Plicitisit de o asemenea dispută electorală, într-o dimineață mi-am construit un imbatabil program de promisiuni, în care le îmbinam pe cele realizabile (construirea unui stadion modern, a unui sediu pentru Filarmonică ori a unui tren rapid între sateliții orașului – Gilău, Florești, Baciu, Jucu) cu cele efectiv fantasmagorice. Mini-pamfletul l-am intitulat: ”EXCLUSIV. Clujul va avea Disneyland!” și l-am publicat pe 6 februarie 2009 (fragmente mai jos, textul integral pe Clujeanul.ro).

”Dacă mă alegeţi primar, în centrul Clujului voi construi un Disneyland. Accesul se va face printr-un tunel, care va face legătura cu Aqua Park-ul din Gheorghieni, cu Grădina Zoologică de la Ciurila şi cu Dracula Park-ul din Gilău. Pe marginea Someşului voi amenaja plaje care vor putea fi folosite şi în vreme de iarnă. Încălzirea lor se va face pe baza unor oglinzi amplasate în spaţiu, care vor reflecta lumina şi vor asigura o temperatură constantă de 31,2 grade Celsius. Nisipul va fi adus de pe ţărmurile Mediteranei. (…)

Între Jucu şi Gherla voi construi un nou aeroport, care va fi conectat cu oraşul prin autostrăzi urbane. De la Gilău în centru, de la Gilău în Baciu şi de la Gilău la Jucu veţi putea ajunge şi cu trenurile rapide de suprafaţă. Pensionarii, studenţii şi angajaţii care vor câştiga mai puţin de 1.000 de euro net/ lună vor beneficia de gratuitate pe toate mijloacele de transport în comun ale Metropolei Cluj. De asemenea, vor avea reduceri de 80% la toate muzeele, spectacolele de teatru şi operă şi concertele organizate în Cluj…

Aşadar, dacă mă alegeţi primar… ăăă… cât e ora? Auoleu, oare de ce nu a sunat deşteptătorul? Bună-dimineaţa!”

Clujeanul, 6 februarie 2009

***

Au trecut mai bine de trei ani. La sfârșitul săptămânii trecute s-a dat startul într-o nouă campanie electorală locală. Marius Nicoară se regăsește printre competitorii pentru Primăria Cluj-Napoca. De această dată susținut nu doar de liberali, ci și de social-democrați. Sâmbătă și-a prezentat programul. Astăzi (duminică) am citit știrile. Noroc că stăteam bine pe scaun: ”Marius Nicoară promite Disneyland la Cluj”. Pe edițiile online și site-urile de știri locale și naționale. Să fi fost o glumă greșit înțeleasă de jurnaliști, îmi spun? În cele din urmă, găsesc postat și programul complet. La capitolul 5, ”Turism, sport și timp liber” (la pag. 21) se face referire cât se poate de clară la un parc Disneyland, ”în proximitatea municipiului Cluj-Napoca”.

Circ prin definiție. Asta reprezintă o asemenea promisiune. Aparent realizabilă, dar absolut inutilă. Pentru că Euro-Disneyland-ul își trage cu greu răsuflarea. Pentru că un Euro-Disneyland este suficient și poate chiar prea mult pentru Europa. Pentru că Mickey Mouse și Donald au pierdut mult din teren în fața ”transformerșilor”. Pentru că nu construirea, ci întreținerea și administrarea lui ar necesita costuri care, fără un flux de turiști la nivelul Parisului, nu ar avea din ce să fie acoperite. Pentru că dezvoltarea unui asemenea proiect ar avea nevoie de o infrastructură pe care nu o au multe dintre cartierele și zonele rezidențiale noi ale orașului. Așadar, cel puțin din acest ultim punct de vedere, un Disneyland ar trebui să stea la coadă. Și ar mai fi un amănunt. Cinic de această dată. Oare câți dintre copiii Clujului (și ai României) și-ar permite distracțiile Disneyland?

Ca fruct interzis, frumusețea imaginilor Disneyland dau bine într-un program electoral. Îi face pe oameni să viseze. Să redevină copii și să se gândească la copiii lor. Lipsa utilității, a oportunității, a viabilității economice a unui asemenea proiect m-a determinat ca, în urmă cu trei ani, să-l pun în fruntea listei cu promisiuni aberante. Și titlu de pamflet. Astăzi îl regăsesc în programul electoral al unui candidat la Primărie. ”Cât la sută din restul programului nu este, de asemenea, pamflet?”, devine, în aceste condiții o întrebare legitimă.

Voi răspunde, totuși, la această întrebare, cu altă ocazie, într-o analiză comparativă a programelor principalilor candidați clujeni. Deși am mari dubii legate de utilitatea unei asemenea analize ori dezbateri atâta vreme cât bătalia electorală să dă în promisiuni gen Disneyland.

***

Notă: Ilustrațiile sunt aceleași pe care le-am folosit și la pamfletul din 2009

Făcând această extrem de scurtă retrospectivă (în care cazul Botiș e o simplă excepție) îmi dau seama de ce îmi place Guvernul Ponta. Pentru simplul motiv că e extrem de fragil. E suficient să-l calci pe degetul mic de la piciorul stâng pe unul dintre miniștri că întreg Executivul, cu Victor Ponta în frunte, privește năucit, în stânga și în dreapta, clătinându-se din toate încheieturile în căutarea unor puncte de sprijin. Înainte chiar de a ajunge cu echipa în Parlament, Ponta a fost nevoit să arunce doi membri ai echipei inițiale peste bord. În curând va fi nevoit (câteva zile, cel mult o săptămână) să se despartă și de Ioan Mang. Aseară, Victor Ponta a solicitat Academiei Române o comisie de câțiva membri care să se pronunțe în privința acuzațiilor care i se aduc lui Ioan Mang , promițând că se va conforma deciziei ”nemuritorilor”. În ciuda caracterului oarecum populist, soluția lui Victor Ponta are acoperire.

Contactat telefonic, Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, a declarat că instituția pe care o conduce va lua o decizie la începutul săptămânii viitoare. ”Eu sunt acum la Dublin, la o întâlnire a Academiilor din Uniunea Europeană și nu știu exact despre ce e vorba în cazul acuzațiilor de plagiat. Luni mă voi întoarce în țară și voi vorbi cu colegii mei. În cadrul Academiei avem profesioniști care se pricep la Etica Cercetării. Dacă se dorește o analiză profesională și nu va căpăta o turnură politică, Academia Română se va pronunța în acest caz”, a declarat, în exclusivitate pentru VoxPublica, Ionel Haiduc.

Faptul că Victor Ponta și guvernul pe care îl conduce este atât de sensibil în fața opiniei publice nu poate decât să mă bucure. E semnul începutului unei normalizări a raportului de forțe dintre guvernanți și guvernați. Și finalul unor impertinențe și nesimțiri care coboară dincolo de Guvernele Boc, până mai jos către Năstase și preferații lui Iliescu (alde Văcăroiu ori sinistra justiției Rodica Stănoiu).

***

P.S.: Uite un pariu: Mai prinde Mang sfârșitul săptămânii viitoare în postura de ministru al Educației? Și o întrebare: considerați normală solicitarea făcută de către premierul Victor Ponta Academiei Române pentru a se pronunța asupra acuzațiilor de plagiat aduse lui Ioan Mang?

Printre rafalele scăpate prin intermediul mass-media, se strecoară însă și adevăruri despre mentalitățile unor pseudo-lideri autohtoni. Răspunzându-i lui Victor Ponta (”Nici dacă îi împuști nu este suficient” – Ponta despre Anastase, liderii PDL și ”genocidul” împotriva pensionarilor români), Roberta Anastase îl trimite psihiatru. Până aici, fifty-fifty, atâta pot, nu le poți cere mai mult, Dumnezeu cu mila. Doar că Roberta Anastase nu s-a oprit aici. ”Atâta suflet are Victor Ponta că, în loc să angajeze o femeie româncă fără serviciu, aduce bone filipineze. Victor Ponta mănâncă o pâine caldă în Dubai și la Roma și în alte locuri exotice în care merge alături de oameni de afaceri îmbogățiți din contracte cu statul. Victor Ponta mănâncă pe banii pensionarilor”, s-a avântat miss-ul din vârful Camerei Deputaților.

Să avem pardon. Bona filipineză este ultima persoană care are vreo vină în povestea asta. Face o muncă cinstită, onorabilă. Spre deosebire de Ponta și Anastase, bona filipineză nu e o persoană publică. Iar ideea că ”ar ocupa locul de muncă al unei femei românce fără serviciu” este absolut aberantă. Un raționament similar cu al unor francezi, britanici, nemți, italieni despre bonele românce. Rasism și naționalism în cea mai pură formă. Nu știu și nu cred că afirmații de genul celor făcute de Victor Ponta ar duce (exceptând SUA, însă nici într-un caz în Europa) la împușcături și execuții. De prea multe ori (și în multe cazuri cu români în postură de victime) am văzut însă cum declarații precum cele ale Robertei Anastase au dus la tragedii, cu ”populațiile băștinașe” răzbunându-se pe ”străinii” care le ”luau” locurile de muncă. Iar când spun ”populațiile băștinașe” mă refer la așa-zis cvilizatele popoare ale Europei. Dacă există frustrări naționale (și, uneori, pe bună dreptate) legate de modul în care suntem văzuți și tratați de către anumiți occidentali, ar fi cazul să nu răsfrângem același tratament asupra alogenilor din propria țară (sindromul ”plutonierului prost”, care se simte dator să treacă noii recruți prin toate umilințele prin care a trecut și el).

Iar în privința pensionarilor, Miss Anastase să o lase, de asemenea, mai ușor. Până una alta, dumneaei și colegii ei de partid sunt cei care mănâncă din greu pe banii pensionarilor. Prietenii social-democraților nu și-au ținut mâinile acasă când aceștia din urmă au fost la putere. E adevărat. Dar marile contracte cu statul din ultimii patru ani au fost negociate și atribuite de PDL (și Coaliția de guvernare). PDL și apropiații lor sunt cei care au pe conștiință (dar și în buzunare) pensiile românilor din ultimii ani. Așadar, mai încetișor cu ciuruitul. Cât timp o faceți doar între voi (politicienii), spor la treabă. Dar mai lăsați-i pe amărășteni în oful lor.

Cele 12 procente ale candidatului de extremă stângă, Jean-Luc Melenchon, și cele 2 procente ale ecologistei Eva Joly (chiar dacă și le-ar adjudeca în totalitate) nu-i sunt suficiente lui Hollande pentru a-i asigura victoria, chiar dacă va rupe majoritar și din alegătorii ”centristului” Francois Bayrou (9% în primul tur). Așadar, pe lângă ”vântul schimbării”, Francois Hollande va avea nevoie pentru a obține victoria prezisă de majoritatea comentatorilor și de o parte din alegătorii lui Marine Le Pen. E drept, în primul tur, junioara Le Pen l-a atacat pe Sarkozy, lucru explicabil însă prin faptul că vizau același electorat. Pentru a rupe din acest sector, Hollande va trebui să pluseze pe ultima sută de metri în special pe teme de politică externă (înăsprirea procedurii de admitere în Schengen și măsuri de reducere a imigrației – punctele tari în acest moment ale componentei naționaliste a discursului lui Sarkozy).

Faptul că, din punct de vedere economic, Hollande promite schimbarea modelului austerității, impus în UE de Sarkozy și Merkel (îmbrățișat de Băsescu și testat pe români), nu trebuie să-i bucure într-o măsură prea mare pre criticii acestui model din România – acest lucru ar putea aduce după sine și o regândire (și reducere) a bugetului comunitar, Franța fiind, în acest moment, un contributor net. E drept, la gradul de absorbție a fondurilor europene de către România o eventuală reducere a bugetului UE ne-ar afecta doar în teorie.

Ascensiunea extremelor (cu un plus însemnat pentru cea dreaptă), măsurile economice protecționiste (dacă Franța va ajunge la impozitarea suplimentară a bogătașilor, e puțin probabil ca sumele obținute să fie pompate către frații comunitari), controlul imigrației, pe fondul prezenței impresionante la vot, indică un trend popular anti-unionist destul de puternic, indiferent de cine va câștiga și chiar dacă, nici Hollande, nici Sarkozy nu se vor grăbi să saboteze UE (cel puțin ei știu că puterea economică actuală a Franței s-a creat în interiorul UE și că aceasta depinde în continuare de normele de protecție ale pieței comune).

Pe de altă parte, aceeași prezență masivă la vot ar trebui să dea de gândit stimabililor noștri politicieni. Status-quo-ul actual nu va mai putea fi menținut cu pungi cu făină, zahăr și ulei în cazul unei prezențe la vot de 80%. Că trendurile europene ajung cu întârziere în ograda noastră e altă poveste. Dar, până la urmă, tot ajung.

