Cinste lor! Cinste roșienilor!” (cu trimitere directă către localnicii care rezistă presiunilor RMGC, dintre care o parte au venit și la București). Între timp, telefonic, prietenii ne țin la curent despre modul în care televiziunile au relatat evenimentul. Cu dezbateri în studio cu invitați special aleși pentru a susține proiectul. Cu diferențele de cifre (despre care am scris deja). Toți apreciază însă intervenția în direct a lui Eckstein Peter Kovacs, de la Realitatea TV (despre a cărei dezbatere afirmă că ar fi fost ceva mai echilibrată, în comparație cu prestațiile celor de la B1TV și Antena 3 – aprecierile le aparțin celor care m-au sunat).

Ora 18.30. Aproximativ 100 de protestatari împotriva proiectului de la Roșia Montană se întorc în Piața Universității (pe partea cu Teatrul Național), cu un moment special dedicat presei. Steagurile sunt ținute înfășurate, sunt ascunse insignele cu Roșia Montană, în timp ce grupul e înconjurat cu o imensă pânză albă. Fiecare participant are lipit peste gură un colant pe care scrie ”Nu exist”. Unii dintre ceilalți protestatari aflați în piață privesc nedumeriți. Câțiva emit chiar ideea că ar fi vorba de un ”grup de susținere a lui Băsescu”. Între timp, câteva camere de luat vederi și fotografii îl urmăresc pe cel care scrie pe pânză, cu un spray negru ”Noi nu existăm pentru presă”. Când termină de scris, se scot steagurile și încep scandările pentru Roșia Montană. ”Falanga” înconjurată cu pânză se îndreaptă către zona în care e instalată camera fixă a celor de la Antena 3. Ulterior, aveam să aflăm că în momentul în care au început scandările cu Roșia Montană, cei de la Antena 3 nu au mai dat imagini din piață. Lângă mașinile inscripționate cu Antena 3 se scandează ”Rușine! Rușine! Rușine să vă fie!”.

Ora 19.30. Grupul Roșia Montană se mută pe partea cu fântâna a Pieței Universității, unde fraternizează cu studenții care încep să se adune. Mesajul ”Noi nu existăm pentru presă” e valabil și în cazul lor. Se scandează ”București, nu uita! Clujul e de partea ta!”, ”Cinste lor! Cinste lor! Cinste roșienilor!”, ”Timișoara! Timișoara!” dar și ”SRI, lasă-ne bani de educație”, ”Vrem cultură! Nu cianură!” (cu varianta ”Vrem natură! Nu cianură!”) și ”Banii de cultură i-ai dat pe băutură” completat cu ”Băsescu, hai în piață! Că avem whisky cu gheață!”. Solidaritatea instantanee dintre cele două grupuri, modul în care se salută și își preiau sloganurile sunt cele mai frumoase momente ale zilei. Un reporter de la ProTV trece strada pentru a relata ce se întâmplă și pe partea cu fântâna. Pe partea cu teatrul, se repetă la nesfârșit scandările cu Băsescu și demisia, fără vreo altă revendicare. Antena 3 și-a reluat transmisia ”live” după plecarea grupului cu Roșia Montană.

În jurul orei 20.30. Se dă anunțul de retragere: ”București te respectăm! Noi trebuie să plecăm!”. ”Vă mai așteptăm!” le răspund studenții și cei care rămân la fântână.

***

Câteva concluzii:

• Modul în care televiziunile au relatat protestul de sâmbătă, de la București, respectiv mitingul angajaților RMGC de la Roșia Montană, au arătat, dacă mai era necesar, de ce încrederea societății civile în mass-media autohtone a scăzut la cote dramatice;
• Mi-e rușine de rușinea celor câtorva (nu a tuturor) reporteri de bună-credință care au transmis de la fața locului, încercând să-și facă meseria ”pe bune”, dar a căror muncă le este pusă în umbră de deciziile șefilor și patronilor lor;
• Dacă cei de la RMGC sunt bucuroși (în ideea că prin intermediul televiziunilor au deturnat sensul și mesajele protestului), să nu dea în clocot de atâta bucurie: nu au reușit decât să crescă nivelul indignării; stau mărturie telefoanele primite (de mine și de alți participanți la protest, de la prieteni și rude care au urmărit relatările și emisiunile); contra-acțiunea celor de la RMGC (mitingul de la Roșia Montană și prestația ”jurnalistică” în cea mai mare parte a ei) a reușit să confirme ”cât de barosană e șpaga pentru Roșia Montană”; atât nemulțumiții, cât și factorii decizionali știu care este situația reală, dincolo de ce ”se raportează” (atât de către televiziuni, cât și de către departamentul și firmele de PR ale RMGC);
• În privința protestelor din Piața Universității (așa cum le-am văzut ”în direct”, sâmbătă) am rămas și cu un gust amar: chiar dacă printre cei aflați pe partea cu Teatrul Național se află și persoane de bună-credință, o mare parte dintre ei sunt doar ”decor pentru Antena 3”, pretext pentru emisiuni în care invitații Antenei 3 să-și promoveze propriile mesaje; această amărăciune a fost, însă, compensată de Piața Universității de la fântână, acea parte care ”nu există pentru presă”; pe partea cu Teatrul Național există doar ”Jos Băsescu!” și ”Demisia!”, pe cea cu fântâna e mult mai mult decât atât – și, la ora actuală, există suficiente mijloace de comunicare pentru ca mesajele lor să meargă mai departe împotriva (și spre rușinea) mass- media mainstream.

***

Ora 8.00. Sosirea în Piața Constituției

Localnici din Roșia Montană, Eugen David, Remus Cenușă, Călin Caproș, se adresează manifestanților, în Piața Constituției

Frigul de afară și oboseală drumului au fost compensate de căldura celor care au venit la miting

Revendicările protestatarilor

Cei ”30 de participanți” (conform unei televiziuni) la miting

Câteva sute de manifestanți au plecat din Piața Constituției, către Piața Universității

Piața Universității, la amiază, ”ocupată” cu Roșia Montană. Televiziunile au dispărut. Își terminaseră ”job”-ul…

Piața Universității, seara, pe partea cu Teatrul Național. ”Falanga” Roșia Montană protestează împotriva televiziunilor

”Rușine! Rușine! Rușine să vă fie!”

Trecerea către ”Fântână”

Piața Universității, ”La Fântână”, partea pe care presa nu o vede

Foto: Rosia Montana in UNESCO World Heritage @ Sebastian Florian/clujinfo.ro