Mai întâi părțile bune (diferențele). Chiar dacă niște polițiști (în civil) au vrut să-i înlăture pe protestatari, în urma unor negocieri directe cu organizatorii, aceștia au fost lăsați în pace pe trotuarul din fața sălii și apoi să intre în cinematograf, unde și-au afișat revendicările și steagurile. În plus, spre deosebire de predecesătorii lui, care treceau pe lângă astfel de manifestări în viteza a 5-a, Victor Ponta s-a oprit să vorbească cu ei. Și a făcut-o cu foarte mult entuziasm. Dar a avut parte de o surpriză: entuziasmul lui nu era pe aceeași ”lungime de undă” cu cel al manifestanților.

Ei bine, dacă se aștepta la mulțumiri, atunci s-a înșelat. Pentru că ceea ce îi solicitau cei din stradă era să-și țină cuvântul și să stopeze proiectul de la Roșia Montană. Că ceea ce au declarat și au făcut, atât el, cât și co-președintele de alianță, Crin Antonescu, după preluarea Puterii, este prea puțin liniștitor. Pentru că acum opozanții nu mai vor să audă promisiuni, ci vor să vadă fapte. Cum ar fi:

Atât înainte de preluarea Puterii, cât și ulterior, când (pe bună dreptate) l-a acuzat pe Traian Băsescu că face lobby pentru RMGC, Victor Ponta a solicitat transparentizarea cazului, întrebându-se retoric ”care sunt interesele președintelui, care îl fac să suțină într-o asemenea măsură proiectul celor de la RMGC?”. Acum poate afla. Corpul de control al primului ministru, aflat în subordinea lui, are atribuții care i-ar permite să primească răspunsul la foarte multe întrebări:  cum a fost posibil ca diferite instituții administrative și sau executive să elibereze pe bandă rulantă acte și decizii care încalcă legea și hotărârile judecătorești definitive; cum de au înaintat procedurile de avizare în aceleași condiții de ilegalitate; de ce Ministerul Culturii a blocat abuziv demersurile de înscriere a Roșiei Montana în lista-tentativă UNESCO; și, desigur, de ce este Traian Băsescu și o parte importantă a liderilor PDL susținători atât de vocali ai RMGC.

Mai mult, după ce a dobândit controlul în Parlament, USL poate iniția și poate vota formarea unei Comisii de anchetă (fie la nivelul Senatului, fie la nivelul Camerei Deputaților) legate de acest caz. După mai bine de un deceniu de scandal legat de acest proiect, e interesant de aflat cum și în ce condiții a fost blocat proiectul Legii Anti-cianură (deși în 2007-08 exista, cel puțin teoretic, majoritatea necesară adoptării legii), dar și cum a trecut de Senat ”după deget” proiectul de lege de expropriere specială (zis ”de modificare a Legii Minelor”) inițiat chiar de către unul dintre colegii din PSD al lui Victor Ponta din… Gorj (Mihail ”Toni” Greblă). De asemenea, alte amănunte de interes public pot deveni cunoscute în urma unei asemenea anchete.

Din momentul preluării Puterii, Ponta și Antonescu nu se mai pot plânge de lipsa de transparență și nu mai pot acuza ”interese ascunse” în cazul Roșia Montană. Pentru că au puterea (instituțiile, procedurile) și OBLIGAȚIA să afle tot ce îi interesează.

De asemenea, Ministerele Culturii și Mediului au atribuții pe care și le pot exercita (și e obligatoriu să o facă) înainte de alegeri. Ministerul Mediului are expertiza juridică la îndemână pentru a stopa continuarea ilegală a procedurilor de avizare a proiectului RMGC, iar Ministerul Culturii are pregătită documentația necesară pentru începerea demersurilor de înscriere a Roșiei Montana e lista-tentativă UNESCO. Nu în cele din urmă, la dispoziția Ministerului Economiei pot fi puse mai multe studii și proiecții, realizate de profesori de la ASE sau de alți profesioniști din domeniu, legate de modul în care poate fi valorificată economic zona (creând, implicit, mult mai multe locuri de muncă pentru localnici, decât ar genera, în mod real, proiectul RMGC). Iar asta fără distrugerea iremediabilă a mediului și patrimoniului.

Așadar, domnilor Ponta și Antonescu, aveți pârghiile și conduceți instituțiile de decizie în cazul Roșia Montană. E timpul să renunțați la discursul ”de Opoziție”, și să treceți la fapte. Înainte de alegerile de la sfârșit de an. La lansarea candidaților USL de la Cluj s-a făcut apel la un ”proverb” foarte gustat de audiență: ”Diferența dintre Opoziție și Putere constă în faptul că cei din Opoziție mint, iar cei de la Putere fură”.  Sper că aplauzele care au urmat nu exprimau doar bucuria de a fi preluat Puterea, pentru a putea…

***

În fine, pentru a simplifica, cam așa ar arăta ”lista scurtă” a lucrurilor pe care USL le poate face până la toamnă în cazul Roșia Montană:

• Anchetă a Corpului de Control al primului-ministru
• Formarea și începerea activității unei Comisii de Anchetă a Parlamentului
• Stoparea continuării ilegale a procedurii de avizare de la Ministerul Mediului
• Deblocarea demersurilor Ministerului Culturii pentru înscrierea Roșiei Montana în UNESCO
• Susținerea (infrastructură, promovare etc.) dezvoltării alternative a zonei, care să asigure venituri și locuri de muncă reale pentru localnici.

De altfel, asta a și fost misiunea cu care Crin Antonescu, Victor Ponta  și restul staff-ului electoral au venit la Cluj: să radă pe jos cu Emil Boc și să-l înscăuneze pe Marius Nicoară (strict anectodic, la scurtele declarații de presă făcute înaintea începerii ostilităților, Victor Ponta a avut un moment de sinceritate când a mărturisit că: ”a venit la Cluj să-l suțină pe Marius Nicoară” – a urmat un scurt moment de pauză, în care a realizat că referirea a făcut-o la singular și l-a adăugat și pe Uioreanu).

”Nu cred că o să-l lăsați pe Emil Boc să mai fie primar la Cluj. O să-l mai lăsați pe cel care a fost sluga lui Băsescu să fie primarul capitalei Transilvaniei?”, a întrebat retoric Ponta, după care l-a plasat pe Emil Boc pe primul loc în topul ”celor mai caraghioși și penibili politicieni pe care i-a dat România”. ”Comunitatea clujeană va fi reprezentată de un om care a indignat întreaga Românie, de un om care a eșuat pe toate planurile? (…) Nu cred că Clujul dorește să devină depozitul de deșeuri a PDL”, a mai spus Ponta despre Boc, în timp ce Daniel Constantin, președintele PC, l-a făcut pe Boc ”Cea mai odioasă figură a României ca premier”.

Se înțelege, atacurile nu l-au vizat doar pe Emil Boc, ci într-o măsură însemnată și pe Traian Băsescu. Cu o aluzie deloc discretă (cu atât mai mult cu cât a fost repetată) legată de suspendarea acestuia: ”N-o să mai aibe (Emil Boc – n.a.) pentru mult timp unde să sune că îi va răspunde Crin Antonescu” (…) ”Crin Antonescu va mai rămâne pentru scurt timp în Opoziție” (sublinierile îmi aparțin).

Bun, am înțeles, Boc trebuie strivit. Eliminat. M-am distrat și eu o vreme cu jocuri de strategie pe calculator și știu atâta lucru: adversarul trebuie terminat atâta vreme cât ai ocazia. Altfel, dacă îi permiți accesul la resurse (iar Clujul e un oraș cu suficiente resurse) numa ce te trezești cu el că prinde viață și redevine vioi.

N-am înțeles însă altceva: ce au de câștigat Clujul și clujenii din povestea asta? Bun, n-o să mai fie Boc, ci o să fie Nicoară. Așa, și? În avântul lor războinic, Ponta și Antonescu au uitat un lucru. De fapt motivul oficial pentru care se aflau pe aici: lansarea lui Uioreanu și Nicoară. Pe îndelungi aplauze și pe ritmul celor de la AC&DC am aflat un singur lucru despre viitorul clujenilor: că sunt fraieri dacă votează cu Boc și deștepți și demni de a intra în istorie dacă optează pentru Nicoară. Scurt pe doi. Păi în așa entuziasm general mai interesează programele electorle ori viziunile legate de dezvoltarea orașului și județului?

***

Înainte de a începe ”distracția” din sală, câteva zeci de membri ai Campaniei ”Salvați Roșia Montană!” l-au așteptat pe Victor Ponta la intrarea în Cinema ”Florin Piersic”, pentru a-i reaminti promisiunile legate de acest subiect. Spre deosebire de Crin Antonescu, Ponta a venit să-i salute pe protestatari și să le transmită că e alături de ei. Când a fost întrebat însă dacă va însărcina Corpul de control al primului ministru cu o anchetă guvernamentală în acest caz, a evitat răspunsul și a declarat că toate actele și documenția cazului va fi făcută publică de Ministerul Mediului.

Foto: Adevărul

Pentru cei care mă citesc în mod constant bănuiesc că această opțiune personală nu are cum să-i surprindă. Atât datorită poziției pe care Eckstein-Kovacs Peter a avut-o și o are în cazul Roșia Montană, cât și pentru faptul că este unul dintre puținii politicieni români care își respectă mai mult principiile și valorile decât ”scaunul”, mai exact funcțiile publice ocupate la un moment dat. În acest sens cu siguranță este o excepție: Eckstein-Kovacs Peter este singurul politician autohton care are la activ două demisii de onoare. În 2008, a renunțat la funcția de președinte al Comisiei Juridice a Senatului, în semn de protest față de poziția colegilor săi de partid care nu l-au susținut în lupta anti-corupție (modificări aduse Legii ANI). Mai recent, în luna august a anului trecut, și-a dat demisia din funcția de consilier prezidențial pentru problemele minorităților tot din motive principiale – poziția lui legată de Roșia Montană venea în contradicție flagrantă de cea exprimată în mod agresiv de președintele Traian Băsescu (detalii aici și aici).

Momentul a rămas memorabil pentru politica românească. În miez de noapte, asumându-și riscurile inerente unei acțiuni de gherilă urbană (amendă), un grup de tineri au lipit pe poarta sediului UDMR din Capitală mesajul ”RESPECT ECKSTEIN KOVACS”. Personal, nu-mi amintesc ca vreun alt politician autohton să fi beneficiat de vreun alt gest asemănător de mulțumire pentru modul în care și-a respectat principiile.

Considerați cele de mai sus ca un statement asumat, prin prisma căruia o să vă rog să vă raportați la articolele din următoarele trei săptămâni referitoare la campania electorală pentru funcția de primar al Clujului.

***

Eckstein-Kovacs Peter și-a prezentat ieri programul electoral. Oferta. Iar pe prima poziție (din nou opțiune personală) se află proiectul Grădinile Clujului.

”Grădinile Clujului e un proiect care ar duce la satisfacerea unei nevoi absolut umane și normale a clujenilor care doresc să iasă la aer curat în apropierea orașului și, în același timp, să cultive zarzavaturi sau fructe. Proiectul prevede parcele de 500-700 de metri pătrați, care vor fi concesionate pe o perioadă de 10 ani, pe care vor putea fi ridicate doar construcții de lemn, fără caracter permanent, care nu necesită autorizație. Contractele vor fi foarte severe pentru a preîntâmpina situațiile în care s-ar intenționa folosirea terenurilor în alte scopuri decât cele de cultivare de zarzavat ori de recreație” .

Astfel sună proiectul în prezentarea lui Eckstein-Kovacs. Conform acestuia, Primăria Cluj-Napoca deține suficient teren în jurul tuturor cartierelor orașului pentru a avea peste zece mii de beneficiari.

În urmă cu două zile am scris despre promisiunea unui Disneyland făcută de candidatul USL Marius Nicoară. Inevitabil, o comparație se impune. Trecând peste alte argumente (le-am expus acum două zile) pentru care consider un Disneyland clujean lipsit de viabilitate (economică în primul rând), vine întrebarea: de ce are nevoie mai mult un clujean (și vă puteți pune în pielea unui clujean raportându-vă la propriul oraș)? De o plimbare la braț cu Mickey Mouse ori de o parcelă de pământ unde să se poată recrea după-amiaza ori la sfârșit de săptămână, cultivând roșiile, castraveții și varza proprie? (iar varza am ales-o special, dacă tot e vorba de Cluj).

Cum ar veni, un război între varza a la Cluj și Mickey Mouse (sau Pinocchio, dacă doriți). Rămâne ca d-voastră să decideți ce preferați. Ce relaxare și activitate de moment și una pe termen lung. Ca promisiune strict electorală sau ca proiect realizabil. Vă doresc alegere plăcută. Sau ”Poftă mare!”.

***

Programul electoral complet al lui Eckstein-Kovacs Peter, aici.

Foto – Farmacia Eckstein (sediul de campanie): credit – Facebook (pagina personală)

Domnule MR Ungureanu, permiteţi-mi să vă atrag atenţia că Roşia Montană NU este o problemă politică. Roşia Montană reprezintă o multitudine de probleme (îndeosebi tehnice), cea ecologică fiind una extrem de importantă, dar fără a putea fi considerată „mai importantă” decât celelalte probleme ale Roşiei Montana: respectarea proprietăţii şi a regimului acesteia în România; respectarea legii, a hotărârilor justiţiei şi a statului de drept; conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural; strategia naţională de valorificare a resurselor minerale; corupţia; socializarea costurilor; distrugerea unei comunităţi etc. Factorul politic (politicienii) s-a adăugat şi el acestei problematici, îndeosebi după 2007, fie din bună-credinţă, fie pentru că „au mirosit” rost de niscaiva voturi. Reducerea problematicii Roşiei Montane la „motivaţia politică” e, pur şi simplu, demagogie.

Pornind de la un ultim firicel de prezumţie de nevinovăţie, iată o listă cu probleme „tehnice” ale cazului Roşia Montană. La finalul lecturării acestei liste (care e departe de a fi exhaustivă) poate veţi înţelege de ce proiectul nu are avizele necesare şi de ce dezvoltarea alternativă a zonei e blocată absolut abuziv.

Domnule MR Ungureanu,
ȘTIAȚI:

… că numărul real al locurilor de muncă (necesarul) prevăzut pentru proiectul minier de la Roșia Montană în studiile de fezabilitate realizate în 2009 de Independent Mining (Tucson) și Washington Group pentru RMGC este de: aproximativ 350 de locuri de muncă directe; aproximativ 650 de locuri de muncă directe și indirecte; aproximativ 1.200 de locuri de muncă în perioada de construcție (2-3 ani)? (aceleași cifre se regăsesc și în prezentarea făcută de RMGC disponibilă pe site-ul oficial al comunei Roșia Montană);

… că cea mai mare parte a locurilor de muncă nu sunt destinate localnicilor, care nu au pregătirea profesională necesară? … că cea mai mare parte a localnicilor vor fi strămutați sau relocați și după consumarea sumelor primite tot fără loc de muncă vor fi? … că strămutarea sau relocarea nu rezolvă problema șomajului, doar o mută (strămută sau relochează)?

… că veniturile anuale ale lui Jonathan Henry, CEO-ul de la Gabriel Resources, sunt mai mari de câteva ori decât veniturile tuturor celor aproximativ 500 de angajați actuali (temporar sau pe durată nedeterminată) de la RMGC? … că Jonathan Henry nu are nicio legătură cu Roșia Montană și că nu are nicio pregătire (expertiză) în domeniul mineritului? … că Jonathan Henry se află pe poziția a 10-a în Top-ul celor mai bine plătiți CEO din Canada, deși Gabriel Resources nu produce nimic? … că Jonathan Henry nu plătește niciun cent taxe și impozite în România?

… că la minele din Waihi (Noua Zeelandă), mine date ca exemplu de RMGC, lucrează aproximativ 300 de oameni – procesul tehnologic fiind același?

… că România a cheltuit miliarde de euro după anul 2000 pentru închiderea minelor, ecologizare, mentenanță, reconversii profesionale etc? … că aceste sume nu acoperă însă decât într-un procent infim necesarul cu care ar fi trebuit să se intervină? … că suma totală cheltuită în acest scop este aproape imposibil de evaluat, o mare parte a fondurilor fiind incluse în bugetele asigurărilor sociale (sănătate, pensii etc.)?

… că în aceeași localitate Waihi, dată ca exemplu de RMGC, numărul asistaților social este dublu decât în restul regiunii (unde nu există exploatări miniere)? … că numărul asistaților social reprezintă jumătate din populația activă a localității (18-65 de ani)? … că veniturile localnicilor din Waihi sunt mai mici decât media regiunii? … că populația localității are o vârstă peste media regiunii, cu tendințe accentuate de părăsire a localității? … că educația localnicilor este sub media regiunii? …că problemele de sănătate, consum de alcool și droguri, criminalitate sunt peste media regiunii? (studiul de impact social realizat de specialiști de la Universitatea Queensland din Australia îl găsiți chiar pe site-ul minei din Waihi)

… că Gabriel Resources (conform propriilor documente oficiale publice – discuții și analize de management, MD&A) poate opta să NU se asigure împotriva accidentelor umane și a catastrofelor naturale majore de pe perioada exploatării (incendii, alunecări de teren, inundații, cutremure etc.)? … că în cazul producerii acestora, Gabriel fie va suporta pagubele, fie va închide exploatarea dacă va considera că pagubele ar fi prea mari pentru a fi suportate? (a nu se confunda polițele de asigurare cu garanțiile de mediu)

… că nu există nicio garanție că proiectul va dura 20 de ani (că nu se va opri după exploatarea masivilor Cetate și Cârnic, unde se află aproximativ 80% din zăcământ)? … că în cazul intrării anticipate în insolvență (practică des întâlnită din partea operatorilor minieri, inclusiv în UE), nu vor mai fi constituite integral garanțiile de mediu (care se depun în fiecare an), atâtea câte sunt? … că garanțiile de mediu vor asigura mentenanța iazului de decantare și a haldelor de steril pe o perioadă extrem de scurtă de timp, după care costurile reale se vor întinde pe câteva sute de ani?

… că, indiferent dacă proiectul RMGC se face sau nu, obligația de a acoperi daunele cauzate mediului de fosta exploatare de stat, revine părții române (Minvest – a se vedea în acest sens contractul de societate al RMGC, public pe site-ul Ministerului Economiei)? … că prin Hotărârea de Guvern nr. 644/2007 a fost stabilită o limită de finanțare de 98 milioane de lei (la prețurile de atunci) pentru închiderea, ecologizarea și mentenanța fostelor exploatări de stat din zona Roșiei Montana? … că până la sfârșitul lui 2011, a fost alocată și utilizată prin Conversmin (societate a Ministerului Economiei care administrează și supervizează închiderile de mine în România) suma de doar 16,9 milioane de lei? … că, într-un raport al Curții de Conturi a României din 2011, Conversmin este acuzată că doar în anul 2010 a folosit în alte scopuri (deturnare de fonduri) sume mai mari decât cele alocate pentru Roșia Montană în 4 ani?

… că valoarea patrimoniului cultural de la Roșia Montană nu poate fi evaluată? … că masivii Cârnic şi Orlea sunt pe lista monumentelor clasa A (cu valoare naţională şi universală), drept pentru care, prin lege, nu pot face obiectul unui proiect minier? … că procedura de avizare a unui proiect minier care se suprapune peste monumente e imorală şi ilegală (cum să avizezi un proiect într-o zonă în care legea prevede în mod expres interzicerea lui?)?

… că la fel de ilegală şi imorală este procedura de avizare a unui proiect prevăzut a fi implementat pe terenuri care nu-ţi aparţin (bazându-te pe o eventuală lege specială de expropriere, adoptată peste noapte)?

… că o parte importantă dintre acţionarii principali ai Gabriel Resources (Paulson, Kaplan) sunt jucători de bursă (nu investitori în minerit), iar o altă parte (Newmont, BSG) sunt companii de minerit „celebre” în lume pentru că nu şi-au respectat obligaţiile contractuale sau, şi mai grav, pentru că au fost implicate în încălcări grave ale drepturilor omului şi chiar în conflicte şi războaie civile?

… că Gabriel Resources nu are banii necesari pentru investiţia iniţială, chiar dacă (lucru extrem de puţin probabil) ar obţine toate avizele, acordurile, terenurile, autorizaţiile legale de care au nevoie? … că la sfârşitul lui 2011, Gabriel Resources raporta lichidităţi de 135,5 milioane de dolari (cash şi echivalent cash) în timp ce necesarul investiţiei iniţiale e estimat la aproximativ 2 miliarde de dolari? … că pe fondul căderii generalizate (de anul trecut, care a continuat şi în acest an) a valorii acţiunilor la minele de aur(cădere mult mai dramatică faţă de medie – 40% în 20011 –  în cazul companiilor junior, cum e şi Gabriel) e absolut improbabil ca Gabriel să poată obţine banii necesari demarării investiţiei? … că acţiunile Gabriel Resources s-au prăbuşit la bursă din vara trecută cu aproape 70% (de la un maxim de 8,65 dolari/acţiune la un minim de 2,50 dolari/acţiune) – cine credeţi că va finanţa cu miliarde de dolari o companie cu o asemenea volatilitate a acţiunilor?

… că e imorală, ilegală şi criminală blocarea dezvoltării alternative a zonei Roşia Montană doar „de dragul” speculatorilor de la Bursa din Toronto ori de pe Wall Street? … că statul român, contribuabilii români şi locuitorii zonei nu au nicio vină că RMGC nu a reuşit să facă, în mai bine de 15 ani, un proiect minier legal şi sustenabil?

În fine, domnule premier Mihai Răzvan Ungureanu, ştiaţi:

- Că mai sus sunt enumerate doar o parte din problemele „tehnice” (şi nu politice) ale cazului Roşia Montană?

- Că, din punct de vedere politic, atât d-voastră, cât şi predecesorii şi cei care vă vor urma la guvernare aţi avut/aveţi şi vor avea obligaţia să fi găsit/ găsiţi şi să găsească soluţii viabile şi sustenabile pentru sute şi mii de localităţi rurale din România, nu doar pentru Roşia Montană? Cu atât mai mult cu cât locuitorii unor sate montane, care nu au avut sau nu mai au minerit, care nu au nici pe departe potenţialul turistic, agricol, de prelucrare a lemnului precum Roşia Montană o duc mult mai bine decât majoritatea celor din Roşia Montană. V-aţi întrebat „de ce?”. Sunteţi dispus (aveţi curajul) să mergeţi la Roşia Montana cu cineva care nu doar „promovează retoric ecologismul, din motivaţie politică”, ci chiar cunoaşte întreaga problematică?

În ciuda specialiștilor în comunicare implicați, eșecul acțiunii era previzibil (și am și scris despre asta). Pentru că se adresau unui public căruia i se făcuse lehamite tocmai de comunicarea pe care o promovau (și nu e vorba doar de cazul Roșia Montană, cum greșit au înțeles unii). De altfel, citatul de la începutul acestui text, mi-a fost semnalat de un prieten, cu întrebările și punctele de vedere aferente foarte pertinente. ”Cum să am încredere într-o persoană ale cărei visuri de împlinire nu au legătură cu România?” Ce nu a înțeles Bogdan Naumovici când a coborât în Piața Universității e faptul că oamenii respectivi nu văd România ca o pe o vacă numai bună de muls, după care, ”când au suficienți bani”, ”să se retragă” să asculte jazz și să mănânce hot-dog la New York.

Adresându-se oamenilor din Piața Universității, mișcarea/acțiunea ”Împreună 2011” nu a făcut decât să se acopere de penibil. Lucru care s-a văzut și în ”sporul” pe care grupul de discuții cu același nume l-a avut pe Facebook. După două luni de la lansare, reușise să strângă 3.000 de ”like”-uri. Pur și simplu nesemnificativ* în raport cu primirea entuziastă (și, în multe cazuri, dezinteresată) din partea prietenilor din mass-media (grupuri de dezbateri și discuții pe teme punctuale sau pe teme generale au zeci de mii de membri pe Facebook, fără a beneficia de nicio promovare din partea mass media). Eșecul părea asumat printr-o notiță publicată pe 6 martie pe grup: ”Actiunea colectiva a semnatarilor initiali se opreste aici. Cel mai important este faptul ca suntem cu totii de acord ca Romania trebuie schimbata, chiar daca vedem cai diferite pentru a ajunge la acest scop, fundamental, comun. Grupul de discutii ramane independent politic, ramane al celor care ii dau viata in fiecare zi. Impreuna 2012 ramane un spatiu deschis dialogului liber intre toti cei care vor sa schimbe modul in care traim in societate…” bla,bla, bla. E cea mai recentă (și ultima) postare pe grup.

***

Într-un articol din 16 aprilie, sub titlul ”De ce apar noi partide”, pe money.ro, ideea transformării platformei ”Împreună 2012” în partid politic reapare. De această dată, segmentul vizat pare mai bine ales: antreprenorii generației decrețeilor, cărora (atenție) ”li se potrivește” sloganul Pieței Universității ”Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați” (așadar nu cei care au fost în Piața Universității, ci cei cărora ”li se potrivește” un slogan din Piață, distincție, după cum voi arăta, esențială). „Eu cred în generația celor care în ultimii 20 de ani și‑au făcut afacerile și familiile și acum au răgazul de a se apleca și asupra unei îndatoriri civice. Sunt cei care au ieșit în stradă în ‘89, după care nu au mai avut timp să se implice în politică pentru că au fost prea ocupați să‑și facă o carie­ră. Sunt cei cărora li se potrivește cel mai bine sloganul din Piața Universității «Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați»”, susține Naumovici.

Nu sunt adeptul politicienilor de carieră (a acelor politicieni care nu există înafara carierei de partid –vor fi mereu servili, supuși, maleabili, impresionabili, controlabili, o eventuală excludere din partid și din viața politică însemnând eșecul total al ”poveștii” lor). Reducția segmentului de selecție al politicienilor la cel antreprenorial (”cei care și-au făcut afacerile”) mă sperie însă și nu e deloc nouă (ideea unei Românii conduse după modelul ”eficienței” corporatiste a mai apărut în dezbaterea publică în urmă cu doi ani, tot printr-un manifest lansat pe Facebook și e deja împărțită și cu cei de la ”Noua Republică”). Iar sensul (de asemenea reducționist) prin care îi identifică pe cei care ”produc” (adică doar ”antreprenorii”) îmi ridică părul pe șira spinării, pentru că-mi amintesc de acele power-point-uri și business-plan-uri în care oamenii (angajații, colaboratorii) apăreau ca simple cifre la capitolul… ”cheltuieli” (conform acestei mentalități și definiri corporate, antreprenorul e cel care ”produce”, angajatul e o ”cheltuială”).

Succesul și cariera omologate din punctul de vedere al criteriului (succesului) financiar are o oarecare doză de popularitate. Se poate invoca și o anumită mistică în conformitate cu care ”cine a avut succes în afaceri ar putea să conducă eficient și o țară”. Toate aceste premize (la care se adaugă experiența și ușile deschise pe care le au niște comunicatori) sunt însă, zic eu, insuficiente în condițiile reducțiilor arătate mai sus. De aceea întrebării subînțelese din titlul ”De ce apar partide politice”, răspunsul articolului e destul de evident: ”degeaba”. România nu are nevoie acum de partide antreprenoriale. Desigur, nimic nu le împiedică să se formeze, doar că singurul rezultat va fi bulversarea opiniei publice și ducerea discuției într-o direcție fără finalitate. Cum ar veni: mult zgomot și tam-tam pentru ocuparea unei nișe derizorii în timp ce imensul câmp de bătălie e lăsat/abandonat tot în mâinile vechilor armate. Cu regii, reginele și baronii lor.

Din acest punct de vedere, nota 10 cu felicitări lui Dan Șucu, proprietarul Mobexpert, cea mai mare firmă românească de mobilier și decorațiuni. Acesta a declarat pentru același articol din money.ro că dacă s-ar implica, ar vrea să finanțeze nu un partid, ci un ”watchdog”, adică un mecanism prin care cetățenii să poată monitoriza și evalua măsurile luate de persoanele pe care le votează, indiferent  din ce partid sunt. În plus (față de ce menționează articolul) un ”watchdog” acționează preventiv, reușind (prin capacitarea opiniei publice și prin presiuni instituționale) să stopeze, să modifice, să influențeze diferite măsuri (legi, hotărâri de guvern, ordonanțe, decizii locale etc.). Un antreprenor dispus să finanțeze o instituție a societății civile (”watchdog”-ul) și nu să cotizeze unei firme de lobby ori către un partid e o pasăre rară. Și un semn că, totuși, nu sunt pierdute toate speranțele de însănătoșire socială.

***

Notă: *Strict din punct de vedere al comunicării, una dintre reguli spune că ”nu există eșec”; drept pentru care comunicatul prin care grupul ”Împreună 2012” își anunță ”retragerea”, vorbește despre ”un pas înainte” ori despre ”cifre care nu sunt de neglijat”. Să fim serioși, la numele implicate și la susținerea mediatică primită (comentarii, interviuri, menționări în presa online și TV), 3.000 de ”like”-uri e mai mult decât dezamăgitor.

Este RMGC o firmă de caritate, venită să ofere locuri de muncă pe bandă rulantă, să salveze mediul și patrimoniul românesc? Câți ”mineri” pot lucra, simultan, într-o exploatare de suprafață? Este corectă redevența (singurul beneficiu sigur) care revine statului român – 2% (cât a fost în momentul semnării contractului, neexistând nicio garanție, atât timp cât contractul e secret, că ulterioarele modificări ale redevenței vor retro-activa)? Chiar poate fi salvat patrimoniul de la Roșia Montană prin distrugerea în proporție de peste 80% a acestuia? Chiar se va ecologiza zona mărind semnificativ aria de impact și de distrugeri? Chiar vor beneficia localnicii de proiect în condițiile în care cei mai mulți dintre ei sunt deja strămutați/relocați sau vor fi? Va reuși Fiscul românesc ce nu a reușit și nu reușește Fiscul american: să urmărească și să încaseze taxele, impozitele, dividendele etc. unei multinaționale cu sediul în insule bananiere? Care sunt costurile reale (de sănătate, asigurări sociale, ecologizare, mentenanță a iazului de decantare și a haldelor de steril pe sute de ani etc.) ale proiectului RMGC și cine le va suporta? Chiar credeți că acționarii unor companii care nu și-au respectat promisiunile și obligațiiile asumate mai niciunde pe glob, nici măcar după intervenția și presiunea ONU –  din Asia de S-E, până în Africa, America de Sud, Australia sau, cel mai recent, Italia – și le vor respecta în România? Considerați că toți cei care s-au pronunțat critic împotriva proiectului – de la activiști de mediu și pentru drepturile omului la arheologi, arhitecți, sociologi, economiști, profesori universitari din țară și străinătate, academicieni, membri ai diferitelor organisme profesionale, religioase, științifice etc. sunt ”plătiți” pentru a se opune, iar cei câțiva specialiști aflați pe statele de plată ale RMGC sunt singurii care ar avea dreptate? Este corect ca, prin socializarea costurilor, statul român să subvenționeze câteva sute de locuri de muncă la Roșia Montană în timp ce mii de medici și profesori sunt alungați peste graniță?

Iar lista întrebărilor ar fi mult mai lungă. Măcar la unele dintre acestea încercați să le răspundeți. În aceste zile mai liniștite ori decâte ori vedeți la televizor sau în presa tipărită și online reclamele la proiectul RMGC.

***

”Minciuna are picioare scurte, spune un proverb. În România însă, atunci când i se acordă fonduri substanţiale, când e îmbrăcată sub forma publicităţii şi a reclamelor şi când este susţinută de cei aflaţi la putere, minciuna poate avea picioarele adânc băgate în mintea cetăţenilor şi în legile în vigoare. Poleită în aur, minciuna ucide conștiințe la fel de sigur cum cianura ucide viața.”

Comunicat MindBomb

„Ca parte a comunităţii de localnici ce se opun proiectului minier din Roşia Montană, suntem bucuroşi să vedem iniţiative curajoase, ca cea a Mindbomb, realizate în sprijinul nostru. Datorită unor oameni ca ei, lupta noastră a devenit o voce clară, ce arată adevărata putere a cetăţenilor de a influenţa deciziile politice arbitrare. În acest moment, doar intervenţiile politicului mai ţin în viaţă acest proiect minier, căci din punct de vedere legal şi al susţinerii publicului larg, el a eşuat”

Călin Caproş, vicepreşedinte Alburnus Maior, într-un comunicat al Campaniei ”Salvați Roșia Montană!”

„Prea adesea unii politicieni uită că acea bucăţică de aur de la Roşia Montană e un glonţ care ucide conştiinţe. Tot ce au ei de oferit sunt câteva locuri de muncă, temporare, în schimbul libertăţii de conştiinţă. Eu nu sunt singurul om care crede în libertate. Aşa ca mine mai sunt mulţi, chiar şi la Roşia Montană. Şi nu vom pleca din casa noastră, de pe pământurile noastre ca să facem loc unei minciuni”

Eugen David, preşedintele Alburnus Maior, într-un comunicat al Campaniei ”Salvați Roșia Montană!”

***

Iată rezultatele unui sondaj inițiat miercuri, de colegii de la Realitatea.net, pe pagina de Facebook (un loc unde votul ”multiplu” e ceva mai greu de realizat, pentru că trebui să-ți tot inventezi profile).
Întrebarea: Ce părere aveți despre proiectul minier de la Roșia Montană?
Sunt 100% de acord cu dezvoltarea proiectului: 311 de voturi
Sunt de acord cu anumite rezerve: 71 de voturi
Nu știu/ nu mă pronunț: 53 de voturi
Nu sunt de acord decât cu anumite condiții: 59 de voturi
Sunt 100% împotriva dezvoltării proiectului: 1.538 de voturi
Cam asta e proporția reală, atunci când întrebarea e corectă, iar votul nu poate fi multiplicat. Și în condițiile în care în mediul online au circulat mai multe informații și opinii critice la adresa proiectului RMGC, decât pe televiziunile, presa scrisă mainstream, în care, pe bandă rulantă, s-a difuzat, într-o cantitate covârșitoare, doar publicitatea RMGC.

***

”Te-ai gândit astăzi?” – tema statement a unui afiș din prima campanie de afișe sociale MindBomb (Cluj-Napoca, 2002)

***

Alte imagini cu afișele MindBomb în țară, aici:

Comunicatul MindBomb ”Minciuna de Aur Ucide”, aici:

***

Afișele campaniei ”Minciuna de Aur Ucide – MindBomb pentru Roșia Montană” au ajuns (în ultimele zile) în 43 de localități din România.

Gura Roșiei (Roșia Montană)

”Încărcător” cu gloanțe MindBomb, Cluj-Napoca

Suceava

Târgoviște

Târgu Mureș

***

Acuzând o așa-zisă demagogie a mass-media (în condițiile în care, cel puțin în cazul Roșia Montană, criticile la adresa proiectului au fost un subiect interzis pentru cea mai mare parte a presei mainstream!) și o lașitate a politicienilor, Băsescu a adus în discuție teoreticele locuri de muncă pe care le-ar crea proiectele miniere și deficitul fondului de pensii. Printr-o mirabolantă combinație de ”argumente” președintele statului a reușit să inducă ideea (chiar dacă nu a exprimat-o direct) că nedeschiderea proiectelor miniere i-ar provoca pierderi României de peste 18 miliarde de euro!!! Că miile de locuri de muncă promise în reclamele publicitare de RMGC sunt, de fapt, conform propriilor studii de fezabilitate ale companiei, doar câteva sute am mai tot scris.

Însă afirmația că doar proiectele miniere ar putea crea locuri de muncă în următorii cinci ani (în lipsa unor investiții străine) este, pur și simplu, o uriașă minciună. După cum a recunoscut și fostul premier Emil Boc, și fostul ministru Valeriu Tabără, și după cum au arătat și alți analiști, România ar un imens potențial agricol, pe care îl valorifică însă într-o proproție de sub 25% (mai puțin de un sfert!). Așadar, relansarea agriculturii este un domeniu cu potențial de a crea cel puțin câteva sute de mii (și nu doar sute) de locuri de muncă.

De asemenea, Traian Băsescu uită de celebrul ”forfetar Pogea”, care a ucis sute de mii de mici afaceri. Că o mare parte (poate cea mai mare parte) dintre ele mai existau doar în scriptele Registrului Comerțului este adevărat. Însă cel puțin câteva zeci de mii dintre acestea supraviețuiau pe buza crizei. ”Forfetarul Pogea” le-a tăiat însă respirația, trecând în șomaj alte zeci de mii de angajați, care au ajuns din contributori ai fondurilor de asigurări sociale (inclusiv al celui de pensii) în consumatori de asemenea fonduri (câți au avut și șansa asta). Nimic nu s-a schimbat însă esențial în legislația autohtonă pentru a stimula deschiderea micilor afaceri. În continuare, românii deschid mai multe afaceri în Italia, la Berlin, ori peste graniță, în Bulgaria. (De fapt, ceva tot s-a schimbat în legislație: Codul Muncii – cu scopul declarat de a atrage mari investitori; scopul declarat a fost atins ”de minune”: modificările i-au ajutat pe cei de la Nokia să se debaraseze mai ușor de cei 2.000 de angajați de la Jucu, iar în privința ”marilor investiții străine”, Traian Băsescu ne spune că ”nu avem de ce să ne facem iluzii în următorii cinci ani”!).

Așadar, ideea că doar mineritul ar putea crea locuri de muncă în următorii cinci ani este, pur și simplu, o imensă minciună. O asemenea afirmație făcută de șeful statului te face însă să te întrebi dacă nu cumva, piedicile puse dezvoltării agriculturii și micilor afaceri nu sunt intenționate, pentru a putea spune apoi că ”doar mineritul este o soluție”.

***

Legat de cine minte și de locurile de muncă pe care le-ar crea RMGC iată un alt exemplu. Pe 8 martie 2012, Grupul de Susținere a Proiectului Roșia Montană (GSPRM – unul dintre numeroasele grupuri și asociații ”civice” inventate și susținute de RMGC pentru a le promova proiectul) a emis un comunicat prin care se dădea de înțeles că peste 80% dintre români ar susține redeschiderea minei de aur de la Roșia Montană pentru că crează locuri de muncă. Comunicatul se baza pe un sondaj de opinie realizat de IRES. Încă de la apariția comunicatului GSPRM am arătat că interpretarea conform căreia ”peste 80% dintre români susțin proiectul RMGC” este falsă și total neconformă cu realitatea (detalii aici). Asta pentru că întrebarea era condiționată de crearea miilor de locuri de muncă, de unde rezultă că, de fapt, românii ar fi de acord cu un proiect care crează  mii de locuri de muncă la Roșia Montană, nu neapărat cu proiectul RMGC.

