O paranteză: mersul la summit multora li se pare o rîcă oarecare între premier şi preşedinte. Dar acolo se bat în subtext şi ceva Hollande cu ceva Merkel. E cu atît mai important să avem şi noi o schimbare de ton în tratarea fiitorului pact fiscal, odată cu o bună parte din Europă. Poziţia lui Traian Băsescu este poziţia centrului şi nordului bogat – o fi bine? Asta ar fi dezbaterea.

Dar sînt lucruri pentru care Ponta e beştelit aiurea. Principalele reproşuri venite dinspre PDL şi reţeaua mediatică puternică pe care şi-au creat-o cu grijă în ultimii 5 ani sînt legate de numirile “ezitante” şi apoi demiterile sau retragerile de numiri. Jocul este însă mult mai complicat. Cu fiecare numire şi demitere Victor Ponta capătă putere în propriul partid. Nu e puţin lucru.

Numirile se fac cam aşa. Vine un baronel, un businessman cu influenţă, un vătaf de provicie şi-şi propune om pentru funcţie. Și-i iese. De cele mai multe ori propune tot felul de “distruşi” (cum spun adolescenţii). La ce-i poate duce mintea pe clasicii baroni? La numiri cum au fost deja cele de la Ministerul educaţiei sau la Grăjdan care a retras ISC-ul din procesul cu Năstase. (acum, vorba lui Teodorescu, rămîne de văzut dacă se va reveni asupra deciziei). Faptul că Ponta și retrage numirea, funcția sau demite nu face decît să-i consolideze poziţia. Îi urez cît mai multe demiteri justificate şi de acum încolo. Care să vină, evident, dublate de idei ceva mai bune cu personalul.

Deci dacă ne punem să dezbatem cu omul s-o facem pe ce contează.

TVR

Preşedintele TVR a invitat ziariştii la o discuţie azi dimineaţă. Motiv: blocarea conturilor de către ANAF. Idei principale:

• daca situatia nu se rezolva sint afectate transmisii sportive (Campionatul European, Olimpiada) şi, mai mult, transmiterea campaniei electorale (TVR e obligat prin lege să prezinte candidaţii) – se vor bloca în cîteva zile telefoane, deplasări etc.
• Problema: datoriile la stat au crescut în doi ani cu aprox. 190 milioane de lei. O treime din datorie o constituie penalităţile (pe care Lăzescu speră să le taie în discuţiile cu ANAF despre eşalonare).
• Unde sînt presiunile cu banii: contractele cu EBU (asociaţia televiziunilor publice), LIga Campionilor (au reuşit o eşalonare şi aici, dar va suge încă mulţi bani), filmele. NUmai organizaţiile de gestiune colectivă şi Consiliul Naţional al Cinematografiei aveau anul trecut de luat cîteva milioane bune fiecare.

Canada şi revoltele

S-a scris puţin în România despre mişcările de stradă din Canada împotriva introducerii unor taxe pe învăţămîntul superior. Sute de mii de oameni, săptămîni în şir, nu e deloc o glumă. O fotografie bună a situaţiei vă este prezentată aici:

Problema plății pentru universitate nu este decât parte dintr-un proces amplu de neoliberalizare a universității și transpunerii ei în teremeni de marfă –povestea clasică de peste tot în lume. Însă ceea ce mai toată lumea uită, și este la fel de valabil pentru Quebec precum și pentru restul lumii, școlarizarea ieftină și prelungită era parte a unui pact social mai amplu care presupunea faptul că dacă înveți și îți vezi de treabă îți este asigurată un minim de mobilitate socială sau măcar reproducerea nivelului social al părinților. Acest pact nu mai funcționează de ceva vreme. Școala nu produce decât șomeri sau în cel mai bun caz, muncitori precari. În plus, școlarizarea post-universitară (master, PhD, etc.) avea rolul de a prelungi durata școlarizării în lipsa slujbelor. Un alt pact care acum este încălcat: practic studenții sunt chemați să plătească mai mult pentru o periodă de precariat academic pentru ca la finalul acesteia tot să nu aibă slujbe, însă datorii de mii sau sute de mii de dolari.

Invitaţie: Mîine poate aveţi timp de o conferinţă pe o temă care va reveni în toţi anii ăştia. Paveliu e unul dintre cei mai buni critici în acest domeniu:

Sănătatea românilor în secolul XXI –

Ce se întîmplă atunci cînd procesul de elaborare a politicilor publice pleacă de la jumătăți de adevăr. Este o nouă legislație soluția pentru criza perpetuă din sănătate?

Conferenţiar: dr. Sorin Paveliu

Vineri 25 mai, ora 11.00

SNSPA / Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative / Strada Povernei nr. 6 / Sala 111

Baku e un oraș modern. Frumos.

Vedere Baku. Plan general.

Acesta e faimosul drapel și locul desfășurării Eurovision.

Dar cel mai important e că autoritățile de aici respectă cultura. Toate clădirile noi se construiesc, având un stil istoric. Confirmare mai jos. Respect pentru Azerbaijan.

In momente din asta imi dau seama cat de lipsite de adevar sunt si vorbele alea proaste din popor – fiecare pasare pe limba ei piere. Se vede ca nici pe a dusmanilor nu se lasa moarta! Victor ar trebui sa stie in primul rand ca toata ura adunata in cont de PDL poate sa dispara pana in toamna, daca o va tine in ritmul asta nebun de combinatii de amatorism, gafe si restaurarea fostilor ticalosi.

Ce e aiuritor in scena de la ISC-ICCJ e ca premierul chiar crede ca poate prosti pe toata lumea. Auzi – l-a demis pe admiratorul lui Cuza si spalatorul lui Nastase pentru ca ar fi luat decizii “fara sa-l instiinteze pe primul ministru”. Il tradeaza urmatoarele cuvinte din comunicat – “desi institutia pe care o conduce se afla in subordinea primului ministru”. Cum si cand a ajuns ea astfel?

Pai probabil inainte ca Ponta sa paseasca in Palatul Victoria. Si din a doua zi lucratoare, seful ISC s-a grabit sa trimita “reparatia istorica si morala a lui Nastase” catre ICCJ. Daca Ponta incearca sa ne spuna ca e socat de turnura pe care au luat-o deciziile sale, baiatul chiar trebuie sa mai creasca. Ceva imi spune ca, dupa astea sase luni, Ponta nu mai prinde un al doilea mandat. Pur si simplu va fi prea mult.

Altfel, pe langa obsesia de a-l suspenda pe presedinte, imi pare rau ca nu vad la Guvernul Ponta si altceva decat grija constanta de a se asigura ca “masinaria celorlati de furat” nu va functiona mai bine decat cea pe care ei o pun acum la cale. Intr-o forma sau alta. In concluzie, emulatia e total incompatibila cu restauratia.

Când Monica Macovei atrăgea atenția asupra faptului că PSD-ul, revenit la putere, chiar și sub conducerea tânărului Ponta, va avea în vedere, prioritar, spălarea fostului premier Năstase de orice pată în justiție, am crezut că exagerează. Că, desigur, oricât și-ar dori acest lucru, PSD-iștii nu vor îndrăzni, măcar înainte de alegerile legislative, să se dea în stambă în domeniul justiției, mai ales acolo unde avem un Mecanism de Cooperare cu UE.

Iată că m-am înșelat, iar tupeul este nemărginit. Noul șef de la Inspectoratul de Stat în Construcții, Constantin Grăjdan, invocă numele lui Alexandru Ioan Cuza pentru a justifica modul în care vrea să îl absolve pe Adrian Năstase de plata unui prejudiciu de 35 de miliarde de lei vechi, ba poate chiar să conducă la o achitare pe partea penală.

Să fie vorba de exces de zel din partea lui Grăjdan, numit nu mai departe de vineri? Greu de crezut. Astfel de decizii nu le iau niciodată de capul lor șefuleții de pe la Inspectorate. Dacă Ponta nu intervine în acest caz, înseamnă că vedem deja din nou capul hidrei PSD-iste, la fel de otrăvitoare ca cea PDL-istă. Ajungem din nou la vechea dilemă electorală: nu avem opțiuni, suntem prinși între două rele.

Şi asta nu e singura glumă pe care USL i-o pregăteşte lui Băsescu. Doi băieţi, unul de la PSD şi celălalt de la PNL, au băgat în Senat un proiect de lege care netezeşte calea debarcării preşedintelui prin referendum. Pentru asta ar ajunge majoritatea celor care se prezintă la urne, nu mai e nevoie de milioanele de voturi prevăzute în legea lui Boc. Şi cum useliştii au majoritatea şi-n Senat şi-n Cameră, legea asta nu va trece decît dacă nu vor ei. Sau, mai exact, dacă Ponta are de gînd să-l ţină la încălzire pe Crin Antonescu pînă în 2014, ceea ce n-ar fi tocmai exclus.

Mă rog, pînă aici ar fi jocuri politiceşti. Dar cînd zici, ca Ponta, că vei respecta Legea şi îi dai o mînă de ajutor lui Năstase, în prelungirile meciului său cu Justiţia pentru Trofeul Calităţii, asta înseamnă că bagi politichia pe sub uşa tribunalului şi-ţi faci singur de deochi, după nici o lună de guvernare.

P.S. Ponta l-a demis pe ipochimenul de la ISC, Grăjdan, cel care imediat ce a fost numit tot de Ponta la conducerea Inspectoratului de Stat pentru Construcţii a retras inspectoratul din procesul “Trofeul Calităţii”.  Motivul demiterii: Grăjdan ar fi luat decizii fără să-l informeze pe premier, deşi se afla in directa subordonare a acestuia. Că l-a demis e bine, dar va avea grijă Ponta ca ISC-ul să redevină parte în procesul lui Năstase? Fiindcă dacă nu se întîmplă asta, demiterea insului cu nume predistinat e de ochii lumii, iar deochiul rămâne valabil.

Platforma pentru București (o coaliție de 47 de organizații non-guvernamentale), cu expertize complementare, a chibzuit la binele Bucureștiului, s-a uitat în ograda Europeană și a pus cap la cap niște soluții concrete pentru niște probleme mari. Dincolo de demagogia specifică unor campanii locale, persistă în aer nevoia de răspunsuri. Competiția politică, așa cum apare ea acum pe sticlă, pe bannere, pe net arată a concurs de Miss Cartier. Ok, alegem, alegem, dar pentru ce? De-aceea am simțit nevoia acestui proiect din care candidați au avut cale liberă să își selecteze idei pentru propriile lor campanii. Dacă e să promită lucruri, măcar să promită lucruri pe care le considerăm oportune.

Pactul pentru București este la a doua ediție. În 2008 a mai existat unul, semnat cu mare tam tam de toți candidații de-atunci, fie pentru primării, fie pentru consilii. Au semnat că respectă toate cele debitate de noi atunci. Anii au trecut, lucrurile nu s-au făcut. Anul acesta îi punem să semneze un nou angajament în care se obligă să ne întâlnim sistematic. Nu avem de gând să le mai trântim pe birou o nouă strategie care “este prea complicată, prea europeană, prea neaplicabilă pentru București”.

Avem încredere că fiecare dintre candidații pentru funcțiile de primar și consilier o fac din convingerea că pot să facă din București un oraș suportabil. Experiența ultimor 4 ani de monitorizare a administrației publice locale din București nu ne ajută să credem asta. Dar așa nu se mai poate. Deci trebuie și ei să facă altfel.

Pactul pentru București 2 este structurat pe 8 capitole: transparenţă decizională, planificare urbană, proceduri în domeniul construcţiilor, mobilitate și transport, protecţia mediului, protecţia patrimoniului construit, protecţie socială, protecţia animalelor. Dincolo de soluțiile propuse de noi stă disponibilitatea de a sta alături de administrația publică locală. Acum, în campanie electorală, și ei vor fi disponibili să stea la taclale cu noi. Primim, dar când ne vom întoarce după alegeri cu hârtiuța semnată ne așteptăm să dea dovadă de mai multă responsabilitate și mai puțină politică.

Pactul pentru București va fi lansat marți, la Cărturești, la ora 18.

Ce se întâmplă? Singuri pe victoria lor la parlamentare, liderii USL au dat undă verde proiectului de lege iniţiat pe când se aflau în opoziţie.  Reprezentanţii USL spun că nu e timp de discuţii şi că schimbarea nu este aşa de importantă. Dar faptul că guvernarea Ponta/Antonescu a ignorat acea comisie electorală din Parlament condusă de Sulfina Barbu, că a negat orice contra-argumente şi că a trecut legea rapid, nu înseamnă  că s-a rezolvat cu întârzierea. Dacă era să se ţină seama de Comisia de la Veneţia, noua lege electorală trebuia adoptată toamna trecută, cu cel puţin un an înainte de scrutin. Cât despre importanţa schimbării, ea este colosală. Nu e vorba de corectarea legii vechi în aşa fel încât nici un candidat de pe locul 2 sau 3 în colegiu să nu mai câştige mandatul de parlamentar în detrimentul celui de pe primul loc, cum spune Victor Ponta. E vorba de trecerea de la un sistem în esenţă proporţional la sistemul majoritar.

Miza? Miza este puterea. Cât mai mai multă  putere. Imaginaţi-vă. Fiecare candidat plasat la alegeri pe  primul loc îşi  câştigă mandatul. Of, ce bine, e simplu! Dar să spunem că în colegiul unde învingătorul a luat 35% din voturi, perdanţii au înregistrat 20%, respectiv 16% din voturi, 17 %din voturi, etc.  Deci voturile adunate ale perdanţilor sunt mai numeroase decât cele ale învingătorului, adică circa 60% dintre alegătorii din colegiul respectiv rămân nereprezentaţi. Iar istoria se repetă la nivelul întregii ţări. Alegătorii nereprezentaţi în Parlament vor fi mai mulţi decât cei care au votat în favoarea candidaţilor învingători. Parcă nu mai e aşa de bine!

În mod paradoxal, dacă ne raportăm la numărul de voturi, sistemul majoritar uninominal duce la guvernarea unei minorităţi. Este, prin excelenţă, un vot în favoarea elitei.  Dar elita politică din România are nevoie ca de aer de nou-veniţi.  Nu toţi sunt Dan Diaconescu &comp.  E nevoie de profesionalizarea şi de specializarea politicii, iar actualele partide întârzie să atragă profesionişti. Or, votul majoritar are efect stabilizator, funcţionează în defavoarea independenţilor şi a nou-veniţilor, în favoarea politicienilor traziţiei, în favoarea stăpânilor actuali. Asta ne dorim?

Sigur, va fi încântător pentru USL să aibă 60% din mandatele de parlamentar cu numai 40% din voturi.  După cum Traian Băsescu ar fi vrut să impună acest sistem în favoarea PDL atunci când partidul său se afla pe primul loc. Dar nici unii , nici  ceilalţi nu realizează  dificultăţile enorme provocate în dezvoltarea ţării de o conducere  neacceptată de fapt de societate. Stabilitatea guvernamentală acoperă tensiunile sociale rămase fără supape. Aviz amatorilor.

USL invocă în apărare modelul britanic. Ce obrăznicie! Marea Britanie este patria libertăţii, dar sistemul său electoral este consecinţa unui acord exemplar între elitele politice şi societate de neconceput în România. Nu pentru că noi suntem o naţiune de săraci cu duhul incapabilă să aplice sisteme evoluate.  Ci pentru că ceea ce vedem în Regatul Unit s-a construit în sute de ani şi nu ţine numai de tipul de vot. Sistemul politic britanic este rezultatul negocierii politice de-a lungul a zeci de generaţii de politicieni, de jurişti, de magistraţi, de armatori, de industriaşi,  de proprietari mari şi mici.  Cum să avem aceleaşi rezultate în mai puţin de un an? Mentalităţile formate în secole nu  se schimbă peste noapte pe facebook şi twitter.

Englezii au încredere în minoritatea care dă guvernul prin sistemul majoritar uninominal pentru că Puterea de acolo este legată prin mii de fire de societatea care rămâne în parte nereprezentată în Parlament. Mass-media puternică, organizaţiile civice, opinia publică obişnuită să reacţioneze în faţa schimbării până în cele mai mici detalii (BBC  primeşte de pildă mii de scrisori de protest dacă îşi permite să folosească vreun neologism cam prea neaoş şi nu le poate neglija, din motive de bani publici), toate echilibrează balanţa  guvernământului. Dar chiar şi britanicii, păstrând tradiţia deschiderii succesive spre şi mai multă democraţie, discută despre trecerea spre sistemul proporţional.

În plus, “să alegem parlamentarul cum alegem primarul” pentru că e simplu – e cel mai prost argument. Dacă ceva e simplu, nu înseamnă că e şi bun. O căruţă e ceva foarte simplu, dar folosim automobile care nu-s aşa de simple.  Iar sistemul politic britanic este un automobil din cale-afară de sofisticat.

Asta a uitat ieri la tribuna Parlamentului onorabilul lider PNL, Crin Antonescu, istoric la bază, când a vorbit plin de emfază despre Regatul Unit. “Nu văd cum ar fi anticonstituţional şi nedemocratic cât sistemul nu împiedică dreptul cuiva de a candida sub culorile partidelor sau independent şi dreptul alegătorului de a face alegerea pe care şi-o doreşte”,  a declarat el.  Curat democratic! Pentru o astfel de declaraţie, că tot vorbeam de diferenţe, un politician britanic renunţă la carieră, dar în România, Crin Antonescu se pregăteşte de Preşedinţie.

Dar în ciuda majorităţii USL din Parlament, preşedintele Traian Băsescu are şansa de a da dovadă de înţelepciune.  Dacă retrimite legea în Parlament, se poate redeschide calea negocierilor. Se poate cârpi cât de cât legea din 2008 şi se poate trece pe agenda viitorului Parlament  reforma electorală.

Discursul preşedintelui ar fi, desigur,  o elucubraţie politică.  Cea mai recentă declaraţie a lui Traian Băsescu în favoarea sistemului nedemocratic promovat acum de USL datează din 2011. Dar nu-i nimic. Preşedintele s-a mai răzgândit şi altă dată, şi uneori bine a făcut. Recent, a acceptat noua majoritate parlamentară, în loc să arunce ţara în haos cum a făcut în 2009, când guvernul Boc  a căzut prin moţiune de cenzură, dar a rămas interimar la Palatul Victoria.

Nu contează vorbele meşteşugite, nu contează nici că blocarea votului majoritar va folosi din plin PDL, partidul clientelar care ne-a chinuit trei ani promovând austeritatea exclusiv pentru cei sărmani şi fără apărare. De plătit, tot vor plăti. Contează să punem piatră pe piatră şi să nu stricăm, din răzbunare şi lăcomie, puţinele construcţii corecte ridicate după 89. Iar sistemul reprezentativ proporţional este o astfel de construcţie, în ciuda tuturor imperfecţiunilor.

Asta ne spun ei, conducătorii europeni sau locali. Însă în judecarea cazului POSDRU nu ne pot scăpa nişte unghiuri ceva mai aparte:

• sînt fonduri ineficiente în mai toată Europa. Iar asta pentru că ipocrizia e cît casa. Nu poţi să urli peste tot după austeritate, tăieri şi apoi să pretinzi că miliardele băgate în reconversie profesională pot avea vreun efect.
• În România s-a format o burghezie POSDRU de lux. Salarii foarte mari, proiecte cărora e imposibil să le verifici efectul. 2008-2010 au însemnat plăţi de 485 milioane de euro (salariile trainerilor, computere, mobilier, închirieri săli). Burghezia Posdru înseamnă 20 000 de oameni plătiți cu salarii de mii de euro (surse). Cei antrenaţi sînt vreo 40.000.
• Plățile pentru anul trecut au crescut exponențial – ar trebui să se ridice la peste 800 de milioane. Faptul că acum vin cu auditări, însoțite de criticile noii puteri ar putea însemna o afacere extrem de păguboasă pentru noi. Europa trebuie să învețe că tîmpeniile se plătesc – e un proiect prost de care se descotorosesc prin  preaştiuta retorică a corupţiei est-europene. În felul acesta, contributorul român de rînd ar trebui să plătească pentru un proiect profund contradictoriu şi fără nici un soi de noimă.

În această ramă a reconversiei ipocrite în austeritate, băieţii deştepţi locali s-au încadrat perfect. Ştiu jurnalişti (de la televiziunea publică şi din “presa prietenă” care au cîştigat mii de euro pentru cîteva cursuri – unii sînt uşor de verificat, pentru că au declaraţii de avere).

Mai mult, publictatea implicată de POSDRU a cunoscut şi ea trasee clientelare către presa favorabilă puterii. Un articol al lui Tolontan rezumă perfect situaţia.

Familia POSDRU

Am luat absolut la întîmplare, dintr-o reclamă de la TVR 2 un caz POSDRU. Mi-a atras atenţia numele firmei – CATALACTICA (aproape CATALÉCTIC, catalectice, adj. n. Vers catalectic = vers care se termină printr-un picior incomplet.).