***

”Aceste angoase, aceste suferinţe, le cunosc. Aceste angoase, aceste suferinţe le înţeleg. Se referă la respectarea frontierelor noastre, lupta fermă împotriva delocalizării, controlul imigraţiei, valorizarea muncii, securitatea pentru noi şi pentru familiile noastre. (…) Este vorba de desemnarea celui care va purta responsabilitatea pentru ţara noastră şi care va trebui să apere francezii în următorii cinci ani”

Nicolas Sarkozy, după primul tur al alegerilor – ”respectarea frontierelor”, ”controlul imgrației”, ”apărarea francezilor în următorii cinci ani” sunt elemente cheie ale discursului prin care actualul președinte speră să recupereze diferența în turul II

Iar apoi a venit Realul lui Hugo Sanchez şi al lui Butragueno (pe care, către finalul carierei lor la Real, i-a mai prins şi Hagi). Mai târziu, Raul. În toată această perioadă, Barcelona a rămas doar echipa pe care Steaua a învins-o în finala Cupei Campionilor. Realul era, încă de atunci, undeva printre stele, sinonimă cu prăbuşirile printre adversari ale lui Santillana şi Butragueno, şi cu salturile ireale ale lui Hugo Sanchez de după fiecare reuşită. Spre deosebire de Barca, o echipă accesibilă şi amărăştenilor din Est. Cum spuneam, n-am ce face: între Barca şi Real, Real va rămâne mereu pe primul loc în opţiunile mele. Mă rog, nostalgia firului de cupru care transforma în antenă panoul de peste drumul naţional…

Astfel, nu e de mirare că am căutat mereu nod în papură ascensiunii trupei lui Guardiola. Care prea aduce a scenariu hollywoodian de succes. Messi și ai lui sunt băieții prea-prea buni. Prea de manual. Prea e Messi copilul cuminte, în comparație cu nebunaticul CR7, care ba mai schimbă o mașină de curse, ba o blondă ori o brunetă. Iar Guardiola prea e monument de bun-simț în comparație cu Ferguson care mai aruncă cu gheata după vedetele lui prin vestiare ca să nu mai vorbim de indolentul Mourinhno, pentru care ”restul lumii” există doar pentru a-l aclama pe el – magnificul ”The One”. Lezmajestate s-a chemat toată această dominație a perfecțiunii din ultimii ani a Barcei. Care trebuia, la un moment dat, pedepsită.

Și a fost, cu vârf și îndesat sâmbătă seara. Când Guardiola a produs și ultima sfidare, aruncându-l în luptă pe Cristian Tello. Cum ar veni, mat cu pionul. Sau cel mult, cu nebunul. Dar nu i s-a arătat, Tello fiind marea deazamăgire (”mână moartă”) în ciuda contribuției întâmplătoare la golul care, preț de trei minute, a reînviat speranțele catalane. Tello a fost semnul că a Guardiola a mers prea departe. Mult peste limitele admise ale unui fotbal care, în urmă cu trei decenii, îi ținea în luptă pe Santillana, Butragueno ori Hugo Sanchez până către 40 de ani. Zeu sau ne-zeu, fotbalul i-a transmis un mesaj clar Barcei: până aici. De aici încolo, fotbal. Tiki-taka înapoi pe play-station.
***

Bazaconia de a restitui doar 15% din valoarea proprietăţilor tâlhărite de comunişti e doar cel mai recent episod dintr-o tâlhărie care nu se mai termină de 65 de ani. Până în 1989, măcar lucrurile erau simple: proprietăţile au fost confiscate pentru a deveni “bunuri ale întregului popor”. Desigur, prin reprezentanţii săi.

După, lucrurile s-au complicat iar beneficiarii s-au înmulțit, iar proprietarii au rămas tot la coada listei. Iată cine a câștigat de pe urma celei de-a doua naționalizări.

1. Însuși statul hoț, care n-a vrut nici să se mute din proprietățile confiscate, dar nici să plătească sume la discreția proprietarului, așa cum e firesc într-o negociere normală.

2. “Chiriașii”, de fapt nomenclaturiști și urmașii lor care nu s-au îndurat să-și părăsească vilele selecte cumpărate cu un euro metrul pătrat sau închiriate cu un cent.

3. Securiștii și alți birocrați care au avut liste de proprietăți ușor de trecut pe nume propriu.

4. Falsificatorii de înscrisuri și mărturii, care au inventat titluri de proprietate.

5. Negustorii de drepturi litigioase, care au cumpărat proprietăți la o zecime din preț și apoi au mituit justiția să le dea dreptate.

6. Brokerii de la mica-publicitate, care au țesut o adevărată rețea parazitar-birocratică în calea Fondului Proprietatea spre bursă.

7. “Evaluatorii” care deși n-aveau nici o treabă în toată problema au luat și contracte umflate de la stat și “bonusuri de performanță” de la pretinșii proprietari.

Comentarii pe riscograma.ro

Să recunoaștem, Stacy e un tip cool, plin de viață și (asta să decidă , totuși, fetele) aparent șarmant. În plus, aflăm că e stabilit în România încă din 1996, că a învățat limba locului și după câteva afaceri private s-a specializat (în câmpul muncii) după 2003 în consultanță pentru companii americane și miniere listate la bursă. Vi se pare că există o contradicție între imaginea de cowboy alfa și cea de expert (consultant) și apoi director de multinaționale, pentru care cămășile și cravate scrobite sunt obligatorii? Nu ar trebui să vă pară. Stacy Quinney s-ar putea să fie una dintre cele mai sincere persoane (în special față de el însuși) din lumea în care se învârte. Că e vorba la reclama la ciocolata ”Rom” ori că e vorba de conducerea Valhalla Resources (companie care umblă și ea după aur românesc, prin Arad și Hunedoara), el face același lucru (pe care îl știe cel mai bine): joacă un rol. Expertiza lui e actoria și nu încearcă să ascundă asta. În viață, ca și în reclamă, Stacy Quinney e așa cum afirmă: ”un tip nostim”.

Mult mai puțin nostimi sunt colegii și partenerii lui de afaceri aflați cam la același palier. Pozează în costume Armani (cel puțin), ochelarii (de firmă și ei, se înțelege) care trebuie să le ofere un aer preocupat și ușor intelectual-obosit, ceasul să denote gustul pentru tradiționalul de calitate, tradițional combinat însă cu grijă de hairstilist cu câteva șuvițe mai rebele (sau colorate), singura extravaganță pe care și-ar permite-o. Mereu ocupați, mereu ”între întâlniri”, ar fi exclus să aibă vreme de cântat la chitară ori să joace în spoturi publicitare. Tristețea tuturor acestor specialiști în nimic, purtători însă de funcții pompoase pe cărțile de vizită (CEO, CSR, manageri, presidenti si vice-presidenti etc.) e uriașă. Spre deosebire de Stacy, ei chiar se iau în serios, chiar au impresia că ar fi plătiți pentru ”competența” lor (sau măcar încearcă să inducă această idee – de unde și imaginea STAS pe care o folosesc), ”competență” care, de fapt, nu există și nici nu e necesară: mii de mineri, maiștri ori ingineri disponibilizați din Valea Jiului ori de la Roșia Montană știu mult mai multe despre minerit – decât toate hoardele de ”consultanți” și ”experți” din diferite companii care visează la resursele României.

Chiar vă închipuiți că ”marea experiență în telecomunicații” (dobândită ca șef la UPC, de unde a plecat taman într-un moment în care ”competențele” echipei de conducere se concretizau în pierderi în valuri de câte zeci de mii de clienți) este cea care l-a recomandat pe Dragoș Tănase ca șef al unei firme miniere? Ori că Jonathan Henry, CEO de la Gabriel, își datorează cele zece milioane de dolari venituri pe an competențelor lui în drept? Aiurea, tot ce trebuie să facă este să zâmbească frumos, să știe să recite niște poezii și să dea cu subsemnatul când și unde li se cere. Și asta cu aerul că au inventat cuiul cu cap.

Spre deosebire de aceștia, Stacy Quinney e, totuși, într-o categorie superioară, cu Frank Timiș (sosirea lui în România – 1996 – consemnându-se, de altfel, la scurtă durată după întoarcea lui Timiș- 1995). Ei intră la categoria ”mari actori”. Actori conștienți însă de faptul că, oricât ar părea de mari rolurile pe care le joacă, tot roluri rămân. Drept pentru care își permit să nu se ia în serios: să mai ardă câte o liniuță ori să joace în clipurile publicitare la ciocolata ”Rom”. Pe Stacy Quinney chiar l-ai putea îndrăgi. Non-conformismul lui e, până la urmă, și o formă de ironie la adresa sistemului. Ceva de genul: ”Ok, spuneți-mi ce am de semnat și ce trebuie să spun. Apoi virați banii și lăsați-mă să-mi văd de motorul, de ciocolata și de shaorma mea”. Nu-l poți îndrăgi însă. Pentru că, deși se știe că joacă doar un rol, actori, mai mari și mai mici, avem și prin Guvern și prin ministere. Ba chiar și la Palatul Cotroceni. Iar rolul lor e să pară că-l iau în serios pe alde Qiunney. Și asta ne doare. Cam pe toți.

***

Revenind la București, gestul este simbolic pentru ceea ce a ajuns regimul Băsescu. Atenție, cei care au fost ”îndemnați să urce în mijloacele de transport” (adică să lase trotuarul liber) erau, pur și simplu, pietonii din zonă, nu protestatarii (pe care Jandarmeria încerca să-i blocheze lângă parcul Cișmigiu). Această teamă – față de orice trecător – este tipică regimurilor autoritariste și dictatoriale. Doar atunci când acțiunile și deciziile luate au lovit, au jignit, au ignorat marea masă a cetățenilor (și ești conștient de acest lucru), doar atunci poate interveni o asemenea teamă încât să ajungi să interzici circulația pietonală pe trotuarul din fața casei (mă rog, palatului). Interdicția de circulație pietonală la Palatul Cotroceni nu demască însă doar caracterul regimului Băsescu, ci tot la nivel simbolic, arată și care este raportul de forțe între nemulțumiții din stradă și președinte: președintele este baricadat în propria reședință; în acest timp, Bucureștiul și Clujul e al protestatarilor. Mai mult, în noaptea de miercuri spre joi, mii de afișe de protest împotriva proiectului minier de la Roșia Montană (susținut vehement de președinte) au fost lipite pe zidurile a zeci de orașe și comune din România.

***

Ce s-a întâmplat ieri în piețele din București și Cluj puteți vedea în înregistrările de mai jos. De asemenea, aveți imagini cu afișele MindBomb, care au fost lipite în timpul nopții în zeci de orașe din țară. Și o întrebare la final: cine sunt oamenii liberi ai acestei țări: președintele care se ascunde la Cotroceni, interzicând circulația pietonilor pe sub geamul lui sau cei care au ieșit în stradă și/ori au lipit afișele MindBomb?

***

Fragment din manifestul intitulat ”Minciuna de Aur Ucide – MindBomb pentru Roșia Montană”:

”Acțiunea Minciuna de Aur Ucide – MindBomb pentru Roșia Montană atrage atenția opiniei publice asupra toxicității propagandei companiei Roșia Montană Gold Corporation (RMGC). Difuzată agresiv pe posturile de televiziune, în presa scrisă și online, publicitatea are ca scop cosmetizarea imaginii RMGC, companie descinsă în România din epoca colonialismului brutal, ca promotoare a politicii cinice a profitului, indiferent de costurile pe care le implică: distrugerea unei localități și a unei comunități, ștergerea de pe fața pământului a patru munți, dispariția unui patrimoniu cultural unic în istoria României și a umanității.

Pentru a atenționa asupra acestui pericol, mii de afişe MindBomb au fost lipite în noaptea de 11 spre 12 aprilie 2012 pe străzile a zeci de orașe și comune din România, printre care: Alba Iulia, Arad, Abrud, București, Bacău, Bârlad, Bistrița, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Câmpeni, Constanța, Cluj, Craiova, Deva, Huedin, Iași, Luduș, Medgidia, Mediaș, Onești, Oradea, Pitești, Piatra Neamț, Ploiești, Râmnicu Vâlcea, Roșia Montană, Rădăuți, Reșița, Satu Mare, Sebeș, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Târgu Ocna, Tecuci, Timișoara, Turda, Valea Arieșului, Zalău.

Minciuna are picioare scurte, spune un proverb. În România însă, atunci când i se acordă fonduri substanţiale, când e îmbrăcată sub forma publicităţii şi a reclamelor şi când este susţinută de cei aflaţi la putere, minciuna poate avea picioarele adânc băgate în mintea cetăţenilor şi în legile în vigoare. Poleită în aur, minciuna ucide conștiințe la fel de sigur cum cianura ucide viața.”

(MindBomb este un grup de acțiune socială, format din artiști plastici, designeri, arhitecți, jurnaliști, scriitori, înființat în 2002 cu scopul de a revitaliza implicarea civică prin intermediul artei. Acțiunile MindBomb au marcat intorducerea afișului socio-politic cu adevărat independent în cultura românească, demontând și spărgând discursul dominant al politicii, mass-media și industriei publicitare.  Realizat în 2005, tot în cadrul unei campanii ”MindBomb pentru Roșia Montană”, afișul ”Lingoule” – cu Traian Băsescu ”sculptat” în aur – a devenit cel mai cunoscut afiș de protest social din România ultimelor decenii).

Manifestul complet îl puteți citi pe pagina de Facebook a MindBomb (aici), unde găsiți și mai multe fotografii (aici).