Interpretarea abuzivă a sondajului i-a deranjat chiar și pe cei care l-au realizat, IRES solicitând precizări publice din partea GSPRM. ”Conform realizatorilor sondajului, cercetarea IRES a testat prin secțiunea la care face referire comunicatul rezonabilitatea unor strategii de argumentare și de comunicare publică, în cazul nostru, condiții de credibilitate pentru o serie de explicații ale utilității proiectului. În speță, întrebarea la care se referea comunicatul avea ca scop să testeze dacă referința la şomaj reprezintă o condiție importantă, credibilă, de acceptare a unui proiect minier de tipul celui de la Roșia Montană. Din păcate, comunicatul a creat condițiile de interpretare a procentului ca fiind un suport public al proiectului respectiv”, se arată în precizarea GSPRM. Întâmplător sau nu, această precizare nu a fost trimisă și celor care au primit primul comunicat (personal am primit primul comunicat, nu și precizarea ulterioară, regăsibilă doar pe site-ul IRES).

În sinteză, ce vrea să spună această precizare a GSPRM extrem de alambicată? Că, de fapt, sondajul nu a căutat să afle care e opinia (și susținerea) cetățenilor români față de proiect, ci ce ar trebui să audă și să citească cetățenii români pentru a accepta (și susține, eventual) proiectul RMGC. Rezumat și mai pe șleau: ”peste 80% dintre români vor fi de acord cu proiectul RMGC dacă li se va băga pe gât povestea cu miile de locuri de muncă – indiferent dacă această poveste e reală sau nu!”.

Ulterior precizării GSPRM, pe 9 aprilie 2012 (luni), într-un comunicat corporate, menit să liniștească acționarii și jucătorii de la Bursa din Toronto, Jonathan Henry, președinte și CEO al Gabriel Resources (compania care deține 80,69% din RMGC), nu se sfiiește să aducă în discuție aceeași interpretare falsă a ”dorinței majorității românilor de deschidere a minei” ! ”Furthermore, we continue to fight vigourously the misleading accusations and legal cases brought by a small minority that are impeding the willingness of the majority of Romanians to develop a modern mining industry that will bring jobs and economic growth where it is much needed”, este citatul atribuit lui Jonathan Henry, în comunicatul Gabriel.

Domnule președinte Traian Băsescu, când, la investirea lui Attila Korodi, ați vorbit de minciunile vehiculate pe marginea proiectului RMGC, la cine v-ați referit?

***

Revoltați de afirmațiile și ”indicațiile prețioase” ale lui Traian Băsescu, câteva zeci de tineri au ieșit aseară în Piața Unirii din Cluj. Sub îndemnul ”Îi scoatem lui Băsescu aurul, cuprul și gazele de șist din cap”, în această seară, de la ora 18,30, se anunță noi proteste în Piața Universității din București, iar de la ora 18,00, în Piața Unirii din Cluj. Detalii aici și aici.

***

P.S.: Un răspuns decent din partea lui Attila Korodi, legat de cerințele lui Traian Băsescu: ”Procedurile de la Roșia Montană nu pot fi accelerate” (detalii pe Mediafax)

***

FOTO: Apai Emese

***

Asupra poveștii legate de ”ecologizarea” pe care o vor realiza RMGC ori cumpărătorii Cupru Min (dar și despre responsabilitatea statului român în acest domeniu) voi reveni. Pentru că e o altă mostră de manipulare jenantă, în care Traian Băsescu este implicat. Deocamdată, vă recomand un scurt documentar (subtitrat în română) despre mult lăudata mină Martha din Waihi (Noua Zeelandă). E acea mină pe care RMGC o oferă adeseori ca exemplu și unde i-a ”călătorit” și pe unii jurnaliști ”de seamă” autohtoni. Sunt 20 de minute pe care nu le veți pierde. Despre studiul efectuat de Universitatea Queensland, care este citat în documentar, puteți citi o sinteză și pe VoxPublica (aici).

***

În ziua următoare, Guvernul României n-a ajuns la o înțelegere cu teoreticul cumpărător al Cupru Min, anulând licitația. Creșterea (la o limită minimă normală de altfel) a exigențelor Executivului legate de înstrăinarea resurselor naturale strategice era de prevăzut că va influența acțiunile companiilor miniere cu interese în România. Gabriel a fost salvat însă de… clopoțel. Mai exact de sfârșitul de săptămână în care nu s-a tranzacționat pe bursă. Luni dimineața, operațiunile bursiere au fost reluate. În întâmpinarea lor, Gabriel a emis un lung comunicat în care încerca să-și asigure acționarii că anularea planurilor de urbanism nu influențează avizarea proiectului lor, aflat ”într-o fază mai avansată ca oricând”. A reușit să convingă acest comunicat?  Ceea ce veți citi în continuare este ”transmisiunea în direct” de ieri după-amiaza/seara sau, mai exact, ”comentariile în direct” legate de evoluția acțiunilor Gabriel Resources la Bursa din Toronto, făcute pe grupul de pe Facebook ”Save Rosia Montana”. E un exemplu interesant (și distractiv în același timp – se poate consuma/digera cu semințe și o bere alături) despre cum ajung românii să înțeleagă și să învețe regulile burselor.

***

Duminicioiu Ramona Au inceput sa scada actiunile Gabriel ) -1.7 Urmariti Stock Market Quotes | Stock Market Quotes and Symbols tmx.quotemedia.com

Duminicioiu Ramona ‎-4.25% se duc in jos rau )

Gheran Nicolae din cauza problemelor cu planul de urbanism

Duminicioiu Ramona Au inceput sa cumpere din nou – 2.55%

Muresan Virgiliu azi maxim 3,61 dar s-a tranzactionat si la 3,2

Muresan Virgiliu bank of scotland vand tot portofoliul de actiuni gabriel

Duminicioiu Ramona ‎:)) iar au luat-o la vale -5.1%

Andrei Octavian Semne bune aprilie are, astept la RMGC grabnica falimentare

Muresan Virgiliu ‎-6,51%

Victor Guşetu Nu va bucurati prea tare . Sunt diverse inginerii care se fac. Daca actiunile scad, nu inseamna neaparat ca Gabriel se duce la vale.

Duminicioiu Ramona uau, -7.65%

Luminita Dejeu ba, cred că acuma se duc pe bune

Mihai Gotiu pe langa ”adio, PUG!” si ”adio, Borbely!” ii costa si anularea privatizarii CupruMin (ca e semn ca nu e chiar tarlaua tuturor derbedeilor pe aici) ; altfel, Victor, faptul ca actiunile scad ii descurajeaza pe unii/altii, basca niste fonduri de investitii sa bage bani in mizeria lor de proiect – cand actiunile ti se duc de-a berbeleacul nu prea ai cum si de la cine sa imprumuti alea doua miliarde de dolari de care ar avea nevoie ca investitie initiala (in cazul, putin probabil, ca ar obtine absolut toate actele, terenurile si avizurile de care mai au inca nevoie)

Victor Guşetu Eu, oricum, din fire sunt cam sceptic. Sigur, asta nu inseamna ca nu cred cu tarie ca la Rosia se va face doar turism. Totusi, prefer sa ma bucur cand statul va anula concesionarea, licenta de exploatare si cand Rosia Montana va fi pe lista UNESCO.

Claudia Apostol bine!

Cristian Onet si io ma bucur… fiindca este oricum un semn bun pentru noi. insa ai dreptate Victor, oricand poate interveni o infuzie de capital sau vreo stire favorabila lor, sau Doamne feri vreun aviz surpriza si atunci sa vezi cresteri cu +xyz%

Voi Cookies haha, ce repede coboara.

Claudia Apostol ‎-8,78, ..but whos counting…

Francoise Heidebroek CIBC is selling ,that is good news. CIBC is among the analysts that usually make propaganda for Gabriel Resources shares.

Francoise Heidebroek CIBC had announced that they cut target price GBU shares from 8$ down to 5$, we are already well below

Francoise Heidebroek It means that the target value for an investor (the price he may hope to get for his shares) is reduced . In other words, better SELL

Elena Matei desteptii cumpara cind prostii vind. una din regulile bursei! gbu sunt actiuni extrem de volatile. daca bank of scotland vinde inseamna ca s-au saturat de asteptari. scotienii pot sa faca altceva cu banii. sa cumpere spre exemplu… cuprumin:)

Szakáts István Dragilor, nu vreau sa fiu pártipúper, dar daca va uitati aici, o sa vedeti ca aceste coborari sunt departe de a anunta moartea fulgeratoare remegeceului:  http://tmx.quotemedia.com/charting.php?qm_page=42626&qm_symbol=GBU

Costea Radu Hai baietii adunam banii de pariu… care cum se incheie bursa? o scadere de peste 20% si astazi? seminte, seminte cine mai doreste?

Muresan Virgiliu free-float este de doar 26% pentru GBU. Si sa nu uitam ca sfarsitul anului aduce scadenta pentru credit lui gabriel.

Claudia Apostol hai mai Virgiliu, fii bland!! free-float??

Muresan Virgiliu free-float = actiunile care se tranzactioneaza in piata din total actiuni

Muresan Virgiliu Shareholders: Paulson & Co 16% Electrum Strategic Holdings LLC 16% BSG 16% Newmont 13% Baupost Group 13% Free-float 26%

Duminicioiu Ramona Io pariez pe o scadere de 10% la incheierea bursei

Costea Radu Ramona…i`m in. fac o bere daca nu scad peste 15%.

Gheran Nicolae fac un cocktail molotov dedicat RMGC daca nu scad destul )

Szakáts István ‎Stefania, si la o citire superficiala, graficul arata urmatoarele: GR a reusit sa se regrupeze si a) dupa 6 luni cand au stat cu actiunile sub 2 in 2004 si b) dupa aproape 2 ani de stat cu actiunile sub 2 incepand din 2008. Deasemenea, cu toate scaderile recente, valoarea actiunilor GR azi sunt peste media lor de 10 ani. In consecinta, desi imi place cum le evolueaza viitorul, nu cred ca scaderile acestor zile sunt un bun predictor pentru ce li se va intampla in continuare, avand in vedere evolutia valorii actiunilor GR in ultimii 10 ani.

Victor Guşetu ‎-9.07% Ma… ceva se intampla. E clar ca zilele urmatoare, daca nu chiar maine, va urma o reactie din partea goldistului nr. 1 din Romania, Traian Basescu.

Duminicioiu Ramona Uau, a atins minima zilei -9.63%, valoarea de acum pe actiune e 3,19; Hai cu tata, tot la vale, nu va opriti!

Luminita Dejeu ‎-10.20%

Duminicioiu Ramona ‎-11.05%

Muresan Virgiliu ‎Szakáts István pe sfarsit de an vine o scadenta la un credit mare pentru gabriel. Daca vrei sa faci o analiza imbina graficul cu Financial Reports si o sa vezi ca nu e roz. Daca pana la sfarsit de an nu au avizul de mediu nu stiu cum rostogolesc creditul.

Claudia Apostol Ramona, cred ca dai o bere in seara asta

Duminicioiu Ramona Cu placere! ))

Costea Radu Nici pe piata din Frankfurt nu stau prea bine baietii http://www.bloomberg.com/quote/GRZ:GR

Muresan Virgiliu Ram dau o lada io daca pica cu 25%

Claudia Apostol ‎-11.61!

Claudia Apostol ‎-11,90

Claudia Apostol ‎-13,03!!!

Victor Guşetu ‎-13.03%

Claudia Apostol ‎-13, 31,..radu, pune berea la receee

Duminicioiu Ramona ‎-13.31%

Luminita Dejeu ‎Virgiliu la ce oră ne vedem?

Duminicioiu Ramona Cand se inchide bursa?

Claudia Apostol prea devreme, oricum

Costea Radu http://investing.businessweek.com/research/stocks/snapshot/snapshot.asp?ticker=GBRRF%3AUS si aici

Costea Radu la 11 se inchide

Duminicioiu Ramona ‎11 ora noastra?

Duminicioiu Ramona Hai, sa fie sub 3 dolari valoare pe actiune! Caman, SELL!

Costea Radu da, 11 ora noastra

Victor Guşetu Nu domle . Pe acel site, e afisata ora din Canada

Costea Radu Claudia…. cred ca Ramona mai are o jumatate de ora si mi-e datoare cu o bere deja

Victor Guşetu ‎$3.030 Apr 9, 2012, 11:36 AM EDT Change: -0.500 (-14.16%) Volume: 715,279

Claudia Apostol nu-i pasa!!

Costea Radu La ora 16:00 ora locala in Toronto se inchide bursa, Victor aia inseamna undeva pe la ora 11 la noi

Victor Guşetu Nu e ora lor, acolo in dreapta? Ora locala?

Mihai Gotiu ca idee: Thomas Kaplan, prin Electrum Holdings, are 61 de milioane de actiuni la Gabriel – asta inseamna ca in orele astea in care noi ne distram pe aici taman a pierdut vreo 30 de milioane de dolari din castigul la care visa

Muresan Virgiliu Shareholders: Paulson & Co 16% Electrum Strategic Holdings LLC 16% BSG 16% Newmont 13% Baupost Group 13% Free-float 26% Mihai ia vezi ca ii deranj mare la toti

Mihai Gotiu Newmont avea anul trecut, prin noiembrie, 73,64 dolari/actiune, acum au ajuns si ei la 51 dolari/actiune – iar astia sunt printre cei mai mari, care chiar produc aur, nu doar clipluri publicitare cu ”decat sa munceasca”…

Claudia Apostol ‎3.03 -0.50 -14.16%

Mihai Gotiu ”Wall Street Journal”, pe 28 decembrie 2011: ”Numele mari de pe Wall Street, John Paulson, George Soros, Thomas Kaplan au fost luate prin surprindere” de evolutia actiunilor la companiile miniere de aur (scadere de -16% in 2011, iar companiile junior, cum e si Gabriel, cu scadere de -40%); caderea generalizata a continuat si in 2012, cu Gabriel cap de lista )) asta in conditiile in care Gabriel trebuie sa faca rost de 2 miliarde de dolari de pe pietele financiare pentru investitia initiala (in situatia absolut improbabila ca vor obtine toate avizele, acordurile, terenurile etc.) cine Dumnezeu sa le dea banii astia?  http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cate-sute-de-milioane-de-dolari-mai-pierde-kaplan-la-rosia-montana-de-ce-minele-de-aur-nu-sunt-aur-76355.html

Muresan Virgiliu s-a tranzactionat si la 3.01/actiune

Duminicioiu Ramona ‎:)) Ati vazut? Prev. Close: 3.530

Muresan Virgiliu Cine face pariu maiine iese basescu sa ne zica ca vrea sa fie miner la RMGC

Mihai Gotiu Ram, previziunea aia se face la inceputul zilei, n-are nicio acoperire reala, e pura speculatie

Claudia Apostol credeti ca presedintele basescu isi vinde actiunile acum sau mai asteapta o zi doua?

Duminicioiu Ramona Da, numai mi se pare funny

Duminicioiu Ramona Io cred ca MRU o sa iasa in public. Oare o sa mearga intr-o vizita la Rosia curand?

Mihai Gotiu Basescu nu ajuta: ”o bomba nu cade niciodata de doua ori in acelasi loc” – orice ar mai declara Basescu nu mai poate influenta esential bursa cum a facut-o prima data cand a iesit anul trecut

Luminita Dejeu mda, MRU e omul lor acuma

Muresan Virgiliu Mihai am dat cu ochiu in Financial Reports al lui gabriel dar am vazut ca acolo ii mai des pomenit PDL si UDMR decat rezultatul exercitiului 4/2011

Duminicioiu Ramona mama ce vand astia de la Canadian Imperial Bank of Commerce

Luminita Dejeu Gabriel Resources* (GBU : TSX : $3.53), Net Change: -1.08, % Change: -23.43%, Volume: 1,884,605 Similar to getting snubbed by the Easter Bunny.  Shares of Gabriel Resources were hammered after Reuters reported that the Court of Appeals in Alba county Romania said on Thursday it had annulled Rosia Montana’s town planning documents, including those that refer to an area GBU needs to set up a large gold mine.
http://www.investorvillage.com/uploads/57919/files/DL_MorniCof_04052012.pdf

Luminita Dejeu opaa -14.16%

Duminicioiu Ramona Offf, nu mai depasesc odata astia pragul psihologic de 3; sa scada odata sub 3, ce tot o tin atata cu 3.03 – 3.06; Jos! Sell!

Luminita Dejeu fac niște acrobații cu acțiunile alea să nu le lase să pice sub 3 de nu-ți vine să crezi. CIBC ăia de care zicea Francoise mai sus au mutat dintr-un buzunar într-altul 20.000 de acțiuni (asta în timp ce majoritatea tranzacțiilor se fac între 100-200)

Mihai Gotiu in sfarsit si -15% ))

Mihai Gotiu adica 3.00 – se poate si mai jos

Duminicioiu Ramona Alerta -15.01%

Luminita Corneanu ‎3$!

Claudia Apostol ‎3.00 -0.53 -15.01% ieeei,…scaaaade suuub 3, scaaaade suub 3!!!!

Luminita Corneanu Copii, zici ca joaca Romania finala CM de fotbal! :p

Duminicioiu Ramona Ce cumpara aia de la Royal Bank of Canada, tztztztz

Luminita Dejeu cine dadea ladaaaa?

Gheran Nicolae ‎Luminita Corneanu e chiar mai important de atat! Cel putin pt mine

Duminicioiu Ramona Ati vazut? Day Low 2.980, am pierdut faza

Luminita Corneanu ‎Pentru toti e, ma refeream la atmosfera :

Gheran Nicolae stau sa ma intreb ce tare era sa fim undeva toti stransi acum )

Voi Cookies Sa te uiti la TSX ca la un meci de fotbal.

Gheran Nicolae Meciul SRM – Gabriel Resources 1 – 0… sau mai bine zis -15% – 0

Duminicioiu Ramona RMGC o sa retrogradeze in divizia Z

Mihai Gotiu reactia Gabriel Resorces la caderea de la bursa: http://www.gabrielresources.com/documents/MarketUpdate_PressRelease09042012.pdf

Duminicioiu Ramona Asta e tampenia pe care au transmis-o de dimineata. Tre sa fii prost sa crezi asta “The AICA upheld a previous ruling that a 2009 decision by the local council of Rosia Montana to ratify the 2002 approval of the PUG and Industrial Area PUZ was illegally adopted and was invalid. However, the AICA did not rule explicitly that the original 2002 local council decision was invalid.”

Mihai Gotiu e cel mai defensiv comunicat corporate al Gabriel din cate tine eu minte

Duminicioiu Ramona Au scris asa un comunicat mai lung, pentru impresie artistica.

Vlad Carcu-Dobrin au ajuns la 13% http://www.bloomberg.com/quote/GBU:CN

Duminicioiu Ramona Astia sunt iarasi -15.01% – 3$ valoare pe actiune

Sorana Olaru Zainescu ‎2.980

Luminita Corneanu Yes.yes.yes

Duminicioiu Ramona mama si se mentine sub 3$

Claudia Apostol vai, nu va mai bucurati asa,.. cineva, la capatul celalalt al lumii pierde multi bani…

Claudia Apostol oare cati ciorapei tre sa crosetezi sa poti cumpara o actiune la gabriel?

Claudia Apostol ‎…din ce in ce mai putini se pare! )))

Duminicioiu Ramona astia cumpara sa regleze cursul http://www.jitneytrade.com/en/

Duminicioiu Ramona cea mai joasa valoare pe actiune a zilei: 2.970

Claudia Apostol ‎3 ciorapei la 10.000 de actiuni,.. da, asa da …

Cristian Onet dragilor, eu zic sa punem mana de la mana si sa luam si noi un pachetel de asta cu actiuni, ca asa pret bun nu stiu cand mai prindem )

Gheran Nicolae cumparam RMGC-ul si il falimentam intentionat. Muhahaha!

Luminita Dejeu ‎Cristian, mâine, poimâine când scad sub 2

Luminita Corneanu hmm, pe la 1,5 m-aș băga și eu

Costea Radu noh gata, or inchis pravalia cu un nou record in ultimele 52 de saptamani. mirific!

Claudia Apostol Radu, nu m-as bucura prea devreme ca ai scapat de dat lada aia de bere! zilele sunt numarate )))

Costea Radu ‎:))

Duminicioiu Ramona Cred ca au bagat la disperare cereri si oferte la 3.05 sa incheie “onorabil” trendul de scadere )

Mihnea Blidariu Gabriel, te-am prins in cursa!/ si te-ai prabusit la bursa!…aleeee aleeee alee alee aleeeee….=))))

Mihnea Blidariu cum am ajuns, hehe… daca ma intreba cineva acu cativa ani ce-s alea actiuni la bursa, ma uitam la el ca la felu 14…=)))

Gheran Nicolae Ancient proverb goes… Know thy enemy… so you can fuck him up real bad!

***

Pentru conformitate:

Primarul municipiului Slatina, Darius Vâlcov și-a dat demisia din PDL…

Jumătate din primarii PDL din Vaslui vor candida la alegerile din iunie pe listele electorale ale USL…

Nemulțumirile din PDL București, legate de o posibilă candidatură a lui Prigoană la Primăria Generală și alianța fifty-fifty cu UNPR pentru consiliile de sector și consiliul general aruncă filiala în aer…

Echipa Blaga consideră că e momentul oportun ca o ”mână de fier” să preia conducerea partidului și să-l înlocuiască pe Emil Boc…

***

Acestea sunt câteva dintre știrile zilei de ieri și de dimineață. Că lipsa banilor de la Guvern pe ultima sută de metri e principala cauză a nemulțumirilor ”din teritoriu” e un fapt care cu greu poate fi negat. La fel cum nu se poate nega versatilitatea majorității traseiștilor – lucru exprimat explicit de liderul PNL Vaslui, Florin Ciurariu: ”primarii sunt conștienți că nu ar mai avea nicio șansă să câștige un nou mandat sub sigla PDL, preferând să-și schimbe orientarea politică”. Se referea la cei care tocmai anunțaseră că vor trece de la PDL la USL.

Miră pe cineva toată această bulibășeală? Să fim serioși. Singura mirare e legată de cât de mult a rezistat corabia PDL înainte a de plezni pe la încheieturi. Nu spun cine sunt primii care părăsesc o navă atunci când începe să ia apă (că știe mai toată lumea și fără să fie marinar), ci doar mă limitez să remarc că reprezintă una dintre speciile cu cea mai mare capacitate de adaptare la schimbarea mediului și cu unul dintre cele mai puternice instincte de supraviețuire de pe Pământ.

Faptul că PDL a ajuns aproape în aceeași formulă până în prag de alegeri locale, adică până aproape la mal (localele urmând să decidă într-o mare măsură și trendul pentru generale) este însă curios. În ce își puneau oare speranțe mai marii și mai micii deomocrat-liberali? Ce s-a întâmplat într-atât de grav încât să declanșeze Operațiunea ”Ușcheala”? Căderea (sacrificarea) lui Boldea e puțin probabil. Au mai fost și alți democrat-liberali care ”au căzut”, fără ca asta să nască panică generalizată. Refuzul lui Mihai Răzvan Ungureanu de a pompa bani în baronii pe ultima sută de metri? Aceasta ar putea fi o explicație. Dar e singura?

***

Cu sau fără legătură cu debandada din PDL, o veste bună vine și de la Bursa din Toronto. Mă rog, bună pentru unii. Acțiunile Gabriel Resources, companie care deține 80,69% din RMGC, s-au prăbușit ieri cu peste 8%, ajungând la 4,71 dolari/acțiune, cea mai mică valoare din ultimii aproape 2 ani. Scăderea drastică nu poate fi pusă doar pe diminuarea prețului aurului (de doar -0,24%, preț al aurului care tinde însă, la rândul lui, către un minim al ultimelor șase luni) și nici pe seama unui trend general (alte companii miniere junior sau cu mai mare experiență în exploatarea aurului înregistrând variații mult mai mici). Cum PDL este principalul susținător al RMGC în România, corelarea între evoluția acțiunilor la bursă ale Gabriel Resources și instabilitatea din cadrul principalului partid de Guvernământ nu poate fi exclusă din calcul.

Octavian Bundiță a mai spus că și-ar dori un parteneriat permanent cu UBB, după modelul pilot lansat anul trecut cu Universitatea București (e ciudat cum știrea asta a trecut, la începutul anului 2011, aproape neobservată și necomentată).  Și, totuși, ce e în neregulă cu această știre? Păi ar fi mai multe.

Pentru început, trebuie să menționez că nu sunt într-atât de naiv încât să nu-mi dau seama că recrutarea agenților și ofițerilor pentru diferitele servicii secrete nu se făcea și până acum încă de pe băncile facultăților. Această practică durează cel puțin din a doua jumătate a anilor 90. Nici atunci și cu atât mai puțin acum, nu am crezut și nu cred, însă, în utilitatea și necesitatea declarată a serviciilor secrete. În anii 90, în România, asupra acestora mai plana anatema fostei Securități. Apoi am avut ocazia să mă conving că nu țara este cea servită de serviciile secrete, ci anumite grupuri de interese politice, economice și financiare. Slujirea (și susținerea) celor aflați la putere (în schimbul propriilor privilegii) și nu a cetățenilor ori a țării de către serviciile secrete nu a fost o excepție care să țină de ”tipicul” perioadei comuniste, ci regula pentru orice formă de organizare socială.

Nici SRI, nici SIE, nici alt serviciu nu a reușit, în toată această perioadă, să evite devalizarea țării și al cetățenilor ei. Iar acum pun ”mână de la mână” pentru înstrăinarea și a ultimelor resurse rămase. Cu titlu de exemplu, țin minte o anchetă pe care am publicat-o în 1998, în ”Transilvania Jurnal”, despre modul în care unul dintre ultimele combinate de celofibră din Europa, CESOM Dej, urma să fie privatizat (vândut către o firmă austriacă) pentru a fi… închis. Toate datele (publice) arătau și demonstrau faptul că scopul firmei austriece nu era de a moderniza și eficientiza fabrica de la Dej, ci de a o elimina de pe piață, pentru a putea deține controlul asupra prețului celofibrei. Scenariul publicat s-a adeverit pas cu pas în următorii ani. Unde au fost și ce făceau în acel moment SRI și SIE? Iar asemenea exemple pot veni de pe tot cuprinsul României (cel de la Dej l-am ales pentru că am avut ocazia să-l documentez direct).

”Slujirea țării?” Să fim serioși. Poate în cazul statelor cu tendințe expansioniste se poate vorbi și de o ”slujire a țării” în cazul serviciilor de informații. În rest, atât în cazul statelor expansioniste, cât și în cazul celor neutre sau tip colonie (în ultima categorie încadrându-se, din multe puncte de vedere, și România) ”siguranța” sau ”securitatea națională” (concepte care ar justifica existența serviciilor secrete) nu sunt altceva decât idei în numele cărora s-a acționat și se acționează pentru restrângerea drepturilor și libertăților civile, pentru abuzuri împotriva persoanelor sau împotriva liberei circulații a ideilor. Practica e mult diferită de teorie. Nu James Bonzi au generat până acum SRI și SIE, ci slujbași plătiți din fonduri publice (la modul privilegiat în raport cu alte categorii de bugetari) pentru a apăra interesele unei oligarhii politice și economice aflate la putere la un anumit moment dat.

În al doilea rând, dincolo de discuțiile referitoare la scopurile, necesitatea și utilitatea reală a serviciilor secrete, instituționalizarea unui parteneriat între un asemenea serviciu și o universitate poate fi benefică pentru prima parte, dar devastatoare pentru a doua. SIE își poate spăla imaginea și poate căpăta o oarecare aură de legitimitate publică prin asocierea cu o universitate. Universitatea are însă, ca scop, generarea de cunoaștere, nu furtul de cunoaștere. Încerc să-mi închipui care vor fi reacțiile partenerilor străini față de cei români, dintr-un grup de cercetare, în momentul în care se anunță/află că universitatea de la care aceștia provin are o colaborare instituțională un serviciu de informații externe pentru a pregăti spioni! Pentru a nu mai vorbi de relațiile dintre membrii fiecărui departament ori ai fiecărei facultăți, în momentul în care turnătoria ar fi oficializată.

Că turnătoria există și se practică și acum nu e o știre bombă, legitimarea și instituționalizarea ei în universitățile din România (adică exact în acele organisme care își reclamă și își revendică cea mai mare autonomie și libertate, atât la nivel individual, cât și de grup și de comunitate) ar fi o lovitură dură pentru mentalitățile și așa firave ale societății autohtone. Poți accepta existența (în anumite limite) unei stări de fapt imorale, dar nu poți accepta o asemenea stare ca fiind ”normală” sau ”morală”.

Și să nu se obosească nimeni să mă convingă că exploatarea gazelor de șist ar fi o simplă problemă locală. De la modul în care aceste rezerve au fost cedate gigantului energetic american Chevron (cu o ”onorabilitate” la nivel mondial compromisă drastic în Amazonia), la participația statului român și la controversata metodă de exploatare, subiectul ne afectează pe toți. În aceste condiții, să faci apologia incompetenței și impotenței statului român în cazul Boldea e, pur și simplu, ipocrizie. Imaginea în oglindă a propriei icompetențe și impotențe.

Nu-mi mai fac însă sânge rău la ora asta. Vă prezint doar ”Proclamația de la Bârlad”. Apoi o să revin.

***

Proclamația de la Bârlad

Noi, locuitorii municipiului Bârlad, reuniţi în Piaţa Civică alături de reprezentanţi ai cetăţenilor din celelalte localităţi ale judeţului Vaslui protestăm împotriva explorării/exploatării gazului de şist prin metoda fracturării hidraulice a rocilor, metodă neconvenţională şi poluantă.

În prezent, Uniunea Europeană nu dispune de o legislaţie care să reglementeze utilizarea metodei fracturării hidraulice pentru exploatarea gazelor de şist.

Experţii în domeniu atrag atenţia asupra pericolelor majore pe care le prezintă această metodă pentru mediu şi pentru sănătatea oamenilor, şi anume:

1. contaminarea pânzei freatice şi a surselor de apă potabilă;

2. epuizarea resurselor de apă datorate metodei fracturării hidraulice, care foloseşte cantităţi enorme de apă în procesul tehnologic;

3. contaminarea terenului;

4. apariţia explozivă a bolilor specifice sistemului nervos, a bolilor de piele şi chiar a cancerului;

5. risc seismic asociat cu antrenarea unor substanţe radioactive, a metanului şi a altor substanţe cu efect de gaze de seră;

6. scoaterea terenurilor din circuitul agricol, precum şi degradarea florei şi faunei spontane.

Mai multe state din Europa au luat decizii împotriva utilizării metodei fracturării hidraulice, astfel:

1. în iulie 2011, FRANŢA a interzis prin lege folosirea acestei metode;

2. în noiembrie 2011, MAREA BRITANIE a suspendat toate explorările şi producţia de gaz de şist, ca urmare a seismelor produse în Blackpool;

3. în octombrie 2011, BULGARIA a impus un moratoriu permanent, iar în ianuarie 2012 a devenit a doua ţară, după Franţa, care a interzis complet, prin lege, explorarea şi exploatarea gazului de şist;

4. în GERMANIA, în landul Westfalia – Renania de Nord, parlamentul local se pregăteşte să adopte un moratoriu în acelaşi sens al interzicerii explorării şi exploatării gazului de şist.

Având în vedere atitudinea statelor europene de a-şi proteja cetăţenii şi mediile în care trăiesc aceştia prin interzicerea exploatării gazelor de şist, prin metoda fracturării hidraulice şi noi, cei care am protestat astăzi, cerem să fim protejaţi de instituţiile statului român pentru a nu deveni eventuale victime ale utilizării în zonă a acestei metode.

În acest sens, cerem tuturor autorităţilor statului român care, prin lege, sunt obligate să ne asigure protecţia noastră şi a mediului în care trăim, să adopte, de urgenţă, următoarele măsuri:

1. Guvernul României, prin persoana primului ministru, să impună Agenţiei Naţionale a Resurselor Minerale anularea sau suspendarea imediată a acordurilor petroliere de concesiune pentru explorarea/ exploatarea hidrocarburilor lichide sau gazoase prin metoda fracturării hidraulice a rocilor;

2. Guvernul să susţină în Parlamentul României proiectul de lege privind interzicerea folosirii în România a metodei de fracturare hidraulică a rocilor în explorarea/exploatarea hidrocarburilor lichide sau gazoase, aflată în dezbatere la Senat ca primă cameră sesizată;

3. Primul Ministru, Mihai Răzvan Ungureanu, să-l destituie imediat pe preşedintele ANRM, pentru declaraţiile publice prin care respinge a prioriorice dezbatere asupra metodei fracturării hidraulice a rocilor şi pentru partizanatul evident prin care susţine o corporaţie privată în dauna interesului general al cetăţenilor din zonele vizate de explorarea/ exploatarea gazelor de şist.

4. completarea legislaţiei de mediu cu măsurile necesare evitării, acum şi în viitor, a riscurilor de poluare rezultate din explorări/exploatări de hidrocarburi lichide sau gazoase prin metoda fracturării hidraulice.

În conformitate cu art. 2 alin. 1 din Constituţia României, cerem Guvernului să analizeze cu responsabilitate cererile noastre. Ne susţinem punctele de vedere prin semnăturile ataşate în tabelele anexate.

Ca români nu putem concepe să fim părăsiţi de statul român şi instituţiile sale, în faţa unor ameninţări ce vin din partea unor corporaţii ce au ca singur scop asigurarea profitului şi nicicum sănătatea oamenilor şi protejarea mediului înconjurător. Sperăm ca Guvernul României să fie la fel de responsabil, atunci când este în pericol viaţa cetăţenilor săi, ca şi alte state din Europa cum sunt Franţa, Germania, Marea Britanie, Bulgaria, Irlanda.

Dată astăzi, joi, 22 martie 2012, la Bârlad.

”În minutul 20 bodyguarzii au evacuat cîţiva suporteri de la Peluza Sud care scandau împotriva lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir. În min 60 forţele de ordine au intrat IAR în peluză pentru a confisca un banner pe care scria: “FRF=RMCG”. Fanii de la Peluza Sud au fost evacuaţi, acolo creîndu-se o busculadă. Tot stadionul a început să scandeze împotriva lui Mitică Dragomir şi Mircea Sandu.”

(…)

”Mitică la puşcărie!” şi “Mircea Sandu eşti o mizerie!”, s-a putut auzi din mii de piepturi preţ de cîteva zeci de secunde. O parte a suporterilor care au fost în această seară pe stadion la amicalul cu Uruguay au trăit clipe de groază. Forţele de ordine au intrat în forţă în repriza a doua pentru a-i evacua pe suporterii de la Peluza Sud. Jandarmii au folosit bastoanele şi gazul lacrimogen, mai multe persoane, inclusiv femei şi pensionari, căzînd victime.”

Conform celor de la ”Adevărul”, mesajul ”FRF=RMGC” ar fi fost însoțit de un altul: ”Aceeași mizerie”

Foto:gsp.ro

***

Un scurt remember (în urmă cu două săptămâni), din timpul negocierilor dintre Mircea Sandu și ”oamenii de la Roșia Montană”, despre care președintele FRF credea că reprezintă RMGC și cărora dorea să le vândă echipa națională.

Dragoș Năstase: Încă o problemă am mai vrea să clarificăm. Am mai avut la parteneriatele astea din sport niște mici surprize cu niște AȘA ZIȘI SUPORTERI… îmi permit să zic… chiar dacă se supară… unii CIUMPALACI, care țin ei neapărat să iasă în evidență, iar Domnul T…

Mircea Sandu: Asta… depinde de cine sunt… sunt plătiți, mai fac parte dincâte un grup… DRACU SĂ-i IA!

Domnul T: Ideea e că am vrea să ne asigurăm că la meciurile naționalei nu se strigă lucruri care ne-ar putea denatura nouă imaginea; nu sunt afișate însemne care iarăși nu ne avantajează pe noi….

Mircea Sandu: Da … la ce vă referiți… însemne?

Domnul T: Banere, vin cu banere…

Dragoș Năstase: Vin ei cu niște banere… Cu ”Salvați Roșia Montană!”… Deci astea, dacă DACĂ SE POT CONTROLA LA INTRARE să…

Mircea Sandu: Aha, aha…..SE POT CONTROLA! SE POT CONTROLA!…

***

Câteva comentarii:

• Teoretic trăim într-o țară democratică, în care libertatea de exprimare e garantată de Constituție și apărată de legi; libertatea de exprimare are însă și o limită în România, iar această limită are patru litere: RMGC.

• Absolut penibil comentatorul de la Antena 1, care a transmis meciul în direct: ”mesaje care nu-și au locul” ”și nu pot fi spuse”… Ce nu-și are locul? Să afișezi un baner pe care scrie ”FRF=RMGC”? Microbiștii, suporterii nu au voie să se pronunțe asupra altor subiecte decât fotbalul? Sau au dreptul să o facă doar acasă, în fața televizorului? Cât de mare poate să fie presiunea și cât de contorsionată coloana vertebrală a comentatorului să nu poată spune, în direct, ce scria pe banerul de la care a pornit scandalul?

• În aceeași notă s-a înscris și moderatorul emisiunii ”Meciul zilei”, de pe GspTV, după meci (deși, în acest caz, e mai degrabă vorba de o gafă). Comentând incidentele, de două ori a menționat faptul că intervenția agenților de ordine ”a făcut și victime nevinovate”. Colega, fără supărare, am și eu o întrebare: cu ce s-au făcut vinovați cei care au afișat banerul cu mesajul ”FRF=RMGC”?

• Și, totuși, un mesaj pentru Mircea Sandu și Dumitru Dragomir: nu, n-o să-i puteți controla pe suporteri. Chiar de ar fi să se joace cu stadioanele închise. O să aflați în curând că nici naționala, și nici fotbalul românesc nu-i al vostru. Și, mai mult ca niciodată, acești suporteri sunt deciși să-și ia naționala și fotbalul înapoi.