Am început să scotocesc şi mi-a fost uşor să verific evoluţia bugetului familiei care conduce fundaţia pentru că amîndoi sînt angajaţi la instituţii de stat care cer declaraţii de avere.

(Mai trebuie să menţionăm că prezenţa familiilor în conducerea unor astfel de companii şi prezenţa măcar a unuia dintre membri undeva într-o instituţie de stat sînt nişte constante în afacerea POSDRU.)

Sorin Cace şi Corina Cace sînt eroii mei întîmplători. Sînt oameni care au reuşit să o ducă bine pe timp de criză pentru că s-au conectat cum trebuie la ţeava UE.

Familia Cace a avut în derulare mai multe proiecte (aici aveţi o lista cu cele terminate) în zona Teleorman (cîteva de integrarea romilor pe piaţa muncii şi altele). Despre efecte nu ştim nimic. E totuşi lăudabil că au un site unde scriu tot ce au făcut (am întîlnit cazuri unde organizatorii nu se obosesc cu aşa ceva).

Lucrurile au început să meargă după 2009. Ea la ASE, el la ICCV. Declaraţia de avere a Corinei Cace arăta  destul de modest. Familia avea drept bază veniturile de la ASE:

În 2011, bunăstarea a explodat. În declaraţia Corinei Cace pe 2011, apar banii care vin cel mai probabil din proiectele POSDRU. Alte surse nu sînt trecute.

Sursa

Aşadar, familia Cace a luat cam 170.000 de lei de la locul de muncă de bază. Şi exact 427.158 lei din cercetare-dezvoltare şi conventii civile. 100 000 de euro pe an pentru o familie de intelectuali este un venit bunicel.

Catalactica şi minunata aventură POSDRU a familiei Cace este doar o picătură într-o mare baltă (puteţi studia pe aici alte sute de proiecte). Am găsit un proiect de sute de mii de euro care se numeşte “Înapoi la muncă!”, un mesaj dispreţuitor folosit de reprezentanţi ai fostei puteri în diverse ocazii.

Local, prostia care se întîmplă ar fi următoarea: sînt bani mulţi care alimentează un establishment universitar, funcţionăresc, ong-istic şi jurnalistic. Dar aceşti bani nu au efect, nu însănătoşesc mediul, nu-l scoate din zona extremă de vulnerabilitate. Sînt bani “paraleli” cu profesia de bază şi cu responsabilităţile ei.

Dorinţa de auditare şi amendare a acestui business şi eventual de mutare a plăţilor de la nivel central la nivel local, abia asta mi se pare cu siguranţă imoral.

Cît despre cei care “s-au descurcat” nu mai am nimic de zis. Distincţia dintre bani publici şi bani privaţi este anihilată de criză. Să-i acuzi că au cheltuit bani publici şi să nu observi cîţi bani publici şi cît monopol intră în afacerile private de succes (de la bănci, la gestionari de resurse) nu e indicat. POSDRU e sistemul. Şi nu e doar sistemul românesc, e ipocrizie şi neputinţă europeană.

Înainte să-i judec pe găinarii sau privilegiaţii POSDRU prefer să văd marea fotografie a unei ipocrizii cît casa venită dinspre Comisia Europeană pe care politicienii noştri o alimentează inconştient. Asta înseamnă bani europeni pentru reconversie. Investiţii care merg într-o gaură neagră – cum altfel?, cînd inventezi o nouă formă de asistenţă ridicolă, aceea a victimelor dezmembrării drepturiloe şi a statului social -, dar pentru care poţi fi uşor stigmatizat.

Scandalul POSDRU arată perfect tensiunile centru-periferie (Est, în cazul nostru). Şi nu, prin asta nu elimin responsabilitatea locală şi taxarea corupţiei. Şi nici nu vreau să victimizez Estul. Însă conflictul e din ce în ce mai evident, dubla măsură, la fel. Europa nu e în stare să creeze decît noi serii de privilegii şi privilegiaţi, noi straturi de gulere albe. Asta se vede. Luptaţi cu asta, dragi comisari, nu mă puneţi să-i şi plătesc.

Strategia este bună, din punct de vedere electoral. Un candidat creditat cu peste 60% din voturile electoratului de către sondaje, mai ales în condițiile alegerii din primul tur, nu poate avea decât de pierdut din intrarea într-o dezbatere de idei. De ce i s-ar aduce aminte ce nu a făcut, când poate să se laude doar cu ceea ce a făcut? De altfel, în afară de autostrada suspendată – marota alegerilor de acum patru ani, primarul în funcție nu propune vreun proiect nou, ci doar se laudă cu stadionul și cu podul. De ce i s-ar cere cifre, când Oprescu este un mare încurcă lume, la acest capitol, de stau după fiecare declarație a sa subalternii să descurce ce a încurcat primarul? Dezbaterea ar fi fost utilă doar pentru noi, alegătorii, poate mai apăreau idei care meritau luate în seamă, din dezbaterea de proiecte.

Idei noi există, și chiar dacă un candidat precum Nicușor Dan nu va ajunge, cel mai probabil, primar (apropo, candidează și la Consiliul General, și acolo chiar are șanse să intre!), merită să aruncăm un ochi pe proiecte.

Deşi n-am nici un motiv să le plîng de milă pedeliştilor, sper ca legea acestui uninominal să fie declarată neconstituţională. Nu de dragul parlamentarilor trag această nădejde, ci de teamă că vom ajunge din nou la o majoritate obeză, infatuată şi apucătoare, cum a fost cea dirijată de Băsescu prin şi după înfiinţarea UNPR, care a transformat dezbaterea parlamentară într-o parodie grotescă. Am mai avut o majoritate atotputernică pe vremea FSN-ului. Rezultatul a fost o democraţie de faţadă şi un jaf de profunzime, cu mineriade pentru liniştea lor şi averi frauduloase obţinute în liniştea pe care şi-au asigurat-o cu bitele.

La umbra majorităţii confecţionate la indicaţiile preţioase ale lui Traian Băsescu s-a furat cumplit în ultimii ani şi, în plină criză, banul public a fost risipit scandalos de o minoritate care s-a îmbuibat din sărăcirea majorităţii.

Nu mă interesează ca useliştii înfometaţi să dea lovutura de graţie unui PDL pe care încep să atîrne pieile. Nu vreau să mai văd un preşedinte care face pe primul economist al ţării tăind salariile cu foarfeca şi care, în semidoctismul lui, le dă lecţii profesorilor. Nu mai vreau să văd ţoape obraznice călărind pe deşelate bugete discreţionare. Nu vreau să mai văd oameni competenţi şi devotaţi umiliţi hăhăitor de alt megaloman care-şi închipuie că le ştie pe toate. Şi nu vreau să mai văd lumea plecînd din ţară sau ieşind în stradă, împinsă de exasperare.

TRAILER:

Da, evident ca exista si riscul de a fi si mai putin reprezentati. Insa marea problema e ca nici pana acum, cu niciunul dintre cele doua sisteme de vot incercate pana astazi (pe liste si mixt), romanii nu au fost si nici nu s-au simtit vreo clipa mai bine reprezentati. Ba dimpotriva! Si pana la urma, a presupune cum va decurge viitorul nu poate fi decat, in cel mai bun caz, o dovada de credinta, nicidecum un argument rational. Poate ca (n-avem de unde sti) speriati de posibilitatea de a vota doar manelistii si exilatii, o buna parte din cei 60-65% dintre romanii si mai scarbiti de politicieni, care la ultimele alegeri nu s-au prezentat la vot, vor lua cu asalt in toamna sectiile si vor vota stiind pe ce si pentru ce pun stampila.

Se poate spune ca asta nu rezolva cu nimic problema reprezentarii, si asa este. Si totusi. Daca ne reportam doar la voturile pierdute, putem transa foarte usor dilema existentiala cu – asta-i viata! – castigatorul ia intotdeauna totul, pierzatorul ramane (in cel mai bun caz) sa lupte in continuare.

Ce ma surprinde in cazul sistemului electoral majoritar e ca nu prea exista si opinii care sa sublinieze si partile lui bune. E o moda sa spui ca sistemul va conduce la dictatura USL si va nenoroci natiunea ramasa suspendata si aruncata la marginea cetatii. Problema e ca la noi societatea a ales sa se puna singura intre paranteze, dezgustata oarecum de ea insasi si de rezultatele alegerilor pe care le-a facut pana acum. Problema nereprezentativitatii ei se transforma astfel mai degraba in recunoasterea propriilor limite si pacate.

“De fapt, marea problema a acestui sistem, care devine un pericol pentru democraţia românească, este că asigură doar reprezentarea cetăţenilor care au votat cu învingătorul şi nu a celorlalţi. Împarte societatea românească în două: cei care au votat cu învingătorul şi care sunt reprezentaţi şi cei care nu au votat cu învingătorul şi, deci, nu sunt reprezentaţi”, spune Cristian Pirvulescu, unul dintre cei mai vehementi critici ai sistemului de vot majoritar dintr-un singur tur introdus de Ponta si Antonescu.

Sa luam chiar exemplul pe care domnul Pirvulescu il da in interviul din Criticatac. In sistemul uninominal pur cineva poate fi ales cu 20% dintre voturile exprimate, in timp ce restul de 80% vor fi votat “impotriva lui”, continua Cristian Pirvulescu. Ori in punctul asta se petrece mica glisare de sens, intentionat sau nu provocata de analist, care apoi se propaga de-a lungul intregului sau rationament. De ce e musai sa consideram ca restul de 80% va fi votat neaparat impotriva lui X, in loc sa banuim/imaginam ca a votat cu altcineva, in alb sau chiar deloc? Deci nu in mod necesar “impotriva” cat mai degraba “nu pentru castigator”. Ceea ce nu e deloc totuna.

Diferenta e importanta in masura in care chiar dorim sa analizam sistemul pana la consecintele sale ultime. Se stie ca in eventualitatea existentei celui de-al doilea tur al alegerilor, niciodata restul de 80% nu si-ar da votul in totalitate urmatorului clasat. Poate ca s-ar imparti la jumatate sau nici nu mai conteaza cum, din moment ce turul doi nu mai exista, iar alegatorii vor fi stiind asta dinainte de a pune stampila si judecand in consecinta.

Nu cred ca mai e necesar sa aducem si argumentul alegerilor pentru primari sau presedinte, unde la fel de nereprezentati raman tot atat de multi cetateni. Si nimeni nu a mai facut niciodata o tragedie ca edilii, presedintii de consilii judetene sau presedintele tarii (aici s-a facut, totusi, ceva galagie!) sunt alesi de doar 20% din totalul persoanelor cu drept de vot. Repet, cand in Romania prezenta la vot oscileaza intre 30 si 40% mi se pare absurd si ipocrit sa exersezi spaime intelectuale in fata nereprezentativitatii alesilor si/sau cetatenilor. Sa iasa din casa 90%, sa demonstreze ca le pasa si atunci sistemul, indiferent care ar fi, le va reprezenta mult mai fidel interesele si nevoile.

Pe de alta parte, inteleg foarte bine motivul care poate trezi greata cand vezi ca USL a votat cu doua maini un sistem despre care pana mai ieri, cand era propus de fosta putere pe val – PDL, spunea ca reprezinta instaurarea dictaturii lui Basescu. E adevarat, o astfel de contorsiune a facultatii de judecata provoaca sila. Si totusi! Din nou! Ce altceva este politica daca nu incercarea permanenta de maximizare a sanselor si a puterii de catre cei care o detin sau vor sa o cucereasca? Metoda se practica la fel peste tot, de cand e lumea, doar ca prin alte parti mijloacele sunt ceva mai evoluate, institutiile functioneaza ceva mai bine si actiunile lor nu ricoaseaza atat de urat in cetateni.

Nu e o scuza si cu atat mai putin un argument pro. Dar constatarea acestui fapt conduce catre probleme si mai grave, ascunse in spatele eternelor interese de moment ale celor care fac legea (in toate sensurile posibile). Instabilitatea legislativa si fragilitatea institutiilor statului care se lasa in permanenta modelate si rastalmacite odata cu fiecare schimbare politica – ar fi una. Haosul legislativ – eternele modificari, completari si reformari din marilor domenii ale societatii nu sunt decat rezultatul ingustimii viziunii celor care le pun in practica. Sau le adopta, dar le suspenda dupa – ar fi o alta.

In sfarsit, a spune ca sistemul de vot majoritar nu este bun pentru ca in loc sa reduca numarul de parlamentari il creste, nerespectand astfel rezultatul referendumului din 2009, e un sofism cu aere de ipocrizie. Pai cat de reprezentati ne simtim de rezultatul acelui referendum aruncat de Traian Basescu pe piata ca si cum ar fi intrebat poporul daca vrea sa nu mai plateasca impozite si taxe? Daca ne simtim reprezentati, atunci nu mai putem spune nimic impotriva “uninominalului pur si dur”. E la fel de corect ca si rezultatul acelui vot suplimentar de pe langa primul tur al prezidentialelor.

O ultima intrebare interesanta ar fi ce e de preferat sa avem: majoritati puternice, asa cum e de presupus ca va furniza sistemul majoritar proaspat adoptat, sau majoritati fragile si contextuale, cum au dat ultimele sistemele de vot? Intr-o tara cu o democratie fragila oricine ar fi tentat sa spuna ca un echilibru intre partide e de preferat oricand unei majoritati absolute. Insa eterna ciondaneala, permutarile si reevaluarile tot mai dese intre tabere au produs ceea ce avem azi in fata ochilor – o Putere fara putere si o Opozitie care nu mai este in opozitie.

Un haos din care nu se mai stie cine detine puterea, cine e in opozitie si care e adevarata schimbare. Pe langa dezordinea ideologica – stanga-dreapta de la putere care se reflecta perfect in dreapta-stanga din opozitie – avem si haosul reformelor care se bat cap in cap cu socialul si functiile de baza ale statului. Ce poate aduce o majoritate absoluta? Nimic bun in principiu, in Romania, dar avand in vedere ca vorbim de USL, cea mai ciudata dintre struto-camilele din politica romaneasca, putem sa ne imaginam ca raul va fi inca tinut sub control de diversitatea intereselor din cadrul grupului.

Totusi, sistemul majoritar am putea spera ca va aduce o raspundere mai mare a votului. CUI il dam si mai ales daca alegem sa NU il exersam. Fie si doar pentru ca ar pastra in afara Parlamentului un alde PP-DD, Gigi Becali sau Vadim si tot ar fi un castig. Sa ne imaginam, daca tot am ajuns la aspectele pozitive, ca responsabilizarea electoratului ar putea sa conduca automat si la maturizarea clasei politice, tot prin responsabilizarea ei. Mai rar si-ar permite poate partidele sa trimita in lupta candidati fara sanse sau care nu au confirmat cumva, undeva.

Si nu in ultimul rand, cunoscand riscurile, poate ca si politicienii vor avea interesul sa introduca mai multa stabilitate in activitatea lor. Si mai ales sa lase ceva in urma lor.

Afișându-și, cândva, cu ostentație  prietenia cu profesorul Andrei Marga, astăzi, din stupide motive politice, unii sunt gata să-l acuze pe ministrul de externe de orice. Petrecerile date cândva în Washington în cinstea lui Andrei Marga s-au transformat în invitații nu tocmai subtile la sinucidere transmise aceluiași Andrei Marga.

Copertă & Copyright 2012 – ION BARBU

Iată la lucru și un aruncător profesionist de zoaie: ”a profitat de un scandal sexual la vârf, între activiști UASCR, și a luat-o de nevastă pe nepoata nomenclaturistului Ion Ursu, iubitul Elenei Ceaușescu.“ Suntem invitați să citim continuarea în numărul “de mâine”. De ce?

Între două cicluri electorale se lucrează în forță la mancurtizarea electoratului. La debutul unui ciclu electoral se fac ultimele retușuri la portretele candidaților manciurieni. Cine și când trebuie distrus cu orice chip e doar o chestiune de detaliu.

Ce noroc că azi ziarele au și ediție ”de print”, pentru timpul zilei, și ediție ”online”, ”de la miezul nopții”.

Noaptea din noi n-are odihnă; nici ziua, nici noaptea!

[Nota : Si da, raman la parerea ca Statele Unite ale Europei ar fi o formula nefericita. Nu mai poti ataca provocarile postmodernitatii cu armele modernitatii, asa cum au facut SUA in secolele XVIII- XIX. E, totusi, secolul XXI si, paradoxal, Europa – prin natura ei – e mai pregatita decat SUA sa faca fata unei lumi postmoderne. Aveti putintica rabdare si veti vedea.]

Bun, nici asta n-ar fi o problema daca nu ar fi investmantata in haina ideologiei anti-dreapta si, pe cale de consecinta, anti-americana ?!? Hotarati-va, oameni buni : e administratia Obama de stanga sau de dreapta ? Sau problema e ceva mai complicata si se pune in termeni de interes national ? Pentru ca daca se pune in termeni de interes national, iar nu de stanga-dreapta, avem o problema : tainul.

Ciprian Domnisoru scrie, bunaoara, mai jos ca Basescu « da tainul americanilor » si nu reprezinta, de fapt, interesele Romaniei ci ale marilor corporatii din SUA, Israel, etc. Acuzatia e extrem de grava si se cuvine tratata cu toata seriozitatea. S-o reformulam, asadar, pentru o mai buna intelegere. “It’s a jungle out there”, vorba americanului. O jungla imbracata in costume, cu genti diplomat, ba chiar cu diplomati (sic), dar o jungla, pentru ca deasupra eu nu se mai afla nimeni si nimic. Nu degeaba Hobbes si Locke au comparat situatia internationala cu « starea naturala » in care fiecare face ce vrea (si ce poate). Aici macar au avut dreptate.

Fiecare tara are interese : geostrategice, economice, etc. Fiecare tara incearca sa si le protejeze cum se pricepe (si cum poate) mai bine. Unii pot mai mult, altii se pricep mai bine, altii le au pe amandoua. Obiectiv vorbind, Romania poate relativ putin la scara mondiala, ceva mai mult la scara Europei, asa ca ramane un singur termen al ecuatiei la care se poate lucra : priceperea.

Daca-i asa, Basescu poate fi acuzat de doua lucruri : (1) ca e platit de interesele straine ; si/sau (2) ca e nepriceput. Acuzatia (1) a fost sugerata printre randuri in repetate randuri de catre USL – iar Ciprian Domnisoru nu face exceptie. Cum, insa, n-avem timp sa ne ocupam de teorii conspirationiste care-ti fac parul maciuca dar pentru care nu avem nici umbra unei dovezi, nu ne ramane decat acuzatia (2) – lipsa de pricepere.

Sa o analizam : Pentru a decide gradul de pricepere al cuiva e necesar sa vedem (a) daca si-a atins obiectivul propus ; (b) daca obiectivul propus putea fi atins altfel, mai usor si mai bine. Sa zicem ca vine un mester sa-mi repare toaleta. Vreau sa vad (a) ca si-a atins obiectivul, i.e., a reparat toaleta si (b) ca alt mester n-o putea face mai bine si mai ieftin. Simplu, nu ?

La punctul (a) e mai greu sa spui ca Basescu nu si-a atins obiectivele pe partea relatiei cu SUA: parteneriatul SUA-Romania a fost dublat de parteneriatul SUA-Europa in cadrul NATO (SUA platesc 75% din cheltuielile aliantei). Pe partea relatiei cu UE, vedem maine. Ramane, asadar, (b) – tainul. Am platit prea mult ? Ar trebui sa stim daca se putea mai putin. Nu stim. Puteam sa nu platim defel ? Daca suntem oameni mari, iara nu copii razgaiati, intelegem ca raspunsul poate fi doar « nu ». Nici un mester nu-ti repara toaleta daca nu-i dai tainul. Repet : e o jungla. In jungla nu traiesc inorogi binevoitori care lucreaza pe gratis. In jungla se plateste un tain. Puteam plati un alt « mester » care sa faca treaba mai bine si mai ieftin ?

Pana la urma aceasta e intrebarea – care alt mester ? Ca mie imi mai vin in minte doar doi: Rusia si China. Haideti sa nu ne mai ascundem dupa degete : avem o toaleta ce se cere desfundata. Ce mester chemam si cat suntem dispusi sa platim ?

Argumentele împotriva “uninominalului pur” le puteţi găsi expuse pe larg într-un interviu de ieri cu Cristian Pârvulescu. Pe scurt, este vorba de faptul că aleşii naţiunii vor reprezenta naţiunea în şi mai mică măsură decît o fac acum, că este pusă sub semnul întrebării egalitatea votului şi că sînt introduse perturbări grave în dinamica sistemului de partide. Dar măsura este menită, mai ales, să crească artificial scorul USL (teoretic poate chiar să îl dubleze) şi să elimine PDL de pe scena politică.