Alte înregistrări și imagini de la protestele de ieri din București, aici:

***

Alba Iulia

București

Cluj

Roșia Montană

Suceava

Timișoara

***

Acuzând o așa-zisă demagogie a mass-media (în condițiile în care, cel puțin în cazul Roșia Montană, criticile la adresa proiectului au fost un subiect interzis pentru cea mai mare parte a presei mainstream!) și o lașitate a politicienilor, Băsescu a adus în discuție teoreticele locuri de muncă pe care le-ar crea proiectele miniere și deficitul fondului de pensii. Printr-o mirabolantă combinație de ”argumente” președintele statului a reușit să inducă ideea (chiar dacă nu a exprimat-o direct) că nedeschiderea proiectelor miniere i-ar provoca pierderi României de peste 18 miliarde de euro!!! Că miile de locuri de muncă promise în reclamele publicitare de RMGC sunt, de fapt, conform propriilor studii de fezabilitate ale companiei, doar câteva sute am mai tot scris.

Însă afirmația că doar proiectele miniere ar putea crea locuri de muncă în următorii cinci ani (în lipsa unor investiții străine) este, pur și simplu, o uriașă minciună. După cum a recunoscut și fostul premier Emil Boc, și fostul ministru Valeriu Tabără, și după cum au arătat și alți analiști, România ar un imens potențial agricol, pe care îl valorifică însă într-o proproție de sub 25% (mai puțin de un sfert!). Așadar, relansarea agriculturii este un domeniu cu potențial de a crea cel puțin câteva sute de mii (și nu doar sute) de locuri de muncă.

De asemenea, Traian Băsescu uită de celebrul ”forfetar Pogea”, care a ucis sute de mii de mici afaceri. Că o mare parte (poate cea mai mare parte) dintre ele mai existau doar în scriptele Registrului Comerțului este adevărat. Însă cel puțin câteva zeci de mii dintre acestea supraviețuiau pe buza crizei. ”Forfetarul Pogea” le-a tăiat însă respirația, trecând în șomaj alte zeci de mii de angajați, care au ajuns din contributori ai fondurilor de asigurări sociale (inclusiv al celui de pensii) în consumatori de asemenea fonduri (câți au avut și șansa asta). Nimic nu s-a schimbat însă esențial în legislația autohtonă pentru a stimula deschiderea micilor afaceri. În continuare, românii deschid mai multe afaceri în Italia, la Berlin, ori peste graniță, în Bulgaria. (De fapt, ceva tot s-a schimbat în legislație: Codul Muncii – cu scopul declarat de a atrage mari investitori; scopul declarat a fost atins ”de minune”: modificările i-au ajutat pe cei de la Nokia să se debaraseze mai ușor de cei 2.000 de angajați de la Jucu, iar în privința ”marilor investiții străine”, Traian Băsescu ne spune că ”nu avem de ce să ne facem iluzii în următorii cinci ani”!).

Așadar, ideea că doar mineritul ar putea crea locuri de muncă în următorii cinci ani este, pur și simplu, o imensă minciună. O asemenea afirmație făcută de șeful statului te face însă să te întrebi dacă nu cumva, piedicile puse dezvoltării agriculturii și micilor afaceri nu sunt intenționate, pentru a putea spune apoi că ”doar mineritul este o soluție”.

***

Legat de cine minte și de locurile de muncă pe care le-ar crea RMGC iată un alt exemplu. Pe 8 martie 2012, Grupul de Susținere a Proiectului Roșia Montană (GSPRM – unul dintre numeroasele grupuri și asociații ”civice” inventate și susținute de RMGC pentru a le promova proiectul) a emis un comunicat prin care se dădea de înțeles că peste 80% dintre români ar susține redeschiderea minei de aur de la Roșia Montană pentru că crează locuri de muncă. Comunicatul se baza pe un sondaj de opinie realizat de IRES. Încă de la apariția comunicatului GSPRM am arătat că interpretarea conform căreia ”peste 80% dintre români susțin proiectul RMGC” este falsă și total neconformă cu realitatea (detalii aici). Asta pentru că întrebarea era condiționată de crearea miilor de locuri de muncă, de unde rezultă că, de fapt, românii ar fi de acord cu un proiect care crează  mii de locuri de muncă la Roșia Montană, nu neapărat cu proiectul RMGC.

Interpretarea abuzivă a sondajului i-a deranjat chiar și pe cei care l-au realizat, IRES solicitând precizări publice din partea GSPRM. ”Conform realizatorilor sondajului, cercetarea IRES a testat prin secțiunea la care face referire comunicatul rezonabilitatea unor strategii de argumentare și de comunicare publică, în cazul nostru, condiții de credibilitate pentru o serie de explicații ale utilității proiectului. În speță, întrebarea la care se referea comunicatul avea ca scop să testeze dacă referința la şomaj reprezintă o condiție importantă, credibilă, de acceptare a unui proiect minier de tipul celui de la Roșia Montană. Din păcate, comunicatul a creat condițiile de interpretare a procentului ca fiind un suport public al proiectului respectiv”, se arată în precizarea GSPRM. Întâmplător sau nu, această precizare nu a fost trimisă și celor care au primit primul comunicat (personal am primit primul comunicat, nu și precizarea ulterioară, regăsibilă doar pe site-ul IRES).

În sinteză, ce vrea să spună această precizare a GSPRM extrem de alambicată? Că, de fapt, sondajul nu a căutat să afle care e opinia (și susținerea) cetățenilor români față de proiect, ci ce ar trebui să audă și să citească cetățenii români pentru a accepta (și susține, eventual) proiectul RMGC. Rezumat și mai pe șleau: ”peste 80% dintre români vor fi de acord cu proiectul RMGC dacă li se va băga pe gât povestea cu miile de locuri de muncă – indiferent dacă această poveste e reală sau nu!”.

Ulterior precizării GSPRM, pe 9 aprilie 2012 (luni), într-un comunicat corporate, menit să liniștească acționarii și jucătorii de la Bursa din Toronto, Jonathan Henry, președinte și CEO al Gabriel Resources (compania care deține 80,69% din RMGC), nu se sfiiește să aducă în discuție aceeași interpretare falsă a ”dorinței majorității românilor de deschidere a minei” ! ”Furthermore, we continue to fight vigourously the misleading accusations and legal cases brought by a small minority that are impeding the willingness of the majority of Romanians to develop a modern mining industry that will bring jobs and economic growth where it is much needed”, este citatul atribuit lui Jonathan Henry, în comunicatul Gabriel.

Domnule președinte Traian Băsescu, când, la investirea lui Attila Korodi, ați vorbit de minciunile vehiculate pe marginea proiectului RMGC, la cine v-ați referit?

***

Revoltați de afirmațiile și ”indicațiile prețioase” ale lui Traian Băsescu, câteva zeci de tineri au ieșit aseară în Piața Unirii din Cluj. Sub îndemnul ”Îi scoatem lui Băsescu aurul, cuprul și gazele de șist din cap”, în această seară, de la ora 18,30, se anunță noi proteste în Piața Universității din București, iar de la ora 18,00, în Piața Unirii din Cluj. Detalii aici și aici.

***

P.S.: Un răspuns decent din partea lui Attila Korodi, legat de cerințele lui Traian Băsescu: ”Procedurile de la Roșia Montană nu pot fi accelerate” (detalii pe Mediafax)

***

FOTO: Apai Emese

***

Asupra poveștii legate de ”ecologizarea” pe care o vor realiza RMGC ori cumpărătorii Cupru Min (dar și despre responsabilitatea statului român în acest domeniu) voi reveni. Pentru că e o altă mostră de manipulare jenantă, în care Traian Băsescu este implicat. Deocamdată, vă recomand un scurt documentar (subtitrat în română) despre mult lăudata mină Martha din Waihi (Noua Zeelandă). E acea mină pe care RMGC o oferă adeseori ca exemplu și unde i-a ”călătorit” și pe unii jurnaliști ”de seamă” autohtoni. Sunt 20 de minute pe care nu le veți pierde. Despre studiul efectuat de Universitatea Queensland, care este citat în documentar, puteți citi o sinteză și pe VoxPublica (aici).

***

***

Bun. Acesta a fost un moment simbolic, care mi-a făcut săptămâna frumoasă. Altele, mai concrete, au venit să le completeze. Semne, dincolo de orice dubiu, că societatea civilă n-a murit și nici nu luptă în zadar. La începutul săptămânii a venit comunicatul Chevron, în care se anunța că, în acest an, nu va ultiliza fracturarea hidraulică în explorările pe care le va face în județul Vaslui și nici în Dobrogea. A urmat verdictul Curții de Apel Alba prin care a fost anulat Planul Urbanistic General (PUG) al Comunei Roșia Montană (plan urbanistic pe care se bazează o parte importantă a actelor și avizelor proiectului RMGC, depus la Ministerul Mediului). În aceeași zi, Laszlo Borbely, ministrul Mediului care a susținut cel mai mult proiectul RMGC (atât la nivel declarativ, cât și prin supervizarea analizei tehnice a unui proiect bazat pe planuri urbanistice ilegale), și-a prezentat demisia. În fine, vineri seara, reprezentanții Executivului nu au ajuns la o înțelegere cu câștigătorii licitației de privatizare a Cupru Min, vânzarea fiind, astfel, blocată.

Desigur, în fiecare caz în parte, atât reprezentanții companiilor, cât și cei ai Puterii vor afirma și vor susține că nu au legătură cu protestele și argumentele societății civile, exprimate atât în stradă, cât și în mass-media ori în rețelele paralele de comunicare. La fel cum Traian Băsescu afirma că schimbarea Guvernului Boc era ”gândită încă din decembrie” și n-ar fi avut legătură cu protestele din ianuarie… Despre micul pas făcut în spate de Chevron (la începutul unei lupte care se anunță de lungă durată) am scris pe Criticatac (aici), iar pe VoxPublica despre primele efecte ale anulării PUG-ului Roșia Montană (aici – asupra acestor efecte voi reveni însă, mai pe larg).

În privința privatizării Cupru Min, aș afirma însă că Mihai Răzvan Ungureanu are toate motivele să le mulțumească celor care au criticat dur licitația. Presiunea publică, mediatică și informală, i-au obligat pe negociatorii părții române să solicite niște garanții celor de la Roman Copper absolut de bun-simț: să deschidă un cont pentru garanții de mediu (solicitare în conformitate cu directivele UE – garanții în valoare de 32,27 milioane de euro), să transfere în termen de 30 de zile de la obținerea avizelor necesare (de la Consiliul Concurenței și autorizația integrată de mediu) suma licitată (200,7 milioane de euro) și să accepte caracterul public al contractului. Practic, toate aceste cerințe ale părții române nu reprezintă altceva decât confirmarea bunei-credințe și credibilității investitorului și au fost solicitate mai mult pentru a diminua din criticile publice. Condiții pe care, conform ministrului Economiei, Lucian Bode, investitorul nu le-a acceptat! Neacceptând asemenea clauze minimale, ipoteza că întreaga tranzacție nu ar fi fost altceva decât o mare țeapă (menită să elimine Cupru Min de pe piața cuprului) capătă noi argumente. Iar pentru faptul că nu și-a pus semnătura pe o asemenea ”țeapă”, MRU (cel care lăuda până mai ieri ”marele succes al privatizării Cupru Min) trebuie să mulțumească presiunii publice.

La scurt timp, Mihail Boldea s-a grăbit să-i răspundă că… așa și este. El se află în Kenya pur și simplu în calitate de călător, cum s-a mai aflat peste hotare ”de 30 de ori din decembrie și până acum” (încerc să înțeleg de ce a mai trecut și prin România la o asemenea agendă, dar asta e o dilemă secundară).  Iar președintele ”are dreptate, nu vreau să fiu deținut aici; nu vreau să ajung pe mâna autorităților kenyote (sîc! – n.a.) (…) Cum ajung la Nairobi, mă duc la consulat și rămân acolo până o să am biletul de avion. Merg la consulat pentru a mi se face formele consulare, pentru ca împreună cu consulul să iau bilet de avion și să vin; am nevoie de hârtii de însoțire, în condițiile în care sunt urmărit internațional”, spune Boldea.

”Ce copil cuminte!”, îți vine să exclami. Cum mai ascultă el de sfaturile părintești, care vor să-l ferească de închisorile cu negri (la propriu) și câtă devotațiune din partea domnului Boldea, cel care nu dorește să-și pună țara într-o situație delicată și aducătoare de bătăi de cap. Încă două trei asemenea epistole și începi să te simți precum în ”Out of Africa”, cu Meryl Streep lăcrimând îndurerată în urma lui Robert Redford, plecat în una din lungile lui călătorii în care înfrunta felinele și triburile de masai ale Kenyei.

Îți vine să-l aplauzi atât pe președintele cel de grijuliu față de fii patriei, cât și pe fiul patriei atât de atent cu imaginea propriei țări. Că o asemenea grijă nu este manifestată și față de alți fii ai patriei (medici, profesori etc. îndemnați să-și ia catrafusele și să-și caute norocul prin alte zări (mai mult sau mai puțin calde) e o altă poveste. Pe care doar cârcotașii o pot aduce în discuție. Păi are vreunul dintre acești medici și profesori antecedentele domnului Boldea? Se poate lăuda careva dintre ei cu realizările domnului Boldea? Păi, vedeți…

Mia întâi pentru că Traian Băsescu ignoră un element esențial: funcția de președinte al României nu îi conferă doar o sumă de drepturi, ci și nenumărate obligații. Obligații atât față de cei care l-au votat, cât și față de cei care i-au votat pe adversarii lui politici. Iar renunțarea la aceste obligații nu se poate face prin negociere cu reprezentanți ai partidelor!