***

Chiar și cu acest minus, al lipsei interactivității, trebuie spus că dezbaterile generate de lupta pentru rectoratul UBB a fost un enorm pas înainte în transparentizarea și democratizarea uneia dintre cele mai importante instituții (nu doar academice) din Transilvania și România. Cine a dorit, a putut urmări această confruntare de idei și viziuni și să voteze în cunoștință de cauză și în conformitate cu propriile principii, convingeri și viziuni. Ținând cont că vorbim de o comunitate de alegători academică (cu o educație și înțelegere a vieții peste medie) nu va mai exista (ori nu se va putea accepta) scuza ulterioară că ”n-am știut”: cine e persoana, care sunt convingerile ei, de ce o votez.

Și, totuși, rămâne o întrebare: în ce măsură această dezbatere va influența votul final? Și în ce măsură votul se va acorda tot pe baza unor înțelegeri de grup, confort personal – față de starea actuală a UBB ori față de promisiunile făcute de unii dintre candidați (funcții, posturi, distribuire a resurselor etc.)? Diferențele de program și viziuni, aplicate peste diversitatea de opțiuni a celei mai complexe structuri universitare din România (ca număr de specializări) ar trebui să ducă la un vot foarte fragmentat (pe facultăți). Astfel, un prim indicator al relevanței dezbaterii va fi prezența sau absența ”votului în bloc” pe facultăți și/sau departamente. Iar alți indicatori vor fi ”votul generaținistl” (în funcție de vârsta alegătorilor/candidaților) și cel ”etnic/național” (ținând cont de caracterul multicultural al UBB). Niciunul dintre acești indicatori nu este însă relevant în proporție de 100%. Asta pentru că existența ”voturilor în bloc” poate fi generată și de convingerile reale din cadrul unei (unui) facultăți/departament/grup că unul dintre programe le este mai adecvat sau mai avantajos.

Foarte simplist, viziunile celor patru candidați care într-adevăr contează (nimeni n-a prea înțeles de ce Decebal-Radu Ciurchea s-a înscris în această competiție) arată astfel: Cristina Ciumaș – o viziune managerial/antreprenorială, continuatoare a actualei direcții din UBB, cu unele corecții; Daniel David – o universitate racordată la modelele contemporane vestice și americane, cu o adaptare și echilibrare pe specificul fiecărei facultăți și cu un element antreprenorial puternic, subordonat însă celui academic; Ioan Aurel Pop – o universitate mai degrabă clasică, medievalistă, o cumunitate ”a egalilor”, dar în care ”cel care servește nu devine servitor”; Eniko Vincze – o universitatea socială, în care vocea grupurilor minoritare (nu doar etnice) să fie auzită.

Cum spuneam, rămâne de văzut (și de analizat) în ce măsură toate aceste programe și viziuni vor conta în votul final. Pentru că, așa cum am mai scris, un factor foarte important va fi și cel politic. Încă de la începutul lunii ianuarie, când am anunțat în premieră că Ioan Aurel Pop va candida pentru funcția de rector, am anticipat că acesta va beneficia de un sprijin politic (aparent ”împotriva firii” în contextul actual) al PSD și PDL, împotriva Cristinei Ciumaș, candidat susținut de grupul din jurul lui Andrei Marga (PNL). Acea previziune s-a confirmat ulterior, fostul ministru PSD Vasile Pușcaș, anunțat mult timp (aproape jumătate de an) ca posibil candidat la rectorat nu s-a înscris în cursă și a devenit susținător (pe față) al lui Ioan Aurel Pop. Această susținere a fost dublată de cea a cadrelor didactice din grupul actualului ministru al Educației, Cătălin Baba, de la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (unele dintre ele cu diferite posturi ocupate în timpul guvernărilor PDL). În acest sens e interesant faptul că, la dezbaterea finală (din păcate și singura confruntare directă la care a participat), Cristina Ciumaș a ținut să facă o anumită distanțare de Andrei Marga (afirmând că ceilalți contra-candidați ”s-au bucurat” de această asociere), în timp ce Ioan Aurel Pop a păstrat tăcerea pe acest subiect.

Așadar, sunt suficiente elemente pentru o analiză post-electorală mai mult decât interesantă. Ce va conta mai mult pentru primul tur al alegerilor de la UBB? Argumentele și viziunile programatice? Interesele de grup, micile ”frății” universitare? Sau factorul politic? Mai rămâne o zi până la primul răspuns.

***

P.S. Tema zilei pe VoxPublica (și nu doar) este Legea Lustrației adoptată ieri de către Parlamentul României. Din această dezbatere/controversă am reținut poziția lui Marius Oprea, exprimată într-o declarație pentru ”Adevărul”. ”E o pierdere mare pentru Legea lustraţiei că foştii lideri ai Uniunii Tineretului Comunist şi ai Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti nu vor fi lustrabili. Spun asta pentru că atât foştii UTC-işti, cât şi foştii UASCR-işti conduc, în prezent, ţara”, a spus Marius Oprea, vizați direct fiind Mihai Răzvan Ungureanu și Cristian Preda.

La UBB sunt multe cadre didactice care, la începutul anilor 90, dar și ulterior, au militat, la modul cel mai onest, pentru o Lege a lustrației. Unul dintre candidații la funcția de rector al UBB are un trecut în UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România). Cum vor vota cadrele didactice ale UBB care au susținut Legea lustrației e o altă întrebare interesantă.

P.S.2: Cel mai probabil, alegerile de la UBB vor avea și un tur II, pe 8 martie. Când spun că ”bătălia s-a încheiat”, mă refer la confruntarea ideilor și viziunilor, pentru că, în turul II, preponderente vor fi negocierile și alianțele.

Despre modul în care politicul s-a implicat și a pus presiune pe această dezbatere am scris deja. Acum mă voi referi la un element punctual (și foarte controversat) al discuțiilor, cel antreprenorial. Asupra acestui subiect, opțiunile candidaților (așa cum le-am ”citit” eu din programele lor și din luările de poziție) sunt destul de nuanțate. Dintre toți candidații, programul Cristinei Ciumaș este cel mai apropiat de ceea ce se cheamă model de universitate antreprenorial. Daniel David susține, în programul său, importanța elementului antreprenorial, însă subordonat scopurilor academice ale unei universități construită pe un model humboldtian, în timp ce Eniko Vincze și Ioan Aurel Pop se situează la polul opus, minimalizând importanța acestuia sau chiar demonizându-l, considerându-l cauză al unor inechități și inegalități între diferite facultăți ale universității, factor care tinde să transforme universitatea într-o ”fabrică”, îndepărtând-o de scopurile sale principale: educația, cercetarea, implicarea socială.

Pentru a înțelege modul în care văd și înțeleg elementul antreprenorial într-o universitate o să fac o scurtă paranteză. Săptămâna trecută, una dintre știrile importante pentru Cluj a fost legată de închiderea Cinematografului ”Arta”, în urma unor diferende dintre proprietarul de drept (care și-a recâștigat spațiul după lungi ani de procese) și România Film. Cinematograful ”Arta” are o semnificație deosebită pentru mentalul colectiv al clujenilor: pe de o parte este unul dintre spațiile în care s-a născut și s-a dezovltat TIFF-ul, pe de altă parte este locul în care se pot urmări și filme europene, independente, de artă etc. care nu prea au șansa să intre în multiplexurile comerciale. Pe grupul Democrație UBB de pe Facebook s-a lansat, în acest context, ideea ca cinematograful să fie preluat de UBB. În urma unei prietenii de aproape 20 de ani (despre care am mai scris aici) mi-am permis să-l sun pe unul dintre candidați la funcția de rector al UBB, Daniel David, pentru o scurtă discuție pe această temă: cum ar fi posibilă preluarea.

Scenariul, la care s-a arătat deschis, arată astfel. Inițierea unui proiect de către Facultatea de Teatru și Film, în care să fie evidențiat modul în care studenții și cadrele didactice vor folosi spațiul respectiv și în ce măsură acest lucru duce la creșterea performanței educaționale (necesitatea internă); modul în care poate fi administrat, astfel încât, după-amiaza și seara să rămână deschis pentru public (necesitatea socială); folosirea, pe bază de parteneriate, a spațiului în cadrul evenimentelor semnificative pentru comunitate (festivaluri de film, teatru, muzică); modul în care producția proprie (film, teatru) poate fi susținută și promovată având un astfel de spațiu. Pe baza acestui proiect inițial se poate dezvolta, având sprijinul conducerii UBB (inclusiv financiar), un proiect pentru obținerea finanțării necesare nu doar pentru achiziționarea/închirierea pe termen lung a cinematografului, cât și pentru administrarea lui (dotarea cu echipament performant, cheltuieli cu personalul tehnic, cheltuieli de promovare, utilități etc.). În fine, urmează aplicarea și implementarea proiectului.

Ei bine, toți acești pași țin de antreprenoriat.  Și doar o universitate în care elementul antreprenorial este tratat la modul cel mai serios îl poate susține. Scopul nu este obținerea profitului de pe urma cinematografului, ci a resurselor necesare pentru a le oferi studenților și cadrelor didactice șansa de a fi competitivi și de a-și promova creația (filme, spectacole de teatru), precum și un serviciu oferit comunității locale (posibilitatea de a viziona filme care nu intră în alte cinematografe, spectacole de teatru și filme studențești, menținerea spațiului în circuitul evenimentelor locale). Desigur, există și o a doua cale. Scrierea unui proiect (notă de fundamentare) și depunerea lui (prin UBB) la Minister. În funcție de culoarea ochilor ministrului și a rectorului, proiectul se va aproba. Într-un timp mai scurt sau mai lung. După aprobarea de către Minister, în fucție de culoarea ochilor premierului, se vor aloca și banii necesari pentru achiziționarea/închirierea pe termen lung a spațiului (în funcție și de negocierea cu proprietarul). Periodic (fie pentru dotare, fie pentru renovare, modernizare, administrare) vor fi necesare alte și alte dosare și note justificative pentru aprobarea cheltuielilor. Apoi pentru alocarea efectivă a sumelor.

Am ales acest exemplu (recent) pentru a arăta importanța elementului antreprenorial în administrarea unei universități. În 2012, antreprenoriatul reprezintă mijlocul cel mai eficient pentru îndeplinirea obiectivelor unei universități: menținerea autonomiei, oferirea de educație și servicii pentru comunitate, cercetare, un cadru motivant pentru cadrele didactice (atât din punctul de vedere al infrastructurii moderne, cât și al recompensării financiare). Obținerea resurselor (altele decât cele minimale oferite de stat) reprezintă antreprenoriat. Distribuirea resurselor pe criterii de performanță (și stabilirea criteriilor de performanță pentru fiecare facultate și departament în parte) reprezintă antreprenoriat. Stabilirea de criterii de performanță pentru cadrele didactice axate, în principal, pe predare, respectiv pentru cele care se dedică, prioritar, cercetării, este tot antreprenoriat.  Găsirea unui echilibru între facultățile mai ”populare” la un moment dat ”pe piață” (implicit, generatoare de profit economic) și cele necesare, dar mai puțin ”comerciale”, este, de asemenea antreprenoriat. Păstrarea, promovarea, atragerea unor cadre didactice, din țară și străinătate, care să aducă plus-valoare universității tot antreprenoriat se cheamă. Iar acest lucru nu e posibil fără oferirea unor condiții (de salarizare și de susținere a activității lor) motivante.

Iar toate acestea nu se pot obține stând cu mâna întinsă la vreo poartă (indiferent de cât de justificate și îndreptățite ar fi cerințele). Mai devreme sau mai târziu, ”statul la poartă” s-ar putea să dăuneze grav sănătății. Îndeosebi coloanei vertebrale.

În 2012, elementul antreprenorial nu mai poate fi considerat un ”Bau-Bau” pentru o universitate. Și nici măcar ”un rău necesar”. Desigur, cu condiția să nu se transforme dintr-un mijloc, în scop în sine, singurul caz în care universitatea ar deveni o „firmă”; altfel, universitatea foloseşte inteligent antreprenoriatul pentru scopuri academice. Minimalizarea sau chiar demonizarea antreprenoriatului într-o univesitate, reprezintă o limitare aproape sinucigașă. Cu toată stima, dar antreprenoriatul (obținerea resurselor pentru îndeplinirea obiectivelor) nu poate fi aruncată exclusiv pe spatele unor consilieri. Ei sunt necesari, dar viziunea și modalitățile concrete de implementare a elementului antreprenorial trebuie să-i aparțină celui care își asumă funcția de rector. Pentru că, la finalul mandatului, un rector nu poate arunca vina pe consilierii săi pentru că nu și-a îndeplinit promisiunile din motive de ”lipsă de resurse”.

De aceea, în zilele care au mai rămas până la alegeri, consider necesar ca aspiranții la funcția de rector să fie asaltați cu întrebări punctuale legate de modul în care înțeleg transpunerea concretă, în practică, a programelor cu care candidează. Pentru a înțelege nu doar ce își DORESC să fie o universitate, ci și dacă sunt CAPABILI să ducă universitatea către ceea ce și-au propus.

***

P.S.: Și un exemplu, poate, sugestiv. Cel mai mare proprietar de păduri din România este… Universitatea Harvard (detalii aici). Să nu credeți că cei de la Harvard fac cine știe ce cercetare prin codrii Carpaților. Nici vorbă. Pur și simplu reprezintă una dintre activitățile economice pe care celebra universitate le dezvoltă pentru a-și asigura resursele necesare îndeplinirii scopurilor și obiectivelor principale academice principale, adesea neaducătoare, ci consumatoare de bani.

Mă întreb care a fost reacția românului mai puțin informat despre subiect când l-a auzit pe secretarul de stat de la Mediu (repet, de la Mediu) ridicând în slăvi cianura, sau pe cel de la Cultură lăudându-se cu banii pe care îi va primi din vânzarea (să-mi fie cu iertare, dar acesta este termenul corect) patrimoniului de la Roșia Montană. Atenție, e vorba de doi înalți funcționari publici, al căror rol este de a impune condiții, de a aplica legile în domeniu și de a monitoriza respectarea lor în cazul proiectului RMGC, nu de a căuta șmecherii și justificări prin care această legislație să fie eludată. După emisiunea de aseară cei doi ar fi trebuit să se prezinte la ministere cu demisia gata scrisă.

Fragment din articolul ” Unde s-au ascuns Hunor și Borbely? Și de ce a renunțat CFR Cluj la contractul cu RMGC”

N-am publicat bine articolul, că în rețelele de socializare se vorbea deja despre demisia lui Vasile Timiș. Informație confirmată ulterior, pentru VoxPublica, de purtătorul de cuvânt al Guvernului, Dan Suciu. ”A invocat motive personale”, a declarat Dan Suciu, care a afirmat și că demisia a fost acceptată. Am încercat să aflu mai multe detalii și de la Vasile Timiș. A răspuns la telefon și s-a scuzat că are ”semnal prost”. A început să vorbească despre un proiect pe care l-ar avea la Facultatea de Psihologie din Cluj, după care conversația s-a întrerupt. Ulterior am apelat de mai multe ori același număr de telefon, dar a sunat în gol.

În cadrul emisiunii, Vasile Timiș a făcut o afirmație care a iritat în mod evident opozanții proiectului RMGC de la Roșia Montană, când a făcut referire la ”colegii de la Gold”, asta în condițiile în care reprezenta Ministerul Culturii. Pe de altă parte, Vasile Timiș a menționat, pe parcursul dezbaterii, și faptul că în privința soartei patrimoniului cultural de la Roșia Montană trebuie să se pronunțe și Comisia Națională a Monumentelor Istorice (CNMI). Mai exact Comisia care e abilitată să înceapă procedura de declasare a Masivului Cârnic de pe lista monumentelor istorice de clasă A (cu valoare națională și universală). Ori CNMI nu doar că nu a făcut acest lucru, ci a și propus ca Roșia Montană să fie inclusă pe lista tentativă a UNESCO. Atâta timp cât Masivul Cârnic este monument istoric, proiectul RMGC practic nu există, iar procedura de declasare poate fi inițiată doar de CNMI (despre modul în care ministrul Culturii încearcă să schimbe componența CNMI, în curând).

În același timp, conform unor surse apropiate ministerului Culturii, Vasile Timiș era deranjat de faptul că era mereu desemnat ”să scoată din foc castanele încinse ale cazului Roșia Montană”. Și că s-ar fi săturat să fie ”avocatul Goldului” împotriva convingerilor personale. Ca și în alte cazuri, și pentru emisiunea ”Judecă Tu”, invitația de participare a fost adresată ministrului Kelemen Hunor, acesta desemnându-l însă, ca de fiecare dată, pe Vasile Timiș ca înlocuitor.

Desigur, fiecare are dreptul să accepte ideea că demisia survenită după emisiunea (și declarațiile făcute în emisiune) de aseară e o simplă coincidență.

***

Și tot legat de emisiunea de aseară. O fază super tare de pe Facebook. Mai exact de pe pagina emisiunii, unde comentariile au început să curgă cu nemiluita. Ei bine, cineva s-a apucat un pic ”de purecat” profilurile celor care postau comentarii favorabile proiectului RMGC. Nu doar că, previzibil, s-a dovedit a fi trolli (acele creaturi hidoase care sălășuiesc prin tenebrele online-ului, supra-saturate de frustrarea că singurele sentimente pe care le trezesc sunt de dispreț și dezgust), ci și că încercau să preia imaginea unor persoane reale într-un mod absolut amatoricesc. Astfel ”Anne Marie Ivon” a furat fotografia artistei Heather Findlay, ”Ilinka Mihăilă” a pus ”copy-paste” pe Laetitia Boyer iar ”Tudor Naum” a optat pentru Juan Carlos. Campionii sunt ”Mihaela-Cosmina Dan” și ”Cristi Bercea”. Primul troll, după ce a fost deconspirat, și-a schimbat fotografia de profil, înlocuind-o cu una cu Bruce Willis(!). Al doilea troll a optat direct pentru o fotografie cu Mitch Hewer, Account Executive la… Leo Burnett J)). Adică taman la agenția care în România se ocupă de imaginea RMGC.

Mai jos aveți imaginile cu trollii RMGC capturați în flagrant delict. Aveți tot dreptul să vă distrați pe seama prostiei lor și tot dreptul să vă enervați pentru modul josnic în care încearcă să mimeze susținerea publică a proiectului. Dincolo de acestea rămân niște întrebări. Cum Dumnezeu să-i crezi pe cei de la RMGC că sunt în stare să implementeze acea super- mega- extra- tehnologie pe care o tot laudă dacă nici măcar niște profiluri de troll cât de cât credibile nu sunt în stare să facă? Dacă și pentru atâta lucru e nevoie să fure?

Ancheta despre modul în care Mircea Sandu s-a arătat dispus să facă greenwashing pentru o companie (chiar dacă acest lucru ar fi însemnat umilirea jucătorilor echipei naționale și a naționalei, ca simbol, în ansamblul ei) are, după cum s-a demonstrat, același potențial de audiență. Capul spart al lui Capatos și abandonarea lui în zăpadă este un artificiu al autorului, pentru a atrage atenția asupra fondului problemei. Un artificiu care a dus la rezultatul scontat. Înregistrările cu Mircea Sandu sunt cât se poate de reale. Președintele FRF și-a declarat, la modul real, tot sprijinul pentru a-i duce pe ”tricolori” la Roșia Montană, să-i îmbrace în mineri, să-i pună să dea ture pe lângă iazul de decantare și să ciocnească pahare pline cu apă cu cianură. Mircea Sandu i-a trimis pe suporteri ”la dracu”, i-a făcut ”nesimțiți”, iar urmările nocive ale mineritului le-a luat în răspăr – ”toți murim de ceva”. Ba și-a mai dat și acordul să semneze și să-și asume interviuri publicitare scrise de departamentele de marketing, indiferent de minciunile din acele materiale.

Dincolo de aprecierile legate de moralitatea președintelui FRF și a procedurii de greenwashing în sine (demascată pentru prima dată în România la modul concret, dincolo de nivelul ”toată lumea știe că așa se face”), aprecieri care pot fi catalogate ca fiind subiective, voi aduce în discuție doar argumentul de trafic (audiență). Audiența ar fi fost un motiv suficient pentru mass-media mainstream de a prelua/ comenta/ dezvolta subiectul cu Mircea Sandu și vânzarea naționalei de fotbal a României. La fel cum a fost preluat ”fundul gol al lui Emil Boc”, trăsnăile Columbenilor, vrăjitoarele Zăvorancei, declarațiile picante ale lui Gigi Becali sau Mitică Dragomir ori, la polul opus, stenogramele livrate pe șest din diferitele procese de corupție din România.

Incredibil însă (mă rog, pentru unii): de această dată mass-media (de sport, generalistă, tabloide) a întors spatele unui subiect de maximă audiență! Preluările, comentariile, dezvoltarea subiectului în presa centrală se pot număra pe degetele de la o mână. Nu e greu să găsiți explicația acestei tăceri aproape generalizate. Se află în milioanele de dolari vărsați de RMGC în instituțiile media în ultimii ani. Dacă Mircea Sandu a avut curajul să-i caute pe cei de la RMGC și să accepte toate cerințele umilitoare pe care ar fi trebuit să le îndeplinească e și pentru că știa că se poate baza pe această tăcere a presei.

***

Fragment din negocierea dintre Mircea Sandu și ”oamenii de la Roșia Montană”:

Mircea Sandu: Noi avem prezentat un pachet pentru ceea ce înseamnă expunere. Ea devine foarte vizibilă… eu nu mă aștept ca presa sportivă să fie foarte favorabilă (parteneriatului cu RMGC – n.a.) … acuma sincer să fiu, dar depinde și de dumneavoastră foarte mult…

Doamna M: Noi avem o influență foarte mare asupra televiziunilor…

Domnul T: Și lucrăm cu foarte mulți consultanți… și suntem totdeauna foarte pro-activi.

Mircea Sandu: Sunt 2-3 golani (jurnaliști – n.a.) din ăștia care te înjură… da unu te înjură și te injură o săptămână…

DragoșNăstase: Da, dar ăla va scrie în pagina 4 și prima pagina va fi cu…proiectul nostru comun. Altfel… Nu poți să le-o tai chiar la toți, dar…

Mircea Sandu: Io chiar am încredere…

***

O asemenea tăcere vinovată a mass-media, pe care se bazează marile acțiuni de greenwashing (și toate mizeriile care se ascund în spatelelor) reprezintă, la rândul ei, un subiect de presă. Dar cine să-l scrie și, mai ales, cine să-l publice ori să-l difuzeze…

***

Printre excepții s-a numărat Cătălin Tolontan (Tolo), și Gsp.ro. Nu a fost ”deschidere”, dar (cel puțin pe ediția online) a fost promovat printre cele mai importante subiecte ale zilei. Textul lui Tolo a adus în discuție un alt aspect al problemei relației dintre conținutul editorial și publicitate în mass-media. O parte dintre comentatorii articolului ”Mircea Sandu a căzut în capcana activiștilor de mediu” i-au reproșat faptul că pe pagina lui se află publicitate de la RMGC. Mai în glumă, mai în serios, ca o primă reacție le-aș fi răspuns că ”bine că au avut unde și cui să-i reproșeze acest lucru”. Vorba românului, tot calul care trage își ia bicele pe spinare.

Tolo nu are nevoie de avocați, dar pentru a înțelege problema trebuie să reamintesc câteva episoade, mai vechi și mai noi. Era pe la sfârșitul lui 99 sau începutul anului 2000, și eram reporter special la ProSport (înainte de schimbarea de echipe cu GSP), când în redacție a făcut vâlvă pretenția Petrom de a proteja imaginea Petrolului Ploiești, echipă de fotbal pe care o sponsoriza. ”Favorurile” erau cerute în virtutea unui contract de publicitate cu multe zero-uri în coadă dintre Petrom și ProSport. Țin minte că Tolo nu a acceptat dincolo de orice consecințe, imixtiunea în editorial. Tot în acea perioadă, ProSport aștepta, mult după ora (oficială) a închiderii ediției un material de-al meu despre Mircea Lucescu și perioada lui de ”om al muncii la Combinatul Siderurgic Hunedoara”. Textul avea aproximativ 16.000 de semne, și trebuia redus la 12.000, pentru că un sfert de pagină era ocupată de reclama unei bănci (un alt client foarte important – BCR). Am tăiat la 15.000, după care am răbufnit și i-am dat textul lui Tolo: ”Taie, tu, ce crezi, eu nu mai am ce tăia!”. Tolo l-a citit după care a pus mâna pe telefon și i-a cerut colegei de la publicitate să mute reclama în altă pagină. A urmat o discuție lungă (legată de poziționare, de zi de apariție, de contract pe termen lung, de oră de tipar etc.). În cele din urmă, Tolo a încheiat sec: ”Spune-le că, pur și simplu, ai uitat!”. A închis. Textul a intrat integral, iar reclama la BCR a fost reprogramată.

Mai recent, mai exact în august 2010, Tolo a fost unul dintre cei doi jurnaliști care au refuzat excursia oferită de RMGC în Noua Zeelandă. Nu și-a făcut un titlul de glorie din asta, reacționând doar în momentul în care refuzul lui a fost interpretat propagandistic de către colaboratorii pe imagine ai RMGC. Iar săptămâna trecută, cum am scris deja, Tolo și Gsp.ro s-au numărat printre puținele excepții care au preluat/ prezentat/ comentat demascarea lui Mircea Sandu. Cum se împacă acest lucru cu reclamele RMGC din pagina lui online? A răspuns deja și, în temeiul a ce am arătat și mai sus, nu am nici cel mai mic dubiu că răspunsul lui nu ascunde nimic în spate: ”atâta timp cât am pretenția ca departamentul de publicitate să nu intervină în conținutul editorial, nici eu nu pot interzice o reclamă contractată de ei”. Sincer, e cea mai sănătoasă relație conținut editorial – publicitate într-o instituție media (desigur, mai există și varianta utopică – fără publicitate, cu costuri suportate doar din vânzarea cu bucata ori din abonamente pe online). Din păcate, o astfel de politică instituțională e tot mai rar întâlnită nu doar în România, ci și în lume.

Și, totuși, rămâne o problemă. Și niște întrebări adresate cât se poate de onest lui Tolo (asta e… calul care trage). Publicitatea RMGC a fost calificată ca fiind mincinoasă de cel puțin trei ori (după cunoștințele mele) de către Comitetul Etic al Consiliului Român al Concurenței. Iar aceste decizii s-au referit la campaniile cu trimitere la așa-zisele mii de locuri de muncă create de proiect, la așa-zisele beneficii ale statului român și la sumele investite în patrimoniu. Dincolo de aceste cazuri (pentru care există deja decizii ale unui organism profesional), recenta campanie a RMGC, bazată pe testimoniale, e cel puțin la fel de discutabilă. ”Cap de afiș” e un domn care pretinde că în Roșia Montană nu se poate face turism, dar care, extrem de recent, și-a extins pensiunea!

Situația e teribilă. Principial, dacă departamentul de publicitate nu poate interveni în conținutul editorial, e de la sine înțeles și reciprocitatea. Dar, în același timp, principialitatea devine suport pentru promovarea unor minciuni! Corectitudinea și verticalitatea unuia dintre tot mai puținii jurnaliști onești (care mai au și decizie editorială) devin mobil de promovare a unor mesaje care depășesc  cu mult limitele (și așa foarte permisive) ale publicității. Cum te simți, ca jurnalist, când vezi că munca ta onestă, în interes public, transportă către mii, zecii de mii ori sute de mii te cititori un mesaj publicitar viciat? Oare chiar nu există nicio ieșire din această situație? Nicio soluție? Și mă gândesc la o soluție jurnalistică – pentru că retragerea din presă nu e o soluție. Ci o înfrângere.

Întrebările nu sunt deloc retorice. A trebuit să răspund și eu la ele pentru că, inclusiv aici, pe VoxPublica, m-am confruntat cu aceeași situație, articolele fiindu-mi asaltate de mesaje publicitare mincinoase. Am răspuns în felul meu, după cum m-a dus capul. Și dincolo de ideologii (cărora refuz să mă subordonez, chiar dacă, citindu-mă pe bucăți, unii m-au plasat într-o tabără sau alta). Minciuna și corupția sunt trans-ideologice. Dar fac obiectul de ”studiu” al presei.

***

Pe aceeași temă:

EXCLUSIV: Am cumpărăt naționala de fotbal a României! Înregistrari incredibile cu Mircea Sandu (AUDIO&VIDEO)

Mircea Sandu: ”Dracu să-i ia pe suporteri!” ”Păi frate, toți murim din ceva. Asta este!” Incredibila vânzare a naționalei de fotbal (II) – Ascultă înregistrarea integrală (AUDIO&VIDEO)

Mircea Sandu, spune-ne: îs bune cianurile? Și mulțumim, Cristian Preda!

***

Astfel, așa cum am anticipat, profesorul Ioan Aurel Pop s-a înscris în cursa pentru rectorat, iar Vasile Pușcaș (fostul ministru PSD al cărui nume fusese vehiculat ca posibil candidat și despre care, într-o emisiune la o televiziune locală, Andrei Marga a declarat că l-ar susține) a rămas pe margine. Pentru că această alianță împotriva lui Andrei Marga (și a candidatei susținută de grupul acesteia – Cristina Ciumaș) nu a fost considerată suficientă, ministrul Educației, Cătălin Baba (fost protejat al lui Marga, acum inamic declarat al acestuia) a decis să se implice direct în confruntare.

Mai exact, pe 16 februarie, Cătălin Baba a semnat Ordinul nr. 3276, referitor la luarea unor măsuri privitoare la procedura de alegere a rectorului în instituțiile de învățământ superior (în format .pdf, aici). Miza este cât se poate de directă – UBB Cluj, în condițiile în care, la majoritatea celorlalte universități din țară, alegerile s-au încheiat. Astfel, o primă anomalie (ca să nu-i spun direct aberație) e faptul că măsurile acestui Ordin se aplică DISCRIMINATORIU, doar pentru câteva universități. Termenele prevăzute în Ordin sunt la fel de ciudate. Astfel, pentru instituțiile de învățământ superior pentru care nu au transmis documentele necesare pentru confirmarea rectorului până pe data de 1 martie 2012 ar urma să fie numit un ”ordinator de credite” (un fel de rector interimar). Alegerile pentru funcția de rector la UBB Cluj sunt programate pe 1 martie 2012, iar în cazul (cel mai probabil) în care niciunul dintre candidați nu adună 50%+1 din numărul alegătorilor (nu al celor care votează efectiv), un al doilea tur ar urma să se desfășoare pe 8 martie. Ordinul nu prevede însă cine numește acest rector interimar (ministrul, fostul Senat – care trebuie să-și prezinte raportul pe 22 februarie -, Senatul nou ales – care nu are cum să fie confirmat până pe 1 martie?).

Dincolo de aceste anomalii, Ordinul prevede și măsuri care vin și în contradicție cu legea, cum e cea care le interzice să voteze cadrelor didactice și de cercetare care au împlinit vârsta de pensionare până la data susținerii alegerilor. Pe lângă faptul că persoane ”aflate la vârsta pensionării” nu înseamnă, implicit, ”persoane pensionate” (fiind aberant să pensionezi un cadru didactic pe parcursul unui an universitar), mai poți ajunge și la situații absurde: un cadru didactic care ar împlini vârsta de pensionare între alegerile pentru Senat și cele pentru rectorat ar putea vota pentru componența Senatului, dar nu și pentru funcția de rector. Iar pentru ca absurdul să devină ”sublim”, dacă vârsta de pensionare s-ar împlini între primul și al doilea tur de scrutin, persoana în cauza ar avea dreptul să voteze la primul tur, dar nu și la al doilea! Sfântă republică bananieră…

***

Da, de două săptămâni, în mediul UBB se desfășoară o reală și transparentă dezbatere de programe și viziuni universitare. În care cel puțin trei dintre candidați (Daniel David, Ioan Aurel Pop și Eniko Vincze) s-au implicat în modul cel mai direct. Cine ignoră însă factorul (elementul politic) în această confruntare, îmi permit să spun însă, de această dată, că e naiv. Iar dacă cineva se simte avantajat de Ordinul lui Cătălin Baba (în ideea că-i pune bețe în roate candidatului susținut de Andrei Marga ori pentru că-l favorizează pe propriul candidat) face o mare greșeală. Permiterea imixtiunii Ministerului în alegerea rectorului e un atac cât se poate de direct la autonomia universitară. Un rector ales pe baza avantajului creat de intervenția Ministerului (ministrului) îi va rămâne tributar acestuia. Și dacă acceptă o asemenea încălcare a autonomiei universitare în momentul alegerii sale, cum se va putea opune ulterior?

***

P.S.: Mi-aș fi dorit ca acest text să fi fost despre programele și viziunile candidaților, precum și despre candidați, ca persoane.  Dar un asemenea Ordin (pe care îl calific ca fiind fără precedent în lumea universitară a ultimelor două decenii) nu îl puteam trece cu vederea. Și, repet, cine ignoră precedentul pe care îl crează este, vă rog să nu vă supărați, naiv.

***

Pe aceeași temă, vă recomand un text de Miruna Runcan (aici) și poziția pe care și-a făcut-o deja publică unul dintre candidați, Daniel David (aici).

***

UPDATE: Într-un scurt interviu acordat colegei Ruxandra Hurezeanu (aici), ministrul Cătălin Baba recunoaște că Ordinul vizează direct alegerile de la UBB Cluj. ”Am luat această decizie în spiritul legii, ca urmare a reclamațiilor unor cadre didactice și studenți de la Universitatea Babeș-Bolyai”, după cum declară. Baba mai spune că eventualul rector interimar (ordonatorul de credite) va fi propus de către Senat și acceptat sau nu de către minister. Ministrul nu spune însă pe ce criterii are dreptul să refuze candidatul propus de Senat și cine va numi ordonatorul de credite dacă cel propus de Senat e refuzat.

Dragoș Năstase: Nu… e un pahar de apă în care NOI SPUNEM că e cianură (râsete). Doar n-o să punem cianură… poate whisky punem în el…

Mircea Sandu: Da… mai simbolistic, așa… ăăă… mă gândesc la o chestie… că dacă finalizăm undeva pana în luna mai… să iau un charter să ma reped cu echipa… eventual să facem un meci cu Alba Iulia. Deci noi pe 25 mai plecăm deja să facem un turneu de pregătire în  Austria și Elveția… Pe 23 am finala Cupei… doar fără jucătorii ăștia care pot juca finala, eventual.

Dragoș Năstase: Dacă nu, și pe parcursul parteneriatului, nu e chiar…

Mircea Sandu: Sigur, sigur. Nu, dar putem să facem până atunci… Pe interviuri, pe declarații, cu jucători. Se crează prin specialiști, în spate imagini cu… și ei se întâlnesc… aveți încredere…

Dragoș Năstase: Adică NE PUTEM BAZA PE DUMNEAVOASTRĂ?

Mircea Sandu: Sigur că da. Putem face… încă o dată… ei sunt plătiți de noi și TRE’ SĂ PRODUCEM. CA SĂ PRODUCEM, EI… Avem drept asupra imaginii lor de grup. SUNTEM ECHIPA NAȚIONALĂ…

Mircea Sandu: ”Dracu să-i ia!” ”Se pot controla!”

Încerc să-mi stăpânesc emoțiile. E ireal cât de ușor cedează Mircea Sandu cerințelor noastre. ”Noastre” fiind Dragoș Năstase (alias suprasemnatul), Doamna M și Domnul T, CEO, CSR Manager, respectiv Marketing Manager la ceea ce președintele FRF crede că ar fi Roșia Montană Gold Corporation, lucru pe care noi nu l-am afirmat însă niciodată pe parcursul a două luni de negocieri preliminare. Îmi pun un plic de zahăr în ceai și dau să-l amestec. În clipa următoare îmi blestem ideea. E imposibil să-mi stăpânesc mâna – lingurița se izbește cu furie de pereții ceștii, iar sunetul scos îmi sună printre neuroni mai puternic decât toaca unei mănăstiri. Ar fi stupid ca întreaga acțiune să cadă din cauza unei cești de ceai. Îmi pare că am parcurs drumul către capătul eternității și înapoi până reușesc să așez lingurița pe marginea farfurioarei. Din fericire am fost salvat de Doamna M, care îi explică lui Mircea Sandu cum jucătorii naționalei de fotbal ”vor da ture în jurul iazului cu cianuri”. Îmi împreunez palmele și mă felicit, totuși, că am evitat să-mi iau o agendă în care să-mi notez detalii. Revin în discuție.

E marți, 14 februarie, 2012, în jurul orei 14.30 și suntem la sediul Federației Române de Fotbal (FRF), în biroul lui Mircea Sandu, în prezența lui și a directorului de marketing, Bogdan Nițescu. Împreună cu prietenii mei am venit să cumpărăm naționala de fotbal a României.

DESPRE CUM AM AJUNS AICI, DE CE ȘI CUM A DECURS PRIMA PARTE A ÎNTÂLNIRII PUTEȚI CITI ÎN ARTICOLUL DE IERI (click aici):

Dragoș Năstase: Foarte de acord. Încă o problemă am mai vrea să clarificăm. Am mai avut la parteneriatele astea din sport niște mici surprize cu niște AȘA ZIȘI SUPORTERI… îmi permit să zic… chiar dacă se supară… unii CIUMPALACI, care țin ei neapărat să iasă în evidență, dar Domnul T…

Mircea Sandu: Asta… depinde de cine sunt… sunt plătiți, mai fac parte din câte un grup… DRACU SĂ-i IA!

Domnul T: Ideea e că am vrea să ne asigurăm că la meciurile naționalei nu se strigă lucruri care ne-ar putea denatura nouă imaginea; nu sunt afișate însemne care iarăși nu ne avantajează pe noi….

Mircea Sandu: Da … la ce vă referiți… însemne?

Domnul T: Banere, vin cu banere…

Dragoș Năstase: Vin ei cu niște banere… Cu ”Salvați Roșia Montană!”… Deci astea, dacă DACĂ SE POT CONTROLA LA INTRARE să…

Mircea Sandu: Aha, aha…..SE POT CONTROLA! SE POT CONTROLA!… Deci noi, în general nu-i lăsăm cu banere.

Dragoș Năstase: Am înțeles.

Mircea Sandu: Stadionul ăsta are marele avantaj că a civilizat lumea. Este foarte modern, de la glet și până în interior… are el niște deficiențe, dar asta ar fi altă problemă…nu am avut niciun incident major față de ce se întâmplă pe celelalte stadioane… adică lumea a fost cu 2-3 ore înainte, sunt bufete pentru a servi diferite produse alimentare sau pentru a bea bere fără alcool, cafea, apă și așa mai departe…are locul asigurat în stadion… ăăă… n-au fost cu banere sau dacă a apărut un baner imediat… greu se pătrunde cu banere…

Dragoș Năstase: Și dacă se pătrunde se poate rezolva…

Mircea Sandu: Noi avem o agenție cu care lucrăm, BGS, care e cea mai bine plasată agenție… deja avem la fiecare meci 700 de stewarzi.