Dar poate că ceea ce ne spune cel mai mult despre “uninominalul pur” este tocmai această denumire eronată, încă folosită pe larg, chiar şi acum, în locul denumirii corecte de “sistem majoritar”, în cazul nostru într-un singur tur de scrutin. Ne spune cel mai mult despre acest sistem în sensul în care el este doar un mijloc de promvoare a intereselor partidelor mari aflate la guvernare, şi care au ales denumirea frumoasă, cea cu fantasma populistă a cetăţeanului care îl trage aspru de mînecă pe parlamentarul ales nominal, şi nu pe listă (ceea ce, desigur, nu s-a întîmplat pînă acum).

Pe lîngă că, acum, a adoptat sistemul pe care îl propunea PDL înainte (cînd era sus în sondaje), USL a renunţat şi la reducerea numărului de parlamentari, pe care înainte o susţinea cu îndîrjire. PDL, evident, nu mai agreează majoritarul, dar fiind în opoziţie îşi permite să o dea cotită şi să pretindă că ei ar vrea, dacă…, dar ce să vezi, nu vor ăştia de la putere…

Cei de la putere nu o mai dau cotită, o dau dur de tot, că de aia sînt la putere, ca să-şi permită. Şi ca să deterioreze şi mai rău ideea de reprezentare, USL mai adaugă la comicii involuntari de la minorităţile naţionale din Parlament (care astăzi au votat cu sistemul majoritar într-un tur doar ca să demonstreze cît de greşită e ideea!!!) alţi falşi reprezentaţi ai minorităţilor, desemnaţi (era să zic aleşi… nu vor fi aleşi, vor fi pur şi simplu puşi cu mîna) din judeţele în care o minoritate depăşeşte 7% din populaţie.

Noua prevedere este o mită pe faţă pentru UDMR, pentru a compensa în judeţele în care aceasta nu va mai obţine reprezentanţi în sistemul mixt de pînă acum. O mită care deja funcţionează, pentru că, deşi UDMR a continuat să protesteze de faţadă, tonul ei faţă de sistemul majoritar s-a îmblînzit enorm.

Noua prevedere este, însă, şi de un rasism foarte calculat şi afişat ca atare, fără jenă. Deputatul PSD Florin Iordache a explicat că toate minorităţile care depăşesc 7% într-un judeţ vor primi un reprezentant în Parlament, dar, <"Din datele statistice care le avem noi comunitatea rroma nu depaseste in niciunul din judete peste 7%", a conchis Florin Iordache.> (aici)

Nu voi vota în viaţa mea în acest sistem electoral pervers, care promite votanţilor putere dar care nu face decît să le ia şi puţina putere pe care o mai aveau. Decît vot inutil în acest sistem care va permanentiza rotaţia la putere a două partide mari (sau 2 şi jumătate) scăpate de sub control, mai bine vot alb. Poate cineva va înţelege la un moment dat mesajul.

Urmarea acestui nefericit “incident” este pierderea a 100 de milioane de euro în acest an şi a 1,1 miliarde de euro anul viitor. Din cauza calendarului absorţiei, deficitar din cauza “accidentelor” repetate, aceşti bani nu vor mai fi decontaţi de Comisia Europeană. Este foarte posibil ca o parte din ei să fie achitaţi de statul român din moment ce în timpul întreruperii din primăvară, la acelaşi program, statul a continuat să plătească ceea ce Bruxelles-ul nu verificase încă.

Din cauza titlurilor pompoase – auzi colo “Dezvoltarea Resurselor Umane”, a ghidurilor stufoase, a verificărilor şi para-verificărilor, a sesiunilor de audit şi a inspecţiilor de tot felul, a ştampilelor şi a aprobărilor variate,  fondurile europene au ajuns să  fie văzute în România ca un fel de scriere hieroglifică,  iar cercul iniţiaţilor, al celor care ştiu în bună măsură despre ce e vorba, cu un fel de cabală, inaccesibilă muritorului de rând,  reporterului obişnuit sau unui ziar sau post de radio sau tv oarecare. Şi asta, în ciuda faptului că fiecare program european alocă sume consistente pentru comunicare. Dar în ce înseamnă comunicarea în România?!  Vorbe goale, fără ţintă, fără cercetare sociologică,  fără muncă de teren sau mari campanii media.

Copleşiţi de interminabilele conflicte ale regimului Băsescu, ba că e reîmpărţirea administrativă, ba că e Constituţia, ba că sunt serviciile, copleşiţi de împărţirea funcţiilor publice pe criterii politice şi a mediei pe aceleaşi criterii, şi politicienii şi jurnaliştii din România înregistrează în aceste zile un eşec uriaş. Iar aici un loc de frunte îl ocupă televiziunea română, care liberă de orice constrângeri comerciale, ar fi putut să vorbească mai clar şi mai apăsat despre aceste multe miliarde de euro care ne scapă acum printre degete.  Vi s-a întâmplat vreodată să nimeriţi la emisiunile TVR pentru fermieri? Dacă da, aţi uitat cu siguranţă. Sunt atât de proaste încât precis aţi schimbat imediat canalul.  Abordarea sare dintr-o extremă în alta: sau sunt emisiuni foarte tehnice unde vreun secretar de stat încremenit în minister de ani în şir (datorită succeselor fulminante, desigur) îşi justifică longevitatea pe funcţie folosind fraze cât mai alambicate, fie vreun fost maestru de ceremonii eşuat în industria divertismentului şi  reşapat pe fonduri UE le vorbeşte ţăranilor pe silabe de parcă ar fi o adunătură de tolomaci, nu pur şi simplu nişte oameni maturi şi întregi la minte care au nevoie de informaţie.  În opinia mea, singurele care spală obrazul  TVR sunt jurnalele de ştiri, şi mai ales cele de pe TVR 2. În rest, pauză… şi public  şi privat.

Cât despre politicieni, câţi din cei care se laudă cu studii de master şi doctorat s-au apucat să afle ce sunt acelea fonduri structurale,  cum intră banii  în ţară, care este circuitul lor, unde este gâtuit acest circuit şi de ce. Şi dacă există astfel de politicieni  câţi  sunt la curent cu toate acestea şi din alte motive decât propria  afacere sau  afacerile oamenilor de casă? Şi dacă există şi astfel de politicieni, adică unii  care să-şi  planifice cariera şi  pentru dincolo de 2012, câţi dintre aceştia au vorbit? Câţi dintre ei au sesizat DNA sau parchetele locale dacă era cazul? În schimb, toată lumea plânge pe umerii pensionarilor săraci, a copiilor cu părinţii plecaţiîn străinătate, şi mamelor care se îmbolnăvesc şi mai rău decât la sosire în spitalele murdare. Pe scurt, iar vorbe goale, lacrimi  de crocodil şi de făcut ceva, ioc.

Să ai la dispoziţie  19 miliarde de euro în 7 ani şi  să fii pe cale să pierzi jumătate într-o ţară în care ai tăiat salariile medicilor şi  profesorilor pentru 2,2 miliarde de euro pe  an, iată un tablou demn de toată batjocura şi  râsul lumii. România e ca gărgăriţa din  “Rapsodiile de toamnă”  care îşi căuta bărbatul dispărut: “L-a găsit sub trei grăunţe,/ mort de inaniţie/ Şi-acum pleacă să anunţe/ cazul la Poliţie”.  Să mori de foame cu mâncarea în spinare  aşa se usucă şi economia românească din lipsă de bani, dar cu banii neatinşi în conturi la Bruxelles. Şi prinde orbul, scoate-i ochii, cam asta ar fi morala.

Din fericire,există şi  semne bune.  Cunoscutul Viorel Hrebenciuc a vorbit săptămâna trecută la televizor despre fonduri europene. Credeţi-mă, e o ştire! După ani în care cei mai influenţi politicieni, ignoranţi,  au evitat subiectul, tema a devenit una prizabilă politic. Nu cred că domnul Hrebenciuc a devenit peste noapte expert în fonduri europene. Probabil că nici n-ar fi cazul. Dar e un bun barometru. Dacă Viorel Hrebenciuc face declaraţii despre fonduri europene se cheamă că tema a intrat în main stream, adică  pe culoarul principal al politicii. În sfârşit!

Ştiu la ce vă  gândiţi acum. Şi eu mă gândesc la acelaşi  lucru. Dar banii sunt atât de mulţi încât ajung pentru toţi.  Pot să ajungă chiar şi la adevăraţii destinatari.

Cînd a izbucnit scandalul cu Neluţu Botiş, ministrul Muncii care i-a dat fonduri europene soţiei sale, încît a plecat Neluţu cu coada între picioare din guvernul Boc, Monica Macovei nu i-a cerut premierului să plece şi el. Monica Macovei nu i-a cerut lui Boc să-şi ia tălpăşiţa nici cînd secretarul de stat, Silviu Bian, a fost prins luînd mită şi arestat. Sînt cumva abuzul în serviciu şi declaraţiile false (Botiş) sau luarea de mită (Bian) mai puţin grave decît plagiatul?

Monica Macovei a tăcut şi cînd Curtea Constituţională a decis că guvernul Boc le-a luat ilegal din bani pensionarilor şi n-a protestat nici cînd ministreasa Muncii din guvernul Ungureanu a declarat că va perpetua cel puţin o lună această ilegalitate, deşi ca fost ministru al Justiţiei M.M. ar fi trebuit să-l someze pe MRU să-şi facă bagajele pentru anunţul infam al ministresei, cît şi pentru lipsa lui de reacţie.

Monica Macovei, care urăşte pe bună dreptate plagiatul şi pe plagiatori, n-a spus un cuvînt cînd Laura Codruţa Kovesi – care e, orişicît, procuror general al României! – a fost acuzată de plagiat, cu probe cît se poate de clare. E dreptul ei să tacă, dar cînd, ca acum, tăcerea Monică Macovei e selectivă, cum rămîne cu atitudinea ei radicală, de apărătoare a justiţiei? Sau radicalismul ei nu mai funcţionează cînd e vorba de oameni numiţi de Traian Băsescu?

Am avut toată încrederea în Monica Macovei cînd, dezamăgită de PDL, o bătea gîndul să înfiinţeze un alt fel de partid. E treaba ei că a renunţat, la fel cum tot treaba ei e că acum face campanie electorală pentru PDL. Dar, cum bine ştie şi ea, cînd eşti parte, nu mai poţi vorbi ca din instanţă.

Ambasadorul Gitenstein a avut de altfel o perioadă intensă de lobby . Într-un interviu pentru falimentara TVR Info, Gitenstein relua tema achiziționării de către România de avioane F-16: “….it needs to move to a next-generation fighter and we want to help Romania get there”. („…[armata română]… trebuie să se indrepte catre avioane de luptă moderne si noi vrem sa ajutam Romania in acest sens”)

Aventurile militare ale României nu au limite: baze de rachete, exerciții în comun cu Israelul, operațiuni în Afghanistan, Libia şi Irak. Ce primeşte România în schimbul faptului că este în pluton? Industria românească de armament ajungea la un miliard de dolari înainte de 1989. Deşi România a participat în toate misiunile americane/NATO, exporturile româneşti ajungeau la 123 de milioane de euro în 2010, jumătate din cât exportau bulgarii. România nu a capitalizat în privința exportului de armamente faptul că a participat în toate operațiunile posibile şi a devenit membru NATO.

Băsescu nu reprezintă de altfel vreun interes românesc.  În loc de a justifica pentru public participarea României în programul de achiziționare de drone americane, a dat un răspuns manipulator în stilu-i caracteristic: deşi România poate nu va creşte taxele pentru a plăti pentru drone, va lua banii de la sănătate şi educație, aşa cum îi place lui Băsescu să facă. În privința misterului „nu pot confirma, nici infirma”, preşedintele a vrut să ocolească subiectul şi să creeze falsa impresie că acel contract reprezintă vreo grozăvie secretă pentru siguranța României.

Un alt “succes” al vizitei lui Băsescu  este că va procopsi România cu o delegație de exportatori de la Caterpillar, John Deere şi Monsanto. Senatorul republican Lauzen a anunțat că a aranjat o delegație comercială după întâlnirea pe care a avut-o cu Băsescu. Misiunea economică “va fi coordonată de ambasadorul român în SUA Adrian Vieriță în anul următor, a anunțat Lauzen” (sursa).

Dacă parteneriatul strategic al lui Băsescu cu SUA nu s-a materializat încă în achiziționarea de F-16 ci doar în Monsanto, Chevron şi Bechtel (de altfel Băsescu n-a ratat ocazia să se întâlnească în SUA  cu vicepreşedintele Chevron), un alt membru marcant al PD-L, Constantin Dudu Ionescu, reprezintă ca manager interesele firmei israeliene ELBIT în România, firmă care de altfel a păpat 500 de milioane de dolari pentru retehnologizarea MIG-urilor şi alte contracte cu armata română, citiți aici.

Trebuie să îi dăm dreptate lui Băsescu: nu putem infirma nici confirma comisioanele şi şpăgile din contractele de armament, în schimb despre participarea României la cumpărarea de drone putem citi liniştiți pe Reuters dacă preşedintele se face că nu ştie.

Apar azi şi ştirile și comentariile despre declaraţiile unui eurodeputat polonez care spune nici mai mult nici mai puţin decît că şi în Bârlad şi prin Bulgaria manifestaţiile anti-Chevron sînt făcute de ruşii de la Gazprom – care sînt interesaţi să păstreze dependenţa Europei de gazul lor. Metodele ar fi aceleaşi: preoţi, foşti ofiţeri folosiți ca agitatori etc…

Frumos tăvălug de scenarii, propagandă retro, paranoia.

Despre raportul eurodeputatului Boguslaw Sonik (făcut ca să contracareze un alt raport, german, mult mai sceptic în legătură cu exploatarea gazului de şist – despre întreaga istorie a raportului, aici) în care recomanda nereglementarea exploatării gazului de şist, un critic polonez rezumă foarte bine:

“Mr Sonik has resorted to the use of Cold War rhetoric, accusing Russia’s Gazprom of spreading fears about shale gas,” Wenonah Hauter, executive director of Food & Water Europe, said in a statement. (sursa)

Dilema pe scurt:

Dar în unele ţări din UE, interdicţia gazului de şist poate favoriza poziţia Gazprom. În Bulgaria, moratoriul a fost introdus chiar înainte de viitoarele negocieri asupra gazoductului South Stream, din Rusia. Gazprom încearcă de altfel să convingă România să fie legată de această infrastructură. Iar în ceea ce priveşte moratoriul ceh, acesta va fi în vigoare până la sfârşitul lucrărilor pentru gazoductul de legătură cu Nord Stream, cel pe sub Marea Baltică [între Rusia şi Germania]pe cale de a fi construit întocmai în Republica Cehă. (sursa)

Întrebarea mea e dacă nu cumva e mai logic să facem legătura între graba teribilă de liberalizare a preţului gazului (cerută de FMI și de alții de la centru) şi exploatarea gazului de şist. Dacă tot e să facem scenarii măcar să-l alegem pe ăla clar care e cu bani şi cu trafic de influenţă pe faţă. Nu să căutăm agitatori printre bîrlădeni şi printre fețele bisericești.

Toată chestiunea scutului anti-rachetă, citem ieri un specialist tot aici, readuce un proiect abandoant din Războiul rece, considerat acum vreo 40 de ani prea costisitor.

Cold war is back, se poartă, e la modă, e cool. Nu se mai bat pe spaţiul cosmic, ci Chevron se bate cu Gazprom. Iar la Bârlad spionii infiltraţi agită moldovenii cu miile. Băsescu se bate cu Marga tot pe marginea SUA-Rusia. Nimic mai îngrijorător decît propagarea mondială şi locală a scenariilor prosteşti – sînt mai eficiente decît orice.

Dacă nu ar fi venit lovitura de stat din decembrie 1989, care i-a propulsat în fruntea reorganizării cadrelor PCR pe inginerii Iliescu şi Roman, tînărul Victor Ciutacu ar fi ajuns, probabil, unul dintre inginerii sau dintre activiştii de partid care ar fi contribuit din plin la expansiunea maşinăriei care transforma, cu un uriaş consum de energie, minereul de fier direct în fier vechi. Lovitura de stat a inginerului de la ape a schimbat însă destinul celor mai mulţi dintre foştii viitori ingineri, aflaţi tocmai atunci pe banda rulantă a fabricilor de ingineri. Unul dintre aceste destine schimbate este şi cel al lui Ciutacu, pe care nu cred că greşesc dacă îl numesc academician-inginer, din moment ce are şi diplomă de inginer şi este şi profesor la (Intact Media) Academy. Pînă la a putea fi numit academician-doctor-inginer mai e doar un pas. Un pas mic pentru Ciutacu, dar mare pentru omenire. Probabil că încă n-a găsit pe cine să omenească pentru a fi făcut şi doctor.

CV-ul lui Ciutacu pare însă mai stufos chiar decît un cazier de multirecidivist vieţaş, aşa că nici nu-mi propun să-l aflu. E suficient că am auzit că se declară geniu, pe propriul lui blog, şi că a reuşit geniala performanţa de a obţine o locuinţă socială ieftină, aşa încît să-i rămînă bani şi de un BMW scump, cu care să meargă la jobul lui de bugetar prost plătit, de consilier într-un minister. E ceva, pentru un inginer reşapat!

(De)formatorul de opinie Ciutacu s-a reşapat singur ca inginer, într-o emisiune în care vorbea despre proştii din guvernele Boc, care cică n-ar şti în ce se măsoară debitele de apă. Cred că de vreo patru-cinci ori a repetat domnul academician-inginer Ciutacu că debitele se măsoară în metri cubi şi tot de atîtea ori a repetat că el însuşi are o diplomă de inginer…

Cu asemenea cunoştinţe ca ale lui Ciutacu, nicăieri în lume nu poţi ajunge inginer. Nici măcar în România de azi nu mai poţi lua bacalaureatul dacă nu ştii că debitele se măsoară în metri cubi pe secundă (sau minut sau oră sau an sau secol sau orice altă unitate care exprimă timpul) şi că în metri cubi se măsoară volumele. Sper că în România de mîine nu se va mai putea trece nici măcar de clasa a VII-a fără a şti în ce se măsoară debitele.

Că tot am ajuns la măsurători, prostia propriu-zisă se poate măsura, oarecum, prin teste de IQ. Însă dacă cineva şi-ar propune să măsoare prostia fudulă, prostia insuficientului care afişează suficienţa, o foarte bună unitate de măsură ar fi ciutacul. În ciutaci s-ar putea măsura, de exemplu, debitul unor vorbe, grele de prostie fudulă, ca acelea în care, arborînd o morgă de academician-inginer, repeţi la nesfîrşit că debitul se măsoară în metri cubi…

În final, le propun postacilor USL să-şi testeze perspicacitatea rezolvînd următoarea problemă: dacă instalarea camerelor video la examenul de bacalaureat a arătat că promovarea se făcea prin fraudă într-o proporţie de circa 50%  atunci cînd nu erau camere şi dacă Ecaterina Andronescu e contra supravegherii video, atunci cîţi ciutaci are fosta ministreasă a educaţiei?

PS. Celor care nu sînt în stare să rezolve singuri această problemă le recomand să caute în continuare soluţia pe plantaţia lui Dan Voiculescu, acolo unde se găseşte cea mai mare densitate de ciutaci din toată media noastră. De altfel, pe respectiva plantaţie, ciutacii oferă soluţii pentru orice.

Victor Ponta l-a tocat un pic pe Emil Boc, la Cluj, zicînd că  fostul premier a fost cel mai umil executant al ordinelor preşedintelui Băsescu şi aşezîndu-l pe primul loc în topul celor mai caraghioşi prim-miniştri ai României. La partea cu obedienţa lui Boc, ca s-o zicem mai pe ocolite, Ponta are dreptate, dar în privinţa caraghioslîcului să nu uităm de un Manea Mănescu, al cărui nume fusese dat căţeilor chinezeşti care dădeau din cap în automobile sau de un Nicolae Văcăroiu care patru ani i-a făcut pe ziarişti să se întrebe ce voia să zică în timp ce cuvînta şi-şi mîngîia frizura.

Acelaşi Ponta i-a făcut de doi bani pe miniştrii Muncii, Botiş, Lăzăroiu şi Sulfina Barbu, acuzîndu-i de prăduirea banului european şi autohton prin contracte pe ochi frumoşi de partid şi cu salarii de se sparie gîndul şi-a anunţat că s-ar putea să nu mai vadă România finanţări europene anul ăsta şi în 2013 din cauză că s-a prins Europa că i se toacă banii pe sub uşă. L-a contrazis pe Ponta comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, care a zis că nu ne-am afla în primejdie să nu mai vedem bani comunitari în acest an. Totuşi, pînă să deschidă gura premierul despre acest subiect, l-am auzit şi pe ministrul Leonard Orban cum zicea că s-ar putea să ne închidă UE robinetul cu euro din cauza dubioşeniilor de pe la noi.