Mai apoi, Constituția în sine nu poate fi negociată cu reprezentanții Opoziției. Pentru că respectiva Constituție nu-i aparține nici președintelui României, nici partidelor politice. Nicio negociere nu poate avea loc atâta vreme cât niciuna dintre părți nu deține obiectul negocierii! O eventuală modificare a Constituției nu se poate face decât după negocieri și dezbateri cu cei care sunt cu adevărat proprietarii acestui act normativ. Negocieri și dezbateri reale, nu de genul celor mimate în paralel cu alegerile din 2009.

Nu înțeleg ce și-a dorit Traian Băsescu prin scoaterea Constituției la negociat cu Opoziția. Pentru că nu imaginea unui președinte concesiv (care renunță la un an sau doi de mandat) este cea care iese în evidență, ci cea a unui președinte discreționar (care minimalizează obligațiile pe care mandatul le presupune și care negociază cu partidele politice lucruri care nu sunt de negociat cu partidele politice).

Partea proastă în toată această joacă a președintelui cu partidele poltice este faptul că alegătorii lipsesc cu desăvârșire. Ei reprezintă doar niște umbre, o turmă a cărei singură menire ar fi să aprobe sau nu înțelegerile/neînțelegerile din diferitele sfere ale puterii. Și până s-o găsi cu adevărat acea ”urmă” (care să scape turma), s-ar putea să rămânem fără ”turmă”.

Jandarmii și polițiștii (cu precădere șefii lor) ar trebui să fie cei săltați cu dubele pentru grave încălcări ale legii ori pentru aplicarea ei discreționară și abuzivă. Nu tinerii care încearcă să atragă atenția asupra multiplelor probleme sociale, economice, ecologice ș.a.m.d. Dincolo de orice interpretări ale legii (favorabile protestatarilor care au reușit să anuleze pe bandă rulantă amenzile care li s-au aplicat până acum pentru acțiunile lor), pe care le-am tot oferit până acum, am o provocare pentru toți cei care încă mai au vreun dubiu – apelați la bunul d-voastră simț și răspundeți la următoarele întrebări. Cum au ajuns jandarmii să-l apere pe Mitică de la Ligă și Nașul de la Federație? Pe Marin Anton, secretarul de stat de la Mediu, cu 9 milioane de euro în cont? Pe Stelian Fuia, ministrul Agriculturii, aflat ani la rând pe lista de plată a Monsanto, una dintre cele mai controversate companii la nivel mondial? Pe miliardarii din spatele Chevron, Exxon, Gabriel Resources, Barrick etc.? Priviți-vă în oglindă și spuneți că ”știuleții de porumb” de ieri, ”inspectorii de sănătate civică” de alaltăieri, fanii de la meciul România-Uruguay, protestatarii din Piața Universității din București, din Piața Unirii din Cluj și din alte orașe ale țării reprezintă, cu adevărat, ”pericole publice”. ”Băieții răi”, cum ar veni, care trebuie săltați cu duba. Iar toți ceilalți, de la Nașul și Mitică, la miniștrii modificați genetic, la politicienii care îi susțin și miliardarii care îi finanțează sunt ”băieții buni”… Chiar așa să fie? Chiar credeți la modul sincer într-un asemenea scenariu?

***

Iar mass-media a reușit (încă o dată) să o dea în bară. Priveam și citeam știrile, la TV și pe edițiile online ale diferitelor ziare. Distracție mare pe seama jandarmilor care au avut serios de lucru cu ”știuleții” care nu încăpeau în dubă. Uau! Ce distractiv! Ce știre beton! Bun, și mai departe? Ce era cu ”știuleții” ăia în stradă? Ce vroiau? În vreo două-trei locuri am citit că ar fi fost vorba de un protest împotriva ”organismelor modificate genetic”. În altă parte am aflat de ”alimentele modificate genetic”. Iar în alt loc, pur și simplu, de ”modificări genetice”. Și cam atât. Tăcere aproape cvasi-generalizată în privința numelui companiei vizate direct: Monsanto. A contextului – faptul că a fost o zi internațională de luptă împotriva giganticului producător de organisme modificate genetic Monsanto, sub genericul ”Occupy Monsanto” (detalii aici și aici). Și faptul că Ministerul Agriculturii a fost ales special în România pentru ”Occupy Monsanto” deoarece onor-ministrul Stelian Fuia a avut diferite funcții de conducere la Monsanto România, dar și în reprezentanțele regionale ale corporației: Business Development Manager pentru Europa Centrală și CIS (fostul URSS) la Monsanto Europe S.A., Bruxelles. Poziții care îl poziționează într-un ”discret” conflict de interese cu funcția publică pe care o ocupă acum.

Oare chiar așa greu era pentru jurnaliștii de la fața locului să afle toate aceste ”amănunte”? Și să le pună măcar în background-ul știrii legate de ”arestarea știuleților”? Ori n-aveau voie ca nici măcar c-o boabă de porumb să lovească în Monsanto și ministrul lor? Lipsa aproape cvasi-generală a unui minim profesionalism jurnalistic ori blocaj mediatic? Pe ce pariați?

***

Nu e prima dată când reprezentanții autorităților au o astfel de atitudine. Pe 7 noiembrie 2011, la Cluj, cu ocazia ocupării clădirii fostului Hotel Continental, comandatul Poliției locale a făcut presei o declarație asemănătoare. ”Căutăm soluții pentru a interveni în stoparea acestei manifestații”, a afirmat atunci comisarul-șef Marcel Bonțidean, comandantul Poliției Cluj-Napoca. Și atunci, și acum, scopul jandarmilor și al polițiștilor nu a fost de a stabili dacă există vreo încălcare a legii (și, implicit, luarea eventualelor măsuri care se impun), ci stoparea manifestărilor și apoi găsirea unei explicații cât de cât acoperitoare, măcar în ochii opiniei publice mai puțin informate.

Pentru ca absurdul situației să meargă mai departe, într-o discuție telefonică avută ieri cu maiorul Marius Dobrinescu, șeful dizpozitivului de jandarmi de la Ministerul Mediului, acesta mi-a dat asigurările de rigoare că au fost respectate toate dispozițiile legale (de la somațiile publice și până la indicarea exactă a legii și articolului de lege pe care protestatarii le-ar fi încălcat). Și după ce i-am spus că declarațiile protestatarilor și, mai ales, înregistrările video ale intervenției îl contrazic, acesta a continuat să afirme cu seninătate că procedura și legea au fost respectate. După cum am arătat și în înregistrările video prezentate ieri (vezi și aici), prima intervenție a jandarmilor s-a făcut fără nicio somație, iar apoi protestatarii au fost avertizați de o eventuală încălcare a dispozițiilor referitoare la adunările publice: lipsa autorizării – o aberație despre care am mai scris de mai multe ori, care nu are nicio acoperire legală.

Așadar, somația ar fi putut fi cel mult cu trimitere către Legea 60/1991, în condițiile în care, ”la secție”, manifestanților li s-au întocmit procese verbale de contravenție pe Legea 61/1991, cu invocarea unei așa-zise blocări a accesului într-o instituție publică. L-am întrebat, din nou, pe domnul maior Marius Dobrinescu, dacă intrarea în minister a fost blocată EFECTIV de către manifestanți. De două ori mi-a repetat că intrarea a fost blocată efectiv. O nouă minciună, contrazisă de înregistrările video: în momentul ridicării protestatarilor, intrarea în minister nu era blocată. Mai mult, pe înregistrări se pot vedea persoane care intră în minister!

Abuzurile au continuat și în partea a doua a zilei, când manifestanții de dimineață și alți susținători ai lor au fost ridicați cu Constituția în mână, în timp ce le citeau jandarmilor normele legale pe care le încalcă! Și pentru a râde un pic de toată această mizerie și absurd, două momente: în primul, un jandarm se adresează unuia dintre reținuți, la urcarea în dubă cu ”ajută-mă, să te ajut!” (!); în al doilea, un protestatar este urcat în dubă pe ușa laterală, filmează câteva cadre în interior și, fără să-l oprească cineva, coboară pe ușa din spate (!); apoi privește lung în urma dubei care a plecat fără el…

***

Dragi cititori, stimați jandarmi, polițiști și (în mod special) colegi de breaslă jurnalistică. Ce s-a întâmplat ieri transcede cazului Roșia Montană (motivul protestului fiind implicarea părtinitoare a ministrului Laszlo Borbely și a secretarului de stat Marin Anton în favoarea RMGC). E vorba de un abuz și/sau incompetență a Jandarmeriei Române. De faptul că habar nu au de cele 4-5 legi esențiale pe care trebuie să le aplice și pe care ar trebui să fie în stare să le recite și noaptea în somn. E inadmisibil și absurd ca un protest să fie întrerupt, iar motivele întreruperii să fie ”stabilite la secție”. E inadmisibil că, pus în fața evidenței și a înregistrărilor video, reprezentantul Jandarmeriei să mintă cu absolută seninătate. Și brusc să-l lovească amnezia când e întrebat cine e persoana din Ministerul Mediului care i-a cerut să intervină: ”Nu știu să vă spun chiar în momentul ăsta”, a fost răspunsul care m-a lăsat fără replică. Păi chiar oricine i-ar fi putut cere lucrul ăsta?

Dragi colegi de breaslă, tăcerea voastră aproape generalizată (cu câteva excepții) e compromițătoare. Iar de această dată nici măcar eventuala ”saturație” a cazului Roșia Montană nu o puteți invoca. Și nici banii care curg din robinetul RMGC. Pentru că imaginile cu tinerii târâiți ieri pe jos și urcați în dubă cu Constituția în mână ar fi trebuit să vă rănească retina. Iar abuzul și/sau incompetența Jandarmeriei ar trebui să vă dea fiori. Asta nu mai are legătură cu Roșia Montană. Oameni buni, jandarmii ăia habar nu au de legile pe care trebuie să le aplice! Acționează, pur și simplu, la ordin. Și nici măcar nu e le clar cine le dă ordinul! Jandarmeria Română nu mai este o instituție care să apere ”ordinea și liniștea publică”, ci o forță de represiune împotriva civililor. Chiar nu vă sperie niciun pic o asemenea situație? Când păstrați tăcerea, nu vă dați seama că vă transformați în complici morali la asemenea abuzuri (iar aceasta nu este o figură de stil, complicitatea morală este prevăzută în drept)? Nu realizați că tăcerea voastră le dă curajul să acționeze așa cum acționează? Că mâine s-ar putea să fie rândul vostru, al copiilor sau părinților voștri? Pentru o bucată de pânză pe care scrie ”Salvați Roșia Montană!”, ”Mitică la brutărie!”, ”Concediu plătit după naștere”, ”Jos taxa auto” ori ”România e frumoasă”, ”Traian Băsescu e deștept”?

Cum vă puteți privi, liniștiți, dimineața în oglindă? Cum puteți privi senini în ochii rudelor și prietenilor voștri? Vă gândiți, măcar în treacăt, că, la un moment dat, copiii sau părinții voștri vor fi întrebați: ”tatăl tău, mama ta ori copilul vostru cu ce se ocupă”, iar copiii sau părinții voștri vor întoarce capul ori vor privi în pământ, când vor murmura, cu obrajii aprinși de jenă, ”jurnalist”?

***

Și, totuși, o încheiere poate un pic mai veselă. Jandarmii de la Saint Tropez în urmă cu mai bine de 30 de ani. Cei români din zilele noastre nu au nimic în plus. În cap. Ascultați cu atenție cum sună .

Ei bine, chiar dacă bigieșii și-au dat mâna cu jandarmii, s-a dovedit că suporterilor nu li se poate închide gura. Intervenția în forță de la meciul România-Uruguay nu a făcut decât să crească mobilizarea acestora. Iar din pagina a 4-a a ziarelor, subiectul a ajuns pe prima. Suporterii, și nu doar ei, au învățat în această iarnă ce înseamnă libertatea. Spre deosebire de anii 89-90 și-au dat seama că libertatea înseamnă mai mult decât alimentare pline ori levis și adidas la liber. Au învățat-o la modul dur, cu bulane în cap și peste spate și cu gaze lacrimogene în ochi. Iar acestea sunt lucruri care nu se uită ușor.
La rândul ei, măcar o parte a presei a înțeles să nu mai generalizeze. Să nu mai suprapună excesele a câtorva provocatori peste întregul grup al suporterilor. Și sper că, măcar în ceasul al treisprezecelea, să-și fi dat seama de ce parte a baricadei îi e locul. Îmi doresc ca presa să fi înțeles că închizând ochii asupra intervențiilor abuzive ale forțelor de ordine de anul trecut împotriva activiștilor din Campania Salvați Roșia Montană, nu a făcut decât să-i încurajeze pe jandarmi să intre cu bastoanele și gazele la înaintare pentru a confisca un baner pe care scria ”FRF=RMGC”. Iar mai apoi să vadă ”roșu în fața ochilor” în fața mesajului ”Mitică la brutărie”. Această din urmă intervenție nu e cu nimic mai absurdă decât cea a polițiștilor și jandarmilor care îi legitimau de zor, în noiembrie anul trecut, pe cei câteva sute de tineri care jucau ”Țară, țară, vrem ostași!” în Piața Unirii din Cluj.