Domnul T: Și cu scandările putem face ceva?

Mircea Sandu: Aia cu scandările e mai greu de controlat… Aia și io îmi aud… de toate… și io și Mitică (Dumitru Dragomir, președintele LPF – n.a.), ne injură, ne…

Dragoș Năstase: Am înțeles, dar dacă găsim că sunt câțiva mai agresivi, care urmăresc ei și vin la toate meciurile… să-i punem pe lista aia cu huligani, să-i…

Mircea Sandu: Numai pentru scandări nu se poate… pentru alte acte, da… acte violente…

Dragoș Năstase: Dar dacă ei încearcă să intre cu forța cu un baner…

Mircea Sandu: Nu… aia e clar că n-au cum… n-au cum…

Dragoș Năstase: Deci le confiscă…

Mircea Sandu: Da, la bannere putem să ne asigurăm în proporția cea mai mare. De multe ori… nenorociții, îmi cer scuze că spun așa, intră cu bucăți, bucăți, bucăți, bucăți… și care le asamblează acolo. Intră fetele suportere cu praf de pușcă și fac bombardelele pe loc…

Dragoș Năstase: Dar din partea dumneavoastră practic avem…

Mircea Sandu: Toată deschiderea… bineînțeles… bineînțeles…

”Noi vrem să folosim imaginea lor”

Dragoș Năstase: Ce mai vroiam să discutăm… asta e o propunere din care câștigăm fiecare, dacă avem un parteneriat de lungă durată și… dumneavoastră știți deja ce jucători aveți și la celelalte loturi… cu care noi să avem contracte în timp…

Mircea Sandu: Avem deja… la meciul cu Uruguay (răsfoiește niște hârtii pe masă) avem 12 jucători deja în prima reprezentativă…

Dragoș Năstase: La altceva mă refer… dintre cei tineri…

Mircea Sandu: … la ăștia mă refer… e Chipciu de la Brașov, pe care l-a luat Steaua… e Chiricheș, care a jucat deja în prima reprezentativă… ăștia sunt tineri… e Pantelimon, Tătărușanu, la 23-24 de ani, sunt tineri… ce mai avem… Mățel, care, din păcate a fost accidentat, acuma își revine… una peste alta avem pe lângă ăștia… Goian, Radu Ștefan (…)

Dragoș Năstase: Am înțeles… dar ce vroiam să vă propunem, pentru că NOI VREM SĂ FOLOSIM IMAGINEA LOR în timp, și atunci dumneavoastră să ne spuneți: ”ăștia sunt jucătorii pe care vrem să-i ducem în față, să-i promovăm”, și atunci noi mai avem, pe la ziare, pe la televiziuni, spații publicitare cumpărate în care să intre articole despre jucătorii pe care dumneavoastră considerați că vreți să-i promovați și că merită…

Mircea Sandu: Ei se promovează pe valoare… Federația… dumneavoastră să spuneți ”pe ăsta îl vreau… pe ăstălalt”…

Dragoș Năstase: Da… dumneavoastră îi știți, să ne spuneți… ”pe ăsta mă bazez și peste 3-4 ani”… să pot să-l folosesc ca și imagine… cam asta era… mă rog mai era și ce am discutat deja (telefonic, cu Bogdan Nițescu, înaintea întâlnirii – n.a.) cu meciuri la Cluj dacă se poate…

”După ce radem Roșia și Bucium, vine Băișoara”

Mircea Sandu: Ăăă… o să jucam si la Cluj. Meciurile mari le jucăm în București… din mai multe considerente. Perioada de pregătire a echipei este foarte scurtă. În jur de 3 zile. Am baza de la Mogoțoaia unde facem pregătire. După care Olanda, Turcia, Ungaria (echipe din grupa României pentru calificarea la Campionatul Mondial din Brazilia, 2014 – n.a.) jucăm aici. Va spuneam, 50.000 de oameni. Estonia, Andora (echipe din grupa României pentru calificarea la Campionatul Mondial din Brazilia, 2014 – n.a.)… sunt meciuri amicale care mai vin, putem sa le jucam la Cluj, fara nici un fel de problema.

Dragoș Năstase: Bun. Ideea e ca… de ce vrem noi Clujul? DUPĂ CE RADEM ROȘIA ȘI BUCIUM (comună de lângă Abrud, unde de asemenea RMGC vrea să exploateze aur – n.a.), noi mai avem un proiect la Băișoara (stațiune de schi, de lângă Cluj – n.a.)… unde au un fel de ciot de pârtie, acolo mai au, niște clujeni, ei le spun cabane și… probabil că o sa fie și acolo un pic de zarvă. Da… și de asta vrem să fie Clujul, de asta AM MAI BĂGAT și în alte echipe din Cluj, să fie Clujul pregătit pentru perioada asta. Și dacă nu anul ăsta… anul ăsta un meci mai puțin important… da’ unul mai important anul viitor…

Mircea Sandu (peste Dragoș Năstase): Sigur…

Dragoș Năstase: … ne-ar ajuta foarte mult, dacă avem sprijinul dumneavoastră.

Mircea Sandu: ”De murit, toți murim din ceva”

Mircea Sandu: Noi avem prezentat un pachet pentru ceea ce înseamnă expunere. Ea devine foarte vizibilă… eu nu mă aștept ca presa sportivă să fie foarte favorabilă (parteneriatului cu RMGC – n.a.) … acuma sincer să fiu, dar depinde și de dumneavoastră foarte mult…

Doamna M: Noi avem o influență foarte mare asupra televiziunilor…

Domnul T: Și lucrăm cu foarte mulți consultanți… și suntem totdeauna foarte pro-activi.

Mircea Sandu: Sunt 2-3 golani (jurnaliști – n.a.) din ăștia care te înjură... da unu te înjură și te injură o săptămână…

Dragoș Năstase: Da, dar ăla va scrie în pagina 4 și prima pagina va fi cu… proiectul nostru comun. Altfel… Nu poți să le-o tai chiar la toți, dar…

Mircea Sandu: Io chiar am încredere… pentru că atâta timp cât în România mineritul a fost una dintre activitățile de bază ale populației… de la 1800 și mai devreme, nu? … dacă vin acuma și spun, uite dom’le, că nu mai fac minerit, pentru că și așa se spune… numai ia, un soi de parte logistică aur, statul e de acord, dar vezi Doamne… Dacă lumea de acolo spune: vreau să mă duc să muncesc în mină…

Domnul T: Aia nu a fost ușor de obținut, să zică lumea de acolo: vreau să…

Mircea Sandu: Sunt de acord. Da e bine ca i-ați convins pe oameni că au nevoie de locuri de muncă. Acuma.. DE MURIT, TOȚI MURIM DIN CEVA. Că ăia din Valea Jiului, au făcut de la… cum se numește asta de… rinichi… aia da…

Dragoș Năstase: aia… silicoză.

Mircea Sandu: … silicoză. Păi frate, toți murim de ceva. Asta este! Am văzut și mineri care au trăit peste 80 de ani.

Domnul T: E un altfel de minerit, ceea ce facem noi acuma, față de ce s-a făcut până acum.

Mircea Sandu: Înțeleg… tehnologie… tot felul de materiale care combat… toate, toate…

Domnul T: Procedeul e simplu…

Dragoș Năstase: NOI TREBUIE SĂ SCOATEM AURUL. ASTA E. Și impreună cred că ne vom ajuta să ajungem la aur.

”Banii vin din Canada. Noi trebuie să-i luăm!”

Dragoș Năstase: E OK, luăm oricum mai în amănunt… nu acuma (replici de încuviințare) discutăm ulterior… V-ați gândit la o perioadă?

Mircea Sandu: Păi… perioada… după părerea mea… trebuie să fie undeva între 3 și 5 ani. Cam acolo văd eu. Facem contractele de 4 ani, în general. Minim 2, maxim 4. Am zis 3-5 pentru ca asta depinde de exploatarea acolo … ca să fie deja niște profituri, ca să zic așa…

Dragoș Năstase: Nu banii sunt problema… deci banii vin ei din Canada, NOI trebuie să îi luăm.

Dragoș Năstase: Bun, v-ați gândit și la o sumă?

Mircea Sandu: Păi… vedeți dumneavoastră… analizați și dupa aia discutăm. Pentru noi, un partener, un sponsor oficial, e de la 1 milion în sus de euro, pe an. Deci…

Dragoș Năstase: Asta n-ar fi o problemă. Ma rog, trebuie să ia legătura… să țină … domnul Nițescu cu Domnul T legătura… să facem și noi hârtiile, ca să vina banii din Canada…

Mircea Sandu: Bineînteles. Toată paleta… Noi am discutat acuma… să ne cunoaștem. Dar paleta este amplă. Denumirea de Roșia Montană sau care ne-o dați dumneavoastră… cred că asta va fi…

Dragoș Năstase: Noi pentru Roșia Montană suntem!

Mircea Sandu: Asta va fi denumirea care va fi promovată… mda… cu toate cele subsidiare, cu jucătorii care au, mulțti dintre ei, au… au susținere populară, ca să zic așa…

Dragoș Năstase: În regulă, păi atunci rămâne să țină colegul …

Mircea Sandu: Sigur că da, acuma vorbim, nicio problemă…

Domnul T: Am deja, am convenit mai multe…

Dragoș Năstase: Io zic că înțelegerea e aproape ca și făcută, și dacă ne grăbim, poate prindem și meciul cu Uruguayul (pe 29 februarie – n.a.) să-l promovăm..

Mircea Sandu: Noi putem să facem oricum, dacă nu apucăm să semnam… peste două săptămâni jucăm… noi o să facem un act pentru a deschide… să spunem… relația noastră, să punem la meciul cu Uruguayul (publicitate pe National Arena – n.a)…

Domnul T: Rugăminte… Până la semnarea contractului, să nu se dea nimic, nicăieri, nu vrem să apară, să nu fie…

Dragoș Năstase: Deci până nu e contractul, poate mai bine nu, dar oricum… vă spunem dacă e nevoie.

Mircea Sandu: Bun.. ne spuneți dumneavoastră. Pentru că e un efort pe care îl facem… noi îl cumpărăm de la partenerul la care am vândut noi… noi cumpărăm spațiul respectiv… unul, două, trei inele… ăăă… trei banere… ne spuneți dacă e cazul să promovăm… noi promovăm (…) nu, nu, n-are niciun fel de incidență asupra ideii sau asupra Coca-Cola… sau asupra celor cu care mai avem noi contract, Adidas și așa mai departe sau… dacă facem… că suntem acuma pe cale să facem cu o companie Lukoil (?), să-mi vină iarăși cu petrol, n-are nicio legătură cu dumneavoastră… băncile n-au nicio legătură cu dumneavoastră…

Dragoș Năstase: Am înțeles… Atunci noi vă mulțumim de disponibilitate…

Mircea Sandu: Noi vă mulțumim… și mai vedeți ce detalii mai e nevoi…

Dragoș Năstase: Da… se mai discută și cu juriștii… noi facem… mai trebuie niște acte, hârtii, pentru cei din Canada, care livrează banul, dar de-asta suntem aici, să le luăm banii. Ne-a părut bine…

Mircea Sandu: Drum bun. Sănătate…

Atât de ieftin!?!

Ne-am grăbi pe ușă afară. Ne abținem cu greu să nu explodăm. Dar Mircea Sandu ține să ne mai povestească despre prietenului lui, Limoniu (Ioan Mărginean – n.a.), de la Alba Iulia. Și de Cramele de la Jidvei. Așa încât mai plusez o dată: ”Păi atunci, următoarea întâlnire o s-o avem acolo. În crame!”. Râsete. Dăm mâna. Salutăm secretara. Și am zbura pe scări. Dar reușim să ne abținem. Ne controlăm pașii. Ne conduce Bogdan Nițescu, cu liftul.

Domnul T: Foarte frumos sediul.

Doamna M: E atât de frumos! ȘI DE PRIMITOR…”

Hohotele de râs sunt la nivelul gâtului. Întorc capul. Oare ce se mai poate întâmpla? Am ajuns la parter.

Bogdan Nițescu aruncă ultima ”cireșică”: ”Oricum, poate ne vedem la finală, la Europa League. O să facem și pachetele de business, dar, dumneavoastră, oricum… dacă facem parteneriatul… dumneavoastră o să aveți…”

Nu mai pot răspunde. E prea mult. Salut doar din mână. Să nu deschid gura. Închidem ușa federației. S. îmi deschide portiera din stânga. Domnul T. îi deschide Doamnei M. portiera din dreapta. Urcăm și închidem ușile. Mai avem răbdare câteva secunde, până ieșim de pe aleea cu Casa Fotbalului.

După care rup tăcerea: ”Măi… voi vă dați seama că noi stabilisem că suntem dispuși să mergem cu prețul până la opt milioane de euro pentru trei ani, iar ei ne-au vândut naționala cu cinci milioane pentru cinci ani?!”

***

P.S.: Când scriu aceste rânduri (și retrăiesc momentele ireale de la sediul Federației) îmi amintesc de anii studenției. Când ieșeam în stradă după golurile lui Hagi, Răducioiu ori Ilie Dumitrescu, la World Cup 94. Și când plângeam după loviturile de departajare cu Suedia… Off… ani ai inocenței…

***

***

NOTĂ: Dragoș Năstase (CEO-ul ”de la Roșia Montană”)  este un nume ales aleatoriu, fără a avea nicio legătură cu persoane care poartă acest nume. Același lucru este valabil și în cazul Doamnei M. (CSR Manager) și a Domnului T. (Marketing Manager). La începutul acestei acțiuni, am stabilit că le voi proteja identitatea celor doi prieteni care au interpretat rolurile. De asemenea, persoanele care apar în filmulețul următor (în care îl puteți asculta și pe Mircea Sandu) sunt mesageri, nu persoanele care au participat la pregătirea demascării.

***

APPC – dezbatere publică și recomandările Colegiului de Conducere

Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj (APPC) a organizat marți, 31 ianuarie 2012, o dezbatere publică având ca temă relațiile dintre jurnaliști/instituții media și politicieni. Dezbaterea a fost determinată de conflictul apărut prin difuzarea înregistrării unei convorbiri telefonice dintre preşedintele Consiliului Judeţean, Alin Tişe, şi jurnalistul Mihai Şoica.

Mihai Şoica se simte ameninţat de faptul că Alin Tişe spune, în acea discuţie, că “va călca cu mașina pe oricine se amestecă în viața lui privată”. La rândul său, Alin Tişe susţine că este şantajat de Mihai Şoica.

De asemenea, la dezbatere a mai fost luată în discuţie reclamaţia consilierului local Steluța Cătăniciu, care acuză de şantaj “Gazeta de Cluj”.

Luări de poziţie

Președintele CJ Cluj, Alin Tișe, nu a fost prezent la dezbatere. Într-o discuție anterioară cu președintele APPC Cluj, Alin Tișe a reclamat faptul că pe parcursul anilor a fost ținta mai multor articole referitoare la averea sa, articole publicate de Mihai Șoica (corespondent local pentru ”Evenimentul Zilei”) și de Horea Șoica (redactor șef ”Știri de Cluj”).

Președintele CJ Cluj a spus că respectivele articole nu precizau faptul că averea respectivă (casele și apartamentele) fuseseră dobândite înainte de a deține funcții publice (până în 2004) și că solicitările lui de a face aceste precizări au fost refuzate.

De asemenea, Alin Tișe a mai invocat un moment de la botezul copilului său, când i-a solicitat lui Horea Șoica să nu-i fotografieze copilul înainte de slujba religioasă (pentru a respecta o tradiție populară, conform căreia copilul poate fi văzut doar de către părinți înainte de botez), solicitare care nu i-a fost respectată.

În privința afirmației de ”jurnalist șantajist”, pe care a făcut-o pe blogul personal, Alin Tișe a spus că nu vrea să dea amănunte, păstrând informațiile pentru un eventual proces. În fine, Alin Tișe susţine că nu a fost anunțat când Mihai Şoica a înregistrat convorbirea lor din luna decembrie, difuzată după mai bine de o lună de ”Știri de Cluj”.

Prezent la dezbatere, Mihai Șoica a spus că nu ştie la ce articole din EvZ se referă Alin Tişe (în discuție fiind materiale din 2008) şi că a scris un singur text despre extinderea unui balcon la un apartament deţinut de preşedintele CJ, subiect abordat şi de presa locală. El a adăugat că solicitarea lui Tişe de a publica eventuale precizări trebuia trimisă redacției de la Bucureşti, nu corespondentului local, care nu are vreo putere de decizie în acest sens.

În privința articolelor apărute în ”Știri de Cluj”, Delia Cărbune (director ”Știri de Cluj”) și Horea Șoica au spus că au publicat precizările solicitate de Alin Tișe.

În privința momentului de la botez, Horea Șoica a susţinut că a fost singurul jurnalist căruia Alin Tișe i-a solicitat să nu facă fotografii înainte de botez şi că preşedintele CJ nu a avut nimic cu ceilalţi reporteri şi cameramani care îl aşteptau înainte de botez. De asemenea, Horea Şoica a spus că în fotografia publicată de “Ştiri de Cluj” nu se vedea chipul copilului.

Delia Cărbune a precizat că îşi asumă decizia de a nu da publicităţii, încă din luna decembrie, înregistrarea convorbirii dintre Mihai Şoica şi Alin Tişe. Ea a spus că a revenit asupra acestei decizii pe motiv că Alin Tişe continua să facă presiuni asupra redacției.

*

Prezentă la dezbatere, Steluța Cătăniciu, consilier local PNL, a reclamat practici ale săptămânalului ”Gazeta de Cluj”, despre care spune că publică atacuri la adresa ei în încercarea de a-l determina pe soțul său, Marius Cătăniciu, să se retragă din procesul în care conducerea ”Gazetei de Cluj” este judecată pentru șantaj de presă și în care el s-a constituit parte civilă. Steluța Cătăniciu a spus că are cunoștință de cazuri în care ”Gazeta de Cluj” și-a încetat atacurile la adresa unor persoane după ce acestea au renunțat la proces. Din partea ”Gazetei de Cluj” nu a fost prezent nimeni la dezbatere.

În fine, dezbatarea a atins și problema contractelor de publicitate pe care instituțiile de presă locale le încheie cu regii și/sau instituții aflate în subordinea Consiliului Județean, și/sau cu societăți comerciale care au contracte cu instituții publice. Mihnea Măruță (membru în Colegiul de Conducere al APPC) a arătat că cele mai multe dintre aceste contracte nu au la bază performanța jurnalistică reală și auditări independente (tiraj, audiență, trafic, profilul cititorului/telespectatorului etc.), ci sunt direcționate în funcție de relații personale și de susţinerea nedeclarată pe care unele instituţii de presă o acordă unor oameni politici sau unor partide.

Recomandări APPC

APPC nu este o instanță care să dea verdicte. Scopul asociaţiei este de a ajuta la profesionalizarea breslei și la instituirea de bune practici jurnalistice. În temeiul acestui scop, în urma dezbaterii prezentate în sumar mai sus, Colegiul de Conducere al APPC (format din Mihai Goțiu, președinte, Mihnea Măruță și Ionel Lespuc, membri) face următoarele recomandări:

• În exercitarea profesiei de jurnalist este posibil ca relațiile profesionale (cu politicieni, funcționari publici etc) să ducă și la apariția unor relații personale. În aceste situații, APPC le recomandă jurnaliștilor să precizeze de fiecare dată scopul în care are loc o discuție (pentru redactarea/realizarea unui material de presă ori discuție privată). Este recomandabil ca în cadrul aceleiași discuții să nu se atingă atât probleme publice (care fac obiectul demersului jurnalistic), cât și probleme private. Dacă acest lucru se întâmplă, e recomandat ca jurnalistul să precizeze că discuția a ieșit din subiect și continuă ”off the record”.
• În cadrul unei convorbiri profesionale (pe un subiect dat), APPC le recomandă jurnaliștilor să precizeze expres intenția de a înregistra respectiva convorbire/discuție. În același timp însă, APPC le atrage atenția persoanelor publice că, în momentul în care discută cu un jurnalist care s-a recomandat ca atare (ori a cărui calitate de jurnalist este cunoscută de interlocutor dincolo de orice dubii), dacă jurnalistul a specificat că poartă convorbirea în scopul realizării unui material jurnalistic, atunci există o prezumție justificată că el va înregistra acea convorbire.
• În cazul obținerii unor informații/declarații de interes public (iar amenințarea unui jurnalist care își exercită profesia este o astfel de informație), APPC recomandă publicarea/difuzarea acestora cât mai aproape de momentul cu pricina. Întârzierea/amânarea publicării respectivelor informații sau declarații pot da naștere unor interpretări sau speculații nedorite, conform cărora interesului public i se suprapun și alte interese. (În acest sens, dacă e vorba despre un politician, practica păstrării unor asemenea informații pentru perioadele de campanie electorală este total nerecomandabilă, riscând să compromită demersul jurnalistic).
• APPC recomandă instituțiilor publice, regiilor și serviciilor publice deconcentrate aflate în subordinea unor instituții publice, dar și firmelor private (în special celor care au ca acționari persoane care dețin și funcții publice sau care au contracte cu instituții publice) să contracteze publicitate în mass-media într-un mod cât mai transparent și ținând cont de datele de audiență/trafic/tiraj/profilul cititorului etc. ale respectivei instituții media. De asemenea, APPC recomandă instituțiilor mass-media să efectueze auditări independente care să le certifice aceste date.
• În cazul unor situații conflictuale, în care un politician sau reprezentantul unei instituții publice consideră că este nedreptățit de modul în care activitatea sa și/sau viața privată sunt reflectate de un jurnalist, APPC recomandă: a) solicitarea publicării/difuzării de precizări/drept la replică instituției media în cauză; b) solicitarea medierii situației din partea unei asociații profesionale; c) apărarea în justiţie a drepturilor care consideră că i-au fost încălcate.

Amenințarea jurnaliștilor cu agresiuni fizice nu reprezintă o soluție. Dincolo de aspectul personal, amenințările adresate jurnaliștilor reprezintă un impediment în atingerea scopului demersului jurnalistic – informarea opiniei publice.

Aceleași recomandări sunt adresate și persoanelor publice sau private care consideră că fac obiectul unui șantaj de presă.

Colegiul de Conducere al APPC                                            Cluj-Napoca

Mihai Goțiu – președinte                                                        1 februarie 2012

Ionel Lespuc – membru

Mihnea Măruță – membru

Dacă primele două decizii au o valoare simbolică, respingerea legii comasării alegerilor reprezintă un plus important din punct de vedere al democrației (cât de nocivă ar fi fost această lege, care ar fi deschis larg ușile corupției locale de toate culorile, am scris cu altă ocazie; în esență, ar fi creat premisele ca în majoritatea circumscripțiilor electorale aleșii locali și parlamentarii să provină cam din același partid, cu toate consecințe ”baroniale” care ar fi putut decurge dintr-o asemenea stare de fapt).

Pentru societatea civilă autohtonă (atât cea ”de bună calitate”, cât și pentru ”neaveniți” – după clasificarea făcută de domnul președinte), aceste victorii pot avea două efecte diametral opuse: auto-mulțumirea (implicit slăbirea presiunii ) sau dobândirea încrederii în forțele proprii și continuarea protestelor. Zăpezile și viscolul au dat Puterii un scurt respiro (iar premierului posbilitatea unui nou exercițiu populist de imagine) distrăgând atenția mass-media de la proteste. Acest lucru poate fi însă o șansă și pentru nemulțumiții, pentru a se organiza și coagula dincolo de diferitele diversiuni mediatice. Sfârșitul acestei săptămâni stă sub semnul multor întrebări. Dar poate fi unul dintre cele mai importante finaluri de săptămână din ultimii 22 de ani. Care fie va aduce Puterii (indiferent ce culoare politică se va întâmpla să aibă) alte două decenii de liniște și zburdat în voie, ori va impune un nou contract social (cu noi mecanisme de control și influențare) pe care viitorii guvernanți (și nu mă refer doar la cei care vor rezulta după alegerile din acest an, anticipate sau nu) vor fi nevoiți să-l respecte.

***

Personal, m-aș încumeta să fac câteva previziuni. Dar sunt mai curios cum vedeți voi evoluția evenimentelor.

Nuanțe – Cuvintele

Mai întâi un preambul legat de nuanțe. Nu știu dacă îți mai amintești (eu am ținut minte pentru că era vorba de un text propriu) cât am discutat (în contradictoriu), în decembrie 1999, pe marginea unui cuvânt pe care îl folosisem într-un articol (”viabil” pe care doreai să-l înlocuiești cu ”vital”). Discuția a durat câteva ore și, a doua zi, am trecut pe la librărie de unde am cumpărat un DEX pentru redacție. Nu are importanță cine a avut atunci dreptate; episodul l-am reamintit pentru a sublinia că printre cele câteva obsesii pe care le am se numără (la loc de frunte) cea legată de nuanțele cuvintelor și expresiilor din limba română. Cu atât mai mult în cazul textelor scrise, unde, în lipsa tonului, se poate ajunge la interpretări dintre cele mai diferite în raport cu intenția autorului.

Astfel, primul lucru pe care l-ai remarcat în articolul la care faci referință, a fost expresia din titlu: ”profitorii sistemului”. ”A profita” (”a beneficia”, ”a folosi o ocazie sau un prilej”) nu are o conotație negativă apriorică. Conotația depreciativă (”a urmări un folos în orice împrejurare”, ”a căuta să obțină cu orice preț un câștig personal, fără a ține cont de interesele altora”) este doar al doilea sens reținut în DEX. Într-adevăr, acest sens depreciativ este indus de articol, însă doar după enumerarea argumentelor pe care le-am prezentat. Așadar reprezintă o concluzie și nu un verdict (din nou e vorba de nuanțe: în practica judiciară, procurorii și apărătorii pun concluzii pe baza probelor administrate, verdictul e dat de instanță, în funcție de argumentele și concluziile procurorilor și avocaților). Prin specificul profesiei, un jurnalist poate doar să prezinte argumente (probe, fapte, deducții) și, eventual, să pună concluzii – verdictele aparțin cititorilor.

(Și fac o paranteză, tot legată de nuanțe, pentru că unii cititori, colegi, precum și una dintre cele două persoane vizate de articol s-au arătat deranjate de duritatea termenului ”furt”, folosit tot în titlu. Pe lângă semnificația penală, în limba română există nenumărate expresii formate cu acest cuvânt – ”a fura inima”, ”a fura meserie”, ”a-l fura peisajul”, ”a-l fura somnul” etc. Inclusiv „a fura căciula”, adică ”a amăgi” sau ”a se autoamăgi”. Folosind o expresie – ”a fura frumos” – și nu doar cuvântul ”a fura”, în contextul unui articol de tip analiză/comentariu (nu într-o știre) care face referire la practici publicitare, am considerat că sensul de ”amăgire” și ”auto-amăgire” este destul de evident. Astfel, înțeleg să-mi cer scuze celor care s-au gândit – cititori, colegi, persoane vizate – la interpretarea în sens penal, subliniind că nu aceasta a fost intenția mea).

”Cine” – Oamenii

După acest preambul, să trecem la lucrurile importante. ”Cine?” și ”ce?” va fi după proteste. Mai întâi e de remarcat că încă nu suntem ”în viața de după” – protestele sunt departe de a se fi încheiat, iar dacă se încheie acum, înainte ca cei vizați să facă importanți pași înapoi, ceea ce discutăm acum va rămâne, în cea mai mare parte, o discuție strict amicală. Dar întrebările ”cine?” și ”ce?” sunt evident justificate, pentru a nu risca să ne trezim într-o bună dimineață fără președinte, fără premier, miniștri, parlamentari și alte persoane din vârful piramidei publice. Foarte mult nu mă sperie această perspectivă și cred că societatea românească e cu mult mai matură decât în urmă cu 22 de ani pentru a nu mai confunda prioritățile. Pentru a înțelege că nu trebuie să caute persoane care să schimbe sistemul, ci pentru a propune/promova persoane potrivite pentru funcțiile sistemului. Implicit, să identifice corect funcțiile sistemului (care nu sunt de ”a conduce”, ci de a asigura, corect și cu șanse egale  – ”șansele egale” nefiind însă ”egalitarism” -, educație, sistem sanitar, infrastructură, legislație, administrare publică, justiție etc.)

E drept, optimismul meu se bazează pe o aparentă utopie, având ca model (argument) auto-guvernarea civică propusă de Saramago în ”Eseu despre luciditate”, care vine după ”orbecăirea” din ”Eseu despre orbire”. Spun ”aparentă utopie”, pentru că marile cărți sunt inspirate din viața reală. Pe care nu doar că o descriu, ci și o anticipează, și, prin însăși pătrunderea lor în conștiința publică, o modelează în sensul anticipat.  Și avem destule exemple (de la zborul pe Lună, submarine, inteligență artificială, roboți etc.) în care ceea ce părea pură ficțiune/utopie literară a devenit ulterior realitate cotidiană.

Răspunsul la întrebarea ”Cine?” nu ține, așadar, de politică. Nu e vorba de Antonescu și Ponta (am mai scris despre asta), oricât de mult s-ar amăgi (la rândul lor) că ar fi așa. Și oricâți agitatori cu carnet de partid au ieșit în piețe în ultimele zile nu pentru a-și striga propriile nemulțumiri (demers civic absolut legitim), ci pentru a colora și distorsiona politic protestele. ”PDL și USL aceeași mizerie” și ”Vă rugăm să ne scuzați, nu producem cât furați” sunt mesaje dincolo de orice echivoc pentru a exprima despre ”cine” NU e vorba.

Sistemul contestat la care fac referință nu se reduce însă doar la dimensiunea politică. Ci și la partenerii și promotorii civici ai politicului. Marile firme de PR, adverstising și lobby se află la loc de cinste printre acești parteneri sociali (poate chiar pe primul loc) ai actualului sistem politic. În numele unor companii ori investitori strategici au influențat legi și luarea deciziilor. Au mers până acolo încât să creeze o societate civilă paralelă și convenabilă (au înființat ONG-uri, fundații, asociații, grupuri ”independente”), care să mimeze susținerea publică și care să acopere vocea reală a societății civile (mai multe pe această temă, aici).

Nu faptul că ar fi colaborat cu RMGC ori cu firme de stat reprezintă o problemă (ori cu Vântu, Patriciu, Voiculescu, Păunescu jr. etc., în cazul nostru), ci modul în care au făcut-o. Câtă încredere pot să am într-o persoană care a încălcat în mod repetat regulile propriului domeniu de expertiză (mă refer la Bogdan Naumovici, iar încălcarea acestor reguli nu este o concluzie a mea, ci constatări ale unui organism profesional din domeniul lui de activitate)? Cum să analizez/interpretez ideile pe care le promovează? Ce grilă să le aplic pentru a înțelege cât mai exact ce propun? În cazul unui arhitect ori (mai ales) urbanist pot să mă uit peste ceea ce a proiectat (iar proiectele arhitecturale și urbanistice se află în strânsă legătură cu sociologia și modelele sociologice, astfel încât o asemenea evaluare poate oferi un răspuns apropiat de realitate). Publicitatea are, la rândul ei, legătură cu mentalitățile colective. Deconstrucția unor mesaje publicitare oferă, așadar, răspunsuri despre conceptele promovate (și voi reveni asupra acestei deconstrucții).

Prin excludere, e evident însă că tot nu se poate oferi un răspuns la întrebarea ”cine?”. Pentru a nu continua pe linia distructivă (generată de imensa lipsă de încredere socială), o să fac o scurtă trimitere la anul 1990. Atunci am avut ”pe cine” (Rațiu, Câmpeanu, Coposu), dar n-am avut maturitatea necesară să-i vedem. Ca oameni, dar, mai ales, modelele principiale și sociale pe care le propuneau. E posibil să mai fi fost și alții, care n-au ieșit în față sau care s-au retras prematur (e o întrebare care mă săcâie și care mi-am pus-o de mai multe ori: ce s-ar fi întâmplat dacă fracțiunea civică din FSN nu s-ar fi retras în momentul în care formațiunea și-a anunțat intenția de a se transforma în partid politic, candidând la alegeri. Ar fi putut sau nu să influențeze din interior sistemul?).

Dar asta e, acum, istorie. O să facem aceeași greșeală? Să nu-i vedem pe cei care pot aduce o schimbare reală? La propunerea ta, vin cu o contra-propunere și o provocare. Cel puțin pentru București. La sfârșitul anului trecut, președintele Asociației Salvați Bucureștiul, Nicușor Dan, și-a anunțat intenția de a candida pentru funcția de primar general al Capitalei. Nu a avut și nu are însă vizibilitatea și conexiunile lui Bogdan Naumovici, vânat de televiziuni imediat ce a ajuns în piață. Despre acțiunile celor de la Salvați Bucureștiul am mai aflat pe ici, pe colo. Pe Nicușor Dan nu-l cunosc însă și nu am idee cu ce se mănâncă. Asta e provocarea (pentru tine și alți jurnaliști din București). Un nume și o idee pot să pară puțin (la Cluj, cel puțin deocamdată, nu am nici măcar acest nume). Dar reprezintă un început. Al căutării și al unor dezbateri reale. Ăsta e job-ul nostru, al celor care ”zâmbim și îi contrăm răbdători pe oricine sugerează măcar că am avea vreun interes în chestiunile pe care le susținem”, cu mai multă sau mai puțină patimă. E un rol (și o responsabilitate) în care am rămas destui de puțini, iar unii dintre noi conectați la aparate.

”Ce” – Studiu de caz

În fine, am ajuns și la ”ce?”. Discuțiilor teoretice le contrapun un studiu de caz. Pentru a înțelege de ce platforma ”Împreună 2012” (ideile + oamenii care le promovează, referindu-mă acum strict la Bogdan Naumovici) nu reprezintă pentru mine o schimbare. În primăvară se împlinesc 10 ani de când urmăresc cazul Roșia Montană. E vorba de zeci de drumuri, sute (fără nici cea mai mică exagerare) de interviuri, discuții, participări la dezbateri și conferințe publice pe această temă. Studii comparative cu alte cazuri din lume. Cărți, documente de arhivă, procese, corespondențe diplomatice citite. Participări la protestele publice și monitorizarea (atât cât o poate face un singur om) a articolelor apărute în mass-media autohtone și internaționale. De la începutul anului m-am mutat pur și simplu la Roșia Montană pentru a urgenta finalizarea unei cărți pe această temă. Cu riscul (inerent) de a nu avea dreptate, afirm că ceea ce se întâmplă la Roșia Montană este imaginea a ceea ce s-a întâmplat în societatea românească în ultimele două decenii (cu toate problemele ei sistemice – politice, sociale, economice, culturale, de mediu).

Iar această imagine se suprapune într-o mare măsură peste ceea ce propune manifestul ”2012 – Sfârșitul lumii lor”. Am mai făcut referire la paragraful următor. ”Vrem să nu mai fim furaţi? Nu e atât de greu. E suficient să nu mai acceptăm un stat care se comportă de parcă ar fi stăpânul nostru. Să ne gândim la el, de acum, ca la un angajat de-al nostru. Care trebuie plătit doar pentru ceea ce face pentru noi. Care nu are dreptul să îşi mărească singur, de capul lui, salariul, adică impozitele noastre. Care nu are nici dreptul de a se împrumuta fără să-şi întrebe patronul, adică pe fiecare dintre noi. Astfel, majoritatea banilor noştri ar rămâne la noi, nu în portofelul statului, din care orice politician se poate servi când vrea.”

La Roșia Montană, statul (primarul, consilierii locali și județeni, angajații ministerelor, legile) nu mai e stăpân. Ci un angajat. Angajatul însă al unei firme private. Al unei corporații. Banii sunt la această companie. Asupra statului, societatea civilă încă mai are mijloace de control (și sancțiune). Pe care însă nu le folosește suficient ori pe care doar acum învață să le folosească cu adevărat. O companie privată îți râde în față. Și cedează din bani (plătește) doar atât cât consideră necesar. ”Asistența socială” îmbracă astfel cele mai ciudate forme. Și se rezumă la fârâmituri. Am întâlnit persoane care s-au angajat la RMGC în urma unor intervenții ale primarului. De altfel, de cei mai mulți dintre angajați, RMCG nu are nevoie pentru a-și desfășura activitatea. Sunt oameni care mută zăpada de pe o parte pe alta a drumului ori se plimbă în sus și în jos pe uliță cu câte o scândură în spate. În vară coseau și curățau buruienile pe marginea șanțului. S-a ajuns la situația în care între a fi angajat la Primăria Roșia Montană și a fi angajat la RMGC nu e o prea mare distincție. Dacă e necesară efectuarea unei lucrări publice pentru care Primăria nu are suficienți angajați, RMGC îi sare în ajutor.

Ziua localității Roșia Montană e declarată oficial ”Ziua Minerului”, o sărbătoare câmpenească, cu mici și bere, în luna august. Asta chiar dacă ”Ziua Minerilor”, mai exact Sfânta Varvara, e pe 4 decembrie, iar atestarea documentară a localității (cea mai veche atestare documentară a unei localități din România) este pe 6 februarie (în urmă cu 1881 de ani). Holurile Primăriei sunt pline de panouri publicitare cu fotografii de la petrecerea din august, în timp ce despre celelalte două date nu există vreo mențiune, cât de mică. Inutil a mai specifica cine suportă financiar ”distracția” din august.

Tot în parteneriat public-privat, RMGC intenționează să renoveze și să dea în funcțiune două unități hoteliere în localitate (aspect despre care am mai scris). Nu doar că acest lucru crează o concurență neloială între ”investitorul strategic” și localnicii care au fost blocați în a-și dezvolta propriile afaceri de turism, ci menține și accentuează starea de dependență față de companie. O dependență întreținută, repet, cu fârâmituri (salariile a 20-30 de angajați pe o lună sunt echivalentul a unei singure difuzări ale unui clip publicitar de 30 de secunde pe un post comercial de televiziune, la o oră de maximă audiență).