În sfîrşit, Ponta a continuat capitolul Traian Băsescu. A anunţat din nou, de astă-dată oficial, că va cere Parlamentului să se exprime asupra calităţii preşedintelui de reprezentat al României la Bruxelles, cu sublinierea că dacă Băsescu se va duce miercuri la întîlnirea informală a liderilor din ţările UE nu se va reprezenta decît pe sine. Asta de bine ce Băsescu tocmai a spus la Chicago că politica externă e treaba lui, fără să răspundă fineţurilor diplomatice ale lui Ponta, că politica noastră internă e cea care se discută, de fapt, la Bruxelles.

La rîndul lui, Crin Antonescu a zis, prevenind asistenţa că nu mai ştie ce cuvînt să găsească despre prestaţia de la Chicago a lui Traian Băsescu: „Mie mi se pare că noi, românii, nu putem fi reprezentaţi în acest mod mîrlănesc.” Acuma, dacă-l ataci pe preşedinte, şi nu fără temei, la atitudine şi comportament, ca lider al puterii e bine să mai cauţi în sertarul cu vorbe, ca să arăţi şi astfel că îţi repugnă mîrlănia.

P.S. S-au terminat deputaţii pesedişti de l-a propus Victor Ponta tocmai pe Viorel Hrebenciuc pentru funcţia de vicepreşedinte al Camerei? Nici n-a apucat lumea să uite de Corina Dumitrescu şi Ioan Mang că a venit propunerea asta, şi mai involuntar chisnovată. Chiar dacă Victor Ponta e mai de curînd preşedintele PSD, nu s-a găsit nimeni din partid să-i spună că la un moment dat presa numea „hrebenciuc” unitatea de măsură a corupţiei autohtone?

Pentru că peste tot există un mare favorit, primarul în funcţie. Cel de pe locul doi în sondaje are o misiune cu atît mai grea cu cît apar şi alţi candidaţi cu pretenţii. Într-o luptă cît de cît strînsă să zicem, principala problemă e că votul anti-primarul actual se poate fărîmiţa în diverse opţiuni – mult mai rar este fărîmiţată opţiunea pentru puterea deja prezentă. Aşa că prin satele şi oraşele patriei se poartă negocieri dure pentru cumularea unor voturi.

Simplu spus: eu candidatul X-ulescu cu 3% mă retrag înainte de publicarea numelui meu pe buletinul de vot şi atunci votul merge către challengerul mai serios. Numai că pentru asta trebuie să primesc şi eu ceva, nu? Cel mai sigur bani, că pe vremurile astea…

Candidaţi care strîng 1-2-3, chiar spre 10 procente, îşi negociază retragerea cu primii doi competitori atunci cînd aceştia au scoruri apropiate. Practic se încearcă stabilirea unei confruntări de tip “turul doi” dar de data asta contra bani şi privilegii. Va fi un fenomen sau vor rămîne doar încercări? Vom avea răspunsul peste cîteva zile cînd va începe publicarea numelor candidaţilor. Cu cît dispar mai mulţi, cu atît vom avea indicatorul succesului în negocieri de culise.

Pârvulescu

Prima parte a interviului cu Cristian Pîrvulescu  pe criticatac.ro aduce în faţă problemele care apar cu uninominalul pur în cazul primarilor, dar mai ales aberaţiile care se nasc din legea pentru parlamentare care va fi votată mîine la Camera Deputaţilor, for decizional.

Suntem în plin  feudalism, un preşedinte de consiliu judeţean se mută cu vasalii săi de la un suveran la altul. Este o relaţie de vasalitate, dar oamenii aceştia nu pleacă singuri, pleacă cu suflete cu tot. Alegătorii nu devin altceva decât simpli prizonieri electorali ai unor primari. Ar trebui sunată goarna democraţiei în momentul ăsta, alegătorii nu mai sunt liberi. Când îţi pleacă preşedinele Consiliului Judeţean Caraş Severin cu 30 de primari şi cu alegătorii lor, înseamnă că de fapt ai o mare criză democratică. Oamenii aceia nu au alternativă.

Speranţa e iar la Curtea Constituţională:

Tactic discutând este foarte posibil, chiar probabil, ca la Curtea Constituţionala această lege sa fie declarată neconstituţionala şi asta nu e o simplă ipoteză: în negocierile pe care în 2008 le purtam cu partidele politice pe tema reformei electorale, din care a rezultat un proiect de lege (care nu este legea actuala, ci legea pe care Tăriceanu şi-a asumat răspunderea şi care a fost în final aprobată de Parlament şi respinsă de Curtea Constituţională din cauza a două articole), în discuţiile acelea reprezentanţii partidelor spuneau: nu putem aplica un sistem majoritar pentru că va fi declarat neconstituţional.

Parlamentarii funcţionează ca lobbyşti. Pârvulescu crede că prin acest sistem se ratează complet misiunea fundamentală a Parlamentului: negocierea pentru un consens în interes general.

Ei ar vorbi de coerenţă, dar marea problemă e că aceşti parlementari deja au dovedit după 2008 că nu mai pot promova politici nationale, că singurul lor interes e să găsească bani pentru primarii care le aduc voturi, pentru preşedintele Consiliului Judeţean, dacă sunt membri ai aceluiaşi partid. Parlamentarii sunt pâna într-atâta controlaţi la nivel local încât primarii pot face şi desface parlamentari, situaţie anormală pentru că Parlamentul e o reprezentanţă naţională. În momentul de faţă mă gândesc chiar că o listă naţională ar fi mai de dorit decât o listă judeţeană, pentru că ar asigura prezenţa unor parlamentari care să reprezinte şi interese naţionale. Noi nu mai avem interese naţionale, parlamentul nu e altceva decât o instituţie prin care primarii fac lobby prin intermediul parlamentarilor.

Teatru bun

Am văzut Sub Pământ. Foarte bun spectacol. Vînați-o pe unde puteți, o să se joace și la Petroșani și să sperăm că revine și pe aici.

Spectacolul Sub Pământ are la bază o cercetare în Valea Jiului, coordonată de Mihaela Michailov (dramaturg), Vlad Petri (fotograf), David Schwartz (regizor). Cercetarea a avut mai multe direcţii – ateliere, discuţii libere şi interviuri cu mineri, soții de miner, pensionari, paznici de mină, lideri de sindicat, oameni care trăiesc din furtul de cărbune, copii.
Sub Pământ este un spectacol-arhivă de povești-mărturii ale unor comunități pe cale de dispariție. Spectacolul îşi propune revalorizarea poveştilor, problemelor şi culturii unor categorii sociale deseori ignorate în teatrul românesc după 1989 – comunităţile muncitoreşti.

text preluat de pe stelian-tanase.ro

A debitat multe prostii şi neadevăruri pe diverse teme. Iată una.  În spusele sale România pare a fi, cel puţin sub aspectul dreptăţii, paradisul pe pămînt, o ţară cu libertăţile cetăţenesti garantate, unde nu există magistraţi şi procurori care iau şpăgi, unde nu se trîntesc procese. Nu se amină la infinit sentinţe, nu sunt protejaţi cei cu bani şi putere, nu se arestează nimeni fără probe, nu se ascultă telefoanele nimanui, blabablabla. Dar iata ce a spus ca să vă miraţi singuri de ipocrizia prezidenţială. Citez :

“Eu cred că sunt şi lucruri ireversibile în România, ca spre exemplu libertatea pe care a început-o să o simtă justiţia, pentru că am protejat-o de orice fel de ingerinţă. (…) Sunt lucruri care nu mai pot fi date înapoi. Nu mai poţi să dai ceea ce românii au învăţat că se poate, nu mai poţi să îi spui românului astăzi că nu are dreptul la justiţie, că las că în justiţie spunem noi ce să facem, noi partidul. Nu mai poţi să pui instituţii în subordinea partidului, un lucru extrem de important. Va fi imposibil să mai pui azi Parchetele la dispoziţia partidelor. Vă aduceţi aminte de şedinţele de la PSD unde domnul Năstase spunea cum să îl ancheteze, să îl aresteze pe Băsescu, erau stenogramele acelea…Nu se mai poate azi, Înalta Curte de Casaţie nu mai poate fi pusă la dispoziţia partidului care guvernează, iar dacă vor încerca, cei care sunt acum până la alegeri la putere, vor constata că nu se mai poate. Deci părerea mea este că, indiferent cine ar veni la putere, lucrurile nu mai pot fi date înapoi. Singura deosebire poate fi dacă merg mai repede sau mai puţin repede, dar merg în direcţia bună. Aceasta este convingerea mea ca om care ştie dedesubturile statului român şi intimitatea lui”, a susţinut Băsescu.

Bine zis! Aferim! Justiţia română este controlată de puternicii zilei, preşedinte, servicii, membrii ai guvernului, oamenii cu bani. Este subordonată intereselor financiare ale statului, cînd dă decizii halucinante,de ex cu salariile profesorilor neonorate de guvern. Este la cheremul liderilor partidelor mai ales cînd sunt la putere. Numirile se fac aşa, dosarele se ascund sau se cercetează cf unor telefoane venite de sus. Sentinţele se dau la fel. Băsescu este un campion al folosirii şi manipulării Justiţiei în scopuri proprii. Să amintesc aici arestarile unor oameni de afaceri, procesele blocate la comandă politică ? Apar de pe coridoarele Justitiei aşa zise stenograme şi fragmente de dosare.

Imaginea pe care o dă acum Basescu justiţiei ”lui”nu are nici o legătură cu realitatea şi adevărul. Dacă undeva actul de justiţie este curat, corect, asta se întîmplă pentru că mai există şi judecători care nu se lasă intimidaţi, cumpăraţi, au competenţa necesară. Sunt unii care îşi apără cu demnitate onoarea lor şi a profesiei. Dar asta se întîmplă în ciuda amesteculului Băsescu şi nu datorită lui. Băsescu nu a făcut decît să oficializeze   subordonarea Justiţiei Cotrocenilor iar acum spune bazaconii cui se nimereşte să-l asculte.

Şi le-a zis dumnealui rumânilor ce-l întîmpinară că tot el e alfa şi omega treburilor din afară. Iară cînd reiz-efendiul de la Bucureşti, acela Marga, s-a ridicat a vorbi, au întors Traian sin Băsescu ochii de la dînsul, căci nu-l avea la lingurea de cînd auzise că poartă vorbe necuvioase despre dînsul. Şi s-a dus de s-a amestecat cu rumânii, să le spuie vorbe frumoase, ocolind a rosti numele marelui vornic. Şi le-a zis că două ofuri mai avea în treburile domesticeşti pînă să i se împlinească sorocul în fruntea ţării şi mai căta pieziş la acel Marga, ce-i stătea ca un  ghimpe la suflet.

Şi cugeta dumnealui cu părere de rău la buna rînduială veche cînd numai un deşt să fi ridicat şi l-ar fi lipsit arnăuţii pe acesta reiz-efendi din alai şi l-ar fi dezbrăcat de caftan, ruşinîndu-l în faţa prostimii. Şi gîndind astfel a rostit cu amărăciune, pentru sine, vorba filosoficească de-o auzise la nişte ţuţări de-ai săi, mai şcoliţi: O, tempera…!

3. Liberalizarea gazelor. Un subiect spinos tranşat rapid cu o ştire: nu se mai amînă, se face. De ce? Aşa au zis FMI şi Comisia Europeană. Lovitura va fi grea.

Tristeţea e că astfel de ştiri mai vin la pachet în media şi cu tot felul de abordări utopice despre “alternative” – noi chestii de pus în apartament. De la moda centralei, la moda panoului solar pare să nu fie decît un pas. Mult mai corectă ar fi discuţia reinventării încălzirii centralizate, acolo unde se mai poate. Dar nu o facem, pentru că centrala termică de cartier este, se ştie, ceauşistă. Mai bine dăm drumul la robinet şi facem hidrocentrale mici în chiuvetă.

2. Gittenstein s-a depăşit pe sine. Indicaţii de business, justiţie, apărare. Ce să cumpărăm, de la cine, cum trebuie să ne comportăm. Există o tradiţie a declaraţiilor intruzive ale ambasadorilor SUA. Şi o serie de mistificări despre miracolul liberalizărilor şi exploatărilor “transparente”. Gittenstein a stabilit un nou maximum de tupeu tolerat cu mărinimie de politicienii români de la vîrf.

1. NATO. Politica externă înseamnă anunţuri: vom face aia, vom trage cu racheta acolo, vom trimite trupe dincolo, asta e. “Scutul antirachetă” este însă un proiect care stîrneşte mult mai multe îndoieli decît vrea puterea să pară. Bătălia Băsescu-Marga, SUA-Rusia, e de un amatorism dureros.

Scutul antirachetă este chestionat serios (o analiza buna aici). Criticii vorbesc de cheltuieli inutile, de vulnerabilităţi inevitabile şi de răsucirea lui Obama (nu era de acord iniţial, dar după cîţiva ani şi-a schimbat părerea). Tensiunile cu Rusia erau anticipabile şi inevitabile în momentul în care vii cu soluţii de apărare specifice războiului rece.

Smart defence sună pentru multe state europene într-un singur fel: lovitură grea la adresa propriilor industrii de apărare în favoarea industriei de armament americane. România n-are probleme: vrem SUA şi gata, după spusele preşedintelui.

Aşa cum spune Cristian Teodorescu, doamna Kovesi ar putea avea scuza morală a ignoranţei, dar ceea ce a făcut ea tot plagiat se numeşte, aşa că o scuză legală nu poate avea. Conform legilor în vigoare aici şi acum, necunoaşterea legii nu absolvă pe nimeni de încălcarea legii, cu atît mai puţin pe un procuror general…

Dacă doamna Kovesi nu demisionează, atunci lupta contra plagiatorilor va fi moartă încă din faşă. În plus, în acest caz, se va crea o uriaşă discriminare în România: elevii nu mai pot copia la bacalaureat, dar cei din mediul universitar şi academic vor putea copia în continuare.

Atitudinea politicienilor, inclusiv a celor deghizaţi în analişti obiectivi, privitoare la furtul intelectual  este una mizerabilă. Fiecare arată cu degetul la plagiatorii din gaşca rivală, minimalizînd impostura celor din propria gaşcă. Neruşinarea unora e împinsă pînă la sfidarea chiar şi a logicii elementare, am auzit la tv nişte analişti care se scremeau să demonstreze că e mai grav să ai, în cîteva sute de pagini, cîteva paragrafe copiate, decît să iei cu copy-paste articole sau cărţi întregi şi să ai contribuţie zero la lucrări care apar sub numele tău.

Tot mizerabilă mi se pare şi atitudinea intelectualior care tac, probabil prea ocupaţi cu elaborarea unor opere care vor aduce României noi premii Nobel, pentru literatură sau ştiinţă, dar mai ales pentru pace. Pacea hoţilor.

Acum, saptamana viitoare mai exact (marti ?), USL pare hotarata sa treaca si prin Camera Deputatilor sistemul votului uninominal « pur », dintr-un singur tur de scrutin (FPTP). Si o poate face ! Va semna legea presedintele Basescu? Daca nu, de ce?

Ce se va intampla mai departe ? Ne spune, verde-n fata, Crin Antonescu, citand – si bine face ca i-o scoate pe nas ! – din presedintele Basescu : majoritati stabile, de 70, 80 sau chiar 90% ! Asa ceva l-ar impinge pana si pe Ion Iliescu sa ofteze nostalgic dupa inceputurile anilor ’90.

Sa citam din presedintele PNL :

“Eu am iniţiat-o în această formă. Îmi place foarte tare şi nu înţeleg de ce nu le mai place celor din PDL. Nu înţeleg de ce preşedintele Traian Băsescu nu iese ca-n vremurile bune, cum ieşea cucu din ceas, adică periodic, să-i îndemne să voteze o asemenea formulă [Nota mea : corect !] pentru că, nu-i aşa, uninominalul a fost dragostea noastră şi a fost dragostea lor.[Nota mea : Si-atunci de ce v-ati opus odinioara si l-ati acuzat de tendinte dictatoriale ? Dragoste din interes si atunci si acum ? Care mai e diferenta intre PDL si USL ?] Povestea pe care o spun unii cum că vom avea partid unic este absurdă pentru că şi dacă USL va câştiga 80%, 90% din mandate, USL e uniune, nu e un partid. [Nota mea : Doamne-ajuta ! Asta-i drept. Si, odata ajunsa la putere, uniunea se va sparge. Dar asta inseamna din nou sa nu gandim mai departe de lungul nasului unui partid. Mai gandeste cineva si ca un om de stat, in interesul Romaniei, cu bataie pe termen lung ? Nu invata nimeni din greselile lui Basescu ? Il plagiam si cand il aratam cu degetul ?] În al doilea rând o asemenea formulă garantează majorităţi puternice, majorităţi solide şi România are nevoie în perioada următoare de majorităţi solide”, a arătat Antonescu. (EvZ).

De tirania majoritatii a auzit cineva ? Si aici nu vorbim despre « soft despotism », nu despre faptul ca « daca nu ai cont de Facebook nu existi », aici vorbim despre tirania majoritatii exercitata politic. De la Traian Basescu n-am pretentii, ca e, cum se spune, vaporean, dar de la profesorul de istorie, Crin Antonescu ? Tocqueville ? Mill ? Careva ?

Cum sa va explic mai simplu ? Nu pot. Il las tot pe Crin Antonescu, a carui gura adevar graieste :

“Şi apoi gândiţi-vă, până la urmă nu din Ungaria condusă de Victor Orban ne-ar putea veni reproşurile şi învăţămintele în această privinţă. Acolo o formaţiune, FIDEZS are cât are, peste 60% a schimbat şi Constituţia, a naţionalizat, a închis ziare, a făcut ce a vrut şi cred că nu s-a pus în discuţie caracterul democratic al statului maghiar membru al UE”, a arătat Crin Antonescu.

Sa nu ziceti ca nu v-a spus.

PS Sincer, astept cu sufletul la gura sa vad daca Noua Republica sau cei de la InlinieDreapta – ca atatia altii – isi mentin acum suportul pentru uninominalul FPTP ! Chiar astept. Frumos (si iresponsabil) ar fi sa o faca.

PPS Cu riscul de a ma repeta, ingaduiti-mi sa oftez: De patru ani si mai bine, de cand presedintele Basescu a lansat aceasta idee, am facut bataturi scriind impotriva ei (si a Parlamentului unicameral). M-am caznit sa aduc argumente, care mai academice, care mai de bun simt. Am fost atacat de catre suporterii PDL la modul grobian, ca vandut PSD, PNL, USL, ba chiar si lui Voiculescu. In ultimele zile sunt atacat “pe partea cealalta” – vandut lui Basescu si/sau PDL-ului. Ca sa limpezim apele: da, sunt de vanzare. Uneori ma cumpara ideile.

NOTA: Textul a fost publicat si pe www.contributors.ro

Admiţînd că dna Kovesi a fost de bună-credinţă în elaborarea lucrării, i se poate reproşa, de la bun început, lipsa de acurateţe în redactare. Mergînd mai departe, aceeaşi absenţă a ghilimelelor îl poate face pe un cititor imparţial s-o acuze de plagiat pe autoare, dat fiind că fragmentele de text reproduse fără ghilimele sînt amestecate indistinct cu textul care îi aparţine. Rezultatul e că nu-ţi poţi da seama, cititind textul, ce-i aparţine şi ce nu dnei Kovesi.

Aşa stînd lucrurile, o parte din vină pentru, hai să le zicem, confuziile pe care le poate produce teza ei de doctorat o are şi îndrumătorul lucrării care nu i-a cerut doctorandei sale să evidenţieze fără echivoc ce a preluat din alţi autori. Fiindcă la cum sînt întrebuinţate notele de subsol şi bibliografia în această lucrare e aproape imposibil să-ţi dai seama ce scrie dna Kovesi din capul ei şi ce preia de la alţii.

Dacă dna procuror general şi-a redactat teza de doctorat închipuindu-şi că nu-i nici o problemă dacă împrumută de la alţii fără ghilimele şi şi-a imaginat că s-a acoperit cu notele de subsol şi cu bibliografia a greşit. Şi greşeala ei se numeşte plagiat.

Dna procuror general ar trebui să ştie că necunoaşterea legii sau, în cazul de faţă, a regulilor de redactare a unei lucrări academice nu e o scuză. Plagiatul din greşeală nu poate fi deosebit decît cel mult la nuanţă de plagiatul cu intenţie.