E păcat că a fost nevoie de bulanele și gazele lacrimogene ”distribuite la liber” în Peluza Sud pentru a se pricepe absurdul situației. Dar, până la urmă, în tot răul e și un bine: fiecare bulan în cap și în coaste e un pas înainte. Pe drumul înțelegerii pe deplin a ceea ce înseamnă libertate.

***

P.S.: O invitație pentru cei din București, la ediția a 4-a  a ”The Chomsky-Foucault Debate”, prezentată de Căminul Cultural. Tema: ”Tactici alternative de intervenție instituțională şi acțiune civică; Mihai Goțiu dezbate cu Irina Gheorghe şi Alina Popa (Biroul de Cercetări Melodramatice)”

Miercuri, 7 martie 2012, orele 19:30, la subRahova, strada Sergent Nuțu Ion nr. 2, Bucureşti. Mai multe detalii aici.

”Încălzirea” se face, de la ora 12.00, în Piața Constituției (București) și de la ora 17.00, în Piața Unirii (Cluj), cu cererea de demitere a secretarului de stat din Ministerului Mediului, Marin Anton (detalii aici și aici)

Iar pentru băieții cu mușchiul gros și pentru șefii lor, nimic nu putea fi mai umilitor decât îndepărtarea unui asemenea mesaj. Dovada supremă a obedienței, a servilismului, a slugărniciei. După acest episod, BGS și Jandarmeria ar trebui să prevadă o clauză specială, un spor de rușine, în contractele pe care le au cu FRF. Măcar să știe pentru ce se fac de mândră minune în fața unei țări întregi.

”Mitică la brutărie” e mai mult decât o glumă reușită. Decât ”haz de necaz”. ”Mitică la pușcărie” reprezintă, simbolic, victoria cuvântului liber asupra forței. A inteligenței asupra pumnului. Aș spune că e un procedeu împrumutat din aikido (în care te aperi sau ataci folosindu-te de energia adversarului) – cu cât forța utilizată pentru stoparea sau îndepărtarea mesajului e mai mare și disproporționată, cu atât efectul e mai puternic. Mesajul ajunge la mai multă lume și stupizenia acțiunii de blocare a lui devine mai evidentă.

Cu ”Mitică la brutărie” suporterii au învins la scor BGS-ul, Jandarmeria, pe Mircea Sandu și Dumitru Dragomir. O bucată de pânză de un metru pătrat, un pic de vopsea și un cuvânt. Afișarea lui pentru câteva zeci de secunde și intervenția forțelor de ordine. Suficient pentru ca toată țara să afle unde îi e locul lui Mitică. Și al Nașului. Și al altora ca ei. Pentru a vedea cât de inutilă e forța. Și pentru a înțelege că libertatea de exprimare nu poate fi stopată. Oricâte tone de mușchi și de gaze lacrimogene ai avea în dotare sau în subordine.

***

Foto: GSP.ro

***

Citește, pe aceeași temă, și:

Pentru cine a sărit Jandarmeria la bătaie pe Național Arena? VIDEO (Atenție: conține imagini șocante)

Mircea Sandu, rămâne cum am stabilit: ”Aceeași mizerie”. Cu RMGC

Ei bine, azi, la câteva zile după ce ouăle au devenit bunuri de lux, când presa a început să presupună că urmează un Paşte fără tradiţionalele ouă încondeiate, şi-a făcut apariţia şi ministrul Agriculturii. Într-o tentativă de a explica situaţia şi, presupun, de a linişti populaţia, Stelian Fuia a reuşit să înşire câteva raţionamente axiomatice (exemplu: “găina e un organism viu care face ouă în continuare”) şi să demonstreze că e rupt de realitate. Numiţi-o incompetenţă (a lui sau a oamenilor din subordine), rea-voinţă, naivitate – tot la categoria “paralel cu realitatea” se încadrează.

Că găinile nu prea fac ouă când e frig se ştie. Doar că nu era vorba despre găinile din gospădării, ci despre cele din crescătorii. Că lanţul de livrare adaugă un cost suplimentar mult prea mare iarăşi se ştie. Povestea cu producătorii care câştigă prea puţin în comparaţie cu distribuitorii e veche şi adevărată. Dar să ieşi în public, ministrul Agriculturii fiind, şi să susţii că doar acestea sunt cauzele scumpirii bruşte şi nu schimbarea reglementărilor în sistemul de producţie este o chestiune de-a dreptul halucinantă. Să nu mai vorbim de recunoaşterea cu o seninătate aproape înduioşătoare a faptului că nu există explicaţii oficiale pentru dispariţia ouălor din hipermarketuri.

Ce nu vrea Fuia să recunoască? Că preţul ouălor a crescut în urma intrării în vigoare a prevederii Uniunii Europene prin care crescătorii nu mai pot vinde ouă până nu modernizează cuştile găinilor. Ca de obicei, românii s-au grăbit să execute ordinele Uniunii Europene şi să scape găinile de “stres”. Măcar dacă ne-am grăbi la fel de tare să aplicăm recomandările europene şi alte domenii! În România, spre deosebire de Polonia de exemplu, nimeni nu şi-a pus problema că ar fi totuşi mai bine să mai păstrăm găinile “stresate” în loc să înfometăm  şi mai mult o ţară întreagă. Şi, apropo de înfometare, urmează  o scumpire serioasă a legumelor.

Pare-mi-se că avem de-a face tot cu un caz în care obedienţa oarbă faţă de UE e aproape sinonimă cu ignorarea propriului interes. Dar la ce să ne aşteptăm când, în întreaga Europă, în loc să se caute soluţii alternative, se bate apa în piuă pe crearea de dependenţe externe? Totul în speranţa unei ipotetice bunăstări comune, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Şi a trecut deja ceva timp de când speranţa asta e mereu împinsă înainte, ca halca de carne în faţa câinilor de la sanie.

Textul iniţial este mai jos:

Să mă ierte Dorina Rusu (redactor-şef www.spunesitu.ro) pentru că am îndrăznit să-i preiau cuvintele de pe facebook şi să le transform în titlul acestei postări, dar ar fi fost păcat să le schimb, de vreme ce ele surprind excelent realitatea. Cum altfel decât “dispreţ şi cacofonie” să numeşti o întâlnire a unor pretinşi noi republicani tocmai într-o clădire simbol al monarhiei în România? Mai mult, să-ţi şi organizezi evenimentul sub sloganul “Mai e cineva aici?” e dovadă de tupeu specific celor care fie nu îşi cunosc trecutul şi valorile tradiţionale, fie le cunosc şi le dispreţuiesc. (Un text interesant despre istoria evenimentelor prin care a trecut Sala Tronului din Palatul Regal se poate citi AICI.)

Nici nu e de mirare, dacă ne gândim că în discuţie este o mişcare iniţiată şi condusă de un ţuţăr al lui Băsescu. Un tip ca Mihail Neamţu, care se grăbea să-i găsească idolului său circumstanţe atenuante la momentul în care mulţi apropiaţi ai acestuia se delimitau de poziţia prezidenţială faţă de Regele Mihai. Îmi pare rău doar de naivii care se uită în gura lui şi iau de bună gargara despre valori, morală şi politici de dreapta.

Taxa de participare la Adunarea Naţională (un nume cu greutate pentru dispreţuitorii monarhiei) a Noii Republici este de 50 de lei pentru membri şi 100 de lei pentru curioşi. Dacă Mihail Neamţu şi Monica Macovei nu reuşesc să atragă prea mulţi simpatizanţi, poate recitalul lui Grigore Leşe va stârni un oarecare interes şi va echilibra bugetul organizatorilor. Nu de alta, dar cele 450 de locuri ale Sălii Auditorium ar trebui să fie cel puţin pe jumătate ocupate pentru a acoperi chiria de 10.000 de lei, cafeaua şi fursecurile. Dar să nu ne lăsăm cuprinşi de grijile pentru buzunarele republicanilor. Ei sunt înfipţi bine în sistem, nu ca monarhiştii, care tremură de frig prin pieţe, vorba amicului meu Marius Ghilezan.

www.florinpuscas.ro

M-am referit în titlu doar la traducători pentru că întâmplarea pe care urmează să o relatez este despre o traducătoare – una dintre numeroasele traducătoare aflate în situaţia asta – care şi-a luat o ţeapă de zile mari de la Editura RAO. Dar şi pentru că soţia mea activează în acest domeniu al traducerilor (de cărţi, filme şi alte cele) şi nu aş vrea să i se întâmple vreodată aşa ceva.

Povestea traducătoarei despre care vă vorbeam poate fi citită AICI. Pe scurt, Laura Frunză a colaborat câţiva ani cu Editura RAO. Mai multe cărţi traduse de ea au apărut la cunoscuta editură. După o perioadă de colaborare sănătoasă, au început să apară problemele. Cărţile traduse apăreau pe raft, dar banii întârziau, în ciuda promisiunilor venite din partea conducerii RAO. Aşa s-a strâns o datorie de 4500 de lei. O sumă care poate părea mică pentru unii, dar nu şi pentru o mamă care trebuie să-şi crească fetiţa. După o perioadă de aşteptare, traducătoarea s-a hotărât să dea în judecată editura, însă acţiunea i-a fost respinsă din cauza unui viciu de procedură.

Am sunat la RAO pentru a cere un punct de vedere de la conducerea editurii. Mi-a răspuns o domnişoară. Am cerut cu o persoană din conducere şi am fost întrebat care este motivul. Am explicat pe scurt despre ce problemă vreau să vorbesc şi domnişoara de la celălalt capăt al firului mi-a făcut legătura la un oarecare “domn director”. Vorba vine mi-a făcut legătura, pentru că, în realitate, după două minute de ascultat tonul de aşteptare, mi-a răspuns aceeaşi domnişoară şi mi-a spus că linia directorului e ocupată. Mi-a promis însă că revine ea cu un telefon, în cinci minute. A trecut o oră, aşa că am sunat eu din nou. Domnişoara, probabil secretară, mi-a făcut din nou legătura. După alte două minute de ascultat tonul de aşteptare, mi-a spus că directorul nu poate vorbi cu mine. În schimb dacă trimit solicitarea în scris, pe mail, îmi va răspunde. Am trimis două întrebări pe mail, am sunat pentru confirmare de primire şi am aşteptat în zadar să mi se răspundă. Am fost naiv crezând că oamenii care nu-şi respectă colaboratorii vor avea o atitudine mai bună în relaţia cu presa.

În situaţia Laurei Frunză mai sunt zeci de traducători. Unii îşi mai povestesc păţaniile pe bloguri şi pe facebook, alţii se resemnează. Acum, Editura RAO caută alţi traducători. E bine de ştiut, ca să vă feriţi de asemenea şmecheri care au parazitat o industrie întreagă. Aceşti oameni trebuie să vadă şi ce se întâmplă când se unesc “negrii de pe plantaţie”. Pe bloguri şi pe reţelele de socializare se naşte un adevărat boicot la adresa Editurii RAO (deşi nu sunt singurii mârlani de pe piaţă).

Câteva link-uri către articolele celor care o susţin pe Laura Frunză:

Editura RAO şi-a luat sclavi. Ruşine!

Mînie proletară faţă de editura RAO

ŢEAPĂ oferită de Editura RAO! Din 2011, un traducător al editurii se judecă pentru îşi recupera banii pe care RAO îi datorează

Mîrlănia de la Editura Rao. Şi mîrlănia justiţiei române

Justiție, te mănânc pe pâine

[Boicot] Editura RAO si respectul pentru traducatorii sai

RAO, tu dă ţepe în continuare! Vrei să ştii cum ai putea fi boicotată?!

Viaţă de traducător…

RAO nu îşi plăteşte traducătorii?

Interviu cu Laura Frunză, traducătoarea care a dat RAO în judecată

Editura RAO sau cum să dai faliment pentru că ți-ai bătut joc de un om simplu

Cât timp, zău, o să se mai fure ca în codru?!

Rao şi traducătorii

Mai cumpărăm cărţi de la RAO?

florinpuscas.ro

De numele lui Daniel Funeriu se leagă noi reglementări în domeniul cercetării (și a modului de finanțare a acestui domeniu), o nouă Lege a Educației și cel mai dur (dar și mai corect) Bacalaureat din ultimul deceniu (cel puțin). Fiecare dintre aceste măsuri a avut partea ei de critici inerente. Mai mult sau mai puțin argumentate. Din nou timpul ar fi fost cel care ar fi putut înclina balanța. Dar, cum spuneam, Daniel Funeriu nu a avut răbadare.

Administrația Prezidențială a anunțat astăzi numirea lui Daniel Funeriu în funcția de consilier prezidențial. Poate că unii vor considera această numire ca un gest venit să compenseze înlocuirea lui fortuită din fruntea Educației. Ca pe o reparație morală. Personal, îl văd ca un pas înapoi pentru Daniel Funeriu. Și alunecarea lui din postura de inițiator de politici (educaționale și de cercetare) pe care timpul ar fi urmat să le valideze ori să le infirme, în politicianism. Daniel Funeriu avea șansa să devină un ministru regretat. Dar a ales imaginea de ”politician de carieră”. Cu tot ce înseamnă acest lucru.

***

Ținând cont de antecedente (ale lui Traian Băsescu) o altă întrebare rămâne deschisă: ”Cât va rezista Daniel Funeriu în această funcție?”. E dreptul d-voastră să pariați.