Un astfel de sistem de ”angajare” a statului îl consider ca fiind defect. De ce citesc paragraful în cauză într-o asemenea grilă am arătat mai sus: pentru că unul dintre inițiatorii manifestului ”2012 – Sfârșitul lumii lor” a avut propria contribuție la crearea acestei stări de fapt. Statul nu poate fi de-responsabilizat de atribuțiile lui (iar responsabilizarea nu trebuie confundată cu centralizarea). În cazul Roșia Montană au fost propuse sisteme alternative de dezvoltare (bazate pe micile inițiative private – turism, agricultură, micro-industrie alimentară, prelucrarea lemnului), însă vizibilitatea și dezbaterea lor este mult îngreunată de un blocaj mediatic aproape generalizat. Conceptul de ”economie locală” (în care se încadrează și soluția alternativă pentru Roșia Montană) lipsește aproape cu desăvârșire din dezbatarea publică autohtonă. E un concept care presupune descentralizarea, dar care nu anulează responsabilitățile statului (de asigurare a infrastructurii, de adoptare a legislației care să permită rezolvarea directă – de către comunitate – a necesităților sociale, fără a mai trece prin pârghiile birocratice, consumatoare de resurse și generatoare de corupție).

Răspunsul la ”ce?” nu se găsește, așadar, în mâinile unei elite care să decidă plenar la nivel macro-economic și macro-social, ci în ale unui grup care să creeze cadrul necesar pentru găsirea micro-soluțiilor pentru fiecare comunitate în parte. Comunitatea locală, care își cunoaște mult mai bine resursele și necesitățile și ale cărei decizii nu sunt biasate agresiv, va găsi mult mai repede soluțiile specifice. Nu o elită generică trebuie să căutăm, ci o elită responsabilă.

Punct și virgulă

Tolo (și sper că se înțelege că și acest răspuns, la fel ca textul tău adresat mie, a fost tot un pretext pentru dezbatere), nu pot decât să remarc (bucuros) că suntem (la fel ca până acum) de aceeași parte a baricadei (generice, la rândul ei). Că avem aceleași întrebări la care căutăm răspunsuri. Iar faptul că răspunsurile fiecăruia sunt diferite și/sau chiar contradictorii nu înseamnă că unul (sau altul) ar fi influențat de alte interese decât cele pe care ni le-am asumat în momentul în care ne-am ales și asumat job-ul. Că eu sau tu avem dreptate e o abordare cu o relevanță prea mică, atâta vreme cât prin însăși natura job-ului nu putem pune decât concluzii, nu verdicte. Și, cum la rândul lor, verdictele pot fi corecte sau greșite, implicit nu vor putea ”să dea dreptate” unuia dintre noi decât într-un mod relativ. Iar acest relativism este crucea pe care ne-am asumat-o (pentru că niciodată nu vom avea vreo confirmare, alta decât cea strict interioară, a fiecăruia), dar și salvarea (atunci când greșim).

Mai mult, aceste administrații locale (inclusiv cele județene) sunt surse și resurse ale sistemului actual, fiind cele care asigură/acoperă fondurile din care se înfruptă partidele. Baroniile. Oare a uitat toată lumea de ele? Simbolic, în multe orașe din țară, oamenii au ajuns pe la prefecturi (instituții care reprezintă însă puterea centrală), dar primarii și președinții de consilii județene (puterea locală) au scăpat ieftin. Cluj-Napoca e singurul oraș în care am cunoștință că protestele au ajuns și la acest nivel. În timpul ședinței de joi a Consiliului Local (ședință publică, la care cetățenii au dreptul să participe), revendicările protestatarilor au fost citite în plen, în timp ce un grup de tineri și-au afișat mesajele în spatele consilierilor (foto).

Nu mă interesează demisiile primarilor și alegeri anticipate la un astfel de nivel (ar fi suficient dacă acestea se vor desfășura la timp și nu comasate cu alegerile parlamentare). Însă o dezbatere și o re-gândire a sistemului nu-i poate ocoli baza. Iar această bază se află la nivel local.

Foto: citynews.ro

O asemenea abordare maniheistă e greșită din start. Pentru că problema nu e ”cine” ar veni în loc, ci ”ce”. Și, doar după ce stabilești obiectivele (mai exact ce reprezintă acel ”ce”) poți căuta și oamenii care să-și asume credibil îndeplinirea lor. Din păcate, discursul public al acestor zile e puternic influențat atât de abordarea greșită (”dacă ești împotriva lui Băsescu, atunci ești fan Ponta sau Antonescu”), cât și de diversiunile cu ”ciumpalaci”, ”hipsteri”, ”huligani”, ”golani” etc. Iar când se pune problema de analiză, vezi aceleași figuri învechite și ponosite, incapabile să-și schimbe discursul sau să facă efortul de a înțelege ceea ce se întâmplă (iar când vorbesc de ”figuri ponosite” nu mă refer la vârstă, ci la mentalitate și onorabilitate – un maxim al acestor zile a fost să-l văd la o televiziune pe Bogdan Naumovici, expertul manipulărilor corporatist-consumeriste dându-și cu părerea despre reacțiile și revendicările societății civile; penibilul situației a mai fost depășit doar de intervențiile publice ale lui Iulian Urban și Teodor Baconschi).

În cea mai mare parte a ei, mass-media a mai căzut un examen (poate unul dintre ultimele). Fie a acționat cu rea-credință, fie a căzut în capcana ”spectacolului” și a ”spectaculosului” întinsă cu ajutorul pietrelor, lacrimogenelor și protestelor. Și astfel, dezbaterea reală, legată de sistem, a fost marginalizată, iar vocile celor din piețe, celor care au cu adevărat ceva de spus și de adus în discuție au fost marginalizate.

Rețelele paralele de comunicare și-au făcut însă datoria, iar mesajele și revendicările reale au început să circule. Astfel, în ciuda diversității lor, o parte importantă a solicitărilor din piețe au început să se suprapună, iar o listă comună să ajungă la o primă fază care trece de ”Jos Băsescu!”, ”Jos Boc!”. Stoparea proiectului de la Roșia Montană, respingerea comasării alegerilor, depolitizarea TVR, sănătatea, Codul Muncii, educația sunt teme care se regăsesc și la Cluj, și la București, și la Timișoara, Brașov, Iași, Constanța, Deva. Pornind de la analiza/dezbaterea acestor puncte comune, discuțiile ajung, practic, la sistem. La reguli și principii ale acestuia (care nu țin de ideologii – care pot diferi de la o temă/revendicare la alta – ci de funcționare: implicarea și respectarea opiniilor specialiștilor, aplicarea legilor, respectarea procedurilor, modalități de control public eficiente (adevărata societate civilă).

Și doar când o asemenea dezbatere s-a încheiat și există un model (o viziune) asumat(ă) de societate se poate pune întrebarea: și, totuși, cine e capabil să gestioneze/implementeze un asemenea model? Iar dacă sistemul e viabil (începând cu mecanismele de control), poate să vină și Iliescu în locul lui Băsescu (chiar dacă, totuși, o asemenea alternativă n-ar fi cea mai de dorit).

”Un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii. Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă în locul reformei Statului retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic”. Aceasta este o mostră din discursul lui Baconschi.

La scurt timp, purtătorul de cuvânt al PDL, Sever Voinescu, vorbește despre inițiativa unui dialog cu societatea civilă. “PDL are la dispoziţie arma dialogului. Constatăm că a apărut o crevasă între politicieni şi societate şi o crevasă între putere şi opoziţie şi a luat decizia să înceapă un dialog pe trei paliere. PDL va lansa astăzi invitaţia structurilor civice pentru a veni la dialog şi să găsim împreună soluţii, iar Teodor Baconschi a fost însărcinat de Colegiul Director să organizeze acest dialog. S-a decis să înceapă un dialog cu structurile sindicale, iar Ioan Oltean a fost însărcinat cu acest dialog. Ne dorim un dialog cu celelalte partide politice, cu opoziţia, iar Emil Boc a fost desemnat să genereze şi să gestioneze acest dialog“, a afirmat Sever Voinescu.

Privești cele două declarații și nu poți să nu te întrebi dacă, totuși, mai există cineva care să mai și gândească în PDL. Ce Dumnezeu de dialog poate avea societatea civilă cu Baconschi, în condițiile în care acesta i-a catalogat deja pe protestatari ca fiind ”forțele trecutului”, ”derbedei înarmați”, ”populație imbecilizată”? Inconștiență sau sfidare pur și simplu? Care să fi fost rațiunea desemnării acestui personaj ca negociator cu societatea civilă? Oare chiar să nu-și dea seama nimeni din conducerea democrat-liberalilor, că Banconschi, campionul votului-viteză de la Paris, este una dintre cele mai antipatice (și chiar detestate) personaje din conducerea PDL în rândul societății civile?

E drept, am mari dubii și în leagătură cu ce înțelege PDL că ar fi societate civilă. Pentru că dacă ia în calcul doar structurile obosite moștenite din anii 90 ori doar grupurile de intelectuali de pe lângă Noua Republică, GDS ori Revista 22, atunci PDL are o mare problemă de raportare la realitate. Desigur, dacă intenția PDL e doar de a raporta că au avut un dialog cu societatea civilă, atunci se pot limita și la atât. Dacă vor un dialog real, cu o societate civilă în carne și oase, atunci reprezentanții PDL trebuie să coboare în stradă. Printre ”derbedei”, ”bătăuși” și ”populație imbecilizată”. Și mi-e greu să cred că Baconschi e dispus la așa ceva.

Nu reiau toate argumentele și contra-argumentele. Încerc să fac însă o sinteză. Revoltele au pornit de la intervenția lui Traian Băsescu, în direct la Realitatea TV, când l-a forțat, practic, pe Raed Arafat să demizioneze. Atenție, în acel moment chiar începuse o dezbatere reală pe tema Legii Sănătății. Iar Raed Arafat era unul dintre cei mai îndreptățiți specialiști să-și susțină punctul de vedere. În aceste condiții, iritarea populară e de înțeles: despre ce dezbatere publică mai poate fi vorba, când prin forța insituției pe care o reprezintă, președintele României le bagă pumnul în gură celor care au poziții critice? Atenție, însă, prima solicitare a celor revoltați a fost ca Raed Arafat să participe la dezbaterea publică a legii. Însă Traian Băsescu a revenit, anunțând retragerea legii din dezbatere. O nouă sfidare a opiniei publice, care nu a făcut decât să toarne gaz pe foc. A fost momentul în care au răbufnit toate nemulțumirile ultimilor ani legate atât de măsurile luate cât și de mocul în care au fost luate (ignorând opinia publică, prin nenumărate asumări de răspundere guvernamentală etc.). Fond și formă.

Sunt toate motivele care i-au scos pe oameni în stradă motivate? Cu siguranță că nu. S-a încercat politizarea revoltelor? Desigur, nici Antonescu și nici Ponta nu se puteau abține ”să-și țină mâinile acasă”. Au fost și ultrași violenți? Dacă i-a săltat Jandarmeria, probabil că au fost și ei prin zonă. Dar nu e doar incorect, ci de-a dreptul manipulator de a reduce toate protestele din ultimele zile la așa ceva. Într-un fel sau altul, marea majoritate a celor din stradă au simțit pe propria piele măsurile luate. Și faptul că sistemul în sine (aici incluzând și Opoziția) este unul defect. Că nu pensiile sunt plătite din măsurile de austeritate, ci marile tunuri financiare, bancare, imobiliare și corupția sunt cele cărora le-a venit scadența ți trebuie acoperite. Nu asistență socială se solicită, ci reformarea structurală a unui sistem care a adus atâția oameni (de la noi și de aiurea) în situația de a avea nevoie de asistență socială.

***

Deloc întâmplător, în special la Cluj, dar și la București i-am văzut pe cei care în ultimul an au ieșit în stradă pentru Roșia Montană. ”Voi ieşiţi în stradă, indiferent de cauză, numai să fie anti-Băsescu, pentru că Băsescu e anti-Roşia”, mi-a scris Mihnea (fără ca asta să însemne că ar fi de acord cu proiectul RMGC de la Roșia). Raționamentul e greșit, pentru că pornește de la o premisă falsă. Roșia Montană nu este un caz aparte, ci unul dintre cazurile întregului sistem. Unul dintre efecte. Un caz care se aseamănă, din foarte multe punct de vedere, cu cel care a dus la declanșarea revoltelor din această săptămână. În cazul Roșia Montană a avut loc o dezbatere publică pe care RMGC a pierdut-o. În cazul Sănătății, dezbaterea publică a fost începută, dar proiectul a fost retras în momentul în care Puterea a înțeles că dezbaterea ar putea fi una reală și ar putea pierde. În cazul Roșiei Montana, opiniile majorității covârșitoare a specialiștilor (Academia Română, ICOMOS, OAR, UAR, Ad-Astra, Academia de Studii Economice, Universitatea Babeș-Bolyai etc.) sunt ignorate, fiindu-i acordat credit unei mâini de ”experți” aflați pe statele de plată ale RMGC. Tot astfel, în cazul Sănătății, s-a încercat blocarea opiniei unuia dintre cei mai importanți profesioniști din domeniu. Inutil a mai spune că în ambele situații, Traian Băsescu a încercat să-și impună în forță (și nu prin argumente) punctul de vedere. Încă din toamnă, așteaptă să intre la vot în Camera Deputaților un proiect de modificare a Legii Minelor, în fapt, o lege specială de expropriere în interes privat care ar deschide cale liberă pentru toți ”investitorii strategici” care au pus ochii pe resursele României. O lege care a ajuns forțat în dezbatere publică (nu pentru că așa și-ar fi dorit inițiatorii și susținătorii ei). În același timp, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, a dat de înțeles că RMGC va primi în ducând avizul de mediu pe un proiect SF, care are prea puține legături cu realitatea și care a căzut cu brio testul dezbaterilor publice (situație compensată însă printr-o ofensivă publicitar-propagandistică fără precdent în România). Deloc întâmplător, nu doar în cazul Legii Sănătății, ci și în cel al Roșiei Montana e vorba de sănătate. Mai mult, în al doilea caz nu e vorba doar de sănătatea fizică (care e în strânsă legătură cu un mediu curat, nepoluat), ci și de sănătatea socială a unei comunități.

De la începutul anului, m-am mutat la Roșia Montană. Săptămâna trecută am scris un articol despre modul în care RMGC suportă pe statele de plată câteva sute de angajați, nu pentru că ar avea nevoie efectiv de munca lor, ci pentru a-i menține în dependență și pentru a-i folosi ca mijloc de presiune și propagandistic, cu niște costuri infime (salariul lunar a 20-30 de angajați e echivalentul a unei singure difuzări a unui clip publicitar, la o oră de maximă audiență, pe una dintre televiziunile comerciale). Aceasta e imaginea reală a actualului sistem: fârâmituri aruncate marii majorități a oamenilor, pentru a-i ține dependenți și pentru a se folosi de ei în îndeplinirea scopurilor proprii.

Așadar, nu pentru că Băsescu e anti-Roșia, iar protestele sunt anti-Băsescu au ieșit cei care luptă pentru salvarea Roșie Montana în stradă în aceste zile, ci pentru că în cazul Arafat – Legea Sănătății au recunoscut prea multe asemănări cu ceea ce s-a întâmplat în cazul Roșia Montană. Și sunt convins că cei mai mulți dintre cei aflați acum în piețe au propriile cazuri la care se raportează, în care s-au simțit la fel de nedreptățiți, ignorați, umiliți sau furați. Iar acestea sunt suficiente motive pentru a protesta. Fără ca aceasta să însemne că sunt useliști ori protestatari doar de dragul de a protesta.

Câteva încercări de manifestare publică soldate recent cu descinderi de dube şi oameni săltaţi sunt cel puţin tulburătoare, sugerând că în România statul de drept şi libertatea de exprimare sunt doar mofturi permise doar atât timp cât nu deranjează prea mult. În mai mult rânduri, câteva zeci de persoane au fost reţinute şi amendate fără să existe un lanţ transparent de proceduri şi responsabilităţi şi, mai grav, împotriva legii.

Constituţia României este explicită în a garanta libertatea adunărilor publice iar legea este destul de bine calibrată, perfectibilă în unele puncte dar de un echilibru aproape solomonic în altele. Astfel, procedura de notificare, impropriu redenumită în uzul curent “autorizare”, presupune că organizatorii trebuie să “declare” adunarea cu cel puţin trei zile înainte. La rândul său, pe baza declaraţiei, primăria poate decide interzicerea adunării, în termen de două zile. Legea este net favorabilă tot autorităţii de stat, care poate în continuare să ia decizia finală, cerându-i în schimb doar să-şi asume în mod transparent asumarea deciziei.

Concret, orice adunare devină legală în momentul notificării. Mingea ajunge în terenul autorităţii, care dacă vrea să răstoarne starea de fapt trebuie să iniţieze în mod explicit interdicţia şi să-și asume riscul ca ea să fie ridiculizată public respectiv răsturnată în justiţie. De asemenea, punerea în practică trebuie să urmeze o procedură transparentă, în care să fie clar cine a luat decizia, unde şi cum a fost comunicată, respectiv cine a dat ordinul executiv ca ea să fie pusă în practică.

Şi mai concret, un anunţ de genul “această adunare nu are autorizaţie” este de-a dreptul ilegal, singura formulare potenţial acceptabilă fiind “această adunare a fost interzisă de X prin decizia Y” (şi dacă e cazul “decizie confirmată de judecătoria Z”). Şi totuşi, statul alege să nu respecte propria lege.

Aceste lucruri pot părea tehnicalităţi, dar ele reprezintă diferenţa dintre un stat autoritar dar totuşi responsabil şi unul discreţionar şi poliţienesc. În primul caz, cu judecători responsabili faţă de comunitate, jandarmii sunt pasibili de-a fi judecaţi pentru abuz în serviciu respectiv reţinere ilegală.

Sigur, problema este însă mult mai complexă. Pentru ca un astfel de mecanism să funcţioneze bine este nevoie de susţinere publică, or mulţi cetăţeni au impresia că “organele” ar avea prea puţine, nu prea multe puteri discreţionare. Este nevoie ca judecătorii să fie în stare să interpreteze legile în spiritul democraţiei, dar nu există un mecanism de responsabilizare. Este nevoie ca avocaţii să ştie ce să le ceară judecătorilor, însă prea mulţi au fost ei înşişi judecători sau procurori şi încă gândesc în aceiaşi termeni. Trebuie ca arhitectura instituţională să fie corelată cu legea, or simpla prezenţă a Jandarmeriei într-un context public lipsit de distrugeri sau violenţe ar trebui să fie deja considerată excesivă.

În cele din urmă, chiar existenţa Jandarmeriei ridică semne de întrebare. De ce este nevoie ca o instituţie care se ocupă de probleme interne să fie militarizată? Care este rostul acestei organizări, altul decât cel demonstrat istoric – ca la nevoie Corpul să servească împotriva şi nu în favoarea propriilor cetăţeni?

Comentarii pe riscograma.ro

Respectul față de lege: Era mai bine în timpul comunismului: 65,5%; este la fel: 20,3%; este mai bine astăzi: 14,2%.

Nivelul de trai: Era mai bine în timpul comunismului: 38,9%; este la fel: 21%; este mai bine astăzi: 40,1%.

Învățământ: Era mai bine în timpul comunismului: 39%; este la fel: 21%; este mai bine astăzi: 40%.

Spitale și sănătate: Era mai bine în timpul comunismului: 37,8%; este la fel: 29,4%; este mai bine astăzi: 32,8%.

Studiul a vizat adolescenții actuali ai României (clasele a VIII-XII-a), adică tineri care n-au avut ocazia să traiască ”pe viu” nicio zi a comunismului.

***

Cea mai simplă explicație a acestei percepții (și, într-o anumită măsură, reală) e nemulțumirea față de perioada actuală, fapt care duce la idealizarea unei alte perioade. Iar cea mai la îndemână (prin opoziție) este perioada comunistă. Cum studiul arată că această percepție este formată preponderent din discuțiile cu părinții (și într-o măsură mai mică cu profesorii) e de așteptat ca și ”perioada comunistă” să fie redusă la ultimii 10-20 de ani ai acesteia, eliminând din comparație anii 50-60 ai secolului trecut, pe care nici părinții nu i-au trăit (adică exact prioada de ”maxim” a comunismului, cea care a executat cea mai mare parte a elitei autohtone și ale cărei consecințe le trăim și astăzi).

Însă chiar și comparația cu ultimele decenii comuniste ar trebui să genereze cifre mai favorabile actualei perioade. Când spui ”respectul față de lege”, ar trebui să iei în calcul și legile în vigoare (în minte îmi vine doar faptul că un grup de mai mult de două persoane pe stradă, după lăsarea întunericului, putea fi considerat deja drept ”grup subversiv”). Și Doamne ferește să fi avut vreun litigiu în justiție cu vreun activist, securist ori politruc. Să vezi atunci ”respectul legii”. Ori așa-zisa ”egalitate de șanse” din timpul perioadei comuniste în educație, când, din cele câteva zeci de locuri la diferite facultăți, 70-80% erau rezervate pentru fii și fiice de granguri. Iar pentru celelalte 20-30% era, într-adevăr, ”egalitate de șanse”. Cât despre ”spitale și sănătate”, ”să mori cu zile” (din lipsă de medicamente, aparatură, tehnologie etc.) era o stare de fapt/ o ”normalitate”, astfel că nimeni nici măcar nu se revolta într-o asemenea situație.

Iar exemplele și comparațiile ar putea continua, dar nu aceasta e tema. Problema e cu totul alta. Și anume faptul că ne aflăm în fața unei generații care tinde să idealizeze perioada comunistă (prin comparație cu cea actuală). Asta nu înseamnă că acești tineri și-ar dori, cu adevărat, comunismul. Ci doar că idealizează un sistem autoritar, un sistem centralizat, cu multiple prerogative acordate statului și autorităților. Fără ca cineva să-i avertizeze în privința demonilor pe care îi naște un astfel de sistem. Înlocuirea unei iluzii cu o altă iluzie (pe sens invers față de 89) nu este semn de maturitate socială, ci de stagnare (ba chiar de involuție).

În 89, una dintre principalele revendicări ale celor ieșiți în stradă a fost ”alegeri libere”. Comasarea ”localelor” cu ”generalele” asumată prin răspundere guvernamentală zilele trecute îi lasă indiferenți pe cei mai mulți dintre români. Chiar dacă (are și istoria ironiile ei) această decizie a devenit lege exact în zilele în care în urmă cu 22 de ani românii cereau în piață ”alegeri libere”. Citind alte răspunsuri ale Studiului Fundatiei Soros, ai în față imaginea clară a conformismului social înspre care se îndreaptă adolescenții de azi.

Încercând să facă un portret robot al ”bunului cetățean”, 53% dintre respondenți consideră a fi ”foarte important” ca acesta ”să respecte legea”, iar 35% consideră acest lucru ”important”. Pe măsură ce întrebările se nuanțează, procentul scade simțitor. 42% apreciază ca ”fiind important” și 34% ”foarte important” ca un ”bun cetățean” să participe la activități care promovează drepturile omului. 35% (”important”) și 27% (”foarte important”) ca un ”bun cetățean” să participe la un protest pașnic împotriva unei legi despre care crede că nu e corectă. În fine, doar 28% (”important”) și 26% (”foarte important”) ar fi dispuși să ignore o lege care încalcă drepturile omului.

Așadar, din cei 88% care apreciază ca fiind importantă și foarte importantă respectarea legii (cu 53% la categoria ”foarte importantă”), doar 54% ar fi dispuși să ignore o lege care încalcă drepturile omului. Din start, pentru 34% (un procent uimitor, din punctul meu de vedere) dintre adolescenți, calitatea legii (legilor) nu are relevanță. Și, atenție, întrebarea viza o inacțiune (de ignorare), iar răspunsul este doar unul de intenție. Măcar la nivel de intenționalitate (nu de participare efectivă) aș fi fost curios câți ar fi dispuși să participe la acțiuni la limita legii (nu neapărat violente) împotriva unei legi care încalcă drepturile omului.

Oricum, procentul de inactivitate socială, de abandonare pe mâinile ”autorităților” (conform principiului ”statul știe cel mai bine ce e bine pentru tine”) este îngrijorător. E sindromul unei deresponsabilizări sociale, decompensate prin participarea la acțiuni de interfață ”la modă”. 40% consideră a fi ”important” și 39% ”foarte important” ca un ”bun cetățean” să participe la activități care urmăresc protejarea mediului înconjurător, la modul general; conform unui alt sondaj, realizat de IRES, peste 80% dintre români consideră calitatea mediului înconjurător ca factor determinant al calității vieții; cu toate acestea, un procent infim se implică în acțiuni reale de protecție a mediului, atunci când acesta este amenințat – vezi cazul Roșia Montană, a râurilor din Făgăraș și alte zone de munte, a șoselei care ar trebui ”să taie” Rezervația Retezat. În aceeași măsură infimă a fost (și este) participarea la acțiuni împotriva proiectului Ministerului Afacerilor Interne referitor la modificarea Legii Adunărilor Publice, care aduce grave încălcări drepturilor omului.

Acel 88% al ”bunului cetățean” care ”respectă legea”, indiferent de calitatea acestei ”legi” mă sperie. Pentru că girează (sau pot ajunge să gireze) o dictatură sau măcar autoritarismul (dictatura îmbrăcată în hainele democrației – de altfel, nu e nicio noutate, încă din Antichitate, în mare parte dictaturile s-au născut ”legal” și ”democratic” și nu în urma unor lovituri de stat).

***

Citind acest sondaj, mai mult decât îngrijorător, mi-am amintit reacțiile stârnite în vară de proiecția filmului lui Lucian Pintilie, ”Balanța”, la TIFF. O pensionară și un tânăr (nu avea mai mult de 30 de ani) îl acuzau pe Pintilie de ”anti-românism” pentru ceea ce a arătat în film (și a scris și Băieșu în carte omonimă care a stat la bazele peliculei). ”Nu asta e România”, afirmau ”bunii cetățeni” despre producția care descria, în amănuntele cele mai intime și personalizate, ultimii ani ai comunismului. Ai în film ”de toate”: și sistemul de sănătate, și cel educațional, și ”respectarea legii” în comunism. Mă hazardez în a afirma că adolescenții care idealizează acum perioada comunistă și-ar schimba opțiunea dacă ar vedea acest film (care a făcut săli arhipline la începutul anilor 90). Și ar avea frisoane când ar recunoaște o replică celebră a primarului comunist (interpretat magistral de Victor Rebengiuc) în discursul unui șef de stat contemporan: ”Băăă… futu-vă Paștele și Evanghelia de enoriași! La muncăăă!”.

Și îmi permit să-i parafrazez pe Băieșu și Pintilie, pentru replica finală, ”dacă iese normal (cu referire la pruncul nenăscut – n.a.) îl împușc cu mâna mea”. Acum aș putea spune: dacă iese ”bun cetățean” îl împușc cu mâna mea.
***

Ce mi-a rămas întipărit pe retină este paragraful final al articolului publicat astăzi pe VoxPublica de domnul Blănculescu: ”Intortocheate sunt caile economiei! Din acest motiv existam noi, economistii, sa intelegem ce se intampla in acest complex domeniu, economia,  in continua miscare, transformare si adaptare, care ne greveaza atat de mult viata, iar concluziile sa vi le prezentam dvs, intr-o forma cat mai simplificata si inteligibila.” Uauu!, am exclamat. Doar că exclamația nu avea legătură cu ceea ce afirmă domnul Blănculecu, ci cu siguranța cu care face afirmațiile. O siguranță care m-a trimis cu gândul exact la documentarul de care doream să vă povestesc: ”The Trouble with Experts”, realizat de televiziunea canadiană CBS.

”Mare parte din experți nu fac decât să bată câmpii”, este concluzia pe care, încă din start, o pun producătorii filmului. După care urmează, metodic, experții din diferite domenii. Pentru început, somelierii (degustătorii de vinuri). Și experimentele efectuate de Frederic Brochet, producător de vinuri pe Valea Loirei, dar și profesor de oenologie (știința vinului) la Universitatea Bordeaux. Pentru început, Brochet a demonstrat că ”experții” nu pot deosebi un vin obișnuit de unul de calitate. Le-a servit același vin, însă din butelii diferite. 54 din 56 de ”experți” l-au preferat pe cel cu eticheta mai… impresionantă. Apoi, în cadrul unor teste neoficiale, a schimbat vinul din sticle: cel dintr-o butelie de 30 de dolari l-a turnat într-una de 500 de dolari și invers. O ”ne-profesionistă” a ales vinul din sticla mai ieftină (de fapt, vinul mai scump). ”Specialistul” a corectat-o savant: „este un vin complex, apreciat în special de profesioniști datorită maturității sale”, a spus despre vinul din butelia scumpă (de fapt, vinul mai ieftin). Pentru ca demonstrația să fie completă, Brochet a pus în două pahare același sortiment de vin alb. După care, într-un pahar, a adăugat un colorant alimentar, care a înroșit vinul. Din 54 de ”experți” niciunul nu a sesizat trucul. Singurele persoane care și-au dat seama că e vorba de același vin au fost tot… neprofesioniștii. Concluzia lui Brochet: ”Nicio butelie de vin nu costă mai mult de 20 de dolari pentru a fi produs. Restul e mitologie și reclamă. Degustătorii sunt cei care crează aceste diferențe”.

Povestea lui John Myatt e celebră în Marea Britanie. Timp de aproape 10 ani a pictat tablouri de… Monet, Chagall, Picasso, Miro, Giacometti ori Matisse. În plasă au căzut mari experți de artă, muzee, galerii, case de licitații. După ce a fost descoperit, Scotland Yard-ul a reușit să recupereze aproximativ 60 de falsuri. Restul de 140 continuă să cutreiere colecțiile, muzeele și expozițiile ca… ”originale”.  Și tot din domeniul artei: un expert care conducea un important muzeu de stat german a fost convins să declare că o pictură cu pete îndrăznețe de culoare era semnată de Ernst Wilhem Nay, un artist câștigator al unei burse Guggenheim. În realitate, ”artistul” a fost un… cimpanzeu.

Se înțelege, de pe lista ”experților” analizați nu puteau lipsi economiștii. Care e procentul statistic al erorilor previziunilor făcute în revistele de specialitate? Undeva către… 100%. Filmul amintește de un celebru experiment efectuat de The Economist: au fost comparate previziunile despre economie și inflație făcute, timp de 10 ani, de diferiți experți (șefi de corporații, economiști etc.), cu cele ale unui gunoier din Londra. Mai apropiate de realitate s-au dovedit previziunile… gunoierului.

Explicația o oferă William White, fost economist șef la B.I.S. (Bank for International Settlements): ”Experții, în decursul ultimilor ani, au făcut o treabă groaznică. Au crezut că economia e o știință, ignorând faptul că economia nu este o știință, ci economia depinde majoritar de comportamentul uman. Ar fi mult mai bine dacă experții ar începe să recunoască cât de puține știm despre funcționarea economiei.”

Cu siguranță, Ionel Blănculescu nu a văzut ”The Trouble with Experts”. Altfel, cel mai probabil, ar fi renunțat la acel paragraf final. Mai ales, că venea după un alt paragraf, despre o așa-zisă teorie a paradoxurilor, pe care o oferea ca exemplu pentru a demonstra de ce românilor le va fi mai bine cu un deficit structural mai mic. ”De altfel, exista o teorie a paradoxurilor, care functioneaza si in alte domenii. In agricultura, exista o astfel de teorie, pe care am exercitat-o pe propria noastra piele, in acest an agricol si anume, in anii foarte buni agricoli, taranii saracesc! De ce acest paradox? Simplu, pentru ca oferta de produse agricole creste intr-atat de mult, incat pretul acestora scade, de asa maniera, ca taranii nu-si mai scot nici cheltuielile cu productia, pe care o mare parte, fiind in surplus, o arunca, nici macar la animale, ca si acestea se satura la un moment dat.”, susține domnul Blănculescu.

În realitate, nu e vorba de niciun paradox, ci, așa cum sublinia și William White, de comportamentul uman. Și de viața reală. Nu teoria paradoxurilor explică de ce țăranii români nu și-au valorificat recolta bogată și au ajuns să arunce legumele la gunoi, ci lipsa unei rețele de distribuție cu ajutorul căreia să ajungă cu produsele în piețe, faptul că hiper și super-marketurile nu achiziționează produsele lor, ci le preferă pe cele de import și lipsa unor micro-intreprinderi de prelucrare a legumelor și fructelor, care le-ar fi permis valorificarea producției la un preț mai bun, putând să aștepte și decongestionarea pieței. Nu e niciun paradox aici, ci o explicație cât se poate de logică. Și tristă, în același timp (despre acest lucru am mai scris, pe larg, aici).

***

Cum spuneam, nu textul lui Ionel Blănculescu a provocat acest articol (doar l-a urgentat). De ”experți” ori ”specialiști” am tot avut de-a face în cazul Roșia Montană. Scopul lor e să explice cum dintr-o redevență de 4% și o participare la profitul teoretic (atât cât poate fi demosntrat acel profit prin actele unei companii cu sediul prin insule bananiere) de sub 20%, statul român (și românii) câștigă peste 50% din afacere (!). Să arate cum cele 350 de locuri de muncă directe și aproximativ 1.000 directe și indirecte (în cei trei ani de construcție a minei) care figurează în studiile de fezabilitate ale Gabriel Resources ajung la… 3.600. Să ne demonstreze cum patrimoniul de valoare națională și universală de la Roșia Montană poate fi salvat prin demolare și că un munte, Cârnic, va fi conservat după ce 80% din el va fi ras. Să ne învețe cum cianura de sodiu e recomandată de medici să fie băută pe stomacul gol, cu cafeaua de dimineață. Ori cum ecologizarea unei zone se poate face mărind distrugerile. Să ne lumineze pe noi, prostanii ne-economiști și ne-experți, cum e cu ”teoria paradoxurilor” (mă rog, mult mai convingători sunt porcii lui Orwell, din ”Ferma Animalelor”, care le explică bietelor oi cum se poate ajunge de la ”patru picioare bun, două picioare rău”, la ”patru picioare bun, două picioare și mai bun” – dar asta e o opțiune personală).

Campionii ”experților” promovați de RMGC sunt ”specialiștii” de la Oxford Policy Management, a căror opinie a fost promovată cu milioane de euro, anul trecut, în mass-media. Că cei de la Oxford Policy Management sunt specialiști în PR (fără altă legătură decât numele) e un ”amănunt” cunoscut doar de către cei care au avut curiozitatea să afle mai multe despre ”expertiza” lor.

***

A nu se înțelege cumva, mai ales după ce vizionați ”The Trouble with Experts”, că nu există specialiști, profesioniști, experți în fiecare domeniu. Există, însă trebuie căutați prin universități, academii, institute de cercetare. Nu la televizor ori prin ziare. Pentru că expertiza lor necesită ore de muncă, de studiu, de cercetare. Desigur, asta nu înseamnă că ei nu se pronunță asupra problemelor controversate ale societății. În cazul Roșia Montană au făcut-o cu vârf și îndesat (de la Academia Română, la profesorii de la ASE, Universitatea Babeș-Bolyai, Asociația Cercetătorilor Români Ad-Astra, la ICOMOS, Ordinul și Uniunea Arhitecților Români ș.a.m.d.). Doar că opinia (și expertiza lor reală) nu are prea mult spațiu în mass-media oficială.

***

Pe filmedocumentare.ro (aici), puteți vedea ”The Trouble with Experts” și cu subtitrare în limba română. Vă veți distra garantat. Și nu distracția e scopul .

***

Faptul că acest argument a avut succes (adunând voturile celor care participaseră la acel eveniment) nu mă miră, însă mă întristează. Pentru că reflectă lipsa de cultură civică a unei mari părți a românilor. Iar atunci când nu-ți cunoști drepturile, șansele să-ți fie încălcate cresc exponențial. Acest argument l-am auzit și cu alte ocazii în ultimele luni (și nu doar în cadrul unor exerciții): în cazul acțiunilor publice pe tema Roșiei Montană, în speccial în cazul ocupării fostului Hotel Continental, în cazul Ocupării de la Istorie ori, ieri, după acțiunile din București (în special) legate de Ziua Mondială a Drepturilor Omului.

***

Ei bine, nesupunerea civică este cât se poate de legală. Chiar dacă, aparent, în cadrul manifestării nesupunerii civice, există acțiuni pe care unii sau alții (de bună sau de rea credință) le cataloghează ca fiind ilegale. De altfel, inclusiv în legislația românească există norme care înlătură răspunderea pentru fapte care ar putea fi încadrate ca infracțiuni sau contravenții. Și mă refer expres la instituția legitimei apărări din Dreptul Penal. O persoană care comite o faptă (penală) nu răspunde dacă a săvârșit fapta respectivă pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, împotriva altuia sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

Să luăm exemplele enumerate mai sus. Cazul Roșia Montană și ocuparea fostului Hotel Continental. Oponenții proiectului RMGC au obținut mai multe hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în special legate de certificatul de urbanism, certificatul de descărcare de sarcină arheologică și Planul Urbanistic General). Compania a primit însă din partea autorităților locale și centrale alte acte menite să le înlocuiască pe cele desființate definitiv și irevocabil de instanțele judecătorești (mai pe larg, aici). Acesta este un atac. Atât la adresa unor persoane ale căror drepturi sunt afectate direct, cât și la adresa unui interes public (respectarea hotărârilor judecătorești reprezintă un interes public). Atacul prevede acte materiale (certificatele eliberate), este direct (la adresa drepturilor încălcate) și injust. Așadar, prezintă toate aspectele necesare pentru a invoca legitima apărare.

Cu referire tot la cazul Roșia Montană este așa-zis-ul proiect de modificare a Legii Minelor, în fapt, un proiect de expropriere specială. Acest proiect a fost votat în Senat ”după degetul” șefilor de grup parlamentar. Cea mai mare parte a senatorilor habar nu au avut ce au votat. Proiectul urmează să intre la vot în Camera Deputaților. În rezumat, proiectul prevede măsuri absolut aberante (de la exproprierea în interes privat până la punerea în imposibilitatea de a apărare a drepturilor în justiție – detalii aici). Sunt încălcate dreptul de proprietate, dreptul de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces corect în cazul a mii și zeci de mii de români vizați de proiecte miniere. Nu este o metaforă, ci o realitate cât se poate de reală. Acest proiect de lege reprezintă un atac material, direct, imediat și injust la toate aceste drepturi.

Desigur, pentru a invoca legitima apărare, practica judiciară ia în discuție și o anumite limite (stabilite de la caz la caz) între atac și ripostă (în sensul că nu se consideră a fi, totuși, legitimă apărare, dacă ai primit o palmă pe stradă, iar tu ai scos cuțitul și i-ai luat gâtul agresorului).