Copertă & Copyright 2012 – ION BARBU

Anunțul făcut de unul dintre cei mai guralivi și infecți trolli naționali că s-ar fi sinucis stârnește nedumeriri locale. Din multe motive. Iată doar câteva:

1. Să te cheme Dl Goe și să te sinucizi din plictiseală la mijlocul anului Caragiale e de tot râsul.

2. Să te sinucizi pentru că nu ești băgat în seamă dovedește că nu înțelegi de ce ai fost adus pe lume.

3. Caragiale nu l-a propus pe Dl Goe atenției publice pentru ca sadicul de sub pălăria de paie să fie băgat în seamă. Altul a fost scopul lui Caragiale în legătură cu acest pamblicar  -  ”pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable “.

4. Să te sinucizi fiindcă nu te-a mai scos conductorul trenului din WC-ul vagonului este de râsul celorlalți trolli naționali care sunt fericiți să câștige o unghie de putoare pe gratis.

5. Să te sinucizi prin înec în bazinul WC-ului și să uiți să tragi apa după tine este o faptă pentru care Sanepidul trebuie să sancționeze chiar și un mort. Nu mai există Sanepidul? Păcat.

Nu trebuie să fim naivi și să luăm în serios comunicatul sinuciderii semnat de mortul Goe. Viața lui e minciunica. S-ar putea să rămână la fel de pretutindenar ca până în momentul sinuciderii, dar sub alte nume – zeci de nick-uri. Sau mai anonim decât orice iscălitură folosită până acum.

O explicație a sinuciderii mortului Goe poate fi aceea că a început  o lungă perioadă electorală: locale, parlamentare și apoi prezidențiale. E nevoie de computere pentru misiuni mai importante și un troll care nu prea mai are acces pe forumurile pe care trebuie să le împută ”la minut” (ziare, platforme de discuții, bloguri de grup sau personale etc.) e la fel de eficient ca un discurs al lui Pinalti sub cupola Academiei Franceze.

Și-apoi, IP-urile sunt verificate la sânge în perioada aceasta – cine, de unde si pentru cine postează. Așa că, din motive de prudență, unii trolli trebuie să facă, temporar, “ciocu’ mic”. Cu alte cuvinte, e posibil ca mortul Goe să fi fost sinucis.

Sastisit de murdăriile dlui Goe, cineva l-a catalogat pe acesta din urmă drept sociopat. Cred că este un diagnostic greșit, fiindcă nu e sigur că dl Goe este o persoană. S-ar putea să fie o firmă: Goe-RALG & Associates. Un interes. O misiune. O chemare. O chestie.

Așa ceva nu se sinucide. Așa ceva e scos dintr-o priză și băgat în alta. Volatjul rămâne același. Sau, la nevoie, i se montează un adaptor de voltaj în poponeață.

Sigur, mortul care ne anunță că s-a sinucis a avut vocație de Goe. Asta nu înseamnă că și dl Goe are vocație de sinucigaș.

Cred că dl Goe a vrut să stârnească și ceva compasiune, doar-doar se va vedea publicat fie și “postum”. Nu știu ce vor face alții, dar eu nu am timp să public cele aproximativ o sută cincizeci (150) de mesaje primite – numai de la începutul acestui an și până în clipa sinuciderii – de la acest cadavru viu.

Cândva, unii ne-au oferit opțiunea “comunismul cu chip uman”. Acum, alții ne-au propus versiunea “trollul cu moacă literară”. O vreme a semnat “Dl. Goe”. De-acum încolo ar putea să semneze “Pădurea spânzuratului”.

Se aude “pe surse” că la înmormântarea domnului Goe flașneta de partid ar fi intonat marșul de luptă “Mi-e dor de ochii tăi căprui,/Scânteietori ca ceața”. Jale mare. Plânsete cu sughițuri.

În sfârșit, fie ce-o fi.

Cum dl Goe a uitat să tragă apa după sine, trebuie să o tragă cineva, căci mortul ăsta — fie că e viu, fie că e mort — pute ca un cadavru răsfățat de soare 24 din 24.

P. S. Ce vă spuneam? Moartea sinucigașului, bucuria naivilor.

În afară de aceşti pui vii, academicianul Ion Cristoiu pare să descopere, zilnic, cam tot ce acoperă pisica şi să fericească întreaga naţie cu descoperirile sale, atît scriind prin gazete, cît şi vorbind, pentru neştiutorii de carte, la tv. De data aceasta, Cristoiu a descoperit că Academia Română (Ionel Haiduc) s-a comportat ca o cameristă în faţa Puterii (Victor Ponta). Observaţia lui Cristoiu e corectă, dar nu-mi aduc aminte ca academicianul de la B1 să fi dovedit aceeaşi perspicacitate şi atunci cînd Academia Oamenilor de Ştiinţă, al cărei membru (viril?!) este cel a cărui minte a clocit puii de găină născuţi vii, a vrut să-l facă academician pe proaspăt realesul Traian Băsescu, care a refuzat însă, arătînd astfel că este singurul preşedinte român care a avut bun simţ în privinţa chestiunilor academice.

Deşi n-a reuşit să devină camerista lui Băsescu, Academia Oamenilor de Ştiinţă nu duce însă lipsă de împliniri. În afară de cooptarea lui Cristoiu, această academie a reuşit să aibă ca membri mulţi băieţi care au absolvit singura şcoală care contează aici şi acum: şcoala vieţii. De exemplu, Ion Cristoiu e coleg de academie cu refuzatul, de către camerista-Academia Română, Ion Iliescu, teoretician de renume mondial în problemele globalizării şi practician de renume local al introducerii gloabelor în politica românească, începînd cu cei dintîi miniştri postdecembrişti ai armelor, Chiţac şi Stănculescu, băieţi care însumează vreo 30 de ani de puşcărie, ceea ce e ceva într-o ţară în care, dacă eşti măcar puţin uns cu alifia politicii, nu poţi lua decît cu suspendare…

Revenind însă la academicianul Ion Cristoiu, care ar fi, dacă mergem chiar pe linia comparaţiei sale, un fel de mop al cameristei refuzate de Băsescu şi acceptate de Iliescu, ţin să-mi declar admiraţia faţă de tenacitatea şi perseverenţa cu care acest om de ştiinţă experimentează chiar pe sine însuşi, cam în acceaşi manieră în care o făcea Nicolae Minovici, atunci cînd studia sinuciderea prin spînzurare pe propriul său gît. După propria lui mărturisire, Ion Cristoiu trage zilnic la galerele aparatelor de făcut muşchi şi, deşi nu a dobîndit, nici măcar cît de cît, alura unui Schwarzenegger, el insistă… Tot după propriile confesiuni publice, Cristoiu merge zilnic la Biblioteca Academiei (nu cea a Oamenilor de Ştiinţă…) şi, deşi inhalarea colbului unor vechi ceasloave nu i-a dat deloc un aer academic personajului nostru, Cristoiu perseverează… El vrea, după cum a mărturisit, să rămînă în istoria culturii române…

Prin tot ceea ce face, Ion Cristoiu are şanse mari de a rămîne în istorie, însă doar ca personaj, nu şi ca autor, aşa cum probabil că îşi închipuie el în momentele de extaz pe care i le oferă hipoxia trasului la fiare sau cea a inhalării de praf de bibliotecă, hipoxie la care Nicolae Minovici ajungea totuşi mai eficient, strîngîndu-şi ştreangul pe gît…

Dar poate că, totuşi, eu mă înşel şi că o viitoare civilizaţie a puilor de găină născuţi vii va recunoaşte geniul academicianului Ion Cristoiu. Pînă atunci, el nu e însă decît mopul unei cameriste, agitat ridicol către o altă cameristă…

Aşa că plagiez şi eu cîte ceva din ce îmi mai trece prin cap şi din discuţiile cu prietenii reali sau de pe FB. Una peste alta, reacţiile publice, cel puţin din afara politicii şi a intelectualilor/jurnalişti politizaţi, nu mi s-au părut prea exagerate, fie din obişnuinţă, deja, fie, să sperăm, dintr-o anumită maturitate. În schimb, apărarea procurorului general şi a conducătorului de doctorat este ridicolă.

În primul rînd, fiind o acuzaţie mai mult decît credibilă, singura apărare normală şi care să demonstreze un minim respect pentru public era demontarea detaliată a fiecărei acuzaţii în parte, referitoare la fiecare pasaj. Evident, Kovesi nu face asta, ci aruncă nişte bla-bla-uri la grămadă. Totuşi, să vedem ce e cu ele.

1. Ideea că în textul unei lucrări nu trebuie făcute trimiteri explicite şi nu trebuie folosite ghilimele cînd textul se referă la stadiul cercetării din domeniu este, evident, neavenită atunci cînd e vorba de pasaje reproduse identic.

2. Ideea că unele pasaje mari reluate identic nu constituie plagiat deoarece autorii acestor pasaje sînt citaţi la alte pagini sau la bibliografie este, evident, aberantă.

3. Ideea că unele pasaje nu sînt plagiate, deoarece autorii din care se acuză plagiatul le-ar fi luat ei înşişi din articole mai vechi ale lui Kovesi poate avea valoare doar dacă se precizează exact care, de unde şi cînd. Altfel, e doar perdea de fum.

4. Argumentul lui Kovesi şi al conducătorului ei de doctorat că pasajele preluate din texte cu caracter oficial nu constituie plagiat deoarece acestea nu fac obiectul drepturilor de autori nu se susţine. Reglementarea juridică a drepturilor de autor şi reglementarea academică a creaţiei intelectuale sînt două lucruri diferite care se suprapun doar parţial.

Ceea ce înseamnă că aceste pasaje, cum ar fi “În acest context s-a ajuns la o specializare a grupărilor criminale în domenii în care profitul este maxim, prejudiciind de cele mai multe ori sistemul economic şi social prin: fraudarea banilor publici şi trecerea acestora în profitul grupurilor de interese şi afectând sănătatea şi viitorul naţiunii; organizarea unor reţele de traficanţi de droguri etc.”, care este reluat identic dintr-o strategie guvernamentală de combatere a criminalităţii, trebuiau neapărat ghilimate şi citate.

5. Argumentul că e o manevră politică etc era, desigur, de aşteptat. Ironia superbă aici e că asta zic mai toţi corupţii cînd începe să-i ancheteze procuratura condusă de Kovesi.

6. Mai lipsea doar argumentul “dacă şi şeful SRI a fost la susţinere, nu poate fi plagiat”. După cum curgea argumentaţia, cred că rostirea lui a fost reprimată in extermis.

Acestea fiind spuse, să nu ne blocăm, totuşi, într-o acuzare oarbă a lui Kovesi şi să încercăm să vedem contextul mai mare. În primul rînd, e deosebit de clar că sistemul, sau mai exact unele părţi consistente ale lui, e în colaps, altfel aşa ceva nu s-ar putea întîmpla. Responsabilitatea individuală nu poate fi negată, însă pot exista situaţii în care “sistemul” împinge destul de clar într-o direcţie şi atunci te opui doar dacă ai ceva calităţi de erou sau măcar disident. Şi nu trebuie să uităm că nimănui nu i se poate cere aşa ceva şi calitatea morală nu poate fi condiţionată de aşa ceva.

Cu alte cuvinte, este posibil să judecăm astfel de cazuri din perspectiva unei situaţii ideale sau din perspectiva altor medii unde lucrurile funcţionează mult mai bine, şi să îi reproşăm lui Kovesi ceea ce ar fi cu adevărat de reproşat în condiţiile unui sistem în care toţi cei implicaţi în acordarea acestor doctorate croşetate în grabă au fost deja daţi afară din universităţi (ceea ce, evident, nu se va întîmpla, şi poate că aici ar trebui concentrate eforturile civice).

Personal, mă deranjează mult mai tare decît plagiatul în sine maniera condescendentă şi autocratică în care Kovesi a concediat acuzaţiile, pentru că această manieră spune multe despre raporturile dintre o putere (la modul generic) abuzivă şi o mare masă care este în mod continuu desconsiderată, jignită şi agresată. Ce rost poate avea apelul la CSM pentru apărarea onoarei procurorului general? De cine? De părerea internauţilor?

În sfîrşit, ar fi multe de spus despre mitizarea creaţiei intelectuale şi a genialităţii creatoare, teoriile stupide emise sau retransmise de la Păltiniş care încă domină societatea noastră, cu consecinţe dezastruoase. De asemenea, ar fi la fel de multe de spus despre mitizarea creaţiei şi superbiei academice şi despre acel plagiat soft care nu e, tehnic, plagiat, ci doar nesfîrşită banalitate academică şi remestecare inutilă de cunoaştere obosită şi irelevantă.

Aproape că prefer plagiatul de tip Kovesi-Mang acestui tip de moarte clinică intelectuală, iar dacă cineva ar comite plagiate de primul tip cu o intenţie coerentă şi consistentă de a demasca al doilea tip, aş fi un fan convins.

Cred că plagiatul în România ar putea face obiectul a zece doctorate din zece discipline diferite. Dacă se poate neidentice, desigur…

Întîrzierea lecturii are o cauză simplă: consum excesiv de presă, presar fiind la rîndul meu. Consumul excesiv de Tanacu în doze tabloide, extremiste (şi doar foarte puţine materiale atente sau neutre) m-a lăsat pur şi simplu secătuit. Mi s-a părut şi mi se pare că un astfel de caz nu are nevoie de „o părere”. Or tocmai asta a furnizat cu cărţile sale Tatiana Niculescu Bran, o culegere de date, informaţii, mărturii curăţate, atît cît se poate, de spumele senzaţionalului.

Tanacu intrigă şi acum. Îndată ce te apuci să spui povestea morţii Irinei Cornici apar milioane de întrebări despre abordarea corectă. Niculescu Bran crede mult în readucerea în faţă a biografiei victimei, copil de la orfelinat, mereu în apărare faţă de posibile agresiuni sexuale, mereu înfometat, adolescent plecat la muncă în Germania şi revenit cu nişte bani (pe care-i pierde în parte din cauza unor rude care i-au amînat plata unei datorii – aflăm asta din Cartea judecătorilor). O lungă istorie de abuz instituţional românesc (de la orfelinat, pînă la spitalele unde a fost tratată şi biserică) – partea de abuz şi alienare din străinătate e amintită mult mai pe scurt. M-ar fi interesat mult mai mult perioada petrecută la muncă în afară – Irina Cornici îi spune la un moment dat medicului psihiatru cum venise să-şi schimbe paşaportul şi cum prin Germania făcuse grădinărit, îngrijise copii.

La orfelinat, pe lîngă abuzurile celor mai mari, sînt menţionate abuzurile unui fotograf german asupra copiilor – venea, invita fetele la şedinţe de fotografii „sexy”. Autorităţile române au făcut o investigaţie dar au închis-o rapid. Autoarea aminteşte apoi de legăturile acestui fotograf cu un politician puternic din Bîrlad care a ajuns şi primar.

O temă importantă pe care autoarea o aminteşte în ambele cărţi a fost bîlbîiala autorităţilor BOR. Iniţial au ieşit extrem de dur la atac, s-au lepădat de preotul Daniel Corogeanu. A existat o contrareacţie violentă din partea tradiţionalistă, purist ortodoxă care vedea o ameninţare maximă în duritatea publică a Bisericii ortodoxe Române. După puţina mea ştiinţă în istoria bisericii române, a fost prima şi ultima oară cînd cele două tabere de „oarecum progresişti, ceva mai deschişi către ecumenism” şi aripa dur tradiţională (cu alunecări clare înspre extremisme de tot soiul). Şi preoţi vîrtstnici, trecuţi prin închisoare în vremea lui Ceauşescu şi dominaţi dur de paranoia anti-masonerie, şi unii mult mai tineri precum Savatie Baştovoi au avut o retorică unică: să nu mai fie călcat în picioare de presă părintele Daniel şi cum a putut puterea centrală a BOR să renunţe la un slujitor al său atît de uşor şi atît de ipocrit? Într-un fel aveau dreptate. Apar şi în Spovedanie la Tanacu descrise zelul unor înalţi funcţionari bisericeşti de a acuza înainte să vadă ce s-a întîmplat şi, mai ales, ipocrizia de a nu recunoaşte practici extrem de răspîndite, foarte „la vedere” în multe dintre mânăstirile şi bisericile României.

O carte cinstită, muncită. O poveste teribilă care se tot deschide, tot creşte şi care cred că va readuce la suprafaţă noi controverse şi după difuzarea filmului. Din cazul celebru al Anneliesei Michel (moartă în 1976 după şedinţe intense timp de luni de zile de exorcizare) au ieşit filme horror, previzibil vestic. Din cazul Tanacu sper să nu iasă ceva previzibil în sens estic – Mungiu e în stare să rupă din inerţii.

(sursa: BOOKMAG)

Cînd să intre în anexa Ploieştiului îi taie calea un motan într-un costum negru, ieşit din boscheţii de pe mijlocul bulevardului. Se vede că eşti de la Ploieşti! îi zice motanul. Te-ai prins după număr, i-o întoarce ploieşteanul. E o chestie fenomenologică despre care n-aveai de unde să ştii, îi spune grav motanul. Dacă erai din Bucureşti ai fi ştiut că la ora asta, pe aici traversează motanul marchizului de Carabas. Pentru un cotoi, pari destul de cult, remarcă ploieşteanul. Renunţă la familiarităţile astea, îl somează, demn, motanul şi se urcă în maşină pe scaunul de lîngă el. Costumul pare de firmă. Şi cravata. Şi cizmulţele. Pentru un co… motan, n-o duci rău, îşi sintetizează ploieşteanu observaţiile. Ilustrez o excepţie! precizează motanul. Aparţin marchizului de Carabas. Dar pomişorii şi boscheţii ăştia de pe mijlocul drumului ai cui sînt? întreabă ploieşteanul deranjat vizual de plantele menţionate. Ai marchizului de Carabas!

Intră ploieşteanul pe o străduţă, nimereşte cu maşina într-o groapă după ce ocoleşte alta. Dar gropile astea? Tehnic, sînt tot ale marchizului, dar ce nu se vede nu se pune! îî explică motanul. Şi piaţa asta a cui e? A unor firme private, zice motanul evaziv. Ploieşteanul insistă: Private, dar ale cui? Unele aparţin marchizului de Carabas, spune motanul. Şi imobilele astea? Motanul, mai evaziv: Sînt, tot aşa, ale unor firme private. Ploieşteanul încearcă să ghicească: Care au legătură cu marchizul…? Motanul, intrigat: Eşti, cumva, de la DNA, de vii cu presupuneri din astea? Sînt de la Ploieşti, îi reaminteşte ploieşteanul.

Dar de blocurile astea care sînt reabilitate termic de ce nu mă întrebi? se zbîrleşte motanul. Fiindcă scrie pe ele cine le reabilitează, îl lămureşte ploieşteanul. Motanul nu se lasă: Şi panseluţele astea mîndre sînt ale marchizului, şi piaţa asta, şi părculeţul, enumeră el satisfăcut. Apoi se întoarce spre ploieştean: Ai rude în acest sector? Nu, zice ploieşteanul. Dar dacă-ţi aranjez eu un flotant, îl susţii pe marchiz? Nu mă tentează, zice ploieşteanul. Habar n-ai ce oportunităţi ratezi, toarce motanul şi-i spune să oprească maşina. Inainte de a se da jos, îi dă o carte de vizită: Voi, ploieştenii, aveţi un obicei interesant, o întoarceţi. Dacă te răzgîndeşti, caută-mă.

Daca se dovedeste adevarat, plagiatul Laurei Codruta Kovesi mi se pare mult, mult mai grav decat cel al fostului ministru Mang. E evident de ce. Ca in toate marile scandaluri care cutremura ciclic Romania, nici in cazul asta nu pricep insa reactiile de dupa. Autoarea, procuror la baza, nu se apara singura cu dovezi si probe, ci implora Consiliul Superior al Magistraturii sa-i apere reputatia profesionala. Fara cuvinte.

Si apoi reactiile de consternare. Ca si cum nu doar astfel s-ar explica paradoxurile societatii romanesti. Sa ne amintim. Descinderile din vama. Sute de politisti arestati si carati cu elicopterele. Acelasi soc! Cum se poate asa ceva? dar toti stim cata coruptie exista in vami! Astazi abia daca a mai ramas vreun speriat prin arest, restul fiind scapati si de acuzatii si de tot. Reactiile noastre sunt insa exercitiul ipocriziei, ori al naivitatii vinovate.

Realitatea e asa. Chiar daca a murit jurnalismul de investigatii, generatia copy – paste tot poate sa faca dezvaluri incredibile dintr-un birou si fara sa iasa macar din redactie. E deajuns sa pui cap la cap CV – urile astora. Sa le calculezi atent declaratii de avere. Sa le urmaresti interesele pana la capat. Asa a picat Botis, de exemplu. La CV – uri e pur si simplu prapad. Dimplomele sunt, in cel mai fericit caz, certificate, iar studiile postuniversitare abia daca au la baza o vizita de turist prin imprejurimile colegiului.