Din punct de vedere al percepției publice, un guvern de tehnocrați (cu Predoiu ori alt specialist, cel mai probabil finanțist, ca prim-ministru) poate să fie pe placul societății civile. Ar lăsa și impresia unei victorii a acesteia, demisia lui Boc fiind una dintre cerințele protestatarilor din ianuarie. Ar fi, însă, o mare păcăleală: un guvern de tehnocrați (fără o susținere politică asumată) este un guvern fără responsabilitate civică. Acțiunile și deciziile luate nu pot fi imputate vreunei formațiuni politice, implicit, nu vor putea fi sancționate, la nevoie, prin vot. Pornind de la prezumția de bună credință, acest lucru poate fi unul pozitiv (lipsit de presiuni politice un asemenea Guvern ar putea acționa în liniște. Antecedentele ne atenționează însă că, cel mai probabil, un guvern tehnocrat va fi folosit doar pentru a lua acele măsuri nepopulare pe care un guvern politic nu și le-ar permite într-o perioadă electorală.

***

În acest sens (al responsabilității guvernamentale), un răspuns primit în luna august a anului trecut de la Cătălin Predoiu este sugestiv. Într-o scrisoare deschisă care îi era adresată, îi semnalam domnului Predoiu că numeroasele încălcări ale hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile din cazul Roșia Montană de către institutii publice reprezintă un indicator al faptului că România nu este un stat de drept. În răspunsul remis presei, Cătălin Predoiu arăta: ”Ştiu că uneori abuzuri şi nedreptăţi de tot felul oferă prilej de îndoială. Dar sunt de părere că ar fi o eroare să transformăm excepţia într-o percepţie privind starea generală şi să ridicăm această percepţie la rang de realitate.” Așadar, nu nega starea de fapt din cauza Roșia Montană, ci doar o califica drept excepție. Câte asemenea excepții și-ar putea asuma un eventual guvern tehnocrat care nu poate fi sancționat popular, prin vot? Răspunsul e simplu: nenumărate.

Că-i place sau nu domnului președinte ori altor detractori, românul prin adopție Raed Arafat a făcut câte ceva pentru România. Ciuhodaru a reușit doar să supraviețuiască și să se conformeze unui sistem scârbos. În fața atacurilor lui Traian Băsescu, Raed Arafat a recurs la singura soluție a unei persoane cu onoare: demisia. Atribuțiile lui (nu neapărat și funcția) i-au fost predate, fără prea multe scrupule lui Ciuhodaru, numit ”consilier onorific de urgență” la Ministerul Sănătății.

Nu cred în persoane providențiale dar, în același timp, consider că schimbările importante au nevoie de profesioniști în orice domeniu. Încă fiind departe de a ajunge să fie un sistem perfect, ”urgențele” din România se aflau, sub conducerea lui Arafat, pe un trend ascendent vizibil. De altfel, ”urgențele” erau unul dintre singurele domenii din România care aveau la conducere un specialist și practician veritabil. Acum, acesta a fost înlocuit de un politruc, dispus să se preteze la șmecherii deranjante (dubla semnătură, la Iași și București) și să-și schimbe stăpânii în funcție de mărimea osciorului care îi este aruncat.

Mutarea lui Ciuhodaru în locul lui Arafat (prin preluarea atribuțiilor acestuia) nu are nici cea mai mică legătură cu modernizarea României. Ci cu abrutizarea ei. Să discuți cu Arafat pe fond despre privatizarea sistemului de urgențe (și, la o adică, să-l critici ori să-l contrazici) ar fi avut un sens. Să faci așa ceva cu Ciuhodaru e pierdere de vreme. Pentru că rolul care i-a fost atribuit nu e cel de a avea idei, de a susține dezbateri ori de a se implica, ci doar de semna pentru conformitate hârtiile care i se pun pe birou. Pentru că, până la urmă, acesta este și domeniul în care Tudor Ciuhodaru execelează: semnatul hârtiilor. Simultan, la Iași și București.

La o adică aș putea înțelege o concurență comercială (cât de sinistru sună, în condițiile în care concurența reală ar trebui să se raporteze la salvarea de vieți, nu la profit) în domeniul urgențelor medicale într-un singur context. Cel în care Sistemul actual de urgențe medicale ar fi unul supra-performant, cu tendințe de depreciere cauzate tocmai de un anumit maxim atins (condiții în care un sistem paralel privat ar trebui să se raporteze la acesta, oferind servicii cel puțin la aceeași calitate și punând presiune pe serviciul public să-și mențină calitatea ridicată a serviciilor).

Dar, la ora actuală, Urgențele medicale funcționează la minimul necesităților, raportându-se de cele mai multe ori strict la cazurile de viață și de moarte. Am avut ocazia unui coșmar trăit ”pe viu” într-o situație, în aparență, mai puțin presantă: un picior scrântit/rupt (în momentul apelării la ”urgență” neștiind care e exact cauza durerii). Din momentul apelului telefonic până la sosirea echipajului de pe ambulanță, efectuarea unei radiografii, punerea unui prim diagnostic (la spital) și administrarea primului tratament (calmant) au trecut aproape 4 (patru) ore (un amănunt ”de culoare”: în spital nu exista un calmant pentru durere, a fost adus cu taxi-ul de la o farmacie non-stop din oraș). Distanța până la spitalul în cauză (spital județean) era de cel mult doi kilometri. Cu mențiunea că ambulanța a venit pentru că era vorba de picior (în cazul unei mâini rupte îți rămâne doar opțiunea mașinii personale ori a taxiului și trebuie să te rogi să n-ai ghinionul ca accidentul să se producă în vreun sat prea îndepărtat de prima unitate medicală competentă să-ți ofere vreun ajutor). Cum spuneam, nu a fost  vorba de un caz de viață sau de moarte, ci de o situație minimală la care ar trebui să se raporteze orice sistem de urgență decent.

Împotriva cui îți îndrepți revolta/nemulțumirea în astfel de cazuri? În cazul unui sistem public de urgențe mai ai câteva ”arme” la dispoziție: de la reclamații, la petiții și, la o adică, la un proces (pentru că ți-au fost încălcate niște drepturi care se nasc din taxele, impozitele și contribuțiile plătite). Ce-i poți face însă unui privat, care nu are nicio obligație față de persoana ta? Cum îl poți responsabiliza? Mă gândesc la un picior rupt în Cucuieții din Deal. ”Alo, bună ziua, mi-am rupt piciorul și aș dori să ajung la spital”. ”Bună ziua, nicio problemă. Vă costă 200 de lei”, îți răspunde cel de la serviciul privat de urgențe. ”Păi nu am banii ăștia”. ”Păi atunci apelați la serviciul public”. Suni la serviciul public. ”Păi noi nu ne ocupăm decât de cazurile grave. Apelați la un serviciu privat”, ți se va răspunde. În cine să-ți mai bagi piciorul atunci?

***

Până la urmă, problema privatizării serviciului medical de urgențe e o problemă de responsabilitate. Mai exact, de eludare a ei. Un sistem public are anumite responsabilități. Față de toți cetățenii unei țări. Un sistem privat are responsabilități minimale. Și nu prea ai cum să-l tragi la răspundere. Ideea trecerii la servicii medicale de urgență private, prin diminuarea resurselor și, implicit, a răspunderilor sistemului public, este, pur și simplu, IRESPONSABILITATE. Ceea ce nu ar trebui însă se ne mire în condițiile în care mai toți factorii ”responsabili” ai acestei țări (de la parlamentari, la președinte, membri ai Guvernului etc.) se tratează la Viena. Cu siguranță, dacă Raed Arafat ar fi coordonat SMURD Viena, Traian Băsescu s-ar fi gândit de mai multe ori înainte de a-i reduce finanțările și atribuțiile.

Nu mai este de mult o surpriză când Traian Băsescu de azi îl contrazice pe Traian Băsescu de ieri.

Cândva spunea că judecătorii ar trebui să dea curs rechizitoriilor făcute de procurori şi că politicienii sunt supuşi judecăţii opiniei publice, care îi poate condamna sau dimpotrivă – achita, indiferent de ce face Justiţia. Acum, preşedintele spune că procurorii ar trebui să facă dosare mai solide pentru a nu le distruge cariera politicienilor. Aşa, din jumătăţi, poate reuşim să reconstituim adevărul: Justiţia nu trebuie să dea curs unor rechizitorii şubrede, dar nici să se teamă pentru pagubele de imagine pe care le-ar putea provoca. Deocamdată, zelul de-a trimite suspecţi după gratii cu orice preţ a lovit mai ales în imaginea justiţiei.

Bilanţul nu este doar cantitativ, ca să se poată judeca în termeni de condamnări şi achitări. Tehnic, este chiar prea devreme pentru un astfel de bilanţ. Moral şi calitativ, rezultatele arată foarte rău.

Când un personaj cu imagine negativă este săltat, reacţia publică este pozitivă: “s-a făcut dreptate”. Dar dacă arestarea nu este confirmată? Sau nu este prelungită? Deja, apar primele semne enorme de întrebare. Sunt procurorii incompetenţi? Sunt judecătorii corupţi? Şi una şi alta? Dacă ani de zile după eliberarea din arest condamnarea întârzie să vină, imaginea justiţiei este compromisă complet iar acuzatul, vinovat sau nu, pozează în victimă.

De ce se întâmplă toate acestea? Nu era arestarea “o măsură excepţională”? De ce o cer procurorii în fiecare caz? Argumente se pot găsi întotdeauna, însă mai important decât toate este cel de oportunitate. Un Parchet care cere arestarea în fiecare caz deşi ştie că nu o va obţine practică un sport extrem, care presupune câştiguri meschine pe termen scurt în schimbul unor pierderi enorme pe termen mediu şi lung. Termenul scurt a trecut de mult, termenul mediu este aici, termenul lung e deja aproape.

Reversul ar fi fost strategia răbdătoare în care acuzatul e judecat discret, în libertate, până la sentinţă. Presupunând că toţi judecătorii ar fi corupţi până în măduva oaselor iar toţi procurorii – cinstiţi şi competenţi, tot nu este înţelept să forţezi o detenţie temporară, singura şansă pentru ca justiţia să-şi atingă scopul fiind probele limpezi şi zdrobitoare. Cum să câştigi credibilitate când, ca o concesie la dosarul subţire, ceri – de râsul curcilor! – condamnări “cu suspendare” pentru corupţie? Sau când nu poţi să obţii o condamnare nici măcar în cazul unui flagrant filmat şi înregistrat?

Cum poţi să obţii mărturii, principalul instrument care poate băga corupţi după gratii, dacă te mulţumeşti să interceptezi telefoane şi, mai rău, nu faci nimic să confirmi probele obţinute şi din alte surse. Ascultarea telefoanelor e facilă, dar pentru a rămâne eficientă ea trebuie să fie teribil de discretă chiar şi după finalizarea cazului. E bine ca până şi acuzatul să creadă că altele sunt probele care l-au înfundat. Or, stenogramele devin publice, ca veselă dovadă că procurorii “au caz” şi ca avertisment pentru ceilalţi corupţi: voi să nu faceţi aşa! Adică să nu vorbiţi de şpagă decât codat şi la telefoane criptate. E chestie de ani până când clasa politico-birocratică românească îşi va dezvolta vreun artefact de limbă după model klingonian, neinteligibilă pentru oamenii legii, ca să poată împărţi şpaga.

Preşedintele pare să fi înţeles aceste lucruri, dacă nu cumva le-a ştiut tot timpul, şi se leapădă acum de ceea ce poate deveni o piatră de moară. Urmează un bilanţ dur pentru “anticorupţia” românească, iar el nu va fi măsurat nici măcar în număr de condamnări, ci prin răspunsul la întrebarea “ce păţeşti dacă eşti corupt în România?” Dacă răspunsul va fi “tremuri de frică pentru că mai devreme sau mai târziu vei fi înfundat”, atunci bilanţul este pozitiv. Deocamdată, răspunsul este “depinde”.

Comentarii pe riscograma.ro

Desigur, cei mai mulți dintre cei care au văzut imaginea surprinsă de fotoreporterul de la Reuters sunt șocați. Oripilați. Mă întreb însă câți dintre aceștia, aflați în locul acelui polițist ar acționa la fel. Din păcate, surprinzător de mulți. În minte îmi vin câteva comentarii de la un articol din această săptămână. Pe 12 decembrie, aproximativ 20 de activiști din Campania ”Salvați Roșia Montană!” s-au ”auto-denunțat”. S-au deplasat la sediul Ministerului Afacerilor Interne pentru a depune o scrisoare de protest legată de intervențiile jandarmilor la câteva dintre acțiunile din ultima lună. Nu mare mi-a fost mirarea să citesc comentarii care acuzau faptul că jandarmii ar fi trebuit să-i amendeze pe aceștia, pe motiv că nu au declarat manifestarea la Primăria. Într-o primă instanță, pur și simplu m-a pufnit râsul la absurdul ideii: să depui o declarație la Primărie pentru a putea merge să depui o scrisoare la Ministerul Afacerilor Interne!

Pentru că nu au fost lăsați să intre în sediul Ministerului, tinerii au rămas în așteptare în fața intrării. Motiv pentru același comentator să considere că jandarmii aveau dreptul să intervină pentru că activiștii ”ocupau trotuarul”. Într-o asemenea mentalitate bolnavă, simplu fapt al staționării în fața unei instituții publice (”ocuparea trotuarului”) reprezintă deja un act subversiv, o amenințare la adresa ordinii publice, un pericol iminent care ar trebui înlăturat.