Există (au existat) asemenea depășiri/ excese în cazul acțiunilor legate de Roșia Montană? Înainte de a răspunde la această întrebare trebuie menționat faptul că oponenții au epuizat căile legale de apărare și/sau de negociere (au fost câștigate procesele, dar hotărârile judecătorești au fost încălcate; au fost sesizate comisiile de specialitate ale Camerei Deputaților în legătură cu neconstituționalitatea proiectului de lege propus și s-au strâns și depus peste 100.000 de semnături împotriva aceluiași proiect de lege). Au fost folosite așadar căile legale și civice unanim acceptate, dar acest lucru s-a dovedit insuficient pentru a înlătura atacul. Doar apoi s-a ajuns la nesupunere civică – proteste publice și ocuparea simbolică a fostului Hotel Continental. Sunt aceste acțiuni disproporționate în raport cu atacurile care au cauzat riposta? Pe de o parte, avem acțiuni ale unor autorități locale și centrale (Consiliul Local Roșia Montană, Consiliul Județean Alba, Ministerul Culturii, Parlament), care eliberează pe bandă rulantă avize și certificate ilegale ori votează legi care încalcă grav drepturi constituționale. Pe de altă parte, avem oameni care organizează piese de teatru amator în piețe publice, dansează, se joacă ”Țară, țară, vrem ostași” sau expropriază simbolic diferite imobile publice sau private. Dacă există vreo disproporție între forța atacului și cea a ripostei, cred că este evident pentru orice persoană de bun simț sensul acestei disproporții.

Mai mult, trebuie ținut cont și de scopul acțiunilor. Ocuparea Continentalului (a unui amfiteatru de la Facultatea de Istorie ori a unor piețe publice) nu a fost făcută pentru a pune stăpânire pe clădire. Și nici dreptul unei terțe persoane nu a fost încălcat, pentru că, din cauza incompetenței autorităților și a unor legi proaste, în acest moment Conti este o clădire părăsită, abandonată și în continuă degradare – fără un proprietar real. În dreptul maritim, o navă abandonată trece în proprietatea celui care o salvează. Fostul Hotel Conti este o asemenea ”navă abandonată”, cu mențiunea că cei care au intrat în clădire nu au făcut-o cu scopul de a o trece în proprietatea lor, ci doar pentru a se folosi de vizibilitatea pe care o are.

Tot astfel, cei care au ocupat un amfiteatru al Universității București ori piețe publice n-au urmărit și nu urmăresc ”împroprietărirea” lor pe acele spații, ci folosirea vizibilității lor pentru a-și putea face cunoscute mesajele. Și în aceste cazuri, nesupunerea civică vine tot ca o legitimă apărare împotriva atacurilor la adresa unor drepturi. Egalitatea de șanse (în cazul studenților), bursele derizorii, reprezentarea lor în luarea deciziilor care îi privesc sunt doar câteva dintre drepturile care le sunt încălcate. Iar împotriva acestor încălcări au tot dreptul să se apere. Chiar și apelând la nesupunere civică.

Din lunga listă a drepturilor omului (pentru care s-a ieșit ieri în piețe) mă voi opri doar la unul singur: libertatea de exprimare. Ministerul Afacerilor Interne a elaborat proiectul unei noi legi a adunărilor publice. Un proiect absolut aberant despre care s-a scris destul de mult (amănunte aici). Reprezentanții societății civile au atras atenția asupra încălcărilor pe care acest proiect de lege îl aduce libertății de exprimare. Au existat întâlniri între reprezentanții Ministerului și cei ai societății civile, dar Ministerul a decis să meargă mai departe cu acest proiect de lege. Această decizie este un atac material, direct, imediat și injust la adresa libertății de exprimare, împotriva căruia nesupunerea civică este cât se poate de justificată. Și apărată de lege. Iar intervenția de ieri a forțelor de ordine din București reprezintă o serie de abuzuri pe bandă rulantă Inițial au invocat lipsa unei ”autorizări” a manifestării. După ce au aflat că la Primărie a fost depusă o înștiințare legată de acțiune (iar lipsa unui răspuns în 48 de ore echivalează cu acordul tacit) au spus că tinerii au fost ridicați pentru că ar fi refuzat să se legitmeze (declarație contrazisă chiar de amenzi: procesel verbale au fost întocmite pentru ”manifestări publice neautorizate”, nu pentru ”refuz de legitimare”.

În plus, legitimările pe care, teoretic, Poliția are dreptul să le efectueze, trebuie făcute în limite legale și cu respectarea unei proceduri foarte sticte, care trec prin faza de atenționare, percheziție corporală la fața locului, încercarea de identificare prin alte procedee (IMAGETRACK, AFIS 2000 etc.) și doar apoi prin ”conducerea la sediul Poliției”. În fine, faptul că acelorași persoane li s-au întocmit procese-verbale de contravenție pentru aceeași faptă reprezintă un alt abuz (nimeni nu poate fi tras la răspundere de două ori pentru aceeași faptă – că procesele verbale au fost întocmite la ore diferite nu are nicio relevanță atâta timp cât participau la același eveniment). Aceste abuzuri sunt, la rândul lor, atacuri materiale, directe, imediate și injuste împotriva unor persoane și interese publice, care justifică nesupunerea civică.

***

Așadar, nesupunerea civică are deplină acoperire legală atunci când vizează apărarea împotriva încălcării unor drepturi. Mai mult, nesupunerea civică și gradul de nesupunere civică într-o societate reprezintă un etalon pentru sănătatea mentală a acelei societăți. Lipsa nesupunerii civice poate sugera o societate perfectă, cu reguli și legi perfecte, care sunt respectate în totalitate și dincolo de orice interpretare. O societate fără contradicții și controverse sociale, economice, religioase, de gen, de rasă, de distribuire echitabilă a resurselor etc. Aceasta este, însă, o utopie. Astfel, lipsa nesupunerii civice nu poate indica decât o societate bolnavă. Ai cărei membri sunt total sedați și incapabili să reacționeze. Cu cetățeni apatici, lipsiți de educație și de reacție împotriva încălcării propriilor drepturi. Nesupunerea civică nu este doar legală, ci absolut necesară, fiind factor determinat al schimbării. Este virusul (dacă doriți) care stă la baza antibioticului necesar însănătoșirii unei societăți.

.

La nivel bugetar, economia e echivalentă cu un tun dat la construirea unui stadion din bani publici, la cât s-a ”pierdut” prin diferite acte și documente la construirea unei centuri de ocolire a unui oraș ceva mai mare din România ori în facturile umflate a 10 kilometri de autostradă (poate și mai puțin). La nivel de partide obținerea fondurilor necesare pentru acoperirea a două runde de alegeri reprezintă, însă, cu adevărat o problemă. Mai ales dacă previziunile arată că șansele de a te ”conserva” la putere sunt minime. Într-o astfel de situație cine să te ”crediteze” în speranța că-și va recupera ”investiția” după alegeri? Acesta e primul ”argument” pragmatic.

Al doilea se referă la prelungirea cu jumătate de an a mandatului aleșilor actuali. Să luăm cazul primarului suspendat al Clujului, Sorin Apostu. Ce s-ar mai fi întâmplat dacă mandatul lui s-ar fi prelungit cu jumătate de an? Timp de jumătate de an ar fi decontat în plus benzină suficientă pentru a parcurge câte 600 de kilometri/lunar. În vară ar fi încasat o nouă rundă de taxe de protecție de la vânzătorii de pepeni din Dăbuleni. Tot în vară, o firmă care a câștigat ceva licitație la Primărie i-ar fi asigurat un concediu în Dubai ori în mai știu eu ce destinație exotică. Iar soția lui ar mai fi avut parte de câteva ședințe de shopping la vreun magazin din mall plătite, la fel, de o altă firmă care a câștigat o licitație publică. Acesta e al doilea ”argument” pragmatic.

Însumate, cele două ”argumente” arată un singur lucru: amânarea cu jumătate de an a alegerilor locale și comasarea lor cu cele parlamentare vizează un scop cât se poate de pragmatic: conservarea și stoarcerea la maxim a resurselor disponibile. O jumătate de an în plus la gestionarea fondurilor locale (și a ”beneficiilor” colaterale ale licitațiilor publice) reprezintă câteva TIR-uri de ulei, făină și zahăr în plus pe care le vor putea arunca ”în război” în pragul iernii 2012/2013.

Dacă în spatele ideii de comasare a alegerilor locale și generale ar fi existat o minimă bună-credință (așa-zisa reducere a cheltuielilor bugetare) soluția ar fi fost destul de simplă: comasarea să se facă în primăvară (cu ocazia alegerilor locale) și nu în iarnă (cu cele parlamentare).

***

Desigur, se poate discuta și despre caracterul profund ne-democratic al comasării alegerilor locale cu cele generale. Pentru că o astfel de comasare va asigura și o uniformizare a opțiunilor: parlamentari și aleși locali de aceeași culoare (după cum s-a văzut și la ”uninominalul” din 2008: tendința majoritară a fost de a vota senatori și deputați din același partid în colegiile de sentaori și deputați care se suprapuneau). Iar tendința de uniformizare este cât se poate de periculoasă și nu doar din punct de vedere teoretic. Cu parlamentari (pe colegii) și aleși locali de aceeași culoare, rețelele de corupție vor prospera la un nivel greu de închipuit chiar și în acest moment. Orice control ori minim echilibru ar fi înlăturate. Așa-zile economii rezultate din renunțarea la o tură de alegeri electorale ar fi făcute praf în câteva săptămâni (cel mult câteva luni) de aceste rețele. Pe termen mediu și lung, bugetele locale și naționale le vor ”subvenționa” cu vârf și îndesat. Și nu în folosul marii majorități a plătitorilor de impozite și taxe.

Și aici apare prima problemă. În drept i s-ar spune ”clauza imorală”. Dezbaterea organizată de Gândul nu este organizată pentru a răspunde unui interes public (obiectul de activitate, cel puțin în teorie, al mass-media), ci unei comenzi din partea unui agent economic cu interese directe în acea dezbatere. Așadar, dezbaterea nu este una jurnalistică, ci una de PR.

De altfel, dacă demersul ar fi fost unul jurnalistic (răspunzând unui interes public), ar fi trebuit întreprins cu ceva ani buni în urmă (primele ”tatonări” ale zăcământului de la Roșia Montană au început în 1995, iar RMGC a fost înființată în 1997). În urmă cu doar doi ani, ce se întâmpla la Roșia Montană nu reprezenta însă (încă) un subiect ”de interes”. Am mai relatat despre o experiență personală trăită în primăvara lui 2009, pe când eram redactor-șef la Clujeanul. Directorul editorial al Publimedia (cum se numea atunci Divizia de print a MediaPro, din care făcea parte și Clujeanul și Gândul) m-a sunat cerându-mi să blochez (să șterg) de pe ediția online un articol critic legat de cazul Roșia Montană (mai exact un articol în care Bogdan Naumovici era acuzat de reprezentanți ai societății civile că face publicitate mincinoasă pentru RMGC – badvertising). Printre ”argumentele” lui figura și cel conform căruia subiectul Roșia Montană n-ar fi unul ”de interes” pentru clujeni (iar Clujeanul era o publicație locală), fiind vorba de un caz care îi privește doar pe cei din Alba. Cum a devenit, pentru Gândul, după 2 ani și jumătate, un caz ”de interes local” subiect de dezbatere live la nivel național? Ce s-a schimbat între timp? Răspunsul e suficient de evident: a apărut ”susținerea” RMGC.

După ce Alburnus Maior i-a transmis refuzul de a participa la un asemenea simulacru de dezbatere (să nu fie frustrați cei de la Gândul, asemenea refuzuri au fost transmise și altor instituții media care au găzduit ”dezbateri” asemănătoare, în frunte cu Hotnews), reporterul care se ocupă de ”eveniment” a revenit.

Mai să-mi dea o lacrimă la atâta solicitudine și ”profesionalism”… Despre cât ”profesionalism” e vorba, am arătat mai sus: dezbaterea nu e organizată pentru că ar răspunde unui interes public, ci pentru că e interesul RMGC care o ”susține” (adică plătește; asupra interesului RMGC voi reveni mai jos). Mai mult, Gândul, Hotnews și alte instituții media care promovează asemenea dezbateri și-au dovedit ”profesionalismul” în modul în care au abordat până acum subiectul Roșia Montană.

Un exemplu (limitându-mă doar la dezbateri). Pe 11-12 noiembrie 2011 (adică acum mai puțin de o lună), la Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai, Academia Română și ICOMOS România au organizat cea mai mare conferință științifică internațională de până acum dedicată subiectului Roșia Montană. Universitari și academicieni din România, Ungaria, Italia, Germania și Anglia, din cele mai diferite domenii (economie, arheologie, arhitectură, geologie, biologie, politologie, comunicare, lingvistică, drept) au prezentat studii despre cazul Roșia Montană și au răspuns întrebărilor legate de prezentările lor. Organizatorii au trimis invitații instituțiilor media și grupurilor de presă din România de a participa la prezentările și dezbaterile acestei conferințe. Pot fi numărați pe degetele de la o mână cei care au răspuns acestei invitații și cei care au publicat rezoluția finală a conferinței (pe care o puteți citi aici). În aceste condiții, să invoci ”profesionalismul” e cea mai cinică (în cazul fericit, naivă) glumă posibilă. Despre ce ”profesionalism” e vorba atâta vreme cât publici/difuzezi doar dezbaterile publicitare ”susținute” de o firmă privată direct interesată, dar ignori cu desăvârșire dezbaterile academice pe aceeași temă?

***

Și, acum, revin la interesul real al RMGC cu aceste ”dezbateri” promovate în mass-media. Dincolo de efectul propagandistic și de mimarea ”deschiderii spre dialog”, RMGC are o mare problemă: în momentul finalizării proiectului (în 2006) pe care l-au depus apoi Ministerul Mediului, acesta a fost supus dezbaterii publice. Cu această ocazie, proiectul lor a fost desființat pe puncte. Au fost învinși ”la scor” (dacă permiteți comparația din domeniul fotbalistic). Proiectului i-au fost aduse zeci și sute de obiecții. Desigur, aceste analize critice nu au reprezentat un ”interes public” pentru a fi publicate/difuzate de mass-media. Ignorând însă rezultatele dezbaterilor publice, RMGC a mers mai departe cu proiectul. Au adăugat sute și mii de alte pagini documentației inițiale, pretinzând că au răspuns obiecțiilor și întrebărilor. Însă acest ”supliment” nu a mai fost supus unei dezbateri publice reale.

Însă RMGC are nevoie să RAPORTEZE că a organizat această serie nouă de dezbateri (ba chiar și Traian Băsescu le-a solicitat public să-și intensifice efortul în acest sens). Având experiența primelor dezbateri, au evitat însă o dezbatere reală. Mai întâi, în primăvară, timp de o lună, s-a făcut o ”consultare publică” pe site-ul Ministerului Mediului. Un prim bluf. Indiferent de întrebările și obiecțiile aduse proiectului, răspunsurile au fost unilaterale (de multe ori fără a răspunde la întrebări și obiecții și fără ca cei care le-au ridicat să mai aibă posibilitatea de a interveni în cazul unor răspunsuri ”pe lângă gard”). Acum, continuă cu aceste dezbateri ”susținute”, al căror scop principal nici măcar nu este de a-și promova mesajele (asta o fac cu vârf și îndesat în reclamele cu care au invadat mass-media), ci, cum spuneam, acela de a putea raporta că au organizat dezbateri publice. Iar faptul că mass-media acceptă să le facă acest joc este cât se poate de dezamăgitor. Din păcate, însă, nu mai e o surpriză.

***

P.S.: Reprezentanții Alburnus Maior și cei ai Campaniei ”Salvați Roșia Montană!” nu au refuzat și nu refuză din start invitațiile venite din partea mass-media de a participa la dezbateri. S-a întâmplat însă, nu de puține ori, să primească invitații la dezbateri, să desemneze un reprezentant (în funcție de tema discuției) și, ulterior, după ce au comunicat numele reprezentantului să aibă surpriza să afle fie că emisiunea a fost anulată (sau tema schimbată) ori că, între timp (între timpul în care au primit invtația și cel în care au comunicat reprezentantul), televiziunea în cauză invitase pe altcineva să reprezinte ”opoziția” la proiect. În urma numeroaselor experiențe avute, au refuzat însă din start participarea la acele dezbateri al căror scop evident nu este informarea publică, ci bifarea unor puncte de pe agenda de PR a RMGC.

P.S.2: Despre calitatea ”experților” promovați de RMGC (în mod specific) la aceste dezbateri și despre experții ”de televizor” (în general), voi reveni.

Conferinţa ROŞIA MONTANĂ ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ, organizată de Universitatea Babeş-Bolyai, Academia Română şi ICOMOS România, cu participarea unor specialişti geologi, geografi, chimişti, biologi, istorici, arheologi, arhitecţi, economişti, ingineri, sociologi, agronomi, lingvişti etc. din ţară şi străinătate (Germania, Italia, Marea Britanie, Ungaria), analizând patrimoniul natural, istoric, arheologic şi cultural al zonei Roşia Montană, în contextul implementării proiectului RMGC, a ajuns la următoarele concluzii:

1. Roşia Montană posedă un potenţial natural (morfologic, hidrografic, climatic, biogeografic) specific, ce va fi afectat iremediabil de proiectul actual.

2. Patrimoniul geologic  al Roşiei Montane, ca şi al întregului “patrulater aurifer” al Munţilor Apuseni este alcătuit din zăcăminte de aur, argint, cupru, telur, wolfram etc, de o mare valoare economică. In actuala situaţie, a unei crize internaţionale de resurse minerale, aceste zăcăminte sunt resurse strategice ale statului român ce trebuie valorificate in strânsă corelaţie cu interesele majore ale acestuia.

3. Se apreciază că zăcământul de la Roşia Montană conţine mai mult aur şi argint decât s-a estimat de către investitorul implicat. O evaluare riguroasă a acestuia de către specialiştii statului român, conform principiului audiatur et altera pars, inclusiv pentru alte minerale asociate şi conţinutul de metale rare, deosebit de valoroase, este imperios necesară.

4. Prin efectul contractului actual, statul român a cedat practic zăcământul de la Roşia Montană gratuit unei companii externe. Reevaluarea sa este stringentă şi imperios necesară, inclusiv sub aspectul luării în calcul a costurilor sociale şi de asigurare a riscurilor proiectului.

5. Patrimoniul istoric, arheologic şi cultural de la Roşia Montană este de notorietate mondială (Panteon al Daciei Romane,  Miracolul arheologic al Daciei Romane – referitor la tăbliţele cerate – Eldorado arheologic), a cărui distrugere nu poate fi justificată de nicio formă de exploatare economică.

6. Prin distrugerea vestigiilor unice istorice, arheologice şi culturale  de la Roşia Montană (galeriile daco-romane, siturile arheologice,  cimitire, edificii de cult etc.) sunt afectate iremediabil numeroase dovezi ale etnogenezei şi continuităţii poporului român, constituente ale civilizaţiei europene.

7. Din zona arheologică de la Roşia Montană a fost cercetată arheologic în mod ştiinţific doar o infimă parte. Anularea imediată a tuturor avizelor de descărcare de sarcină arheologică, inclusiv a celui din 14.07.2011-Cârnic, se impune deoarece contravin legislaţiei în vigoare.

8. Autorităţile publice chemate să apere patrimoniul istoric, arheologic şi cultural de la Roşia Montană trebuie să îşi facă datoria şi să acţioneze conform intereselor naţionale.

9. Riscurile induse peisajului şi mediului de proiectul RMGC sunt multiple, severe şi de lungă durată, iar gestiunea efectelor acestora rămâne după încheierea exploatării, în seama exclusivă a statului român. Iazul de decantare din Valea Cornei va fi o veritabilă bombă ecologică cu potenţial de explozie întârziată.

10. Proiectul contravine majorităţii absolute a principiilor dezvoltării teritoriale ale Uniunii Europene: dezvoltarea durabilă, coeziunea teritorială, principiul ecologic, principiul dezvoltării economico-sociale echilibrate, principiul avantajului comparativ.

11. Proiectul este deficitar conceput în ceea ce priveşte peisajul şi mediul aferent. El vizează obţinerea de avantaje maxime şi rapide pentru promotor, prin extorcarea unei resurse economice şi strategice de primă importanţă, în vreme ce statului român îi revine o infimă parte din câştigurile preconizate. În schimb, toate consecinţele nefaste de după închiderea exploatării miniere (gestiunea unui imens depozit de metale grele şi cianuri secole la rând, distrugerea unui patrimoniu ştiinţific şi cultural inegalabil) urmând să fie suportate numai de cetăţenii statului român.

12. Derularea proiectului va avea efecte psihologice incalculabile asupra populaţiei zonei, care va migra în masă din vecinătatea  unui lac cu cianuri şi metale grele ce pot polua pânza freatică şi pot fi antrenate de agenţii atmosferici pe suprafeţe mult mai extinse decât cele ale exploatării propriu-zise. În acest context orice afirmare a turismului în zonă, aşa cum susţin promotorii proiectului, devine iluzorie.

13. Reconsiderarea modului de valorificare a zăcământului în folosul statului român şi în respectul dreptului la proprietate, în condiţii de prezervare a valorilor peisagistice, istorice, arheologice şi culturale, este obligatorie.

14. Valorificarea turistică inspirată a peisajului şi vestigiilor istorice şi arheologice de la Roşia Montană poate aduce localităţii, zonei şi poporului român, pe o durată nedeterminată, beneficii mult mai mari decât exploatarea zăcământului aurifer într-o perioadă de timp limitată, cu costuri materiale şi spirituale infinit mai mici.

15. Proiectul actual trebuie oprit şi înlocuit cu o strategie de dezvoltare economică durabilă a localităţii în respectul valorilor şi potenţialului său cultural şi natural în care turismul, agricultura, valorificarea fondului forestier şi alte activităţi tradiţionale să coabiteze eficient cu mineritul. În acest context, elaborarea unui nou PATZ de către o instituţie avizată şi echidistantă, este stringentă.

16. Participanţii la conferinţă susţin, cu argumente ştiinţifice de necontestat, necesitatea continuării demersurilor pentru înscrierea Roşiei Montane în lista Patrimoniului Mondial UNESCO.

Participanţii la Conferinţa ROŞIA MONTANA ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ solicită autorităţilor statului român să ia notă de opiniile ştiinţifice autorizate ale specialiştilor români şi străini şi să oprească proiectul actual, deja menţionat, extrem de defavorabil intereselor propriului popor. El trebuie substituit cu un plan de amenajare şi o strategie de dezvoltare durabilă a zonei, în condiţii de prezervare a patrimoniului său material şi spiritual de valoare mondială.

Participanţii îi mandatează pe cei de mai jos să facă cunoscută această Rezoluţie.

Andrei Marga, rector Universitatea Babeș-Bolyai,

Ionel Haiduc, președinte Academia Română,

Sergiu Nistor, președinte ICOMOS România

***

Bonus: Imagini de sâmbătă, din Piața Unirii din Cluj: ”Îmbrățișări pentru Roșia Montană”. Foto: Cluj.info.

***

În aceste zile, Clujul are o dilemă: care să fie denumirea noii arene sportive a orașului. ”Cluj Arena” e o etapă intermediară. Ceva de genul ”n-am găsit altceva mai bun” (sau, cum s-ar fi exprimat niște îndrăgiți actori, ”n-am găsit altă rimă”). Opțiunile sunt destul de antagonice. Președintele Consiliului Județean, Alin Tișe, și-ar dori asocierea numelui stadionului cu o firmă importantă (mai mult sau mai puțin reprezentativă pentru Cluj), dar care să constituie, anual, o sursă de venit. Banca Transilvania a fost oferită deja ca exemplu (fără a exista însă vreo opțiune în acest sens din partea respectivei instituții bancare).

Suporterii Universității l-au botezat însă Stadionul ”Dr. Mircea Luca”. Și, pe site-ul lor (ucluj.ro) folosesc deja această denumire. Pentru cei care nu sunt clujeni, istoria (pe repede înainte) a acestui jucător. Doctorul Mircea Luca a fost căpitanul Universităţii Cluj în cea mai încercată perioadă din istoria clubului, cea a exilului de la Sibiu. În ciuda ofertelor primite în acei ani, a ales să joace pentru echipa lui de suflet. Chiar și atunci când, în lipsa resurselor financiare, jucătorii echipei pescuiau în Cibin pentru a avea ce mânca. Timp de 25 de ani (între 1932 și 1957), Mircea Luca (care a evoluat pe postul de fundaș central) a jucat doar pentru ”U”. Timp de 16 ani, începând din 1941 și până la finalul carierei, a fost și căpitanul echipei. Și, mai ales, a fost căpitanul Universității în legendarul meci din 1947 când, la întoarcea din bejenia de la Sibiu, ”U” a înfruntat pe Vasas (Ferar în română, echipă care, în perioada ocupației se bătuse pentru titlul de campioană a Ungariei). Vedetele de la Vasas veneau după ce spulberaseră Dermata la o diferență de 15 goluri, iar pe Haggibor la 16 goluri, și aveau în față o echipă încropită din studenți și foști studenți reveniți de pe la Sibiu și Mediaș. Miza, la nivel simbolic, era uriașă: în joc nu era doar titlul de campioană a Clujului, ci și dreptul de reprezenta orașul în prima divizie a țării (campionatul național fiind în reorganizare după război).

Ce a urmat, e deja istorie. Rememorată de istoricul Gheorghe Bodea (care pe atunci avea 10 ani și se afla în tribună): “Începe meciul. Vasas atacă furibund, dar noi rezistăm, dar nu printr-un joc extraordinar, ci prin hotărârea nestrămutată a lui Luca de a nu trece nimeni de el. Înalt, frumos, subţire, cu părul blond, răvăşit, parcă acum îl văd…. La un duel aerian i s-a spart arcada, moment în care Coracu, student la “Medicină” în anul IV, cel mai avansat dintre toţi, îl pansează. Atunci nu erau schimbări. Ei, această imagine a fost imortalizată pe veci de cei prezenţi în tribună.” (clujeanul.ro, 2008)

Cum s-a văzut meciul din teren (Mircea Luca, în 2007, pentru gsp.ro): “Era în joc Cupa orașului Cluj. Cei de la Vasas, Ferar în traducere din maghiară, m-au întrebat unde sunt jucătorii. I-am adunat cu greu, de pe la Sibiu și Mediaș. În ziua meciului, tremuram, chiar îmi părea rău că am acceptat partida. Vasas bătuse Dermata la 15 goluri și Haggibor-ul la 16! Era o echipă incredibilă (…) Am stabilit tactica: presing pe tot terenul, să nu-i lăsăm să respire, și pase scurte, precise. Știam că acestea vor fi moartea Ferarului. Și Tony Dascălu a marcat pentru 1-0! Atunci am simțit că se poate. Genunchii nu ne mai tremurau, iar Vasas nu mai părea atât de cumplită”. În cele din urmă, s-a încheiat 4-0 pentru ”U”. A fost începutul legendei pe care și acum o cântă suporterii în tribune.

Și după încheierea carierei de fotbalist, Mircea Luca a rămas alături de ”U”, fiind antrenor și chiar președinte în alte perioade grele ale clubului. S-a stins din viață în 2008, la începutul unei noi perioade de bejenie pentru echipă, în care, părăsindu-și arena care stătea să se prăbușească, a ajuns să joace pe Clujana, la Alba Iulia, Bistrița și Mediaș. Nu a mai prins noua întoarcere acasă a ”șepcilor roșii”.

***

Acum, Consiliul Județean Cluj trebuie să aleagă între propunerea susținută de fanii Universității și un eventual sponsor care ar dori să-și lege numele de noua arenă sportivă a orașului. Cum spuneam, numele Băncii Transilvania a fost avansat doar la nivel de idee (fiind identificat ca un posibil brand financiar al Clujului, dar fără a exista vreo manifestare expresă în acest sens a oficialilor băncii). La fel de bine s-ar fi putut vorbi despre Ursus ori Napolact, la o adică. Dar, îmi minte îmi vin și alte exemple. Banca ”Dacia Felix” (care a și finanțat pe ”U” la începutul anilor 90). Ori, de ce nu, Nokia. Cazurile din urmă le-am adus în discuție pentru a înțelege efemeritatea unor asemenea opțiuni. Cât și pentru cât timp asemenea brand-uri sunt ”reprezentative”. Dincolo de eventuale beneficii materiale de moment. Și, pentru a înțelege de ce asumarea unui nume de legendă, implicit oferirea unor valori reale mentalului colectiv al unei comunități e mai importantă decât contul din bancă. Mai mult decât de bani, România are nevoie de repere morale. Iar Clujul are acum ocazia de a oferi un exemplu în acest sens. Ori poate rata o asemenea șansă.

***

Și un ultim argument în favoarea denumirii de Stadionul (arena, dacă doriți) ”Dr. Mircea Luca”. Până și un om de afaceri ca Arpad Paszkany (de capul lui ori la sugestia consilierilor lui) a înțeles că valoarea simbolică e mai importantă decât reclama pe care o poate oferi asocierea numelui unui complex sportiv cu un brand economic. De aceea stadionul lui CFR nu a fost denumit ”Polus Center” ori ”Opel Ecomax”, ci ”Dr. Constantin Rădulescu”.

Presa (de la ei) nu te ajută prea mult să înțelegi ce se întâmplă în stradă. Cine sunt și ce vor acei tineri în mod real. Pentru că ceea ce ocupă spațiul mediatic sunt imaginile cu arestările, abuzurile și violențele forțelor de ordine. Iar din scurtele inserturi cu protestatari e greu să pui vreo concluzie. De altfel, până când de la câteva sute de protestatari nu s-a ajuns la câteva mii și până când nu s-a trecut la arestări și violențe nici măcar pentru mass-media americană protestele n-au reprezentat cine știe ce subiect de interes. Aceleași arestări în masă (700 de persoane) au făcut ca ”știrea” să traverseze Oceanul și să ajungă și în România. După două săptămâni de proteste.

Presa autohtonă (pentru că la ea vreau să mă refer în acest articol – după cum spuneam, asupra fondului protestelor de pe Wall Street e aproape imposibil să te pronunți) se înscrie în același tipar. Dă dovadă de aceeași inapetență în identificarea și alegerea subiectelor ”de presă”. Îmi amintesc replica unui coleg din presa locală pe care l-am invitat la unul din protestele din Cluj din seria celor legate de Roșia Montană. ”O să trimit o echipă, dar dacă nu sunt câteva sute de persoane nu cred că o să intre”, mi-a spus. Am rămas stupefiat. De când valoarea unei idei e dată de numărul celor care o susțin? Și, mai ales, cum ar putea acea idee să atragă atenția, să intre într-o dezbatere publică și să adune sute ori mii de susținători (implicit să-și câștige și statutul de ”subiect de presă”) dacă nu este mediatizată?

Iar întrebările continuă. Dacă acea idee pusă în dezbatere în piața publică (printr-un protest, printr-o manifestare artistică, printr-un marș tăcut) ajunge de notorietate, adună sute și mii de adepți, în ciuda blocajului presei, utilizând doar comunicarea directă (de la om la om) și/sau canale de comunicare paralelă (social media), ei bine, în aceste condiții care mai e rolul și utilitatea mass-media tradiționale?

Am citit zeci de analize și comentarii legate de decăderea presei. S-au invocat interesele patronale (de natură politică și/sau economice). S-a vorbit despre criză. Despre mijloacele de informare alternativă (în special cele din online). Acestea sunt, însă, mai degrabă probleme tehnice. Câteva dintre analizele și comentariile pe această temă au atins și problema ruperii jurnaliștilor de agenda publică. Iar prin agendă publică înțeleg acele probleme care, în mod real, îi interesează pe cititori ori telespectatori. Desigur, e greu de sortat și previzionat interesele unei societăți. Ține de inspirația, educația și experiența fiecărui jurnalist în parte. Și, în special, a acelor jurnaliști care, într-o redacție, au decizii legate de conținut (directori editoriali, redactori șefi, redactori șefi adjuncți, editori, șefi de departamente etc.). Însă, mai mult ca sigur, estimarea potențialului informativ al unei idei care merită pusă în dezbatere, a potențialului ca o informație să fie ”știre” nu se poate face pornind de la criteriul numărului. Acest criteriu al ”numărului” a devenit o obsesie. De multe ori falsă: 50 de oameni care susțin voluntar o idee sunt mai importanți decât 10.000 de protestatari scoși în stradă pe bază de convocator.

Desigur, numărul nu poate fi ignorat. Mai exact, când e vorba de numere mari (mii, zeci de mii de oameni), nu MAI poate fi ignorat. Dar acei oameni nu vor uita că până când nu au fost mii ori zeci de mii sau, mai grav, până când nu s-a ajuns la violențe, au fost ignorați de mass-media. Cu riscurile de rigoare pentru mass-media și jurnaliști. În special cele legate de credibilitate.

O să închei cu un exemplu de la sfârșitul săptămânii trecute. Câteva zeci de persoane de diferite etnii, împreună cu trei purceluși, au participat la o acțiune în București, intitulată ”Porcii sunt porci, indiferent de etnie sau culoare”. Oamenii doreau să atragă astfel atenția asupra unei afirmații făcute de președintele României, Traian Băsescu, în contextul eșecului diplomației române legat de aderarea la Spațiul Schengen.  ”Nu poți să îi spui finlandezului, țiganii nu au fost la Helsinki și nu au cerșit, ce poate să facă diplomația când Guvernul constată că țiganii cerșesc agresiv, au început să fure prin autobuze, ce poate să facă diplomația pentru că acolo e reacția opiniei publice”, a afirmat Traian Băsescu într-o emisiune televizată.

”Să cerșim (agresiv) decență și respect în discursurile publice!”, a fost ideea inițiatorilor acțiunii. Am urmărit reacția mass-media la această acțiune. Au fost două știri, difuzate de Antena 3 și Realitatea TV. Și câteva preluări pe online. Atât. Iar cele două știri au fost date mai mult de dragul de a mai avea un subiect în care cineva ”i-o trage lui Băsescu”. N-am citit însă nicio dezvoltare a fondului problemei. O analiză reală care să arate câți dintre români sunt convinși că ”țiganii sunt de vină că n-am aderat la Schengen”. O investigație în mentalul colectiv al românilor. Mi-e teamă că nu sunt deloc puțini cei care cred că reticențele unor state europene față de România sunt create de ”țigani”. Și care nu au fost sau nu sunt deloc deranjați de afirmațiile președintelui (inclusiv din rândurile celor care văd în Traian Băsescu ”sursa tuturor relelor”). Care le-au preluat și acceptat fără nicio analiză proprie. Ei bine, această mentalitate colectivă reprezintă o problemă reală. Mult mai mare decât cea a ”țiganilor”. Oare chiar e nevoie să iasă mii de oameni în stradă, de arestări și violențe, pentru a conștientiza problema și pentru ca mass media să provoace o dezbatere pe această temă?

Tot pentru Oradecluj.ro, primarul de Cluj-Napoca, Sorin Apostu: ”Suntem deschişi pentru a încuraja venirea de noi investitori, români sau străini la Cluj-Napoca şi facem toate eforturile instituţionale pe care o adminsitraţie publică locală are datoria de a le întreprinde va putea fi evidenţiat în următoarea perioadă, când, clauzele de confidenţialitate care astăzi mă împiedică să dau detalii, vor permite să anunţăm venirea la Cluj-Napoca a unor giganţi industriali si din domemiul tehnologiei informaţiei”.

Dincolo de politica de căutare de mână de lucru mai ieftină chiar și decât în România, nu-mi pot reține niște întrebări: Dacă Autostrada Transilvania ar fi fost gata, ar mai fi plecat Nokia? Ori, măcar, ar mai fi invocat motivul distanței prea mari față de furnizori? Sau n-ar fi venit și furnizorii la Cluj (cum era proiectul inițial) dacă autostrada era finalizată? Mai mult, în demersurile de a aduce alți investitori la Jucu, cu cât ar fi crescut șansele dacă autostrada era gata?

Un posibil răspuns la aceste întrebări a venit, încă din 2008, din partea reprezentanților Mercedes. La acea dată, atât în presa autohtonă, cât și în presa europeană de business, s-a discutat de o posibilă investiție a nemților într-o fabrică la Cluj. În cele din urmă, Mercedes și-a deschis fabrica în Ungaria. Reprezentanții producătorului de automobile au fost foarte tranșanți când și-au motivat atunci alegerea: ”În România am văzut autostrada doar pe hârtie”.

***

Mai multe despre închiderea fabricii Nokia de la Cluj pe Oradecluj.ro.

Conform oamenilor de știință de la CSIRO și al reprezentanților Minotaur, noua tehnologie ar urma să revoluționeze mineritul aurului. Conform acestora, costurile de producție ar fi mult mai mici, extracția s-ar efectua in situ (în stâncă, fără decopertări care ar duce la distrugerea mediului, și fără utilizarea de substanțe toxice, precum cianura).

Tehnologia actuală presupune leșierea minereului cu cianuri, procedeu în urma căruia rezultă cantități uriașe de steril (deșeuri care conțin atât cianuri, cât și alte metale grele, care riscă să ajungă în pânza freatică), precum și iazuri de decantare (de asemenea, pline de substanțe toxice).  Mai mult, minele în carieră deschisă duc la distrugeri ireversibile ale mediului și, cum e cazul Roșiei Montane, a patrimoniului cultural de la suprafață.

Tehnologia propusă de CSIRO are la bază injectarea unei soluții (denumită ”lixiviant”) în roca gazdă, care ar dizolva aurul în stâncă. Aurul dizolvat în soluție ar urma să ”călătorească” prin stâncă către puțuri special amenajate, de unde ar urma să fie recuperat. Chiar dacă, aparent, tehnologia celor de la CSIRO pare să țină de domeniul SF, atât cercetătorii, cât și reprezentanții companiei Minotaur se arată extrem de optimiști.

”Rezultatele de succes din studiile legate de lixiviant sunt de așteptat să demonstreze că și costurile de exploatare și investițiile de capital sunt substanțial mai mici, iar calendarul punerii în aplicare mult mai scurt, decât pentru extragerea și procesarea convențională a aurului de până acum”, a declarat Andrew Woskett, de la Minotaur.

Testarea in situ a acestei tehnologii au urma să dureze 15 luni, cercetătorii și finanțatorii proiectului (Minotaur) sperând că la sfârșitul anului 2012 tehnologia va fi omologată și va fi aplicată apoi pe scară largă.