Pe mine ma fascineaza mai degraba cei care sunt socati cand afla de cate un astfel de exemplar. Socoteala se face simplu. O puteti exersa din memorie si aveti idee despre dimensiunea fenomenului. Luati-i pe astia de sunt zi de zi la televizor. Toti sunt cel putin parlamentari. Daca nu ministri, ori directori de ceva. Multi au si afaceri. Toate de succes. Destul de multi sunt si profesori (lectori sau conferentiari) ori, in cel mai rau caz, doctoranzi. Daca intrati putin in viata lor, toti au si o activa latura mondena. Cand nu sunt la televizor, iau masa in oras si, destul de des, o zbughesc rapid in weekend-uri pe undeva pe afara.

Faceti socoteala. Adunati timpul petrecut aiurea si vedeti cat le mai ramane pentru studii si citit. Sau macar pentru rasfoirea unui tratat, pe capitole si fara conspect. Cine si-a pregatit singur lucrarea de licenta intelege. Si atunci de unde atatia doctori, profesori si autori bogati si prezenti mereu la televizor? Setea asta de a fi omul perfect – si bogat, si destept, si celebru! Nu e doar la noi, insa aici capata forme grotesti. Problema lor e ca nu se multumesc doar cu atat. Vor sa fie si iubiti, si alesi si recunoscuti drept mari valori. Si mari romani. Cata saracie de fond!

La fel e si cu averile. Cel mai usor e cu aia de nu au avut niciodata afaceri private. Ori care au lucrat toata viata la stat. Adunati-le salariile luna de luna, scadeti mancarea si hainele, ceasurile si tablourile, si vedeti cate case, masini si terenuri raman imposibil de justificat. 2 exemple, sa zicem: Mischie si Nastase. Primul profesor doctor universitar. E suficient sa-l auzi vorbind si iti blestemi ceasul in care te-ai nascut in Romania. La al doilea, ironia sortii a aratat cat de mult i-a fost supraevaluata inteligenta – ouale i-au tradat averea. Numaratul lor a demonstrat ca nici minte prea multa nu are. Restul sunt chichite avocatesti si exceptii de neconstitutionalitate.

Mimetismul e o trasatura fundamentala a omului ca specie. E si liantul civilizatiei si culturii sale. Problema e insa cand un copiator pretinde ca e o minune a naturii. De cele mai multe ori nu e decat un mutant. Macar si pentru ca vrea sa aiba totul, deodata. Ori evolutia se petrece in timp. Treptat vom invata si noi ca nu exista decat un singur drum.

L-am auzit ieri-alaltăieri pe Ciuvică spunînd că plagiatele lui Mang nu sînt decît niște “prostioare”, niște fleacuri, acolo, un mizilic. Azi, plagiatul și impostura universitar-academică i se par chestiuni importante. Să se fi deșteptat, brusc, Mugur Ciuvică?!

Mai plauzibil mi se pare că l-ar fi lăsat iar memoria, trăsătura ce pare a fi definitorie pentru personaj, din moment ce îi consideră niște campioni ai democrației pe cei care l-au săltat de pe stradă pentru niște mici turnătorii, semnate anonim, pe internet.

Fiind la bază doctor (iar la vîrf nimic…), ar fi fost ceva mai firesc ca acest mugur al luptei cu impostura universitară să fie preocupat de plagiatorii medici, dar nu l-am văzut luînd vreo atitudine nici măcar atunci cînd plagiatori deja dovediți și notorii au fost făcuți profesori universitari sau au fost primiți în academii. Probabil că tot memoria scurtă e de vină, personajul nostru o fi uitat ce pregătire universitară are el însuși…

Tot scurtimea memoriei îl ajută probabil să presteze orice, oricum și oricînd, fără prea mari probleme de conștiință, pentru savantul de renume mondial Dan Voiculescu, savant care, dacă nu mă înșel, și-a tras un doctorat de la o universitate americană de apartament, care nu avea dreptul să acorde doctorate. Cam în aceeași vreme, un ministru irlandez și-a dat demisia pentru că a fost descoperit cu un doctorat luat exact de la aceeași universitate de la care îl luase și eminentul savant român Voiculescu. E drept că și Voiculescu s-a preocupat intens atunci de demisie, însă nu de a sa, ci de a tiranului Băsescu, în vremea căruia Ciuvică nu doar că nu mai e umflat cu duba, ci umblă în GIP-ul lui și e și mare vedetă tv, cam cît Monica Tatoiu de mare…

Și, chiar dacă toate acestea i-ar fi reamintite de cineva lui Mugur Ciuvică, conștiința fostului consilier prezidențial va rămîne netulburată, fiind salvată îndată de scurtimea memoriei. Se pare că singurul lucru fixat definitiv în memoria scurtă a lui Ciuvică e acela că scurtimea contează. Acesta pare a fi și singurul principiu pe care îl are. Un principiu ce pare corect aici și acum, de vreme ce tot mai mulți par convinși că scurtimea contează. A memoriei, cel puțin…

(dintr-o regretabila eroare, am plagiat involuntar textul domnului Cretan, l-am semnat din gresela cu numele meu – mii de scuze. C.R., admin-ul)

Spune Băsescu: „Trebuie o strategie de a explica populaţiei că gazele de şist nu produc riscuri serioase”. Ştie Băsescu că gazele de şist nu produc riscuri serioase aşa cum credea că 20% din populație este homosexuală. E suficient să trimită Washingtonul un lobbyist că preşedintele e dispus să anunțe că exploatarea gazelor de şist nu aduce nici un risc.

Ambasadorul Gittenstein a declarat că îl va întreba pe ministrul economiei de ce a introdus România un moratoriu referitor la exploatarea gazelor de şist. Să îi întrebe şi pe guvernatorii statelor New York şi Vermont, care au introdus şi ei moratorii.

Despre riscurile exploatarii gazelor de şist, doctori americani spuneau “We’ve got to push the pause button, and maybe we’ve got to push the stop button”  (“Trebuie sa punem pauza, si poate trebuie sa punem stop”)  (link catre Bloomberg).

Dacă eforturile de lobby ale ambasadorului american şi ale trimisului special pentru energie sunt ceva obişnuit pentru americani, insistența cu care Băsescu se grăbeşte să anunțe că riscurile exploatării gazelor de şist nu sunt serioase te face să te gândeşti dacă mai avem sau am avut în ultimii ani un preşedinte responsabil.

In urma cu peste 3 luni am publicat un material, cu denumirea de mai jos, prin care incercam sa demonstrez de ce exista o asa mare temere la liderii de facto ai Uniunii Europene, fata de falimentul Greciei. Iata ca astazi, prestigiosul The Guardian confirma, cel putin prin valoarea imensa, aproape de necrezut, a costului iesirii Greciei din zona euro, prin faliment, previziunile facute.
Sunt convins ca multi dintre cei care au luat cunostinta din presa romaneasca de valoarea de 1000 miliarde USD, ca si cost al iesirii Greciei din zona euro, nu reusesc sa inteleaga de unde provine aceasta, asa ca voi republica, mai jos, articolul din februarie, care poate explica, in parte, geneza acestei valori, inca prea mici pentru totalul pierderilor pe care le va suferi Uniunea Europeana si nu numai, efectul distructiv va fi mondial, ca urmare a declararii oficiale a falimentului acestui stat.

FALIMENTUL GRECIEI, DECLANSATORUL TRAGEDIEI IN UNIUNEA EUROPEANA?
Luni, 13/02/2012
Am cumpanit mult daca sa public pozitia mea referitor la, de ce falimentul Greciei ar putea sa arunce in aer Uniunea Europeana.
Simt ca nu mai este nevoie de un alt element de stres, in afara de codurile de ninsoare si viscol, de toate culorile, care ne ravasesc viata in aceasta perioada.
Insa, situatia in Grecia degenereaza, escaladeaza si pericolul este intr-atat de mare, incat nu-i pot pastra numai pentru mine eventualele valente si consecinte, inclusiv asupra Romaniei.
Retinerea mea se refera in special la faptul ca finantist fiind, imi este greu sa va prezint din interior, mizeria si toxicitatea unei lumi financiare, cu gulere albe, insa cu constiinta extrem de incarcata, din care vrem, nu vrem, facem parte.
Insa am s-o fac, pentru ca asa este corect.
Sa intelegem mai intai ce-i cu aceasta lume murdara, construita si condusa de cele mai avansate inteligente in domeniu, pregatite in celebrele incubatoare de creiere gen Harvard, Oxford, Cambridge, sau alte universitati din top 10, furnizoare de infrastructura de tip Wall Street.
La un PIB mondial estimat la aprox 70.000 miliarde USD, finantele internationale au construit o lume financiara virtuala, considerata la valori intre 500.000 si 700.000 de miliarde USD. Pentru a realiza magnitudinea acestor cifre, am sa va prezint doua extreme de PIB, SUA – 14.400 miliarde USD, aprox 2 % din bula financiara de mai sus si Romania, 170 miliarde USD, cam 0,02 % din acelasi ordin de marime.
Aceasta lume financiara virtuala, intre 70.000 miliarde USD, valoare reala si 700.000 miliarde USD, valoare artificiala, reprezinta creatii toxice, ale mintii umane, orbite de lacomie si dorinta de profit cu orice pret, pe care marele om de afaceri american, Warren Buffet le considera in anul 2009, “instrumente toxice de nimicire in masa”.
Ce sunt ele de fapt: am putea spune, instrumente financiare intr-atat de complexe, incat nici fauritorii si promotorii lor nu le mai inteleg, nu le mai pot controla, insa le accepta evolutia, dezvoltarea si diseminarea.
Crearea lor a fost posibila prin conlucrarea a 3 tipuri de inteligente: economica, informatica si matematica, fiind produse la granita acestor domenii de varf, in inalta tehnologie financiara.
In presa financiara le regasiti uneori sub denumirea de credit default swaps (CDS), instrumente derivate, de cele mai multe ori in marja, instrumente swap al ratelor de dobanzi, clearing bonduri si contracte repo si multe alte astfel de instrumente.
Ar fi sinucigas pentru acest articol sa va prezint constructia economica,matematica si informatica a acestor instrumente financiare, extrem de complexe si din acest motiv am sa va prezint numitorul lor comun si pe un limbaj usor de inteles: pariul.
De fapt, prin toate aceste inginerii financiare se fac pariuri, de la caderea unui stat prin faliment, in urma default, adica a incetarii de plati de catre statul respectiv, vezi Argentina anilor 2000, pana la caderea de banci sau alte institutii financiare, companii de asigurari, fonduri de investitii, fonduri de pensii, fonduri de siguranta sociala, fonduri de hedge si administrare a averilor si multe alte astfel de organizatii financiare, care se dedulcesc cu produsele toxice mai sus explicate.
In ce consta toxicitatea ridicata a acestor produse?
Si aici am sa va prezint numitorul comun: marja.
Ce inseamna marja: reprezinta de fapt miza pariului, altfel spus, poti paria printr-un instrument financiar o suma, iar daca optezi pentru marja, acest lucru iti asigura ca poti castiga cu mult mai mult decat ai investit sau poti sa pierzi in aceeasi cheie.
Exemplu: investesti 1 milion euro. Cota pariului, permisa de marja, poate sa mearga si pana la 1 la 40, functie de riscul asumat, adica daca castigi, respectivul castig va avea baza de plecare 40 milioane de euro si nu milionul concret pe care l-ai investit.
Sa presupunem ca ai reusit sa castigi la un randameant de 40%, acest lucru iti aduce un castig total de 56 milioane de euro(40 + 16), deci de 56 de ori mai mult decat investitia propriu-zisa.
Sa nu uitam, cand cineva castiga, altcineva pierde.
Cum pierzi ?
Sa presupunem ca ai pariat gresit, pierderea se raporteaza nu la milionul investit, ci la 40 de milioane euro, deci daca mergem pe acelasi rationament, pierzi 16 milioane de euro, deci vii cu bani de acasa, pierzand de 16 ori suma investita.
Inchipuiti-va ca, toate aceste pariuri se joaca permanent, platforma informatica, programe, aplicatii, asigurand functionarea automata, fara posibilitatea de retrageri, mai ales atunci cand simti ca ai pariat gresit.
Este logic sa fie asa, este ca in sistemul operatiunilor clasice financiare tip: acreditiv documentar, operatiuni de tranzit de tip cont excrow, scrisori de garantie, in care cel putin cele doua parti implicate contractual, vanzatorul si cumparatorul nu mai pot interveni, de regula bancile, a treia parte, jucand rolul de arbitru, independent de partile contractuale si dependent de prevederile contractuale, conferind dimensiunea de fermitate si irevocabilitate.
Numai pe caderea monedei euro, sperietoarea lunilor oct-dec 2011, s-au pariat 21 de miliarde de euro, adaugati cota de 1 la 10, 20 sau mai mult si realizati dezastrul din buzunarul celor care au pariat gresit, euro fiind cat se poate de sanatos chiar si astazi.
Revenim la Grecia.
De ce credeti ca liderii UE nu-i permit acesteia obstescul sfarsit financiar, prin faliment, adica default, cand de fapt aceasta este situatia de facto, care o guverneaza?
De ce este aceasta teama de neinteles si mesaje dintre cele mai infricosatoare, cum ca daca Grecia intra in default, UE se poate dezintegra?
La o simpla analiza economica de bun simt, netinand seama de subteranele finantei europene, oculta pana in maduva oaselor, ne-am putea intreba, cum o tara cu un PIB de 250 miliarde de euro ar putea zdruncina PIB-ul UE de peste 12.000 de miliarde de euro, reprezentand 2 % din acesta?
Raspunsul, pe care niciun lider european nu are curajul sa-l dea este ca, la instituirea oficiala a default, se declanseaza automat, prin sistemele informatice ale platformelor de tranzactionare, o tragedie europeana, posibil mondiala, ca urmare a panzei imense de pariuri in marja, sub toate formele,care efectiv pot arunca in aer Uniunea Europeana. Infectarea si contagiunea in sistemul financiar european este intr-atat de mare, nici nu mai poate fi masurata si nici impiedicata, nici inainte, nici dupa declansare, actionand automat.
Acest lucru da fiori liderilor UE, deoarece ceea ce se poate petrece, nici nu poate fi controlat, nici administrat.
Pentru o mai buna intelegere, am sa va aduc aminte de un caz intamplat in urma cu mai multi ani, la Banca Societe Generale, Franta, pe care as dori sa-l intelegeti prin prisma celor expuse pana in prezent: Jerome Kerviel, broker la aceasta banca, a implicat banca, fara stirea ei, in operatiuni cu derivate, cu lucru in marja.
A castigat 1,4 miliarde euro, i s-a urcat la cap, probabil se considera deja vedeta, o fi fost si incurajat, a marit marja si cota pantru pariuri, dupa care a pierdut peste 6 miliarde de euro dintr-o data, de a fost nevoie, dupa arestarea lui, ca actionarii bancii sa convoace AGA si sa aduca de indata 5 miliarde de euro de acasa.
Inchipuiti-va ca Grecia nu este Societe Generale si ca pariurile pe viata ei au fost facute in intreaga UE si nu numai, si in alte zone, contagiind intreaga lume.
Acesta este adevarul crud, instituirea oficiala a falimentului Greciei declanseaza in aceeasi secunda, in mod automat, inchiderea tuturor pozitiilor financiare, pot fi milioane, miliarde de astfel de operatiuni, deschise poate in ani de zile, in special in ultimii, ceea ce poate sa conduca la efecte astazi de neimaginat, de genul falimente in serie la tot felul de organizatii financiare, care au pariat din greu, pe o situatie sau alta, pulverizarea fondurilor depuse de diverse categorii de depunatori, la institutii financiare descrise mai sus si tot felul de astfel de efecte nocive, care pot afecta decisiv viata cetatenilor europeni si probabil mondiali.
Mai rau, ca efect subsecvent deschiderii pozitiilor in marja, pentru a favoriza pariurile aferente, la valori de sute si mii de miliarde de euro, entitati financiare extrem de puternice isi folosesc lobbyul si influenta proprie, pentru a face sa se intample mizele acestora, impingand spre dezastru, chiar state, nu mai vorbesc de alte entitati mai slabe decat acestea.
Acestia sunt cunoscuti in literatura de specialitate drept speculatori, de care multi se tem si in fata carora se instaleaza fel de fel de obstacole, vezi imprumutul FMI pentru Romania, care ar fi avut drept scop si intarirea capacitatii BNR de a lupta impotriva respectivei specii de rapitori, financiari bineinteles.
Acesta este motivul pentru care UE va face tot ce-i sta in putinta sa nu incurajeze Grecia sa declare oficial starea de faliment si probabil ca pana la urma ii va accepta toate mofturile fiscal-bugetare, in detrimentul unor state, gen Romania, care in intrega ei istorie nu a fost scutita de rambursarea nici macar a unui sfant.

Mai multe analize economice pe www.blanculescu.ro sau www.facebook.com/blanculescu

Nu puţini însă le iau în serios.Acum zece ani de de-alde daco-tracii naţionalişti se făcea mişto la greu. Nişte invenţii naţionalist-ceauşiste, ieşite din grotele neointerbelicului de ani 70 şi ale protocronismului, puţini se mai încurcau în aşa ceva. Între timp, moda a revenit. Ne întrebăm cînd vor fi republicate cărţile lui Ţugui. Se pot face sute de ştiri despre cum România e buricul universului. Aviz amatorilor.

Afişele electorale

Mi-am exploatat prietenii. Dar şi spre hazul lor. Am rîs într-o seară bine cu Sorina şi Mircea, ea fotograf, el graphic designer. Le-am dat cîteva bannere, afişe, expresii de candidaţi. Mie mi-a plăcut aia cu biata Sulfina Barbu care bagă şi o aluzie îndoielnică despre primul vot al tinerilor (așa e frumos, mai o măsură anti-avort, mai o glumiță cu aluzii). Materialul întreg e aici: Candidaţii rîsului.

Hrebenciuc

A ajuns știre de maximă audiență declarația lui Hrebenciuc de care v-am vorbit ieri. Mult mai tristă a fost țeava de intoxicatori care imediat au băgat-o direct: uite, bă, pentru revoluționarii din Piață, Hrebe v-a adus. O tîmpenie, evident.

Au apărut iar întrebări consternate: păi cum, altfel de ce să fi stat oamenii atîtea zile acolo? altul venea cu tîmpenia aia că cine a scris USL-PDL aceeași mizerie era de fapt pedelist. Mda, e clar. Revoltele alea au fost uitate și îngropate. Mai ales de middle-class-ul aiurit care crede că totul e ușor și frumos ca-n reclama lui Țiriac cu dunga pe mijlocul străzii (sau ca zgura lui albastră). Sînt totuși politicieni care au învățat din ianuarie mult, încă mai sper asta.

Ştirea Mediafax:

Deputatul PSD Viorel Hrebenciuc respinge interpretările din presă potrivit cărora la RoNew Media ar fi lăsat să se înţeleagă că unii dintre protestatarii din ianuarie din Piaţa Universităţii ar fi fost manipulaţi politic, precizând că s-a referit la faptul că mobilizarea s-a făcut prin mediul online.

Hrebenciuc consideră că acest lucru este ştiut de toată lumea şi a spus că dezaprobă orice alte interpretări ale spuselor sale.
“Am văzut că a ajuns un subiect de presă astăzi o discuţie care a avut loc într-un work-shop la RoNewMedia în care m-am referit la rolul social-media în Revoluţiile din Nordul Africii şi, în context, la Piaţa Universităţii, eu gândindu-mă la faptul că oamenii au fost invitaţi în Piaţa Universităţii prin Facebook. Şi asta o ştim cu toţii, nu era o cascadă de informaţii”, a declarat Hrebenciuc, joi, pentru MEDIAFAX.

Deputatul PSD a precizat că dezaprobă interpretările care au apărut ulterior în presă referitoare la declaraţiile sale.
“Deci asta a fost singura chestiune. Interpretările sunt greşite. Discuţia era despre campania online, nu are legătură cu alte chestiuni. Referirea mea a fost strict la mediul online care a dus la mobilizarea cetăţenilor în Piaţă. Dezaprob toate intepretările care au apărut în presă referitoare la declaraţiile mele”, a subliniat Hrebenciuc.

Câteva precizări sau despre cum ne facem unii treaba

La prelegerea de ieri, în mica sală de la Biblioteca Naţională, erau trei ziarişti mari şi laţi (cel puţin atâţia am recunoscut eu) – subsemnatul (ei, nu mi-a fost greu să mă recunosc), Costi Rogozanu care era în panel şi maestrul Florin Negruţiu (Gândul). Cei de la Adevărul, “cei”, pentru că nu pot numi colegi nişte copy-paste-ri, nu au făcut decât să rescrie postarea de pe VoxPublica şi să o îmbogăţească. Evident fără să citeze sursa, pentru că deh, aşa funcţionează presa din ziua de azi şi în special Adevărul. Despre maimuţele de la Adevărul şi cum fac ele presă, s-a mai scris pe VoxPublica aici şi aici. Presă care moare şi din cauza asta. Aşa se face că un băiat de acolo îşi permite să facă aprecieri personale într-un şapou de ştire.