Pe aceeași linie se situează și cei care au ”apreciat” că scopul tinerilor a fost să se auto-victimizeze, să atragă reacția în forță a autorităților. E un ”argument” cu nimic diferit de cel invocat în 1990, când manifestanții care și-au prezentat urmele lăsate pe spatele lor de bastoanele polițiștilor au fost etichetați drept ”masochiști”, care și-au produs singuri acele răni, pentru a arăta cu degetul către autorități.

În spatele acestor ”argumente” se ascund mentalitaăți extrem de agresive și periculoase. Convingerea deținerii adevărului absolut și convingerea că acest adevăr trebuie, la o adică, impus cu forța celor care îl contestă. Pentru aceștia, orice manifestare publică a libertății de exprimare ar trebui să aibă nevoie de aprobare. De autorizație. Exact așa cum înceracă MAI să impună prin proiectul de lege al adunărilor publice pe care îl promovează. O autoritate (Primăria), ar trebui să supervizeze și să aprobe ce și cine poate fi contestat.

Mi-e scârbă de această mentalitate. Între cei care susțin așa ceva și cel care lovește cu piciorul abdomenul dezvelit al tinerei din Egipt nu e e nicio diferență. La o adică, cei care gândesc astfel ar reacționa la fel ca soldatul a cărui brutalitate face astăzi înconjorul lumii.

Primarul democrat-liberal nu este singurul politician care a testat condițiile din arestul Poliției clujene. Liberalul Călin Platon, fostul prefect al Clujului, depune, la rândul lui mărturie. “Este o experienţă pe care nu o doresc nimănui să o trăiască. Mă refer la faptul că arestul din Cluj, şi mi-am reproşat asta, oferă condiţii inumane. Este un arest improvizat într-un beci unde nu ai lumină naturală, nu ai nicio fereastră. În permanenţă este un bec aprins deasupra uşii de la celulă, un bec tip neon, care produce o lumină nesănătoasă”, spune Platon.

Nu le plâng de milă celor care trec prin această pușcărie. Consider însă că privarea de libertate este o sancțiune suficient de mare (și de umilitoare din punct de vedere al imaginii sociale) pentru a nu fi dublată de o umilință fizică degradantă, de genul celei descrise mai sus. Mă miră însă faptul că ”onorabilii” noștri politicieni nu au luat măsuri pentru a rezolva o asemenea problemă. Cu atât mai mult cu cât o mare parte a lor au suficiente motive să treacă (măcar) pe la arest. Iar o firmă de partid, care să cotizeze pentru o asemenea ”investiție” tot s-ar fi găsit.

***

BONUS: Activiștii din Campania ”Salvați Roșia Montană!” au ajuns și în campul Occupy Washington. Și în fața Casei Albe (dovada, mai jos). Mâine (joi, 17 noiembrie), de la ora 19.00, în Piața Unirii din Cluj și în București, de la ora 20.00 (pe strada Eugen Carada, colț cu Lipscani) are loc evenimentul ”Dansez pentru Roșia Montană”. ”Vom dansa vals si alte dansuri clasice si mai putin clasice, interpretate cu un instrument acustic (sa nu deranjam linistea publica). Veniti cat mai multi, sa facem un sincron de toata frumusetea! =) ”, se arată în anunțul de mobilizare de pe Facebook (detalii aici). Vineri, 18 noiembrie, în aceleași locuri și de la aceleași ore, ”Silent Disco pentru Roșia Montană”. ”Veniti fiecare cu telefonul, iPodul sau mp3-player-ul, puneti-va la casti ce muzica va place si care credeti voi ca ar putea fi muzica revolutiei de la Rosia Montana si dansati!” (din anunțul de pe Facebook).

***
Eu unul mi-am ales muzica pentru vineri

Reacția autorităților (Poliție, Jandarmerie, Primărie), icompetența și debusolarea lor, au arătat, însă, că cei care au ocupat Conti (profitând de situația legală controversată a acestuia) și cei care i-au susținut, știau foarte bine ce fac. Că, dincolo de ideologizări și etichetări, sunt niște oameni care își cunosc foarte bine drepturile. Și care sunt deciși să acționeze pentru a și le apăra. Spre deosebire de aceleași autorități, care și-au demonstrat din start reaua-credință. În acest sens, sunt ilustrative câteva reacții. În jurul orei 12.00, comisarul-șef Marcel Bonțidean, comandantul Poliției municipale, declara pentru un cotidian online local: “Căutăm soluţii pentru a interveni în stoparea acestei manifestaţii neautorizate. Este o proprietate privată. Căutăm soluţii şi vom găsi”. Așadar, autoritatea (Poliția) ”căuta soluții” pentru a rezolva problema. Doar că nu există ”manifestații neautorizate în spațiu privat” (manifestațiile au loc în spațiul public, nu pe proprietăți private). Poliția ar fi putut interveni cel mult în virtutea tulburării de posesie (pretextul sau ”soluția” invocată ulterior de Poliție) ori cel al tulburării liniștii publice. ”Manifestațiile neautorizate” țin de competența Jandarmeriei. Ridicându-i pe protestatari (ulterior declarației făcute de șeful Poliției municipale) prin invocarea ”tulburării de posesie” (în urma unei așa-zise plângeri penale formulate de administratorul legal al societății care deține clădirea, Poliția a săvârșit un nou abuz, substituindu-se justiției (singura în măsură să decidă cine e proprietarul imobilului, implicit cine are dreptul să formuleze o eventuală plângere penală). Pentru a pune ”cireașa pe tort”, Biroul de Presă al Poliției a emis un comunicat din care unii jurnaliști, mai puțin familiarizați cu normele și procedurile legale, au tras concluzia că protestatarilor ar urma să li se întocmească dosare penale. Pe reprezentanții Poliției nu-i interesa însă legalitatea afirmațiilor pe care le fac (ori concluziile care se pot pune pe baza declarațiilor lor), ci transmiterea a două mesaje: unul de inducere a ideii de menținere a controlului asupra situației, al doilea de intimidare la adresa altor eventuali protestatari.

Aceleași mesaje (de control al situației și de intimidare) a încercat să transmită și Primăria, care a anunțat, prin purtătorul de cuvânt, că protestatarii au fost amendați contravențional cu câte 2.500 de lei (amenda maximă) pentru afișaj ilegal. Jurnaliștii care au publicat această informație nu s-au obosit însă să-i întrebe pe reprezentanții Primăriei cum au ajuns la concluzia că cei care au protestat au și afișat banerele incriminate (ideea că cei care au protestat sunt aceeași cu cei care au afișat banerele este doar o prezumție, o prezumție care, conform principiului nevinovăției, trebuie dovedită de cei care au întocmit procesele-verbale de contravenție). Mai mult, clădirea în paragină a fostului Hotel Continental este un imens spațiu de afișaj, folosit în acest scop de mai bine de doi ani. Reprezentanții Primăriei nu au putut spune care e taxa plătită pentru celelalte afișe de pe Conti ori dacă a mai dat vreo altă amendă pentru afișaj ilegal pe Conti.

Incompetența și reaua-credință cu care au acționat autoritățile au fost dublate de fondul problemei – intervenția lor în oprirea protestului s-a făcut în interesul unei firme private (RMGC). Astfel, protestatarii și susținătorii lor au capitalizat (scuzați termenul corporatist ) simpatia publică. Chiar dacă televiziunile și cea mai mare parte a presei mainstream a păstrat tăcerea asupra acțiunii (deși reporteri, cameramani și fotografi au fost prezenți în bloc la evenimente), Facebook și rețeaua paralelă de comunicare pe care și-a construit-o în ultimii anii Campania ”Salvați Roșia Montană!”, a funcționat la maxim. În seara zilei de luni, 7 noiembrie, aproape 200 de tineri s-au adunat din nou pe trotuarul din față de la Conti. Timp de aproape două ore, ”înarmați” cu baloane, s-au plimbat de pe o parte pe alta a străzii, spre disperararea polițiștilor și jandarmilor mobilizați de urgență și care au trebuit să se mulțumească cu legitimarea oamenilor.

Reacțiile au venit în lanț zilele următoare. Marți seara, la Cluj și București, ținta a fost reprezentată de sediile televiziunii publice, în fața cărora, cu leucoplast pe gură, s-a protestat împotriva presiunilor făcute de conducerea acestei instituții pentru a bloca mesajele societății civile legate de cazul Roșia Montană. O intervenție abuzivă în forță a Jandarmeriei (la București), a ridicat nivelul revoltei și a alimentat noi acțiuni.

Miercuri, câteva sute de oameni au ieșit din nou în piață, la Cluj și București, pentru a juca ”Țară, țară, vrem ostași pentru Roșia Montană”. Și să se distreze pe seama acelorași polițiști care invocau necesitatea autorizării pentru a avea voie să te joci într-o piață publică (!). Seara de joi a fost dedicată unui trainig de popularizare a ”Kit-ului de nesupunere civică”. ”Nesupunerea civilă este refuzul activ de a te supune anumitor legi, norme, şi hotărâri date de un guvern ce prejudiciază o cauza dreaptă, drepturi și libertăți fundamentale ale cetățenilor. Nesupunerea civilă este frecvent definită ca fiind rezistenţă nonviolentă. Potrivit conceptului indian, nesupunerea civica s-ar putea spune că este compasiune sub forma unui dezacord respectuos. Pe scurt, nesupunerea civică este un act democratic ce reprezintă, mai ales, acea acțiune înfăptuită cu intenție, publică și fără violentă, dar nelegală, care are ca scop schimbarea politicii autorităților publice, în baza unei viziuni a moralității și a dreptății considerată ca fiind in interesul public. Din toate aceste motive enumerate, nesupunerea civică este o forma de manifestare democratică.” Acestea sunt premisele ”Kit-ului de nesupunere civică”, pe care îl puteți citi, integral, aici.

Vineri, alte câteva sute de oameni s-au sinucis simbolic, cu cianură, iar sâmbătă s-au împărțit îmbrățișări pentru Roșia Montană. La ultimele acțiuni, Poliția și Jandarmeria au preferat să rămână pe margine. Cu mențiunea că reprezentanți acestor autorități (în special șefii acestor instituții) se află într-o dificilă dilemă: lipsa de intervenție și repetitivitatea acțiunilor riscă să aducă noi protestatari în piețe (încurajați de faptul că nu sunt supuși niciunei măsuri punitive); intervenția lor, de asemenea, riscă să mărească numărul demonstranților (revoltați de eventuale măsuri punitive abuzive).

În fine, tot vineri și sâmbătă, s-a desfășurat la Cluj-Napoca, cea mai mare conferință științifică internațională (din punctul de vedere al numărului persoanelor invitate, a instituțiilor implicate și a diversității tematicii – economie, arheologie, arhitectură, științele mediului, comunicare, politologie, drept etc.) care vizează Roșia Montană. Desfășurată sub egida Academiei Române, a Universității Babeș-Bolyai și a ICOMOS România, conferința a reunit cercetători și de la alte instituții academice importante din România (Universitatea București, ASE, Universitatea de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu”), Ungaria, Italia, Germania și Marea Britanie. Rezoluția conferinței (pe care o puteți citi aici) este extrem de explicită: din toate punctele de vedere (economic, patrimoniu cultural, mediu, social) proiectul RMGC este unul dezastruos și trebuie oprit.

***

Am citit o parte a reacțiilor legate de ”Occupy Conti” și ceea ce a urmat (în special comentariile și trimiterile din articolele de opinie). Obsesiv revine o temă: ”de ce opozanții Roșiei Montane nu se ocupă și de alte probleme mai mult sau mai puțin asemănătoare cu acest caz?” cu varianta ”există probleme mai mari în societatea românească decât Roșia Montană”. Tema nu este nouă, dar în ultima săptămână am întâlnit-o mult mai des ca până acum. Fie că e vorba de comentarii/opinii de rea-credință (care încearcă să minimalizeze problema), fie de bună-credință (care așteaptă mai mult din partea celor care s-au implicat în Campania ”Salvați Roșia Montană!”). Indiferent însă de perspectiva din care este privită, această întrebare reprezintă o confirmare: cazul Roșia Montană a devenit un reper pentru societatea civilă autohtonă. M-am ”hazardat” să anticipez acest efect încă din 2007 (pe când vizibilitatea și notorietatea cazului era mult, mult mai mică).

Mai întâi, trebuie subliniat că cei mai activi dintre membrii Campaniei ”Salvați Roșia Montană!” sunt implicați și în alte cazuri (acționând în ONG-uri și/sau programe de mediu, drepturile omului, dezvoltare rurală etc.; sau făcând acest lucru pe cont propriu, fără nicio asociere). Doar că acestea sunt mai puțin vizibile. Notorietatea la care a ajuns cazul Roșia Montană se datorează tocmai acțiunilor de până acum, întinse pe durata a aproape 10 ani.