Mai multe informații despre această tehnologie puteți citi aici:

Reiau din articolul din primăvară. ”Realitatea contemporană este una cât se poate de tristă. O statistică citată de ziarul german ”Handelsblatt” arată că, după 11 septembrie 2001, au avut loc 16.000 de atentate cu bombă soldate cu 110.000 de morți. Sunt cifrele seci și cinice care vorbesc despre dimensiunea reală a pericolului terorist. Toți acești demenți, care se luptă cu femeile și copiii care le ies în cale nu au avut, deocamdată, acces la bombe nucleare și la rachete. Mâine ori, poate, poimâine, vor avea. Cei 110.000 de morți victime ale atentatelor teroriste arată că amenințarea e reală, nu un dușman imaginar creat de propagandă.  În fața unei asemenea amenințări nu te poți apăra cu praștia. Și nici măcar cu MIG-urile specializate în prășit.

Prin amplasarea scutului american, România nu-și crește gradul de expunere. Expunerea a venit la pachet cu avantajele aderării la NATO și la UE (când am devenit frontieră și avanpost al UE, cu toate consecințele și riscurile care decurg din asta). De crescut crește însă capacitatea de apărare. Iar acest lucru trebuie să le fie explicat românilor.”

(În paranteză și strict anecdotic, recitind articolul din luna mai, îmi dau seama că aș putea să-i cer drepturi de autor domnului președinte pentru metafora cu praștia ). Traian Băsescu a detaliat aseară și care ar putea fi posibilele ținte ale unor atacuri teroriste. S-a referit expres la Centrala Nucleară de la Cernavodă. La Oltchim. La rafinării și alte intreprinderi chimice. Și pe bună dreptate. Efectele devastatoare ale distrugerii unor asemenea ținte s-ar putea extinde la nivel regional, național și chiar internațional. Din enumerarea domnului președinte (fie că a fost vorba de o scăpare, fie că a făcut-o intenționat) au lipsit însă niște obiective, de asemenea, cu mare potențial de a deveni ținte: marile baraje – hidrografice și/sau industriale. Unul dintre acestea ar urma să fie construit, cu sprijinul mediatic (și nu doar mediatic) al domnului Traian Băsescu, chiar la Roșia Montană.

Ar fi absurd să susții o stoparea unei (teoretice) dezvoltări economice (doar) pe motiv că ar putea deveni o eventuală țintă a unor atacuri teroriste (asta ar echivala cu o victorie a terorismului). Însă existența unui asemenea risc trebuie recunoscută la modul onest, la fel cum domnul președinte a recunoscut-o în cazul Centralei de la Cernavodă, a Oltchimului ori al altor obiective industriale. Barajul de pe Valea Cornei (sat din comuna Roșia Montană) se află chiar deasupra Abrudului. La doar câțiva kilometri în aval se află Câmpeniul. Mai jos, Baia de Arieș. Fără a lua în calcul efectul cianurilor ori al rezidurilor contaminate, o zonă cu o populație de peste 20.000 de locuitori ar fi direct expusă (a se citi ”ștearsă de pe suprafața pământului”) de un eventual dezastru (natural sau provocat) la baraj.

(Tot în paranteză: cât de ”mic” este riscul unui dezastru natural stă dovadă chiar primul loc ales de RMGC pentru a construi o nouă localitate pentru cei strămutați din Roșia Montană: Piatra Albă. La puțin timp după ce compania a construit un drum de acces către teoretica localitate, dealul a luat-o din loc în urma unei alunecări de teren. Dealul pe care ar fi trebuit să fie construită localitatea Piatra Albă e peste vreo două dealuri de cel care ar trebui să susțină barajul de pe Valea Cornii. Cât sunt de sigure, din punct de vedere geologic și tectonic, dealurile și munții care ar urma să suțină barajul de pe Valea Cornii aștept însă răspunsul promis al unor geologi care au efectuat studii în zonă).

Pentru a încheia însă cu scutul antirachetă: președintele Traian Băsescu are suficiente argumente să afirme, cum a afirmat aseară la TVR, că reprezintă un succes al mandatului său. Un obiectiv îndeplinit. Expunerea României exista și înainte de scutul anti-rachetă. Creșterea capacității de apărare nu poate duce, decât într-o logică aberantă, la o creștere a expunerii.

***

Rămân însă la afirmațiile făcute de Traian Băsescu în aceeași emisiune de la TVR, pe final, legate de Roșia Montană. Nu voi mai insista asupra manipulării cu așa-zisele ”mii de locuri de muncă” ori cu poluarea deja existentă în zonă (am făcut-o deja aici și aici). Aseară, președintele s-a referit însă și la oportunitatea/necesitatea unui referendum legat de proiectul Roșia Montană. A spus că ar fi de acord cu un asemenea referendum, dar că acesta ar trebui să fie unul local. ”Ce-mi pasă mie, de la București, de proiectul de Roșia Montană?”, a întrebat, retoric, Traian Băsescu. Ca președinte al României, eu zic că ar trebui să-i pese. Dar trec peste acest amănunt, admițând că Traian Băsescu s-a pus în situația cetățeanului de rând când a formulat întrebarea. Dar și ca cetățean obișnuit ar trebui să-i pese. Pentru că patrimoniul cultural de la Roșia Montană este unul național. O spune chiar legea. Și nu cred că londonezilor le-ar fi indiferent dacă Stonehenge – iaca niște blocuri de piatră în mijlocul unei câmpii – ar trebui să dispară pentru a face loc unei exploatări a aurului. Încerc să mi-l imaginez pe premierul Regatului Unit, David Cameron, și reacția compatrioților săi, întrebându-se: ”Ce-mi pasă mie, de la Londra, de Stonehenge?”.

Și dincolo de acest argument, mai există unul. Pe care tot Traian Băsescu l-a adus în discuție aseară (dar nu ar fi pentru prima dată când se contrazice în propriile afirmații – aseară însă a reușit performanța să se contrazică la doar câteva minute distanță). ”Nu este vorba doar de mineritul de la Roșia Montană. Este vorba de cel puțin încă două exploatări de aur, de cele de cupru și de uraniu”, a afirmat președintele. Luând în calcul doar licențele de explorare și exploatare ale aurului care figurează pe site-ul ANRM, e vorba de o zonă care cuprinde județele Alba, Arad, Bihor, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara și Maramureș. La care se adaugă cele din zona de impact: rețeaua hidrografică expusă riscului acoperă, practic, întreg Banatul și Transilvania. Așadar, din punctul de vedere al zonei vizate și de impact, un eventual referendum ar trebui să fie cel puțin regional. Dar, pentru a-l parafraza pe domnul președinte: ”Ce-i pasă, de la București?”.

”Cred că România trebuie să-și mărească rezerva de aur pentru viitor. Cum să fie renegociat contractul, nu mă pricep”.

”Statul român are o redevență de 4% care vine automat, ceea ce înseamnă la 300 de tone că 12 de tone vin gratis în rezerva BNR. Probabil o renegociere ne-ar aduce ceva mai mult”.

”Incertitudinea viitorului obligă orice stat care își poate consolida rezervele și cred că din exploatare ar trebui să ridicăm rezerva la cel puțin 200 tone aur în următorii ani, pentru că vedeți cât sunt de volatile monedele”.

”Ar trebui să dăm drumul la exploatare pentru că am crește rezervele de aur și pe de altă parte creăm locuri de muncă”.

Pentru început, două opinii exprimate de reprezentanții BNR:

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, răspunzând întrebării unor parlamentari, dacă BNR ar cumpăra aur de la Roșia Montană (13.06.2003):

”BNR nu intenționează să-și crească rezerva de aur. Implicarea BNR în proiectul Roșia Montană nu este necesară, având în vedere că banca centrală nu își sporește rezervele de aur”.

Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR (28 aprilie 2011):

“Costurile exploatării sunt foarte mari şi nu ştiu cât ar putea să vândă statul aurul pe piaţa internaţională”.

Câteva remarci:

-          Traian Băsescu recunoaște singur că ”nu se pricepe” cum poate fi renegociat contractul cu RMGC, dar continuă să vorbească despre renegociere;

-          Pentru a ajunge de la 104 tone aur (cât are la ora actuală rezerva BNR) la 200 de tone, cât consideră Traian Băsescu că ar trebui să ajungă rezerva de aur a BNR, nu sunt suficiente cele 12 tone care ar rezulta din redevență, ceea ce înseamnă că diferența ar trebui cumpărată; de la cine? Evident de la RMGC. Practic, România și-ar cumpăra propriul aur (!), 20% (cât deține, teoretic, statul român din RMGC) din prețul acestuia urmând să i se întoarcă, în timp ce 80% ar ajunge în buzunarele miliardarilor acționari principali la RMGC;

-          Prin promisiunea de cumpărare a aurului de la RMGC (pentru a ajunge la cele 200 de tone), statul român devine, implicit, finanțator virtual al proiectului; condiții în care ”afacerea Roșia Montană” sună cam așa:

- statul român pune la dispoziție resursele (zăcământul);

- statul român își distruge patrimoniul natural și cultural calificat ca fiind de valoare univerală (aprecierile aparțin experților naționali și internaționali);

- statul român își asumă costurile sociale pe termen mediu și lung care rezultă din închiderea (după cel mult 20 de ani) a unei zone mono-industriale (a se vedea în acest sens costurile sociale în alte zone ale României care au fost mono-industriale);

- statul român își asumă riscurile pe termen mediu și lung legate de asigurarea și conservarea haldelor de steril și a lacului de cianuri care rezultă de pe urma proiectului (garanțiile promise de RMGC referindu-se exclusiv la suma legată de reecologizarea zonei, nu la plata unor polițe de asigurare împotriva unor eventuale accidente produse de haldele de steril și/sau lacul cu cianuri – a se vedea în acest sens cazul Yellowknife, din Canada, amintit de mai multe ori în dezbaterea legată de Roșia Montană, unde guvernul cheltuie anula 1,2 miliarde de dolari candieni pentru conservarea deșeurilor rezultate în urma unei exploatări cu cianuri);

- statul român asigură finanțarea proiectului (prin promisiunea de cumpărare a aurului);

- cu toate acestea, statul român ar câștiga undeva între 20-25% (cele mai optimiste previziuni) din această afacere (iar Traian Băsescu, susținător înfocat al proiectului recunoaște că ”nu se pricepe” cum să negocieze mai mult!).

Dacă asta nu e hoție, atunci definiția termenului ”hoție” din DEX trebuie schimbată.

Băsescu vs. Băsescu. Avem un președinte cu personalitate multiplă?

Motiv pentru a-i readuce aminte domnului președinte despre mesajul public transmis cu prilejul lansării Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Patrimoniul Construit, Siteurile Istorice și Naturale din România, prezentat pe 21 septembrie 2009.

Mai jos puteți citi câteva fragmente (mesajul integral aici) din discursul lui Traian Băsescu și un fragment din raport. Concluziile vă aparțin:

”Patrimoniul naţional înseamnă moştenire istorică, memorie, identitate. Protejarea şi conservarea sa constituie o prioritate naţională şi trebuie să facă obiectul unei politici naţionale coerente şi susţinute. Această politică nu este o politică de moment, a unui ministru sau a unui partid! Protejarea şi conservarea patrimoniului reprezintă o datorie a unui stat demn, conştient de istoria sa şi de responsabilitatea pe care o are faţă de viitorul cetăţenilor săi.

(…)

Aş dori, la rândul meu, să subliniez faptul că Raportul propune întâi de toate o concepţie unitară. Viziunea care fundamentează reforma de care are nevoie sistemul actual de protecţie şi de conservare a patrimoniului naţional porneşte, potrivit Comisiei, de la un principiu care merită reţinut din perspectiva unei reforme constituţionale: este vorba despre „definirea patrimoniului cultural şi natural ca prioritate naţională şi ridicarea acestei priorităţi la rang de principiu constituţional”. Această asumare politică ar fi semnul clar din partea statului român al conştientizării datoriei sale faţă de protecţia şi conservarea patrimoniului naţional.

(…)

Trebuie definite priorităţile strategice pe termen mediu şi lung în acest domeniu, care să facă obiectul unei cooperări eficiente interministeriale şi între autorităţile centrale şi locale. Semnalez, la acest punct, două dintre măsurile recomandate: constituirea unui grup de iniţiativă care să propună un program operaţional de restaurare, conservare şi regenerare a patrimoniului în perioada 2013-2020 şi realizarea unor strategii regionale de salvare şi punere în valoare a patrimoniului natural şi construit. Prin urmare, susţin, în acord cu Comisia, necesitatea asigurării coerenţei instituţionale, legislative şi financiare, prin care patrimoniul construit şi natural să fie abordat ca factor prioritar de dezvoltare durabilă.

(…)

Al doilea aspect priveşte responsabilitatea autorităţilor locale. Încă de la lansarea setului de măsuri urgente, am subliniat eroarea administraţiilor locale care văd în patrimoniu un obstacol în calea dezvoltării şi nu îl abordează ca un factor de identitate şi un potenţial de dezvoltare pentru comunitate. De multe ori, neglijenţa la nivel local, incompetenţa şi încălcarea legii au dus la degradarea ireversibilă a patrimoniului. Este limpede că nu doar marile monumente naţionale reprezintă patrimoniul, deşi ele sunt repere pentru toţi. Patrimoniul este constituit din tot ceea ce dă specific şi conferă oraşelor şi satelor noastre amprenta memoriei. Este timpul să învăţăm să-l punem în valoare!

Un al aspect, legat de cel anterior, constă în protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului construit rural, expresie a creativităţii străvechi de pe teritoriul României. Acesta reprezintă o parte a patrimoniului naţional adeseori uitată sau minimalizată, dar care cuprinde în realitate valori excepţionale.

(…)

De asemenea, doresc să reiau apelul adresat anul trecut tuturor celor care decid cu privire la patrimoniu, acela de a considera protejarea şi conservarea acestuia ca prioritate şi ca datorie de onoare faţă de identitatea noastră, memoria istorică şi calitatea vieţii. Raportul Comisiei constituie un pas important în identificarea lucidă a problemelor şi conturarea soluţiilor. Voi transmite în mod oficial Guvernului şi Parlamentului acest Raport pentru a constitui baza propunerilor legislative şi, mai ales, a unei platforme de cooperare interinstituţională absolut necesară protecţiei şi conservării patrimoniului naţional.”

***

Ce scrie în raport (raportul integral aici) despre Roșia Montană:

”Starea deplorabilă în care se află astăzi Roşia Montană este urmarea sărăcirii forţate a populaţiei, împiedicarea iniţiativelor localnicilor de a dezvolta activităţi economice private sau agroturism, rezultat al demolărilor sub auspiciile legii sau în dispreţul acesteia, a propagandei mincinoase şi manipulării populaţiei (inclusiv cu inadmisibile accente etnice) în numele unei investiţii economice de interes privat. Distrugerea parţială sau totală a Roşiei Montane ar însemna cea mai gravă amputare a mediului istoric românesc, distrugerea unui peisaj cultural unic, cu valoare mondială.”

*Notă: pentru diagnosticul ”personalității multiple” a se vedea DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders)

***

De ce a demisionat președintele Comisiei Naționale de Arheologie

La sfârșitul săptămânii trecute, alba24.ro, ziarul Ring și monitorulcj.ro au prezentat demisia pe care președintele Comisiei Naționale de Arheologie, Alexandru Suceveanu, i-a prezentat-o, pe 5 august, ministrului Culturii, Kelemen Hunor. Mai jos, puteți citi textul acestei demisii:

”Domnule Ministru,

Prin prezenta vă anunţ demisia mea din funcţia de preşedinte al Comisiei Naţionale de Arheologie (CNA). V-am adresat cu ceva vreme în urmă numeroase critici în legătură cu unele măsuri legislative (OUG 2562, 1²; Mon. Of. 898/31 1² 2010) ale ministerului pe care îl conduceţi şi care nu reprezentau decât adevărate sabotaje la adresa arheologiei româneşti. N-aţi avut buna cuviinţă să-mi răspundeţi, aşa cum ar fi cerut-o dealtfel şi legea.

Astăzi (1 08 2011) sunt în situaţia să constat că aceeaşi atitudine sabotoare continuă, câtă vreme ridicola sumă de bani pe care aţi alocat-o cercetărilor arheologice riscă să nu mai poată fi consumată în timp util. Consider că prin această tergiversare deliberată, ministerul pe care îl conduceţi a devenit un adevărat gropar al arheologiei româneşti, situaţie în care nu doresc să devin un părtaş la această înmormântare şi care îmi justifică decizia mai sus menţionată.

Precizez că hotărârea mea nu are nici o legătură cu pripita cerere a europarlamentarei Renate Weber (formulată în emisiunea de la România Actualităţi din 19 07 2011; acum şi pe blogul personal) de a fi demis din funcţia de preşedinte al CNA. Nici europarlamentara sus-numită (care dă curs, astfel, unor puseuri de comisar sovietic, penalizându-mi delictul de opinie; ar face mai bine să prezinte celor în măsură să judece activitatea reală – jalnică – a instituţiilor menite să împartă dreptatea în România), nici acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române (care nu are căderea să discute fondurile puse la dispoziţie de firma canadiană la Roşia Montană, câtă vreme, pe de o parte, Academia Română nu mai finanţează de zece ani cercetările arheologice de teren, pe de alta, nu are cum compara „generozitatea” firmei canadiene – care a asigurat condiţii de cercetare pe care nici în o sută de ani nu le-ar putea oferi statul român – cu calvarul arheologului român din zilele noastre; o asemenea comparaţie nu îi este permisă decât unuia care ar cunoaşte realitatea, ceea ce nu este cazul acad. I. Haiduc) şi cu atât mai puţin prof. dr. Ioan Piso (a cărui mitomanie a atins cote paroxistice) nu au nici un drept să se pronunţe în legătură cu eficienţa, calitatea şi nevoia continuării cercetărilor arheologice de la Roşia Montană.

Precizez totodată, pentru a curma insinuările trio-ului Haiduc-Weber-Piso, că nu am încasat nici un leu din cercetările de la Roşia Montană, că de cel puţin doi ani activitatea membrilor CNA – inclusiv a mea – nu mai este remunerată şi că în prezent singurul meu venit provine din pensie.”

***

Ce este interesant (simple coincidențe?) în această demisie:

-       Motivul invocat de Alexandru Suceveanu este lipsa unui răspuns din partea ministrului legat de unele măsuri legislative luate cu mai bine de jumătate de an în urmă (publicate în Monitorul Oficial din 31.12.2010);

-       Demisia a fost prezentată la două săptămâni după ce, în ședință secretă, pe 12 iulie 2011, Comisia Națională de Arheologie a aprobat avizul de descărcare de sarcină a Masivului Cârnic din Roșia Montană, aflat pe lista monumentelor istorice de clasă A (cu valoare națională și internațională);

-       Alexandru Suceveanu susține că demisia sa nu are legătură cu cazul Roșia Montană, dar după cum se poate observa, în cea mai mare parte a demisiei se referă la Roșia Montană (!);

-       În textul demisiei scrie că a fost redactată pe data de 1 august 2011, însă a fost depusă pe data de 5 august 2011; exact data în care ministrul Kelemen Hunor, în urma presiunii publice și a poziției semnate de 77 de asociații și ONG-uri în care activează maghiarii din România, a declarat pentru ”Duna TV” că ”nu a semnat și nu va semna declasarea Masivului Cârnic de pe lista monumentelor istorice”;

-       În luna iulie, Alexandru Suceveanu și-a făcut blog personal; singurul articol postat până acum pe blog este textul demisiei (!?);

-       Demisia lui Alexandru Suceveanu a fost prezentată în presă simultan (cu o întârziere, de asemenea, ”simultană” de aproape 3 săptămâni) în trei ziare care publică în mod constant comunicatele RMGC, blocând articolele critice la adresa proiectului.

Și în acest caz, ca și în cazul declarațiilor contradictorii ale lui Traian Băsescu, puteți pune propriile concluzii. Eu îmi permit câteva previziuni. Alexandru Suceveanu va deveni unul dintre specialiștii pe care RMGC îi va invoca în mesajele lor. În acest sens i se va construi (a și început deja) imaginea unui specialist ”care luptă împotriva sistemului” (mesajul nu e nou, și până acum RMGC s-a folosit în propagandă de ideea conform căreia proiectul nu a pornit din cauza politicienilor români – asta chiar dacă, fără sprijinul unor cunoscuți politicieni, proiectul ar fi ajuns demult la coșul de gunoi al istoriei). Una dintre temele favorite pe care o va promova Alexandru Suceveanu va fi cea legată de ”generozitatea RMGC în susținerea arheologiei” (asta chiar dacă nu e vorba de nicio ”generozitate”, finanțarea cercetărilor arheologice fiind o obligație legală a RMGC, care nu presupune însă obligativitatea acordării avizului de descărcare de sarcină). În fine, dacă Kelemen Hunor își va menține decizia de a nu semna ordinul de declasare a Masivului Cârnic de pe lista monumentelor istorice (în lipsa căruia Masivul Cârnic nu poate face obiectul unei exploatări miniere), Alexandru Suceveanu va deveni unul dintre principalii contestatari ai acestuia.

Uite, fac și un pariu (pe o bere rece) legat de împlinirea previziunilor de mai sus. Ține cineva pariul?

Despre cât de defazată e presa autohtonă față de cea mai importantă mișcare civică din România din ultimii zece ani am scris ieri (detalii aici) . Din fericire au existat și excepții (le menționez, chiar cu riscul asumat să-mi fi scăpat unele instituții care au relatat corect despre festival): TVR Cluj, TVR, România Actualități și Radio Cluj (a fost unul din momentele în care serviciile publice de radio și televiziune – mai exact jurnaliștii acestor instituții – chiar și-au făcut munca în conformitate cu scopul pentru care există), Kamikaze, Adevărul, Cotidianul.ro. La care se adaugă câteva site-uri locale și bloguri.

Subordonată zecilor de milioane de euro ”investiți” de RMGC în publicitate, cea mai mare parte a presei autohtone a impus o blocadă împotriva evenimentelui și a mesajelor organizatorilor. Mai mult, a promovat mesajele conflictuale ale aceleiași companii, menite să sperie eventualii doritori de un week-end la munte. Faptul că în ciuda blocadei și a mesajelor agresive, ”FânFest 2011” a reușit să adune resursele umane și financiare pentru a se desfășura este o altă mare victorie a societății civile. Și o dovadă a faptului că a reușit să-și formeze o rețea paralelă și exterioară presei mainstream. Care nu mai poate fi controlată.

***

Fragmentarium:

Mona Nicoară, regizor ”Școala noastră” (ajunsă pentru prima dată la Roșia Montană):

”We had an incredible screening last night at FânFest Roșia Montană. Full house, with folks standing along the walls and sitting on the floor, shaking the walls with their laughter. Wonderful Q&A. This is an audience interested in social change, in using Romania’s human capital and national wealth responsibly, and in making the right choices for future generations. We were tremendously honored to be there.” (alte imagini și comentarii, aici)

***

Oana Moisil, voluntar (ajunsă pentru prima dată la Roșia Montană)

”Am avut fân în pălărie şi în cort, am dansat între brazi, am băut cafea cu lapte de vacă roşiană şi am strâns mâini care cunosc bine zidurile crăpate, munţii tăcuţi şi drumurile odată toate de piatră ale Roşiei Montane. Am fost la FânFest.

(…)

Ce-am câştigat în 3 zile de FânFest? M-am molipsit de motivaţie de la oamenii care au prins rădăcini în campania “Salvaţi Roşia Montană!”, am adăugat încă un motiv pe lista ”De ce nu vreau să emigrez”, am respirat aer curat, m-am încărcat cu energie din muzică de vioară, am strâns în braţe, am un badge de voluntar şi un tricou pe care cu mândrie îl port.
Ce-am pierdut la FânFest? Ziua de cosit şi plăcintele cu mere din Piaţa Tradiţională!”

(textul integral aici)

***

Ce mai spun cei de la RMGC. Dr. Andrei Jurcă, președintele Asociației Pro Roșia Montană (asociație dependentă de RMGC), într-un interviu pentru ”Ziua de Cluj”:

”Nu ne-au invitat la absolut nimic şi nici măcar nu au vorbit cu noi” ”Ce înseamnă turism? Acum, oamenii vin din cauza faimei localităţii. Înainte de a veni RMGC, Roşia Montană era o localitate necunoscută în România. Spuneai cuiva că eşti de aici, nu te găsea pe hartă”.

Încă un interviu din seria minciunilor pe bandă rulantă promovate de susținătorii RMGC. Prezența lui Andrei Jurcă la evenimentele festivalului chiar ar fi fost de dorit. Doar că nu l-a exclus nimeni. S-a auto-exclus, refuzând invitația adresată tuturor cetățenilor români de a participa la ”FânFest 2011”, implicit și roșienilor. Iar cât de ”necunoscută” era Roșia Montană în România și în lume înainte de RMGC stau mărturie (cel puțin) nuvelele lui Agârbiceanu ori filmele ”Nunta de piatră”, în regia lui Mircea Veroiu și Dan Pița (premiat la Cannes și Ciudad de Panama), și ”Flăcări pe comori”, în regia lui Nicolae Mărgineanu.

***

Tot de la RMGC. ”Îi rugăm însă pe toţi cei care vin la Fân Fest să se limiteze la distracţie, să viziteze obiectivele turistice, să  ne cunoască mai bine, dar să se abţină de la comentarii împotriva proiectului minier şi să ne respecte decizia  de a munci şi a ne câştiga cinstit pâinea, la noi acasă”. Așadar, ați reținut: ”să se abțină de la comentarii împotriva proiectului minier”. Își mai amintește cineva sinistrul slogan al anilor 90: ”Noi muncim, nu gândim!”.

***

Și pentru că vorbim de mesajele anilor 90. Cei trecuți de 30-35 de ani, nu cred să fi uitat mesajele promovate împotriva ”golanilor” din Piața Universității în 1990: ”că sunt niște drogați”, ”că sunt alcoolici”, ”că fac sex în grup și se destrăbălează în corturile din piață”. Cu ce iese în față Asociația Studenților din Roșia Montană (o altă asociație înființată și finanțată de RMGC), într-un comunicat de presă? „Cei care vin în localitatea noastră sub pretextul unui festival, nu fac cultură ci lucruri pe care nu şi le permit acasă, sub ochii părinţilor. Rămânem înmărmuriţi în fiecare an în faţa “activităţilor” din zilele în care se organizează aici Fân Festul.”. Vă sună cunoscut?

***

Tot la capitolul mesaje RMGC. ”Cu minerii rezolvăm problema mediului, culturii, socială”. Mă înfioară aceleași amintiri ale anilor 90, când tot cu minerii a fost ”rezolvată” problema Pieței Universității, în care, printre bălțile de sânge, au plantat apoi panseluțe. Banerul ăsta e unul dintre cele mai cinice (și amenințătoare) mesaje ale propagandei RMGC.

***

Cireașa de pe tort. ”Vă invităm la excursii cu mașini de teren în carierele Cârnic și Cetate”. Asta pentru a nu mai exista niciun dubiu despre ce vorbesc cei de la RMGC când afirmă că turismul poate coexista cu mineritul. Safari prin peisajele de după al treilea război atomic, varianta demo. Pentru că RMGC poate mult mai mult decât atât.

***

Și, totuși, nu e demonstrație. Cei pe care îi vedeți în imagine (sursa foto: evenimenteincluj.ro) sunt turiști. Dacă vă închipuiți că participă la vreo demonstrație anti-RMGC ori anti-minerit vă înșelați. Sunt oameni care au participat la unul din numeroasele tururi ghidate prin Roșia Montană și împrejurimi. E unul dintre lucrurile pe care ”nu și le permit să le facă acasă, sub ochii părinților”.

***

În fine, pentru a nu mai exista niciun dubiu, pentru cine și de ce toată această luptă. Și cei din fotografia de mai jos au fost la Roșia Montană, la ”FânFest 2011”. Pentru că Roșia Montană e a lor. Și de ei trebuie să se teamă cel mai mult cei de la RMGC. Pentru ei există oameni în stare să țină munții în loc. Să nu-i lase transformați în lacuri de cianuri și halde de steril.

***

Nu merg până într-acolo încât să apreciez că incompetența presei, lipsa ei de viziune în raport cu agenda socială reală (și nu agenda servită de comunicatorii politici ori sociali oficiali) poate fi pusă la zid pentru vandalismele de săptămâna trecută din Marea Britanie. Însă presa nu poate fi degrevată de orice responsabilitate. Iar cauzele trebuie căutate adânc în sistem, nu doar în situații conjuncturale ori excepționale.

Scot din această discuție publicațiile/instituțiile media cu ideologie asumată, precum și pe cele finanțate pentru a reprezenta interesele unui grup politic și/sau economic. Instituțiile media generaliste (de știri, quality, tabloide etc.) își caută resursele pe piața de publicitate. Pentru a le obține, trebuie să ofere un profil al cititorului/telespectatorului compatibil cu profilul consumatorului căutat de agențiile de publicitate pentru diferiții lor clienți. Mai exact spus, presa trebuie să ofere agențiilor de publicitate un profil de consumator (cu o anumită educație, cu anumite venituri, amator de tehnologie, excursii, mașini, imobiliare etc.). Profil în care, evident, populația din suburbiile Londrei e prea puțin probabil să se încadreze. Mai mult, apariția printre cititorii/telespectatorii unei instituții media a populației sărace nu ar face decât să scadă calitativ profilul de consumator pe care respectiva instituție media îl vinde agențiilor de publicitate.

Astfel, nu e de mirare că un marș pașnic al negrilor din Tottenham nu se regăsește în conținutul editorial. Și că există doar două modalități prin care problematica lor să ajungă vizibilă: 1) să devină consumatori (devenind astfel ”atractivi” pentru agențiile de publicitate și clienții lor, implicit și pentru mass-media, un fel de ”Am deci exist!”) ; 2) violența.

Dispariția agendei reale a unor mari categorii sociale din mass-media este, așadar, rezultatul unui proces lung de relaționare dintre mass-media și agențiile de publicitate, la finalul căruia echilibrul s-a rupt în favoarea publicitarilor. Aceștia dictează temele și agendele mass-media (direct sau chiar indirect) astfel încât profilul cititorilor/telespectatorilor să fie conform cu profilul căutat pentru clienții lor.

***

Mass-media autohtonă a parcurs în viteză acest proces care, în Europa Occidentală și America a avut nevoie de mai bine de jumătate de veac să se impună. Iar cel mai recent exemplu este modul în care presa a relatat despre ”FânFest 2011” – festivalul cultural desfășurat la sfârșitul săptămânii trecute la Roșia Montană. Citiți articolele de la următoarele link-uri, publicate în trei ziare considerate a fi importante și cu pretenții de quality în România: ”Evenimentul zilei”, ”Jurnalul Național” și ”Capital”. O să aveți surpriza să constatați că e vorba de același articol, având același titlu – ”Trei zile de proteste la Roșia Montană împotriva FânFest” -, cu același conținut, asumat ca și conținut editorial (nici măcar ca publicitate) de fiecare instituție media în parte (același articol, cu același titlu, a mai apărut și în alte publicații locale din Alba și Cluj).

Absurdul situației merge mai departe: niciuna dintre publicațiile în discuție nu a publicat vreun articol despre ce s-a întâmplat efectiv la ”FânFest 2011”, întâmplător sau nu, cel mai mare festival din România organizat exclusiv pe bază de voluntariat și finanțat în cea mai mare parte a lui din donații. Timp de trei zile, peste 1.000 de persoane/zi (după estimările Jandarmeriei), peste 1.500 în total (conform estimărilor organizatorilor) au participat la tururile ghidate, la conferințele din Biserica Unitariană, poveștile de la gura focului, la proiecțiile de film (dintre care două au beneficiat de prezența regizorilor Mona Nicoară și Tibor Kocsis), la reprezentația de teatru-lectură a Dramacum, la concertele de jazz, rock ori electro din poiana de lângă Tăul Brazi. La protestele ”minerești” anti-FânFest au participat, conform comunicatului de presă preluat de publicațiile în discuție aproximativ 500 de persoane (cine a fost la fața locului ori cine are răbdare să-i numere în fotografii, poate observa că au fost în jur de 150-200 de persoane, din localitate ori aduse cu autobuzele din satele învecinate).

Raportul numeric nu este, însă, singurul care ar fi justificat abordarea tematicii ”FânFest”, ci, în primul rând, respectul față de proprii cititori și respectul pentru dreptul cetățenilor la o informare corectă și echilibrată. La care se adaugă o problemă de logică elementară: nu poți să relatezi despre protestele împotriva unui eveniment, fără să relatezi și despre eveniment în sine!

Modul în care a fost abordat subiectul ”FânFest 2011” de către o parte importantă a mass-media autohtone (toată stima pentru cele câteva publicații care s-au încadrat la categoria ”excepții”) e ilustrativ pentru subordonarea față de agențiile de publicitate. Care nu se mai rezumă doar la promovarea înșelătoare a clienților proprii (reclame mincinoase – în acest sens există decizii fără echivoc ale Comitetului Etic al Consiliului Român pentru Publicitate – ori  publicarea sub formă de articole editoriale ale unor comunicate de presă), ci și la blocarea articolelor cu posibil conținut critic la adresa acelorași clienți.

Nu-mi doresc (sper) să se ajungă la proteste violente ori dincolo de limita legalității pentru ca opiniile și punctele de vedere ale unor importante categorii sociale și profesionale să fie relatate și în mass-media. Iar în cazul Roșia Montană nu e vorba doar de opiniile unei părți a localnicilor, a activiștilor de mediu și pentru drepturile omului, ci și de profesori universitari, academicieni, cercetători și specialiști de talie națională și internațională.

Însă de se va ajunge cumva până acolo, jurnaliștii de la publicațiile în discuție să nu care cumva să se întrebe ”cine e de vină?”. Mai bine să se uite în oglindă.

***

P.S.: Cât despre ”Corul Aurului” organizat de RMGC mai adaug că am trăit să o văd și pe asta: proteste împotriva unui festival cultural!

***

BONUS: Câteva momente de la ”FânFest 2011” împotriva a ceea ce au protestat simbriașii RMGC. Ce nu doresc ei să se întâmple la Roșia Montană:

Tururi ghidate cu zeci de turiști:

Sala Căminului Cultural arhiplină la proiecțiile speciale cu filmele ”Școala noastră” și ”Noul El Dorado” și la sesiunile de întrebări și răspunsuri cu regizorii Mona Nicoară și Tibor Kocsis:

Biserica Unitariană plină la conferințele ”FânFest 2011”:

Foto: Cluj.info

***

Declarația de la Roșia Montană

Pentru salvarea statului de drept în România

În perioada 12-15 august 2011, în cadrul FânFest 2011, la Roșia Montană au fost organizate o serie de conferințe și dezbateri la care au participat numeroși reprezentanți ai societății civile, arhitecți, arheologi, juriști, artiști și activiști din domeniul mediului, patrimoniului cultural și al drepturilor omului. Conferințele și dezbaterile au avut ca obiect situația localității Roșia Montană, amenințată de distrugere iremediabilă și definitivă de proiectul minier al companiei Roșia Montană Gold Corporation (RMGC).

Analizele, prezentările și dezbaterile au scos în evidență:

1.       faptul că Roșia Montană are o șansă extraordinară de a se dezvolta prin valorificarea patrimoniului cultural, natural și imaterial excepțional pe care îl deține, dezvoltare blocată însă abuziv chiar de către autoritățile publice care ar trebui să o faciliteze;

2.       minciunile și manipularea agresivă ale propagandei RMGC, susținută în mod vinovat de o mare parte a mass-media autohtone;

3.       practici abuzive, realizate în complicitate cu instituții publice și politicieni, care merg de la eludarea procesului legislativ democratic, încălcarea drepturilor omului și statutul de stat de drept pe care România și-l revendică, din păcate doar la nivel declarativ.

1.       Șansa Roșiei Montana

Valoarea excepțională a patrimoniului cultural, natural și imaterial de la Roșia Montană a fost evidențiată în numeroase rânduri în ultimii ani. În acest sens s-au pronunțat specialiști români și internaționali, fie în nume propriu, fie în numele unor instituții cu un prestigiu recunoscut – Academia Română, ICOMOS, Europa Nostra, OAR, UAR, Pro Patrimonio, ARA, Heritage etc. În repetate rânduri, toate aceste instituții și personalități au solicitat autorităților române (și în mod special Ministerului Culturii) începerea demersurilor necesare pentru înscrierea Roșiei Montane pe lista monumentelor de patrimoniu mondial UNESCO. Autoritățile publice au refuzat, în mod discreționar, să răspundă tuturor acestor solicitări.

După cum s-a evidențiat în cadrul întâlnirii de la Roșia Montană, un patrimoniu de o asemenea valoare poate genera o dezvoltare durabilă a unei comunități, cu tot ce înseamnă aceasta: locuri de muncă, venituri consistente pentru membrii comunității, bunăstare și o calitate superioară a vieții. În acest sens există exemple de pe întreg mapamondul, precum și în imediata apropiere a Roșiei Montane. Dezvoltarea din ultimii ani a localității Rimetea (aflată la doar 30 de kilometri de Roșia Montană și a cărei valoare a patrimoniului cultural este doar în parte comparabilă cu cea a Roșiei Montane) este o lecție a cărei ignorare de către autoritățile române este condamnabilă.

2.       Manipularea RMGC

Beneficiind de complicitatea unei mari părți a mass-media autohtone, influențată de sumele de ordinul zecilor de milioane de euro pompate în conturile acestora, RMGC încearcă să controleze opinia publică, fie prin promovarea agresivă a unei publicități mincinoase, fie prin blocarea mesajelor critice la adresa proiectului minier. Atât anterior, cât și în cadrul întâlnirii de la Roșia Montană, au fost prezentate cazuri concrete de cenzură în mass-media, de presiuni editoriale și de cumpărare a unor instituții media și a unor jurnaliști. De asemenea, au fost prezentate deciziile fără echivoc ale Comitetului Etic al Consiliului Român pentru Publicitate care au calificat reclamele RMGC ca fiind mincinoase în privința beneficiilor pe care statul român le-ar obține și al numărului real de locuri de muncă pe care le-ar genera proiectul RMGC.

În ultimele zile, cu câteva excepții, mass-media locale și naționale au ignorat cel mai mare festival cultural din România realizat în exclusivitate pe bază de voluntariat – FânFest 2011. Numeroase instituții media au prezentat însă pe larg reacțiile RMGC la acest eveniment. Practic, instituțiile media în discuție au prezentat reacțiile RMGC la un eveniment despre care cititorii și telespectatorii nu primiseră vreo informație de la aceleași instituții media. Acest lucru reprezintă o desconsiderare gravă a propriilor cititori și telespectatori, dar și o încălcare a dreptului acestora la o informare echilibrată și corectă.