HotNews preia ştirea din Adevărul şi o mai umflă puţin. Aşa se face că declaraţiile lui Hrebenciuc despre lumea care începe să se simtă bine după 2-3 zile de protest sunt legate de Piaţa Universităţii, deşi nu aveau nicio legătură directă cu aceasta. De aici şi până la B1 TV nu mai e decât un pas. Nu ştiu ce fac postacii PSD la ora asta (ăia cinci invocaţi de Hrebenciuc), dar văd ce fac cei ai PDL. Îşi fac treaba, Cristi, aşa că fă-te că lucrezi!

“Când va sosi momentul acela de dinainte de (spațiu alb, nota mea, DT) și îmi vei cere iertare (fie și numai în gând), să știi că eu te-am iertat de mult: poți muri liniștit.

Mai greu va fi însă să trăiești, cât ți-o mai fi dat să trăiești: singur, întunecat, frustrat, deformat, desfigurat, chinuit și chircit sub uriașa forță de automutilare și autodistrugere care te stăpânește.

Acesta este adevăratul tău sfârșit.

Oricum ar fi, eu nu-mi reneg prietenii și nu le voi face rău niciodată. Dimpotrivă: nu-ți voi mulțumi niciodată îndeajuns pentru existența ta pe care am crezut-o perfectă și care m-a ajutat enorm. În rest, rămâne cum am stabilit.

Se apropie Săptămâna Patimilor. Poate că iconița aceea de la botez pe care o porți cu tine tot timpul mai are putere să mai pâlpâie și – asemenea orbilor rătăcitori prin lume – să mai poți zări, fie și confuz, un strop de lumină.

Cristos va învia!”

Deși scrisoarea nu este semnată, identitatea expeditoarei este certă: Rapandula.

O persoană care, timp de unsprezece luni pe an, este și proprietara, și contabila, și lucrătoarea bordelului, după care, pentru o lună, se retrage la mănăstrire, de unde revine la activitatea de bază nu poate trezi decât zâmbete de gheață.

Recomand structurilor care folosesc asemenea edecuri să le retragă definitiv la vatră și să le asigure ajutorul medical de care, prea evident, au nevoie.

Unele misiuni reușesc. Aceasta a eșuat. Dacă raportul spune ”misiune îndeplinită”, el nu face nici doi bani.

Cât mai am de trăit, numai Dumnezeu știe. Cu cine trăiesc, numai eu hotărăsc.

Colectarea de informații poate fi făcută și altfel decât prin încercarea de a strecura “culegătoare de date” sub plapuma “obiectivelor”.

Indiferent că pozeză în La maja desnuda ori în La maja vestida, acestei doamne i se văd copitele.

Diferența între “Doamna cu cățelul” și doamna cu copite este de un Cehov și ceva. Ceva-ul fiind, de pildă, o țiitoare nu doar de condei pusă să zumzăie ca un stup de albine.

Această albină, din cale afară de lucrătoare cândva, este foarte obosită, a devenit o trântoiță. Soluția nu este cazarea ei în hoteluri occidentale de patru stele, ci o decorație în formă de steluță și o pensie decentă, fiindcă prețul tratamentului corect pentru dambla poate fi foarte piperat.

Nu știu când și cu cine a stabilit ceva.  Ce am stabilit eu în legătură cu farmecul feminin și alte farmece  ale rapandulei i-a fost comunicat întotdeauna clar și rămâne irefutabil.

Știu, i-ar fi plăcut să fie inversul irefutabilului, dar nu e.

Despre taxa pe fast food nu se poate spune decât că este o idee proasta: mult mai simplu ar fi să se facă un TVA diferențiat, care să rămână la nivel de criză pentru alcool şi un set de alimente cu conținut ridicat de grăsimi şi să scadă pentru alimente neprocesate, cum ar veni sănătoase.

Subiectul taxei pe fast food – şi vai, acum şi pe bere – este atât de pierzător de voturi încât Cseke Attila mințea luna trecută într-o conferință de presă că Ministerul Sănătății nici nu a luat vreodată în mod serios în considerare subiectul taxei pe fast food ci doar a lansat ideea într-o conferință de presă. Să explice domnul Cseke Attila atunci de ce se putea descărca de pe site-ul Ministerului Sănătății proiectul de lege, despre care scriam pe 8 ianuarie 2010 , link aici. Fiind un proiect de lege propus la un moment dat de un minister din România normal ar fi să existe o arhivă şi să ne putem aduce aminte că această idee a taxei pe fast food chiar a fost un proiect de lege în guvernarea PD-L- UDMR.

Dacă numirile la Educație sunt vina lui Ponta, faptul că Ministrul Sănătății face declarații incendiare în campanie electorală ar trebui să îl pună pe gânduri. O problemă a reformelor în sănătate din România este că sunt anunțate în vânt, fără fundamentare, moment în care în mod normal populația ajunge să nu le ia în serios.

Anunțând creşteri de contributii la sănătate şi taxe pe bere înainte de vara electorală, Cepoi îl sabotează pe Ponta. Deşi are grijă să spună că reformele pe care le anunță depind de factorul politic, Ministrul Sănătății îl obligă Ponta să spună: Nu, nu vor fi taxe pe fast food şi bere, liniştind practic McDonalds şi berarii , care se uită cu îngrijorare la Ungaria vecină care a introdus o taxă de 10 forinți (4 eurocenți) pe fast food, aducând în sistemul de sănătate în jur de 70 de milioane de euro.

Un pic de atenţie la ce zice Opoziţia nu i-ar strica noii puteri. Fie şi numai pentru a nu avea aerul că repetă prostiile Opoziţiei de pe vremea cînd era la putere şi făcea pe surda la ceea ce zicea opoziţia de-atunci. Politeţea n-a omorît pe nimeni, chiar dacă acum Puterea vrea să-şi scoată pîrleala pentru lunga perioadă în care a vorbit singură şi privită de sus chiar şi de unii dintre cei ce i-au îngroşat rîndurile.

Graba pedeliştilor de a-i face bilanţul lui Ponta e însă de înţeles dacă ne gîndim la temerile lor că, dacă face purici copilotul la Palatul Victoria, se scrînteşte coabitarea cu Palatul Cotroceni înainte de termen. De unde şi apelul lor la raţiunea Puterii falimentare şi a guvernului ei nelegitim.

De fapt, acest gen de campanie electorală era, totuși, previzibilă. Cu cât mai puțin apare în dezbaterea publică, cu atât mai puține sunt riscurile ca Emil Boc să piardă din voturi. Cu cât mai puțin este mediatizat, cu atât mai mic este riscul mobilizării nehotărâților (al celor care nu susțin neapărat un candidat sau altul, dar care s-ar activa, căutându-și o opțiune doar pentru a-i bloca accesul către un nou mandat de primar).

În plus, Emil Boc este conștient că e foarte ușor atacabil. Nu doar prin asocierea (câștigătoare în urmă patru ani) cu Traian Băsescu ori Elena Udrea, dar și cu fostul lui colaborator Sorin Apostu, pe care l-a ”înscăunat” la plecare și care continuă să se afle la Târgu Mureș. Nu în vizită, ci la închisoare. În plus, în anii în care s-a aflat în fruntea Guvernului, Emil Boc a pierdut exercițiul dezbaterilor și confruntărilor directe, argumentate, pe proiecte, rezumându-se la comunicări unilaterale către țară de la tribuna Parlamentului (în nenumăratele aumări de răspundere) ori de la televiziunea publică.

Tactica (strategia dacă doriți) evitării dezbaterilor și confruntărilor directe, păstrarea promisiunilor electorale pentru ultima sută de metri (pentru a nu putea fi analizate cu adevărat) ar putea fi câștigătoare. Pentru Emil Boc. Dar clujenii s-ar putea alege cu cel mai fricos primar din istorie.

***

Bocpentrucluj.com este singurul site electoral referitor la Emil Boc. Doar că este făcut de adversarii săi.

Si e pacat.

E pacat, pentru ca rezervorul de indignare exista in continuare, chiar daca s-a retras in adancuri. Or, daca esti in desert, si stii ca la cativa metri sub talpile incinse de nisipul fierbinte se afla ditamai rezerva de apa, nu te apuci sa sapi ? Ba te-apuci ! Pentru asta, insa, iti trebuie o unealta potrivita. Un tarnacop, sa zicem. Nu poti sapa dupa apa cu un evantai din pene, cum nu poti mobiliza bazinul indignatilor cu chemari evazive la « democratie acum », « demnitate », « respect » sau mai stiu eu ce. E nevoie de ceva mai ascutit, mai concret. Ceva care poate fi infipt, cu sete, in nisip.

Lumea se indigneaza cand i se dau tarnacoape, nu evantaie de pene. A iesit in strada pentru Arafat, s-a mobilizat pentru Mang, etc. De ce sa ne oprim aici ? De ce acum ?

Uite-un tarnacop : votul uninominal dintr-un singur tur de scrutin, trecut deja de catre noua majoritate printr-o camera. Cum spuneam, aici s-ar cuveni sa se moblizeze atat simpatizantii uselisti, care-l condamnau odinioara, cat si pro-pedelistii, care-l injura acum. Pentru ca de data asta nu mai exista nici un UDMR care sa-i puna bete-n roate din motive cat se poate de pragmatice. Ce prilej mai bun de unire-n cuget si simtiri mai vreti ? Pentru ca, daca nu v-a placut « dictatura PDL », ma indoiesc ca va veti entuziasma de o « dictatura PSD (USL) », care sa conduca tara de la inaltimea a vreo 65-70% locuri in parlament, inaltime de la care poate face tot ce pofteste, y compris o schimbare a Constitutiei care sa ne lase cu ochii-n lacrimi si scuipatu-ntre ochi.

SI-atunci ? Unde ne sunt indignatii ? Unde zapezile de-odinioara ?

Si uite, luati de aici inca un tarnacop : plagiarismul. Cazul Mang n-a rezolvat nimic. Omul si-a dat demisia, declarand nonsalant ca “nu are ce sa-si reproseze”. Mang e fudul, ca si Ponta. De la Mang n-avem pretentii. Dar de la tinerii universitari ? Dar de la parintii si viitorii parinti care au comentat cu variatiuni pe tema « ce mare scofala ? Toata lumea copiaza ! » ? Pai tocmai asta e : ca nu poate copia toata lumea ! Cineva mai trebuie sa si produca materialul original dupa care altii sa se apuce de copy-paste.

Asa ca eu propun sa fie luate la purecat toate articolele publicate de catre toti profesorii universitari, de la toate universitatile ! Si, cine e prins cu plagiatul, sa zboare din invatamant. Scurt, fara comentarii, fara c-o fi si c-o pati. Cine s-ar opune unei asemenea legi ? De unde atata tupeu ?

Tineri asistenti, lectori si conferentiari, stergeti-va ochelarii de scuipat si la munca ! Gasiti voi plagiaturile, ca de restul ne-ocupam noi.

Stiu : e vara, nici iarba nu creste. Nici nu trebuie. Avem tarnacoape. Pentru moment, e de ajuns.

Am intrat într-un workshop despre politică şi social media cu Bogdan Teodorescu, Zsolt Nagy, Lucian Despoiu şi Viorel Hrebenciuc. Ce a lăsat Hrebenciuc să se înţeleagă despre ianuarie Piaţa Universităţii 2012 a subliniat deja Dan Duca. Eu le-am spus că-şi fac iluzii dacă cred că pot face revoluţii prin social media.

Şi acum aş mai spune că Hrebenciuc îşi mai face o iluzie (intenţionată, evident – jocul asumării puterii din umbră e specialitate veche): că poţi anticipa evenimente precum cele din ianuarie. Poţi să le pregăteşti cît vrei. Ele ies cînd trebuie şi cînd vor ele. Le-am spus şi acolo, politicienii au de învăţat şi unii au învăţat deja chestii mult mai profunde: de exemplu, cum a ajuns “nu ne vindem ţara” să fie pe drapelele noilor generaţii. Sper că au avut urechi să audă.

Mi s-a confirmat şi cu cifrele specialiştilor de la masă că munca postacilor nu mai are nici un efect. Deci, băieţi, o puteţi lăsa mai moale. Eu aş spune că aceia sînt tineri folosiţi aiurea de superiorii lor în partid. Hrebenciuc a spus clar că nivelul discuţiei prin e-mail e mult mai eficient: le dai activiştilor predicatul zilei şi cu asta basta, restul se face tot pe teren.

Din ce-am auzit acolo aş zice că avem curente care se bat cap în cap:

- unii care încă mai cred naiv în social media (fără industrie şi marketing tradiţional în spate). Naiv sau strict strategic: că doar n-o să vorbească ăia de la facebook despre asta (compania e şi în curs de listare, după cum ştiţi)

- multe îngrijorări, critici despre felul în care nu se văd banii investiţi în marketing în social media

- critici dure şi analize a felului în care facebook e departe de a produce bani şi foloase serioase.  (apropo, ieri cam aşa suna un breakingnews pe WSJ: GM has pulled its $10 million advertising campaign from Facebook. Why? The ads didn’t work.

- poate cea mai interesantă observaţie: e foarte multă joacă pe facebook, oamenii se iau foarte puţin în serios (o spunea un expert în asta din Germania care se ocupa de relaţia cu clienţii pe sm la Deutsche Telekom sau Volkswagen)

- acelaşi tip viza o anumită categorie de oameni, care îl obseda şi pe Bogdan Teodorescu. Neamţul le spunea “evanghelistii”, Teodorescu le spunea “apostolii”. Deci şi scepticii cu onlineul care cred mult în metode tradiţionale (door to door în campania politică de exemplu) au şi ei visul lor: nucleul de fanatici care să răspîndească, să facă treaba, moca dacă se poate.

- A venit Victor Ponta, a anunţat că România nu poate ratifica ACTA (nu ştiu exact cum se poate face – dar măcar a declarat oficial intenţia). Ce-a fost mai interesant: că a mai recunoscut o dată că a scris o prostie cu Sarkozy şi că e bine că a ieşit Hollande preşedinte. Ca atare, o s-o mai rărească cu blogul. Părerea mea: blogul devine instrument clasic de opoziţie; facebook merge mai bine cînd eşti la putere:)

Concluzie: Revenind la insinuarea lui Viorel Hrebenciuc în legătură cu anticiparea sau susţinerea evenimentelor din ianuarie (nu a afirmat-o răspicat, omul e versat), aş spune că suferă de aceeaşi iluzie lucrativă de care suferă Zuckerberg. Amîndoi iluzionează  interesat. Nu, revoluţiile arabe nu s-au făcut graţie facebook sau twitter. Ba chiar, vorba lui Evgheni Morozov, dimpotrivă, mulţi au putut fi controlaţi intoxicaţi arestaţi de guvernele contestate.

Dar, evident, cineva trage profitul din aceste evenimente, fie că e vreun businessman din socialmedia, fie că e vreun politician din USL. Asta e.

Asta dovedește clar că premierul n-a studiat tratatul anti-contrafacere. Acordul ACTA, care a fost deja semnat, nu mai poate fi modificat. Parlamentul European ori îl va ratifica în forma lui actuală, ori nu îl va ratifica.

În continuare, pe scurt, câteva idei care au reieșit din discursurile susținute azi la RoNewMedia:

• Companiile ar trebui să înceapă să accepte ideea că nu pot controla ce se întâmplă în social media, să se pregătească pentru un dialog real cu consumatorii.
• Cuvântul zilei a fost fără-ndoială “engagement”. Nu mai e suficient să ai foarte mulți fani și urmăritori, trebuie să-i faci să se implice.
• Expresia zilei este “word of mouth”. Cei mai buni publicitari sunt prietenii consumatorilor, care oferă cele mai de încredere sfaturi de cumpărare.
• Chiar dacă nu existau cu numai doi ani în urmă, tabletele (ecranul numărul patru) au devenit esențiale pentru campaniile publicitare online. Mobile-ul capătă tot mai mult teren, iar advertiserii trebuie să țină seama de asta și să pună la cale campanii cât mai cross-platform cu putință.

Articol apărut şi pe cristianbandea.ro.

Nu am crezut că veți da curs cererii premierului de a analiza niște articole științifice despre care însuși presupusul autor, dl. Ioan Mang, spune că sînt niște plagiate.

Văzînd însă că ați declarat presei că instituția pe care o conduceți se va implica, totuși, în studierea acestui caz de plagiat, vă cer public să formați o comisie a Academiei Române care să analizeze și situația a doi membri ai Academiei Române, plagiatori deja dovediți și sancționați pentru plagiat de către UMF București, în anul 2003 (http://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/verdict-100-plagiat-beuran-concediat~ni35bh).

Au trecut nouă ani de cînd eu am dezvăluit presei acest plagiat comis de peste 50 de autori, care nu au făcut altceva decît să-și pună numele pe coperțile 11 cărți traduse. Cu mare mîhnire constat că aproape toți acești autori ai celui mai mare furt intelectual cunoscut în istoria României își continuă netulburați ascensiunea universitară și academică, doi dintre ei făcînd parte acum chiar din Academia Română.

Domnule Profesor Ionel Haiduc, vă asigur de toată considerația mea, atît pentru Dumneavoastră, cît și pentru Academia Română, al cărei prestigiu riscă să se prăbușească datorită prezenței printre membrii săi a unor plagiatori dovediți și notorii.

Bogdan Ghiță s-a născut la Târgu Mureș și este licențiat în litere și drept la Universitatea din Craiova. În 2003, obține o  bursă la Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux III, unde își dă doctoratul cu o teză despre condiția duală, franceză și română, a lui Eugène Ionesco. De un an, conduce compania Bordeaux Vertigo, a cărei filosofie este „cultivarea artei de a trăi”. Mai exact, turism viticol la castelele și podgoriile din regiune. Nu e rău, are 31 de ani.

Anul trecut ai publicat la L’Harmattan, în Franța, lucrarea ta de doctorat: Eugène Ionesco – Un chemin entre deux langues, deux littératures. Ce ar trebui să știe despre ea cei care nu au citit-o?

Cartea, care poartă prefața Doamnei Irina Mavrodin, este o încercare de a survola dubla identitate a lui Ionesco, cu precădere influența anilor bucureșteni de formare a dramaturgului asupra operei sale teatrale franceze.

Există două etape total distincte în viața lui Ionesco: copilăria petrecută în Franța și tinerețea petrecută la București. Acestor două perioade diferite le corespund două nume diferite, două literaturi diferite, două limbi diferite: Eugen Ionescu și Eugène Ionesco. Anii de tinerețe bucureșteană, cu toate aspectele sale inerente – sociale, politice, culturale, dar mai ales conflictele familiale – se regăsesc pe deplin în opera teatrală ionesciană. Firește, la toate acestea se adaugă geniul lui Ionesco, influențele literare românești și franceze, contextele politice și sociale al acelor vremuri, Parisul anilor ’50, minunatul hazard și aș putea continua tot așa…

Anii războiului (mai exact 1942) marchează returul definitiv al lui Ionesco în Franța. Anii de instabilitate ce au urmat războiului au reprezentat o perioadă extrem de precară pe care Ionesco a traversat-o cu mari dificultăți, împreună cu familia sa. În toți acești ani și până la debutul teatral (în 1950, cu Cântăreața cheală) Ionesco a avut o corespondență asiduă, în română, cu Tudor Vianu. Prin bunăvoința și amabilitatea Doamnei Maria Vianu, fiica lui Tudor Vianu, am tradus și publicat în anexele tezei de doctorat, o mare parte din această corespondență care, în opinia mea, este extrem de grăitoare în privința dublei identități ionesciene.

Ce te fascinează, ce te atrage la el?

Fascinant la Ionesco (cel puțin pentru mine) este non-sensul, felul în care abordează condiția noastră asburdă, vidul existențial, felul în care tratează mecanicitatea unui cotidian în care ne înnămolim pentru ca apoi să ne pierdem treptat cu toții. Pornind de la absurdul condiției umane abordat de Camus, am trecut apoi la absurdul condiției umane așa cum îl abordează Ionesco. Poate și pentru că Ionesco aparține culturii române, limbii române, literaturii române și pentru că a afișat o bivalență lingvistică și literară la care am avut acces prin prisma faptului că opera sa poate fi abordată atât în română cât și în franceză.

Spune-mi o întâmplare inedită cu el, una care crezi că redă felul lui de a fi.

Ceea ce-mi vine imediat în minte când vine vorba de momente inedite și haioase din cotidian-ul ionescian este această mică incursiune de la sfârșitul anilor ’30, în timpul anilor de studenție de la Paris. Mihai Șora, care devenise un prieten apropiat al Eugenilor – cum erau numiți în vremea studenției, în cercurile românilor de la Paris, soții Ionesco – își amintește cum, mai târziu, după război, găzduit fiind la Paris de către soții Ionesco, îl însoțea pe tânărul Eugen la tradiționala plimbare de seară de pe străzile capitalei. Exaltat de libertatea momentană a serii, Ionesco nu se putea abține să nu intre în două-trei baruri pentru a înghiți la repezeală câteva pahare de tărie. Compania lui Mihai Șora reconforta firea îngrijorată a Rodicăi Ionesco și, totodată, oferea dramaturgului garanția prezenței unui înger păzitor, Ionesco putând să-și bea liniștit tradiționala tărie fără a se teme de repercusiunile și reacțiile obișnuite ale soției, odată reîntors acasă.

Ce crezi că a vrut să spună cu Albul și negrul? Chiar el se întreabă în carte: De ce povestesc toate acestea?

Cred că este greu de apreciat măsura în care Ionesco s-a refugiat în desen și sculptură pentru a continua să publice… Să se exprime, da, în mod evident. Cred, totuși, că un rol major în apariția acestei cărți l-au avut editorii elvețieni Jung și Larese.

Albul și negrul este un antagonism simbolic, o opoziție alegorică, un titlu extrem de grăitor, care ne trimite către un univers al copilăriei regăsite. O multitudine de povești, de imagini din copilărie înfățișate într-un contrast alb-negru însoțit de o multitudine de culori intense, imaginare.

Tu cum o apreciezi? Ce ți s-a părut mai interesant la această carte?

M-a atras în primul rând caracterul inedit al ei: de la Ionesco-ul avantgardist, maestru al absurdului, cel care își pune neobosit întrebări, descoperim un alt fel de Ionesco, înghițit într-o viziune proprie puerilă, probabil repercusiune a unui cotidian repetitiv, o latură obscură a personalității sale.

Chiar și momentele haioase pe care intensa întreprindere literară i-a permis să le rememoreze se îmbină cu amintiri, cu regrete, unele mai apăsătoare decât altele, de care Ionesco încearcă, cred, să se elibereze așternându-le pe hârtie. Permanenta „angoasă a foii imaculate”.

Cum a mers traducerea?

Am ținut mult ca această traducere să apară. Și nu a fost deloc ușor. Într-un final, iată că a apărut. Profit de acest dialog pentru a menționa rolul foarte important pe care l-a avut Domnul Vlad Russo, redactorul cărții. Domniei Sale îi datorez nu doar eforturile necesare publicării unei asemenea cărți, dar și consecvența și strânsa colaborare.

Traducerea a fost deopotrivă anevoioasă (în unele momente) și extrem de ludică. Ludică datorată acestui permanent joc cromatic pe care am încercat să-l traduc respectând la maximum textul în limba franceză și, firește, să redau pe cât posibil firul ionescian.

Ce a spus critica franceză când a apărut cartea?

Atunci când a apărut cartea, Ionesco nu se afla la prima sa „aventură” picturală. Cartea a fost foarte bine primită, cu atât mai mult cu cât dezvăluia o altă fațetă a lui Ionesco, într-o cu totul altă lumină, cu care publicul, cert, mai fusese confruntat. Desigur, cartea și-a găsit și critici violente, ca de altfel fiecare publicație ce poartă semnătura dramaturgului.

Ce crezi că ar fi scris criticii francezi dacă ar fi fost prima carte publicată de Ionesco?

Nu cred că ar fi atras atenția publicului câtuși de puțin. Poate cu greu și pe cea a unui editor. Desigur, înainte de a-l fi cunoscut pe Ionesco pictorul, am fost confruntați – din fericire – cu Ionesco criticul, dramaturgul, publicistul.

Cum au fost/sunt evaluate desenele lui Ionesco? Înțeleg că unele au fost și expuse…

Desenele reproduse în volumul Albul si negrul sunt în realitate litografii la care Ionesco a lucrat în anii ’80, în atelierul prietenului său elvețian, Franz Larese, din Saint-Gall, un orășel aflat la nord-est de Geneva. Acesta i-a pus la dispoziție atelierul în care dramaturgul se refugia pentru a sculpta sau picta. Volumul Albul si negrul a apărut în 1981, la editura Erker. Lansarea cărții a fost urmată de expoziții de pictură la galeria Erker din Geneva, precum și la galerii în Italia, Germania, Austria. În 1985, editura Gallimard publică Albul si negrul, litografiile fiind însoțite de comentariile lui Ionesco.

De asemenea, o parte din desenele care ilustrau volumul Découvertes, publicat la editura Skira, în 1969, au fost expuse la galeriile Iolas din Geneva, tot prin eforturile prietenilor Larese și Janett. Desenele rețin atenția în primul rând pentru că poartă semnătura lui Ionesco. Numeroase desene, guașe, sau litografii au primit critici foarte bune din partea anumitor critici de artă. Ele interesează în măsura în care exprimă gânduri, asociații de idei, de forme, din lumea interioară ionesciană. Dincolo de naivitatea și caracterul lor pueril, ele reprezintă totodată un fel de terapie, un soi de îndepărtare de toate frământările existențiale. Nu trebuie uitat faptul că dramaturgul revenea mereu, însoțit de Rodica și de Marie-France, în acest orașel elvețian, Saint-Gall, pentru a-și trata stările de depresie, din ce în ce mai pronunțată, din anii ’70, ’80. Ionesco vorbește des în jurnalele sale despre depresia generată de sterilitatea literară, despre teama căderii în uitare (din partea publicului, firește). Sunt extrem de interesante, de altfel, dialogurile pe care Ionesco le avea cu Cioran pe această temă: notorietatea, nevoia de notorietate, pe de o parte, și confortul anonimatului, pe de altă parte, atât de elogiat de Cioran, în Caietele sale. În cele din urmă, cu toate eforturile sale, chiar și Cioran avea mari dificultăți în a evita anonimatul.

Revenind la Albul si negrul, această asociație bi-cromatică reprezintă deopotrivă și o altă față a lui Ionesco. După cum o spune Ionesco însuși, desenul, sculptura, diferitele forme de creație, sunt un mod antrenant și diferit de exprimare. Atunci când cuvintele nu mai reușesc să redea spiritul, rămân mâinile care modelează, sculptează, desenează. Lumina, opoziția alb-negru ce caracterizează miriada de forme geometrice, și, în special, intensitatea culorilor, toate la un loc formează caleidoscopul pictural ionescian. Culorile sunt de altfel singurul limbaj rămas, după cum Ionesco însuși o spunea. Influența lui Miró (nume ce revine des când Ionesco vorbește despre infuențele picturale) asupra dramaturgului este fără echivoc.

De unde pasiunea sa pentru desen?

Cred că Ionesco a manifestat dintotdeauna o veritabilă sensibilitate către estetică. Cel puțin asta reiese din jurnalele sale. În repetate rânduri, pictura este percepută ca o eliberare, o nevoie absolută de serenitate. Să nu uităm, totuși, că Ionesco a avut mereu o pasiune pentru pictură. De altfel, a și debutat în critica picturală cu o recenzie despre Van Gogh. Desenul este la Ionesco evadare, exteriorizare a ideilor, impunere, o întoarcere în lumea ascunsă a copilăriei. E totodată terapie, refulare, refugiu.

Ionesco s-a apucat însă serios de pictat abia după apariția primului său volum de desene, Découvertes, ilustrat cu propriile desene, publicat prin grija editorului elvețian Albert Skira. La sfârșitul anilor ’60, opera sa teatrală era aproape în integralitate scrisă. Refugiul aproape total în pictură a început cu anii ’80, când activitatea sa literară și publicistică s-a diminuat considerabil. Refugiul în pictură a însemnat pentru Ionesco o distanțare accelerată de subiectele și temele abordate de-a lungul întregii sale opere. Abordarea unui stil pictural ingenuu, infantil este într-o armonie deplină cu placiditatea vârstei și a stării de spirit a dramaturgului.

Citidindu-l în această carte, Ionesco îmi pare un bucătar care își frământă, grăbit, existența, asemeni unui aluat. Spune undeva: Desenând, încerc sau mă străduiesc să-mi eliberez mintea de tot ce o stânjenește. Ce îi stânjenea mintea, de fapt?

Întreaga operă purtând semnătura lui Ionesco este o revoltă, o frământare, o permanentă căutare de sine. Ionesco, aidoma oricărei persoane care-și pune întrebări, caută răspunsuri. Veritabilele „stânjeneli” despre care vorbește sunt, în opinia mea, cele care i-au dominat cotidianul încă de tânăr: angoasa, tema morții, neîntreruptele sale neliniști. Albul și negrul a fost scrisă la începutul anilor ’80, când Ionesco traversa stări de depresie generate de mai multe aspecte.

Cum crezi că va fi primită cartea în România?

Având în vedere faptul că este, totuși, vorba de Ionesco și de un mod diferit de a pătrunde în universul său interior, dat fiind ineditul desenelor din această carte, însoțite de comentariile lui Ionesco, sper să-și găsească nu doar publicul ionescian, dar și un public mai larg, dornic să evadeze și să plonjeze, printre altele, în universul viziunii puerile al unuia dintre marii dramaturgi ai secolului 20.

Mai are manuscrise nepublicate sau cărți netraduse încă în română?

Marea majoritate a operei lui Ionesco a fost deja tradusă în românește. În ceea ce privește scrierile sale despre pictură, există un text în ediție bilingă, La main paint. Die Hand malt, apărut la editura Erker, în 1987, care nu a fost încă tradus. Textul conține guașe ce poartă semnătura dramaturgului.

De asemenea, volumul Découvertes, care este prima carte ilustrată chiar de către Ionesco, nu a fost nici acesta tradus. Am început, de altfel, șantierul traducerii acestui volum, care sper să apară în viitorul apropiat. Cartea este o primă introducere în universul pictural ionescian, fiind presărată de nenumărate note autobiografice, gânduri, frământări, desene, întâmplări inedite pe care Ionesco le descrie în același stil aparte cu care ne-a obinșuit. Sper, așadar, ca publicul românesc să aibe acces în viitor la aceste volume netraduse încă în română.

Hai să îți dau un mic exemplu. Cu ceva ani în urmă, pregăteam un text despre cum s-au schimbat denumirile de străzi în România, după 1989. Așa că am luat lista cu numele de străzi din fiecare reședință de județ și le-am plasat în câte o categorie (Personalități, Natură, Mituri, Arte, Sport, Meserii, Virtuți, Obiecte ș.a.m.d.), ca să obțin ponderi. Un fel de „flori, fete și băieți”. Una dintre surprize a fost aceea că numele lui Eugen Ionescu nu figura în nici măcar cinci dintre localități. Cum mai puțin de cinci sunt și cele care au o stradă cu numele lui Tristan Tzara, ca să nu mai spun de ”d-alde” Ilarie Voronca, Gherasim Luca sau Urmuz. Cum îți explici sau cum vezi tu felul în care e recuperat Eugen Ionesco în România?

Foarte interesantă pildă. Nici nu mă mir, căci nu cred să mă fi plimbat pe vreo stradă care să-mi atragă atenția având numele lui Ionesco. Am impresia că pentru mulți dintre noi, numele sau mai bine spus re-numele lui Ionesco nu este asociat culturii și literaturii române așa cum ar trebui. Cu alte cuvinte, nu cred că o stradă care poartă numele „Eugen Ionescu”, că să folosim grafia românească a numelui, ar fi la fel de grăitoare ca o stradă care poartă numele „Vasile Alecsandri”. Poate trebuie să mai treacă ceva timp pentru ca Ionesco, Cioran sau alți scriitori să-și găsească loc și sub forma denumirilor stradale.

Cum vezi, în acest context, luările de poziție ale fiicei lui Ionesco, Marie-France? Mă gândesc la refuzul ca tatăl ei să fie promovat ca scriitor român sau de a fi jucat în teatrele din România ori la controversele privind originea evreiască a scriitorului. Ce crezi că ar (mai) fi de făcut, mai e vreun rost pentru alți pași?

Este un subiect extrem de sensibil. Ceea ce este incontestabil, însă, este realitatea care planează asupra dublei identități a lui Ionesco. Nu e vorba despre o apartenență unică, așa ceva este imposibil, întrucât Ionesco aparține Franței și literaturii franceze la fel cum Ionescu aparține României și literaturii române. Nimeni și nimic nu poate, cred, contesta acest lucru. Ceea ce pot spune este că permanenta luare de poziție în acest sens a lui Marie-France Ionesco este o energie consumată inutil și un lucru regretabil. Ionesco este jucat peste tot în lume, va fi în continuare jucat, iar această realitate nu are nimic de-a face cu faptul că teatrul său este unul francez, scris în Franța, în franceză.

Cât despre originea evreiască a lui Ionesco, cred că este un aspect mult prea puțin important acum. Ce este interesant, însă, este importanța pe care uneori Ionesco o acordă acestei problematici. Mihail Sebastian menționează în Jurnalul său destăinuirea pe care Ionesco i-o face în tinerețe cu privire la originile sale evreiești. Totul se întâmpla, însă, într-una din serile în care tinerii Criterion-iști din generația ’30 se adunau la un pahar de vorbă.

În opinia mea, faptul că Ionesco va fi pus în continuare pe marile scene teatrale din lumea întreagă, continuând să vorbească publicului, este tot ceea ce contează.

Într-o carte de interviuri realizate de Zoltán Rostás cu H.H. Stahl, acesta din urmă povestește cum ideea rinocerizării i-a venit lui Eugèn Ionesco la Criterion, când tot mai mulți dintre membrii grupului deveneau susținători ai Legiunii. Are dreptate Stahl sau ideea rinocerilor a venit de altundeva?

Ceea ce susține Stahl este întocmai. Rinocerizarea era de fapt o reprezentare a tot ceea ce însemna ideea de contaminare ideologică: fie că e vorba de nazism, fascism, comunism etc. Ideea piesei, însă, a fost exact aceasta: trecerea treptată a unora dintre prietenii săi, o parte dintre ei membrii ai Criterion, de partea Legionarilor.

Care a fost motivul pentru care Ionesco nu a mai venit în România după 1989?

Spre sfârșitul anilor ’80, starea de sănătate a lui Ionesco s-a degradat considerabil. Să fi fost acesta unul dintre motivele principale, dacă nu singurul? Sau poate că, totuși, gustul amar pe care i l-a lăsat România din perioada tinereții, adică țara tatălui pe care l-a urât atât de mult, a cântărit și mai greu în menținerea deciziei de a nu mai călca pământ românesc. Poate dacă regimul comunist ar fi căzut mai devreme, cine știe, o revenire în România ar fi fost luată în considerare.

Dacă ai avea un milion de dolari sau, hai, de euro, și ar trebui să îi cheltui pentru un proiect în memoria lui Eugèn Ionesco, ce ai face cu ei?

Fără îndoială, aș încerca să promovez teatrul lui Ionesco în programele școlare, cu precădere la liceu. Din păcate, Eugène Ionesco nu este aproape deloc studiat în liceu. Ca de altfel, nici Cioran. În condițiile în care, în Franța, unde puțini sunt cei care cunosc originile române ale celor doi scriitori, principalele piese de teatru din opera lui Ionesco fac parte din programele școlare.

Un alt fel de a onora memoria lui Eugène Ionesco este de a crea un program de burse de cercetare care să-i poarte numele. Este regretabil că cercetarea este atât de puțin încurajată în domenii mai puțin „productive” pentru societatea de consum în care trăim. Din păcate, domeniul literelor face parte din cele neproductive.

În cazul în care ar mai rămâne bani, aș înființa, cu ajutorul oamenilor de teatru și al tinerilor regizori un teatru, o sală sau săli de capacitate redusă, în stilul teatrului de la Huchette, din cartierul Latin, în care să existe acea atmosferă a anilor ’50 în care se jucau Cântăreața cheală, Scaunele, Lecția etc. Eventual, undeva pe Lipscani, în această splendidă atmosferă recreată din Bucureștii vechi…

“Uitaţi-vă la revoluţiile din nordul Africii. Am încercat şi noi ceva de genul ăsta în ianuarie, unele subiecte ne-au reuşit, altele, nu. Dar nu intru în detalii….”

“De foarte multe ori ne-a ajutat internetul pentru că acolo poţi fi necunoscut. Eu nu văd online-ul ca pe o campanie directă. Eu mă refer la campania persuasivă, la manipulare.”

“Nu te întrebi cum a apărut Piaţa?”

“E o mare bătălie pe bazele de date. Unii umblă după CNP-uri, eu umblu după adrese de email”.
“O mulţime dacă stă 2-3 zile în piaţă, începe să-i placă. Apar chioşcurile cu băutură…. (amintindu-şi o negociere de la Reşiţa, cu sindicaliştii).”

“Nu ştiu câţi postaci au alte partide, dar la noi sunt puţini, nu avem mai mult de cinci, dar şi aceia doar în perioadă de campanie.”

qed.

E o întrebare la care ar fi important să aflăm răspunsul, pentru că el ar putea arunca o oarecare lumină asupra modului în care funcţionează puterea. E clar că Mang era ca şi demis imediat ce s-a aflat de plagiatele lui, ar fi fost nebunie curată să ţii aşa ceva în guvern. De ce a durat atît de mult?

De ce tot circul acela inutil cu solicitarea de verificare adresată Academiei, care de fapt nici nu fusese adresată şi care nici nu avea vreun rost? Pentru că, pe lîngă că e, în majoritate, o adunătură de rataţi în cel mai bun caz inutili, în cel mai rău caz extrem de nocivi (vezi reforma ortografică sinistră din 1993), Academia nu avea nici o treabă aici.

Şi de ce e înlocuit de un interimar? Chiar nu mai există nici un neplagiator care să aibă ceva competenţe pentru un ministeriat de 6 luni şi care să fie acceptat măcar pe schema asta de apropiat al partidului care împacă pe toată lumea şi care, nefiind membru marcant, reflectă puţin costurile guvernării în altă parte?

Şi de ce interimarul trebuia neapărat să fie lider de sindicat? În condiţiile în care cam toţi liderii de sindicat intraţi în politică pînă acum (mult mai numeroşi decît aţi crede la prima vedere) s-au încadrat în categoria “oare fac mai mult rău în politică, sau făceau mai mult rău la sindicat”?

Este o modă foarte nefastă, pe care PSD-ul a încurajat-o frenetic în ultimele două decenii. Şi iar se repetă istoria. Aşa cum inenarabila Corina Dumitrescu era în proces cu ministerul pe care urma să-l conducă, şi sindicatul condus de Liviu Pop a atacat în instanţă ordinul foarte normal prin care Funeriu interzisese reţinerea automată a cotizaţiei sindicale direct din salariu.

Probabil că prima măsură a ministrului Pop va fi să dea satisfacţie sindicalistului Pop, anulînd printr-un ordin propriu ordinul lui Funeriu. Altfel, poate că dacă aceste cotizaţii s-ar strînge normal, prin plată voluntară individuală, membrii sindicatelor din învăţămînt nu şi-ar mai lăsa liderii să umble aiurea prin guvern şi parlament. (Iar dacă sînteţi curioşi care erau principalele obiective ale lui Liviu Pop ca ministru delegat pentru dialog social, aici: 4 din 5 obiective pur sindicale, fără nici o treabă cu dialogul social.)

Şi, ca să fie circul complet, noul interimar are şi el un CV presărat cu greşeli, dintre care unele par datorate simplei ignoranţe, nu culegerii grăbite. Iar printre competenţele dobîndite la un seminar, noul ministru enumeră “Dorinţa profundă de legături cu sine, cu alţii, cu natura (animale, plante, etc) sau cu divinitatea, Dorinţa de retragere în linişte şi solititudine, ca tarâm al reflecţiei [...]”.

Nu îmi place mania de a critica greşelile de gramatică ale politicienilor sau ale oricui se exprimă în spaţiul public, manie care face ravagii pe internet şi care are motivaţii, cred, profund dubioase. Nici măcar nu cred că un ministru al educaţiei trebuie neapărat să se exprime impecabil sau să fie “intelectual rasat” sau ceva asemănător.

Totuşi, ce e seria asta neverosimilă de trei miniştri în două săptămîni? Cum e posibil să numeşti ceva de genul Corinei Dumitrescu, hiper-incompatibilă şi hiper-anti-recomandată pentru acel post de toată cariera şi alura, cum e posibil să continui cu un campion al plagiatului şi după o săptămînă de căutări să nu poţi găsi un ministru plin, iar postul să rămînă unui interimar care nici el nu are ce căuta acolo?

Cum spuneam, întrebări la care ar fi foarte drăguţ să aflăm răspunsuri.