3.       Ilegalități pe bandă rulantă

În această vară, RMGC a obținut un certificat de descărcarea de sarcină arheologică a Masivului Cârnic, într-un mod absolut abuziv, pe baza unui aviz eliberat de Comisia Națională de Arheologie, care încalcă în mod flagrant o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și într-un mod lipsit total de transparență. Precedentul certificat de descărcare de sarcină arheologică (anulat de instanță) avea același obiect și a fost eliberat de aceleași instituții. Acest lucru nu reprezintă doar un atac la adresa patrimoniului cultural național, ci și o încălcare extrem de gravă a principiului autorității de lucru judecat, un principiu fundamental pentru funcționarea a ceea ce se numește și reprezintă statul de drept.

Pentru a curăța drumul în calea proiectului RMGC a fost inițiat un proiect de Lege a Minelor, care, în mod surprinzător a trecut de Senat, urmând ca în această toamnă să intre la vot în Camera Deputaților. Proiectul conține articole a căror aplicare ar anula toate prevederile legale menite să asigure protejarea patrimoniului cultural și național al României, precum și cele privitoare la dreptul universal și constituțional de proprietate. O asemenea lege ar lăsa fără apărare și la discreția marilor companii zeci de mii de români care au ghinionul să locuiască în zonele vizate de astfel de proiecte abuzive. Roșia Montană este doar unul din alte zeci de proiecte miniere care vizează exploatarea bogățiilor subsolului românesc, fără a lua în considerare dezvoltări durabile alternative, încălcând drepturi și libertăți cetățenești inalienabile și provocând distrugeri iremediabile ale patrimoniului natural și cultural al României.

Așa-zis-ul proiect de ”lege a minelor” este, de fapt, un proiect de lege a exproprierii discreționare și un proiect al dispariției patrimoniului natural, cultural și imaterial al României. Adoptarea unei asemenea legi ar face din noțiunile de drepturile omului și stat de drept simple formule propagandistice și demagogice.

Luând în considerarea toate cele arătate mai sus, Campania ”Salvați Roșia Montană!” solicită în mod public tuturor persoanelor și instituțiilor publice sau private cu competențe în domeniu:

1.       Respectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile din cazul Roșia Montană.

2.       Stoparea proiectului de lege a marii exproprieri naționale (așa-zisa Lege a Minelor).

3.       Încetarea (din partea instituțiilor mass-media) a încălcării dreptului cetățenilor la o informare corectă și echilibrată.

4.       Începerea demersurilor necesare pentru ca Roșia Montană să-și valorifice adevărata șansă de dezvoltarea durabilă – patrimoniul cultural, natural și imaterial.

Campania ”Salvați Roșia Montană!”                                                                      15 august 2011

***

Pe www.rosiamontana.net poți afla mai multe amănunte și să te implici direct în salvarea Roșiei Montane. Detalii aici:

Ei bine, noile lui declarații vin după ce, pe 3 august, 77 de asociații maghiare din Transilvania sau în care activează maghiari (din cele mai diferite domenii – ecologie, apărare a drepturilor civile, cultural și, mai ales, organizații ale tinerilor maghiari) au dat publicității o scrisoare comună în care califică drept ”intolerabilă și rușinoasă” atitudinea lui Kelemen Hunor în cazul Roșia Montană. ”Dorim să ne delimităm ferm de poziţia prin care Kelemen Hunor sprijină proiectul minier de la Roşia Montană. Credem că prin poziţia adoptată în acest moment, Kelemen Hunor compromite imaginea întregii comunităţi maghiare din România, şi nu ne reprezintă!” se arată în această declarație comună, disponibilă, începând de ieri (duminică, 7 august) și în limba română pe site-ul greendex.ro.

Mai jos puteți citi un fragment din declarație (textul integral, aici), lista asociațiilor semnatare și un ”bonus” de la Alina Mungiu despre intelectualii care sprijină RMGC (într-un interviu acordat pentru TVR).

***

”Suntem conştienţi de faptul că uriaşa campanie media care a invadat mass media încearcă să îmbunătăţească imaginea proiectului minier, acest lucru fiind necesar pentru menţinerea sprijinului politic acordat în mod deschis sau tacit. Suntem conştienţi de faptul că spoturile publicitare ajung zi de zi la sute de mii de cetăţeni, cu scopul de a înăbuşi opoziţia publicului faţă de acest proiect. Totodată, suntem conştienţi de faptul că un proiect „curat” din toate punctele de vedere, în deplină legalitate, şi care aduce beneficii întregii societăţi nu necesită publicitate în valoare de milioane de dolari.

Noi rămânem vigilenţi şi realişti. În urma celor prezentate mai sus declarăm că proiectul minier de la Roşia Montană nu va putea fi realizat niciodată. Nu va putea fi realizat atât timp cât România, în calitate de stat de drept, va asigura tuturor cetăţenilor drepturile stabilite prin Constituţie, cum ar fi dreptul la un mediu curat şi sănătos, accesul la informaţiile publice, participarea la luarea deciziilor printr-un sistem democratic, dreptul la patrimoniul cultural, dreptul la proprietatea privată şi dreptul la libera întreprindere.

Dorim să subliniem că s-au pronunţat deja împotriva proiectului minier bisericile, Academia Română, peste 1000 oameni de ştiinţă şi cercetători din toate colţurile lumii, ICOMOS (organismul consultativ al UNESCO), nenumărate organizaţii din România şi din străinătate, persoane fizice şi, nu în ultimul rând, statul maghiar, care şi-a declarat de mai multe ori opoziţia faţă de acest proiect din cauza riscului impactului transfrontalier.

Pe lângă toate acestea, subliniem faptul că în anul 2003 Minvest Deva (co-proprietarul RMGC) a început să deruleze activităţi miniere în zona protejată a muntelui Cârnic fără orice fel de avize sau acorduri. Societatea civilă a reuşit să oprească aceste activităţi ilegale şi distrugătoare. În anul 2004, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a emis un certificat de descărcare arheologică pentru Masivul Cârnic, pentru a înlesni derularea proiectului minier al RMGC. Acest certificat a fost declarat nul de către Tribunalul Braşov în anul 2007, conferind astfel statutul de protecţie al Masivului Cârnic, garantând conservarea vestigiilor arheologice şi a galeriilor romane pentru posteritate.

Am constatat cu surprindere faptul că dl. Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi totodată preşedintele Uniunii Democratice a Maghiarilor din România (UDMR), a re-emis certificatul de descărcare arheologică, şi a aprobat planul de conservare al patrimoniului sugerat de RMGC. Acest plan a luat naştere în urma propunerii ministrului, iar finanţarea în valoare de 70 milioane de dolari provine de la RMGC.

Atragem atenţia asupra faptului că certificatul de descărcare arheologică, prin natura sa, este un act technico-juridic, necesar pentru a ridica statutul de protecţie al Masivului Cârnic, şi a face posibil mineritul într-o zonă protejată şi distrugerea valorilor anterior protejate prin lege. Acest fapt este mascat de o afacere dubioasă în valoare de 70 de milioane de dolari între minister şi RMGC. Este de-a dreptul revoltător modul în care Kelemen Hunor încearcă să pună într-o lumină favorabilă desfinţarea unui monument istoric clasat, fluturând milioanele de dolari şi declarând că doar aşa putem salva patrimoniul cultural de la Roşia Montană. Conform înţelegerii, RMGC va achita această sumă în mai multe tranşe, cu condiţia obţinerii în formă finală a tuturor avizelor, autorizaţiilor şi aprobărilor necesare pentru demararea proiectului de minerit. Practic, prin acest gest Kelemen Hunor, în schimbul sumei de 70 milioane dolari, garantează obţinerea tuturor avizelor, autorizaţiilor şi aprobărilor din partea celorlaltor ministere şi autorităţi, angajându-se, totodată, să prevină ca aceste aprobări să fie declarate nule de către instanţele de judecată, aşa cum s-a întâmplat de mai multe ori până acum. De altfel, acordul încheiat nu prevede ca suma sus menţionată să fie investită în protecţia patrimoniului cultural de pe muntele Cârnic, în schimb prevede ca, până în decembrie 2011, RMGC să obţină toate avizele şi autorizaţiile necesare demarării proiectului de minerit.

Considerăm că modul în care Kelemen Hunor încearcă să mascheze şi să prezinte într-o manieră favorabilă distrugerea patrimoniului cultural este revoltător, la fel de revoltător fiind faptul că, în opinia domniei sale, acesta este singurul mod de păstrare al acestuia.

În lumina faptelor enumerate mai sus, gestul ministrului culturii este unul oportunist, care sprijină astfel proiectul minier la cel mai înalt nivel. Acesta este cu atât mai revoltător, cu cât UDMR-ul, în cunoştinţă de cauză s-a exprimat clar împotriva proiectului în cursul anilor precedenţi. În decembrie 2009 Markó Béla, preşedintele UDMR de atunci, a declarat că poziţia UDMR este neschimbată, se opun deschiderii minei de la Roşia Montană. Faptul că preşedintele actual, Kelemen Hunor a declarat că UDMR nu are o poziţie fermă în privinţa proiectului de la Roşia Montană reprezintă o contradicţie scandaloasă.

Prin aceasta declarăm că atitudinea lui Kelemen Hunor, în calitatea sa de preşedinte al UDMR, formaţiune care reprezintă minoritatea maghiară din România, şi în calitate de ministru, este intolerabilă şi ruşinoasă. Dorim să ne delimităm ferm de poziţia prin care Kelemen Hunor sprijină proiectul minier de la Roşia Montană. Credem că prin poziţia adoptată în acest moment, Kelemen Hunor compromite imaginea întregii comunităţi maghiare din România, şi nu ne reprezintă!

Cu respectul cuvenit, îi solicităm d-lui Kelemen Hunor să revoce certificatul de descărcare arheologică al masivului Cârnic pe care l-a semnat, fie din bună credinţă, fie din interese proprii, deoarece această decizie este în contradicţie cu îndatoririle sale de Ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional. În cazul în care acest lucru nu este posibil, îl rugăm să demisioneze din funcţie, pentru a păstra onoarea şi cinstea comunităţii maghiare din România.”

Cele 77 de organizaţii semnatare:

Asociaţia Transilvania Verde – Cluj-Napoca

Fundaţia pentru Parteneriat – Miercurea Ciuc

Federaţia ONG-urilor Maghiare din Transilvania – Cluj-Napoca

Consiliul Tineretului Maghiar din România – Cluj-Napoca

Grupul Milvus – Târgu Mureş

Societatea Carpatină Ardeleană – Satu Mare

Asociația Națională de Tineret Dávid Ferenc – Cluj-Napoca

Uniunea Organizaţiilor de Tineret Maghiare din România – Odorheiu Secuiesc

Uniunea Cercetaşilor Maghiari din România – Sfântu Gheorghe

Focus Eco Center – Târgu Mureş

Asociaţia de Dezvoltare Comunitară Regională – Odorheiu Secuiesc

Asociaţia Ţinutul Secuiesc Verde – Miercurea Ciuc

AGORA – Grup de Lucru pentru Dezvoltare Durabilă – Odorheiu Secuiesc

Societatea de Geografie Cholnoky Jenő – Cluj-Napoca

Asociaţia Tineretului Maghiar din Ardeal – Cluj-Napoca

Asociaţia Studenţilor Istorici Maghiari din Cluj – Cluj-Napoca

Federaţia Organizaţiilor Civile din judeţul Covasna – Sfântu Gheorghe

Asociaţia Studenţilor Maghiari din Târgu Mureş – Târgu Mureş

Uniunea Studenţilor Maghiari Din Bihor (USMB) – Oradea

Forumul Tânăr din Odorhei – Odorheiu Secuiesc

Asociaţia Pictografilor din Ardeal – Cluj-Napoca

Asociaţia Speo-Turistică şi de Protecţia Naturii “Lumea Pierdută” – Baraolt

Fundaţia Amoba – Sfântu Gheorghe

Asociaţia Agricultorilor Maghiari din România Organizaţia Mures (AAMR) – Târgu Mureş

Asociaţia Lumina Verde – Sângeorgiu de Pădure

Organizaţia Regională pentru Sănătatea Mediului – HERO – Cluj-Napoca

Asociaţia Zöld Nap – Târgu Secuiesc

Asociaţia Kodiak – Cluj-Napoca

Asociaţia Tinerilor din Baraolt – Baraolt

Asociația Tinerilor din Covasna – Sfântu Gheorghe

Fundaţia Bibliotecară Heltai Gáspár – Cluj-Napoca

Asociaţia Culturală Hollósy Simon – Sighetu Marmaţiei

Fundaţia Csíki – Csíkszereda

Eco Alpin Club Harghita – Tuşnad

Asociaţia Gondviselés Segélyszervezet – Cluj-Napoca

Transilvania Rescue – Cluj-Napoca

Asociaţia Culturală Orbán Balázs – Odorheiu Secuiesc

Fundaţia Csemete – Cluj-Napoca

Fundaţia Human Reform – Odorheiu Secuiesc

Fundaţia Artera – Odorheiu Secuiesc

Fundaţia Areopagus – Cluj-Napoca

Fundaţia Diaspora – Timişoara

Fundaţia Talentum – Târgu Mureş

Asociaţia Social-Culturală Kazun – Plăieşii de Jos

Asociaţia Culturală Rákóczi – Izvorul Crişului

Asociaţia Culturală Szarkaláb – Cluj-Napoca

Asociaţia Culturală şi Sportivă RIKA – Vârghiş

Asociaţia Reformatorii – Sfântu Gheorghe

Asociaţia Femeilor din Târgu Secuiesc – Târgu Secuiesc

Asociaţia Eco-Trend – Miercurea Ciuc

Asociaţia pentru Protecţia Necuvântătoarelor Amicii Noştri – Turda

Asociaţia Munţii Hăşmas – Gheorgheni

Asociaţia Cercetaşilor din Mureş – Târgu Mureş

Asociaţia Cercetaşilor din Harghita – Csíkszereda

Asociaţia de Tineret Turul – Sfântu Gheorghe

Asociaţia HETI ÚJ SZÓ – Timişoara

Asociaţia Culturală şi de Tineret Regös – Sfântu Gheorghe

Asociaţia Robert Schuman – Cluj-Napoca

Asociaţia Pro Archid – Archid

Asociaţia Yurta – Aita Mare

Asociaţia Cabiria – Sfântu Gheorghe

Corul Mixt Balázs Ferenc – Odorheiu Secuiesc

Fundaţia UNITÁRCOOP – Târgu Mureş

Corul Mixt Bartók Béla – Temesvár

Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania – filiala Sfântu Gheorghe – Sfântu Gheorghe

Asociaţia Táncoska – Zalău

Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate – Odorheiu Secuiesc

Fundaţia Bethlen – Târgu Mureş

Asociaţia Sportivă Turul Ijasz Klub – Cluj-Napoca

Asociaţia Bástya – Vita

Asociaţia Culturală Botorka – Bălan

Asociaţia Art-Era – Cluj-Napoca

Asociaţia Tineretului Lopadea Nouă – Lopadea Nouă

Asociaţia Bodvaj – Băţanii Mici

Uniunea Studenţilor Maghiari din Cluj – Departamentul de Biologie şi Ecologie – Cluj-Napoca

Asociaţia Femeilor din Timişoara – Timişoara

Asociaţia Carpatină Bănăţeană – Timişoara

***

BONUS: Alina Mungiu Pippidi, într-un interviu acordat pentru TVR (interviul integral, aici): ”În Europa n-ai găsi un intelectual, i-ar fi rușine absolut oricui să spună că susține mineritul cu cianuri, care e anti-mediu și, la noi în țară, caz particular e anti-patrimoniu, dar noi găsim o listă de intelectuali care susțin acest lucru. De ce? Foarte net și clar: pentru că au fost plătiți să susțină acest lucru” (la min. 13.00, dar merită ascultat tot interviul).

***

Promo : Organizatorii FânFest 2011 le oferă participanților la ediția a VI-a (Roșia Montană, 12-14 august) două surprize ”extreme”. Astfel, pe toate cele trei zile ale festivalului, doritorii își vor putea testa curajul pe tiroliana care va fi întinsă peste dealurile Roșiei Montane sau își pot demonstra abilitățile de echilibristică pe slackline ori pe cele de cățărător pe un panou artificial. Sâmbătă și duminică, începând cu ora 10.00, la Tăul Brazi, maeștrii Centrului Foc Alb îi vor iniția pe participanți în Tainele Tai Chi Chuan – o artă marțială în care corpul și mintea, intenția și realizarea se întrepătrund.

FânFest este cel mai mare festival cultural din România organizat în exclusivitate pe bază de voluntariat. Ajuns la ediția a VI-a, FânFest se va desfășura între 12 și 14 august la Roșia Montană. Scopul festivalului este de a prezenta un mod de dezvoltare durabilă a unei localități rurale, bazat în exclusivitate pe valorificarea turistică a potențialului cultural al acesteia. În acest sens, participanții vor avea la dispoziție ghizi avizați pentru a vizita principalele obiective turistice din Roșia Montană și împrejurimi, vor putea participa la conferințe și workshop-uri și la târgurile de produse manufacturate. Seara se vor putea relaxa fie participând la numeroasele concerte din poiana de la Tăul Brazi, fie la spectacolele de teatru de la Biserica Unitariană, fie la proiecțiile speciale de film de la Căminul Cultural, fie în jurul unui foc, ascultând poveștile și legendele locului.

Mai multe detalii despre FânFest 2011, aici. În avanpremieră, o piesă cu ”Luna Amară”, o trupă care nu a lipsit de la nicio ediție FânFest:

Din păcate, și această poziție ambiguă (care e departe însă de triumfalismul ministrului Culturii, Kelemen Hunor, care e, în continuare, mândru de suma obținută pe vânzarea Roșiei Montane) necesită anumite comentarii.

Mai întâi, problema de mediu este doar una dintre problemele Roșiei Montane. Care se adaugă celor legate de conservarea patrimoniului cultural, și de riscurile și costurile pe termen lung și foarte lung ale proiectului, care rămân în sarcina statului român.

Apoi, povestea cu ”opinia specialiștilor” este pură demagogie. Specialiștii s-au pronunțat deja. De nenumărate ori. În nume personal sau în numele unor instituții publice. De la Academia Română (în plen) la ASE, UBB, Ordinul Arhitecților, Uniunea Arhitecților, Asociația cercetătorilor români Ad-Astra, ICOMOS (reprezentând peste 9.000 de experți internaționali), Comisia Monumenteor Istorice, fundații și asociații internaționale precum Europa Nostra, Pro Patrimonio, ARA, Heritage, zeci de ONG-uri de mediu și apărarea drepturilor civile. Iar punctul lor de vedere este cât se poate de clar: proiectul RMGC este păgubos pentru statul român și distructiv pentru patrimoniul arheologic, arhitectural, de mediu și imaterial de la Roșia Montană.

Acestora, RMGC le-a răspuns cu opinia specialiștilor de la o firmă de lobby (OPM), a unui consultant financiar, a unui expert ICOMOS, a trei academicieni (dintre care, între timp, au mai rămas doi). Fiecare dintre aceștia, finanțați sau plătiți, într-o formă sau alta de RMGC. La care se adaugă câteva ONG-uri înființate și finanțate tot de RMGC.

Diferența dintre cei care se opun proiectului și cei care îl susțin, calitativă și cantitativă, la care se adaugă cea de credibilitate (primii au făcut-o în mod voluntar, cei ai RMGC plătiți) este uriașă. A mai vorbi în aceste condiții că aștepți ca ”specialiștii naționali și internaționali să se pronunțe” e, cum spuneam, demagogie pură. Într-o proporție covârșitoare și într-un mod fără precedent pentru societatea românească, specialiștii s-au exprimat. Mai mult, s-au exprimat în cunoștință de cauză, fie după documentări și cercetări proprii la Roșia Montană, fie după studierea miilor de pagini ale proiectului RMGC supus dezbaterii publice încă din 2007, fie prin compararea cu cazuri similare din alte zone ale lumii. Iar premierul știe care este opinia majorității covârșitoare a acestor specialiști. Astfel încât ”așteptarea pronunțării specialiștilor” are un singur scop: câștigarea de timp pentru ca (așa cum chiar Emil Boc recunoaște) să vadă ”cum vor evolua discuțiile pe marginea acestui subiect”. În traducere liberă, să vadă dacă nu cumva efectul propagandei masive, în care RMGC a investit zeci de milioane de euro, nu schimbă cumva percepția opiniei publice.

***

Cât despre ministrul Culturii, Kelemen Hunor, mai trebuie audăugat că, mai nou, se crede Superman. În declarații recente susține că are asigurări că, în cazul în care RMGC nu-și va respecta obligațiile asumate, va avea posibilitatea să oprească proiectul. Trecând peste faptul că: 1) legal nu are asemenea atribuții, iar eventuale clauze contractuale între părți nu pot fi mai presus de lege, instituind atribuții suplimentare pentru ministrul Culturii; 2) am mari dubii că va fi ministrul Culturii încă 10, 15 ori chiar 20 de ani de acum încolo; ei bine, dincolo de aceste ”amănunte”, Kelemen Hunor se consideră a fi chiar mai puternic decât Organizația Națiunilor Unite (ONU). Organizație care atunci când peste 30 de state în care și-au desfășurat și își desfășoară activitatea firmele miniere canadiene au reclamat încălcări ale drepturilor omului (și ale contractelor și obligațiilor asumate) a solicitat anchete guvernamentale din partea Canadei. Iar demersul ONU a rămas fără rezultat (amănunte aici). Aș fi, totuși, curios, pe ce se bazează Kelemen Hunor atunci când afirmă că el va reuși ceea ce nu a reușit ONU.

Cum ți-ai ales facultatea (și universitatea) pe care o urmezi? A fost o întrebare frecventă pe care le-am pus-o studenților cu care am interacționat în ultimii ani. Departe de a reprezenta un eșantion reprezentativ (majoritatea respondenților sunt studenți la facultăți cu profil umanist) am fost surprins de dimensiunea elementului aleatoriu care a stat la baza deciziilor lor.

Am întâlnit un număr foarte mare de studenți care și-au depus dosarele și au participat la admitere la mai multe facultăți (cu profiluri diferite) din același oraș sau chiar din orașe diferite (Cluj și București, Cluj și Timișoara ori chiar Cluj și Iași). Decizia finală a fost luată DUPĂ anunțarea rezultatelor. Iar în cazul în care au fost admiși la mai multe facultăți, alegerea a fost influențată de factori mai mult decât subiectivi: ”e mai aproape de casă”, ”fratele, sora, prietenul, prietena e și el/ea student/studentă în același oraș”, ”la o facultate am fost admis la taxă, la cea pe care am ales-o fără taxă”, ”mi-a plăcut mai mult Clujul decât Bucureștiul” etc.

Într-o anumită măsură se apropiau de un element obiectiv răspunsurile legate de ”facultatea (specializarea) mi se pare mai de perspectivă”, ”am mai multe șanse să-mi găsesc un loc de muncă bine plătit la terminarea facultății”. Și aceste răspunsuri aveau însă o mare doză de subiectivitate, fiind vorba mai degrabă de percepții personale (sau a mediului din care provenea studentul – părinți, colegi, prieteni), mai mult sau mai puțin corecte, mai mult sau mai puțin avizate (lucru explicabil și din cauza lipsei informațiilor din domeniu).

Au fost extrem de rare răspunsurile de genul ”asta mi-am dorit să fac”, ”în școală (sau în liceu) mi-am descoperit pasiunea pentru domeniul ăsta”, ”am fost inspirat de jurnalistul X, de medicul Y, de psihologul Z etc. și mi-am dorit să ajung și eu ca el” (iar din rândul celor care au oferit acest tip de răspuns au fost puțini cei care mi-au putut confirma că dincolo de percepția subiectivă asupra domeniului s-au informat în ce constă pregătirea în respectivul domeniu și ce constă activitatea porpriu-zisă ulterioară în profesia aleasă).

În fine, la fel de rare au fost răspunsurile legate de alegerea unei facultăți (universități) anume, după stabilirea domeniului: ”știu (sau măcar ”am auzit”) că facultatea (universitatea) aleasă e una bună, de top” ori ”știu (am auzit) că absolvenții de la facultatea aleasă sunt căutați sau își găsesc ușor de lucru în domeniu”.

***

Unde duce o asemenea stare de fapt? Cazul fericit: după un an sau doi de studii (ori chiar după licențiere), studenții (absolvenții) realizează că domeniul ales nu e ceea ce-și doresc ei cu adevărat și se înscriu la o facultate (eventual masterat) din alt domeniu, mai aproape de abilitățile lor reale, de această dată însă mai bine informați. Cei aflați în această situație pierd un an, doi sau maxim trei de viață (dar își câștigă ceilalți ani).

Cazul majoritar: chiar dacă își dau seama pe parcursul facultății (ori după licențiere) că domeniul ales nu e ceea ce au visat ori că ”nu sunt făcuți pentru așa ceva”, încearcă să se integreze în sistem (să-și găsească un loc de muncă în domeniu). Asta fie pentru că nu au curajul de a o lua de la capăt (de frica unui nou eșec ori din frica de a nu recunoaște social că prima opțiune a fost un eșec), fie pentru că nu își permit (financiar) încă trei, patru sau cinci ani de studii.

Astfel, ajung să activeze într-un domeniu care le asigură (în cel mai bun caz) o anumită stabilitate financiară, trăind mereu cu frustrarea ” că nu sunt realizați”, ”că nu fac ce le place”, ”că nu sunt înțeleși de colegi sau șefi”. Și fac asta până la pensionare, îngroșând numărul inadaptaților și nemulțumiților, care caută mereu cauze externe pentru nerealizarea lor, ignorând propriile decizii pe care le-au luat (sau, mai degrabă, nu le-au luat ori le-au luat în necunoștință de cauză).

***

În România ultimilor ani (cel puțin un deceniu), ”să faci facultate” a devenit un sindrom. Prea puține sunt însă instrumentele care pot oferi informații legate de ”ce facultate să faci” (cum alegi profesia, specializarea, de la criteriile obiective – cererea de pe piață, statutul social al profesiei, posibilități de dezvoltare –, până la cele subiective – competențele și abilitățile personale ale fiecăruia pentru domeniul ales).

De asemenea, chiar dacă după 2005 au existat mai multe inițiative în acest sens, clasificarea, pe criterii de performanță a facultăților dintr-un anumit domeniu (și al universităților în ansamblu) este foarte puțin vizibilă. De cele mai multe ori publicarea unor asemenea clasamente nu a generat decât controverse și contestații, fiind urmărite și comentate de cătrei cei afectați de clasamente (cadre profesorale și administrative din universități). La beneficiarii finali ai acestor clasamente: elevii (la care se adaugă părinții și profesorii din preuniversitar, ca factori importanți în luarea deciziilor de către elevi) aflați în căutarea unei facultăți, aceste clasificări au ajuns extrem de rar.

***

Recent, ”Asociația Ad Astra a Oamenilor de Știință” (promotori ai clasificării după criterii internaționale a universităților din România) au publicat Clasamentul pe domenii al facultăților din România pe 2011 (cu referire la activitatea de cercetare pe anul 2010). Cu mențiunea că activitatea de cercetare este doar unul dintre criteriile de clasificare a performanței universitare (o cercetare de top nu înseamnă, obligatoriu, și o educație de top, chiar dacă o prezumă), acest clasament pe domenii poate constitui un reper important în alegerea unei facultăți. Îl puteți citi aici.

O analiză a acestui clasament pe domenii (ce reprezintă, care sunt indicatorii luați în calcul, concluzii etc.), precum și un clasament al primelor patru universități din România realizat pe baza clasamentului pe domenii, puteți citi pe blogul lui Daniel David (aici).

***

În fine, întrebări deschise pentru toți cititorii (indiferent de perioada în care ați studiat): pe ce criterii ați ales facultatea (domeniul) și universitatea pe care le-ați urmat și în ce măsură alegerea făcută a răspuns așteptărilor d-voastră?

Până la un punct sunt de acord cu Fumi. Mai exact până când afirmă că toate acestea ”nu sunt treaba noastră”. Ei bine, și reforma constituțională, și reorganizarea administrativ-teritorială, și istoria României sunt ”treaba noastră”. Indiferent de conjunctură. Doar că, aici din nou Fumi are dreptate: ”nu se cuvine ca o tara intreaga sa danseze dupa cum pofteste un singur om, fie acesta chiar seful statului, fie el inteligent politic sau incoerent”.

Temele în sine sunt reale. Sunt teme pe care societatea civilă le-a lăsat, vinovat sau din inconștiență (ori inapetență) în adormire, reacționând doar când președintele României le-a pus pe tapet. Pentru această stare de fapt, vinovatul nu este Traian Băsescu (care le-a readus în discuție), ci societatea civilă. Înainte de a-l arăta cu degetul pe Băsescu acuzându-l că a abordat greșit anumite teme, ar trebui arătat pumnul unei mari majorități a societății civile care nu a abordat deloc temele respective (sau le-a abordat prea timid pentru a atrage atenția).

O asemenea stare de fapt e semnul unei societăți pasive, capabile doar să reacționeze la o agendă publică impusă (sau indusă) și, nicidecum să propună și să suțină propria agendă. Cauzele acestei situații sunt multiple, de la lipsa unor lideri ai societății civile în stare să propună și să suțină o agendă publică alternativă la cea politică, până la neîncrederea în mass-media (neîncredere mai mult sau mai puțin motivată). Din cele întâmplate în ultimele zile s-ar putea învăța o lecție. Sau ne-am putea duce cu toții la mare (ori la munte) și să ne complacem să rămânem o societate reactivă, nu proactivă.

A nu se înțelege de aici că ar trebui să fim mereu ”în stare de război”. Relaxarea e necesară, inclusiv în abordarea temelor majore. Între o dezbatere despre revizuirea Constituției și rolul regelui Mihai în evenimentele din jurul lui 23 august 1944 și instaurarea comunismului în România, poți (și chiar e necesar) să asculți o fată frumoasă cântând pe stradă (dacă nu vi s-a întâmplat de ceva vreme să o auziți, vă invit la Cluj ) sau să evadezi la o partidă de pescuit. După o asemenea pauză, există șanse sporite să identifici lucrurile care contează cu adevărat. Inclusiv temele și modul care s-ar putea transforma societatea civilă din una reactivă în una proactivă.

***

P.S.: Și nu are sens să-l considerăm pe Traian Băsescu mai deștept decât e. Problema revizuirii Constituției ori reorganizarea administrativ-teritorială nu sunt teme diversioniste. Sunt dezbateri necesare și, repet, e vina societății civile (în care mă includ, nu o luați ca o încercare de escapism atunci când scriu la persoana a III-a) că a permis readucerea acestora în dezbaterea publică într-o conjunctură conflictuală (pro sau contra Băsescu, pro sau contra PDL). Iar povestea cu regele Mihai ”trădător de țară” ori ”slugă la ruși” (cunoașterea istoriei propriei țări, înțelegerea și asumarea ei reprezintă, de asemenea, o temă importantă) nu o consider premeditată. E, pur și simplu, ceea ce mass-media numește de ani buni ”o păsărică ce tocmai și-a luat zborul”. Dacă ar fi fost mai mult de atât, mai exact dacă Traian Băsescu și-ar fi făcut calcule și evaluări în stare să prevadă reacțiile, ar fi o dovadă de viziune. Și, pornind de la o asemenea prezumție – după aproape 7 ani cu un președinte vizionar în fruntea țării – România ar fi trebuit să arate cu totul altfel. Din păcate, Traian Băsescu e, la rândul lui, un președinte reactiv. La fel ca societatea pe care o reprezintă.

Celor care consideră că numărul de semnături necesare este imposibil de atins, le amintesc un lucru mai puțin mediatizat și, implicit, mai puțin cunoscut. În urmă cu patru ani, o inițiativă civică (care s-a bucurat de sprijinul a trei mitropolii din România și a altor biserici creștine) a reușit să adune 650.000 de semnături în trei luni. Scopul acestei inițiative era de a bloca în mod constituțional o eventuală legalizare a căsătoriilor între homosexuali (prin înlocuirea în textul Constituției a prevederii conform căreia familia se formează pe comuniunea liber consimțită între ”soți” cu formularea legată de comuniunea liber consimțită între ”un bărbat și o femeie”). Curtea Constituțională nu a validat atunci inițiativa pentru că nu a fost îndeplinit un alt criteriu – cel al dispersiei naționale, conform căruia în cel puțin 21 de județe ar fi trebuit adunate cel puțin câte 20.000 de semnături.

Important de reținut este însă faptul că mitul conform căruia o revizuirea a Constituției pe baza inițiativei populare ar fi imposibilă (din cauza numărului prea mare de semnături necesare pentru declanșarea unui referendum) este fals. Așadar, o inițiativă legată de convocarea unui referendum referitor de revenirea la monarhia constituțională ar putea strânge 500.000 de semnături. Asta nu înseamnă însă că, automat, s-ar și ajunge la referendum (cu atât mai puțin că referendumul ar fi avea succes). În acest sens, ”părinții” actualei Constituții au ținut să se asigure, prevăzând, la articolul 152, că ”forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii Constituției”.

Ca absolvent și doctor în Drept cu ”summa cum laudae”, șef de promoție pe țară, Victor Ciorbea știe care e problema reală a revenirii la monarhia constituțională. Calculul său e, însă, destul de evident. Prin readucerea temei în dezbaterea publică, Ciorbea nu vizează în mod real monarhia constituțională, ci câștigarea unui capital de simpatie din partea monarhiștilor (mulți, puțini, Dumnezeu mai știe), suficient de mare pentru a readuce PNȚCD în Parlament.

Ce ignoră însă Victor Ciorbea în calculul său e faptul că unul dintre principalele argumente ale monarhiei constituționale este legat de echilibrul și neutralitatea pe care (cel puțin teoretic) le-ar putea oferi vieții politice. Monarhiștii avizați (nu cei de conjunctură, proveniți din rândul celor dezamăgiți de toți președinții României) cunosc acest lucru. În cazul lor, e puțin probabil ca opțiunea pentru monarhie să fie dublată de o opțiune pentru un anume partid politic doar pentru că acesta susține monarhia. În plus, simpatia comună pentru o idee nu este suficientă pentru a se transforma în intenție de vot și, mai ales, în vot.

Dincolo de toate acestea, Victor Ciorbea a greșit însă fundamental (mizând pe o dezbatere legată de monarhie) dintr-un alt punct de vedere. La ora actuală, în România există o așteptare publică extraordinară pentru un nou partid politic. După 11 ani în care a lipsit din Parlament, PNȚCD avea suficiente șanse să fie privit ca un ”partid nou” (”nou” cel puțin din perspectiva ultimilor 11 ani). Șanse pe care le-au irosit însă lamentabil ieșind în față cu teme și mesaje vechi.

Pe de altă parte, Emil Boc se află într-o situație mai mult decât ingrată: chiar dacă l-a înlocuit la Primăria Cluj-Napoca pe Gheorghe Funar, în mesajele și acțiunile sale a păstrat o puternică latură naționalistă. Îmi amintesc doar de o campanie a societății civile din Cluj, din 2007, intitulată ”Avram Iancu merită ceva mai bun”. Pornită în momentul declanșării lucrărilor de reamenajare a Pieței Avram Iancu, campania solicita schimbarea actualei statui, cu una destinată tot lui Avram Iancu, dar de o altă calitate estetică și golită de simbolistica agresiv naționalistă. Chiar dacă inițiativa s-a bucurat de o largă susținere civică, Emil Boc a respins proiectul (spre deosebire de alte cazuri în care, cel puțin în perioada în care a fost primar, a răspuns pozitiv solicitărilor societății civile). Iar motivul răspunsului negativ a fost evident: teama de a nu-și pierde susținătorii naționaliști.

Cum UDMR e prea puțin probabil să renunțe la regiunea Mureș-Harghita-Covasna (implicit varianta cu 16 unități teritoriale), variantă pe care Emil Boc e la fel de puțin probabil să o accepte, regionalizarea se află într-un punct mort. Pentru că e la fel de greu de crezut că Guvernul își va asuma riscul unei moțiuni de cenzură fără susținerea UDMR. Și, astfel, din toată povestea cu regionalizarea va rămâne doar o ciorovăială menită să alunge apatia începutului de vară.

Regionalizarea (”vândută” ca măsură luată împotriva baronilor locali și generatoare de economii bugetare) e o idee suficient de populară pentru ca, la o adică, să treacă chiar și testul unui referendum (la fel cum a trecut fără o analiză prea serioasă și povestea cu unicameralul). Iar PDL știe asta, motiv pentru care își și permite să marșeze pe trecerea regionalizării prin Parlament printr-o nouă asumare guvernamentală. Ce e distractiv (și trist, în același timp) e că vorbind de baroni și clientelism, PDL transmite (din nou) un mesaj de partid aflat în opoziție, de parcă nu proprii baroni și propria clientelă a fost cea care s-au/ s-a îndestulat în ultimii ani.

În raport cu Opoziția (USL), PDL nu are decât de câștigat: dacă USL critică regionalizarea (mai exact modul ei de aplicare) li se aruncă în cârcă baronetul și, chiar dacă reușesc să blocheze ințiativa, vor pierde la nivel electoral; la fel cum vor pierde și dacă PDL va trece legea.

Singurii care ar putea bloca regionalizarea (în forma propusă de PDL) sunt cei din UDMR. Care, la modul cât se poate de direct, au amenințat cu votarea unei eventuale moțiuni de cenzură în cazul în care Guvernul își va asuma răspunderea pe regionalizare. Sunt curios, însă, până unde vor întinde coarda liderii UDMR. Pe de o parte, obținerea autonomiei Ținutului Secuiesc (în contextul și în limitele regionalizării europene) e ultima miză importantă a UDMR. Dar, în același timp, e și miza care mai ține unit electoratul UDMR. Am mai scris și cu alte ocazii: după regionalizare UDMR va rămâne fără o agendă identitară. Așadar, pe de o parte, și-ar dori o regionalizare separată pentru Harghita, Covasna sau Mureș, dar, pe de altă parte, nu s-ar grăbi cu îndeplinirea acestui obiectiv, îndeplinire care i-ar lăsa fără ”obiectul muncii”.

Și, astfel, privind toate aceste mișcări și jocuri, devine vizibil cum o idee bună și necesară – regionalizarea – va sucomba ori va fi golită de conținut din cauza intereselor partinice a celor care o vor elabora.