Apoi, da, ar fi de dorit ca infrastructura și experiența dobândită în această campanie să poată fi canalizată și în către alte situații. Doar că, din punct de vedere strategic, acest lucru ar diminua din energia și resursele alocate pentru Roșia Montană. Ori cazul Roșia Montană este departe de a se fi încheiat. În fine, victoria societății civile în acest scandal va constitui un precedent teribil pentru orice altă acțiune ulterioară. Din aceste motive, ”extinderea domeniului luptei” ar putea fi prematură. O greșeală esențială. Pentru că o înfrângere ar putea genera (la rândul ei) o stare de dezamăgire care s-ar raporta și în alte situații (conform interpretării: ”dacă nici Roșia Montană nu a putut fi salvată, in ciuda energiilor coalizate, atunci ce sens ar mai avea să te implici în altceva”).

Pe de altă parte, la fel cum m-am ”hazardat” să anticipez în 2007 că Roșia Montană va deveni un reper pentru societatea civilă autohtonă, afirm acum că acest caz reprezintă salvarea societății civile românești din ultimii zece ani (cel puțin). E cartea de vizită a acestei societăți civile. În 2002, când o parte a localnicilor din Roșia Montană au înființat Asociația ”Alburnus Maior”, extrem, extrem de puțini au fost cei care le-au acordat vreo șansă. Cei care li s-au alăturat ulterior au fost priviți cu același scepticism. Într-o perioadă în care s-au adoptat ori s-au schimbat legi care să fie pe placul ”investitorilor strategici” de la Roșia Montană, în care Comisia Națională de Arheologie a fost epurată de membrii care se opuneau proiectului, în care RMGC începuse să achiziționeze terenuri și case la Roșia Montană fără să existe nici măcar un proiect (ce să mai vorbim de dezbatere publică), în care un proiect de exploatare a unor halde steril s-a transformat în unul de exploatare a zăcămintelor (și exemplele abuzurilor de la începutul anilor 2000 pot continua), societatea civilă oficială a fost fără reacție (și majoritatea celor care își revendicau statutul de reprezentanți ai societății civile în acei ani au rămas fără reacție și până azi). Asta pentru a nu mai aminti lunga listă a eșecurilor societății civile oficiale în alte cazuri, care au culminat cu așa-zis-ul vot uninominal.

Energiile (oamenii) coalizate (coalizați) în Campania ”Salvați Roșia Montană!” au o prea mică legătură cu această societate civilă oficializată. Nu de puține ori propaganda RMGC s-a folosit chiar de această situație, mimând dezbaterea publică cu societatea civilă oficializată și profitând de faptul că se afla înafara subiectului. Iar când nu s-a mai putut folosi de această diversiune și-a constituit propria societate civilă conformă (ONG-uri, fundații, asociații, grupuri înființate și finanțate chiar de către RMGC – detalii aici).

În aceste condiții, faptul că ”salvatorilor” Roșiei Montana li se solicită să se implice și în alte cazuri (asta chiar dacă, cum spuneam, se și implică) e o recunoaștere și, în același timp, o salvare a societății civile românești. Dovada că există. Că e vie. Și că nu e dispusă să renunțe la luptă.

***

Se înțelege, RMGC nu putea rămâne fără replică.

Luni (14 noiembrie), RMGC a scos la înaintare un comunicat al unuia din grupurile auto-denumite independente, GIMPCRM, a căror activitate este finanțată chiar de către companie, în care se laudă ”calitatea cercetărilor arheologice efectuate la Roșia Montana” ori cea a ”restaurărilor” efectuate de firmele pe care le-a angajat.

Mai mul, pe 21-24 noiembrie, compania va finanța o tabără la Roșia Montană dedicată… ONG-urilor din România. ”Tabăra are ca scop sprijinirea sectorului non-guvernamental și dezvoltarea oamenilor ce lucrează în aceste organizații. (…) Cele două zile de activități sunt centrate pe comunicare și echipă și oferă participanților cadrul ideal pentru a-și dezvolta abilitățile de comunicare, de a învăța cum să eficientizeze munca în echipă, dar și posibilitatea dezvoltării unei rețele de networking în sectorul non-guvernamental.

La ediția din acest an vor participa 12 ONG-uri, iar scopul fundației noastre este ca în anul 2012 să ofere șansa participării la acest program unui număr cât mai mare de organizații non-guvernamentale, în dorința de a avea un impact cât mai puternic în acest sector de activitate”, se arată în invitația trimisă mai multorONG-uri.

Ca traineri, pe lângă fostul agent de vânzări și fost Sales Team Leader la Coca-Cola, Mihai Drăgoi, au mai fost invitați Bogdan Naumovici (Leo Burnett) și Dragoș Tănase (șeful RMGC). Ce treabă au oamenii ăștia cu activismul și cu ONG-urile vă las pe d-voastră să apreciați. Aștept, însă, cu interes, lista celor 12 ONG-uri care au acceptat să participe la spălarea de imagine a RMGC. Pentru a le face publice .

***

Luni, 7 noiembrie: Occupy Conti

Luni, 7 noiembrie, plimbare de seară, în față la Conti

Marți, 8 noiembrie, flash-mob la TVR Cluj

Miercuri, 9 noiembrie, ”Țară, țară, vrem ostași pentru Roșia Montană”

Vineri, 11 noiembrie, ”sinucidere” cu cianură

Sâmbătă, 12 noiembrie, îmbrățișări pentru Roșia Montană

Traian Băsescu pozează în continuare în campion al luptei împotriva corupției, de parcă, în ultimii 15 ani și, îndeosebi în ultimii 7 nu s-ar fi aflat la putere, ci în exil într-o insulă paradisiacă, departe de grijile lumii și ale românilor și fără acces la sursele de informare.

În acest timp, la Cluj, marele fief al democrat-liberalilor este zguduit de scandalul de corupție care a dus la arestarea primarului Sorin Apostu. Adică a celui care a coordonat și gestionat campania electorală din 2009 a lui Traian Băsescu în Ardeal. A celui care s-a ocupat nu doar de organizare, ci și de găsirea resurselor locale și regionale pentru susținerea acelei campanii. Întâmplător sau nu, faptele de care este acuzat acum Sorin Apostu datează chiar din acea perioadă. Poate că unii își închipuie că Sorin Apostu a încasat obolul doar spre folosința personală. Faptul că din dosarul penal au ”răsuflat” către presă acele amănunte legate de suportarea de către presupușii mituitori a concediilor în Dubai și a ședințelor de shopping ale soției primarului e menit să întrețină o asemenea iluzie: că Sorin Apostu a acționat doar în interes personal. Ar fi, însă, o naivitate pentru a acorda credit prea mare unei asemenea ipoteze. Mai degrabă aș crede că ceea cu ce s-a ales Apostu sunt fărâmăturile, e drept, niște fărâmături care nu ar fi deloc de ignorat din perspectiva unui cetățean cu salariul tăiat ori de-a dreptul disponibilizat în ultimii ani.

Din păcate, am dubii serioase că ancheta penală va merge mai departe de Sorin Apostu. Ori că procesul se va finaliza prea curând. Mai degrabă remarc ”coincidența” dintre reținerea și arestarea lui Sorin Apostu taman în ajunul întâlnirii lui Traian Băsescu cu Angela Merkel. Căreia trebuia să-i ofere un exemplu de ”progres al României în lupta anti-corupție”. Și chiar și în ipoteza în care a fost chiar o coincidență, trebuie remarcat oportunismul și nonșalanța cu care Băsescu s-a folosit de acest caz în favoarea lui, în condițiile în care cel vizat a fost unul dintre oamenii care i-au asigurat victoria din 2009.

- Măsurile de austeritate (reducerea personalului bugetar, tăierea din salarii)

- Creșterea TVA

- Privatizarea Cuprumin Abrud (mai exact vânzarea pe doi lei a unor rezerve de minereu estimate la miliarde de euro)

- Vânzarea Oltchim (în curând o să află și la ce preț în raport cu valoarea reală)

- Vânzarea unor pachete minoritare de acțiuni la companii de energie precum Transgaz, Hidroelectrica ori Transelectrica

Rezultatul pe temen scurt? Îl trăim zi de zi. Pe termen mediu și lung? O încetinire drastică a oricărei dezvoltări a statului. Dincolo de tranșele de împrumut pe care va trebui să le returneze, România va rămâne și fără resurse majore pe care le-ar putea utiliza pentru plata acestor tranșe. Sumele modeste economisite prin reducerile bugetare sau rezultate din vânzări și privatizări se vor epuiza rapid. După care nu ne va mai rămâne decât să vindem ultimele lucruri care au mai rămas (ultimele resurse naturale și pământul). Apoi, Dumnezeu cu mila.

Desigur, referitor la lista de măsuri impuse de FMI s-ar putea obiecta în privința reducerii personalului bugetar. Din păcate, modul în care aceste reduceri au fost făcute, au arătat clar că nu clientela politică a fost cea afectată. Iar exemplul fostului ministru al Muncii, Ioan Botiș, e, probabil, cel mai revoltător: foștii șefi și directori din conducerea Direcției Județene de Ocupare a Forței de Muncă Bistrița (foștii colegi ai lui Botiș) au fos disponibilizați. Și transformați în consilieri remunerați cu aproape 2.000 de euro/ lună din bani europeni aprobați de… Ioan Botiș. Așadar, au rămas tot cu mâna până dincolo de umăr băgată în fondurile publice.

În aceste condiții, dreptul grecilor de a se pronunța (printr-un referendum) asupra acceptării măsurilor de austeritate este mai mult decât legitim. În cazul respingerii ”donațiilor” europene, decizia lor ar fi de înțeles, dincolo de consecințele asupra UE și a euro. Nu grecii sunt cei care ar urma să fie salvați de planul UE, ci elita politico-financiară coruptă a Greciei. După cum se poate observa deja în cazul României, eventualul faliment al statului ar fi singurul care ar stopa sistemul corupt. Pur și simplu pentru că nu ar mai avea ce să fure.

Nu găsesc niciun argument care să mă facă să plâng în cazul falimentării unui sistem corupt, fie că e el grecesc, fie românesc. Până la urmă, s-ar putea să fie ultima soluție de a scăpa de o ministresă care strălucește doar în pictoriale în care se visează Jackie Kennedy ori Margaret Thacher, în timp ce-i cataloghează pe cei care își apără drepturile în stradă ca fiind ”huligani”.

Cerbicia cu care Merkel ori Sarkozy vor să bage miliardele de euro ”salvatori” pe gâtul Greciei nu reprezintă un act caritabil și niciunul de caritate. E, pur și simplu, încercarea disperată de a susține un sistem de pe urma căruia au profitat nu doar oligarhii și corupții eleni, ci și ”elitele” din țările lor. Nu de mila majorității cetățenilor greci le pasă lor, ci de mila propriilor rețele.

Fanii Nirvana au fost crescuţi într-o perioadă cînd violenţele în familiile americane erau îngrijorător de dese – anii ’70 (chiar părinţii lui Kurt au divorţat cînd el avea 8 sau 9 ani). Apoi, ajunşi adolescenţi, spuneau confuz “The Hell with your money” din simplul motiv că ei nu aveau. Trendul acesta, însă, s-a cam schimbat după Trainspotting.

Kurt Cobain nu s-a considerat niciodată ca fiind vocea unei generaţii. Pe cît de revoluţionară muzical a fost trupa adorată de ei, pe atît de statici au fost, depresivi, mai mult sau mai puţin în tăcere, fie din cauza traumelor din copilărie, fie pentru că la şcoală băieţii îl numeau “gay” sau fetele o numeau “freak” sau pentru că viitorul nu le suna bine. Ba chiar Nirvana, dacă e să fie reprezentativă din punct de vedere social, atunci aş spune că a fost prima trupă a generaţiilor conformiste sau, cel mult, neserioase – în primul rînd cu ei înşişi. Prefer, din acest punct de vedere, grime-ul. Măcar fanii acestui gen au făcut ravagiul de pe străzile londoneze, nu demult. Şi să nu-mi spuneţi că tinerii ăia ascultă Adele sau Travis, că nu vă cred.

Dacă astăzi generaţia 2000 îşi dă drumul pe Facebook, generaţia lui Cobain îşi dădea drumul la concerte şi prin “basement”. Deşi nu înţelegeau prea bine ce spune omul de pe scenă, totul părea intens. Ei erau, de fapt, pierduţi. Nevermind s-a vîndut în 300,000 de de exemplare în primele trei săptămîni. N-a avut loc nicio luptă. Vreţi să vedeţi cel mai bine generaţia grunge, urmăriţi videoclipul la 1979.

Să ne aducem aminte că generaţia The Doors a ajuns la maturitate într-un context social teribil, cînd printre provocări se numărau drepturile civile, rasismul, sexismul, bomba atomică, space age şi aşa mai departe. Dacă Kurt Cobain nu a avut tupeul pe care l-a avut Jim Morrison la New Haven, cu atît mai puţin l-a avut, în anii 2000, Casablancas. Generaţia 2000 a fost crescută în anii ’80, cînd singura provocare era, ei bine, capitalismul şi ce să bagi în gură.

În mare parte, generaţia The Strokes este aşa cum o descrie Costi. Atentă la pret-a-porter, îngrijorată de banii pentru weekend şi domesticită. Mai mult decît atît, e adevărat că alternative rock-ul a fost machiat mai bine şi vîndut la supra-preţ (ca şi Converşii, după ce au fost cumpăraţi de Nike în 2003). Tocmai de aceea, avem post-rock – studios, deloc macho, demn şi grav. Dar să nu vină fanii Nirvana să dea astăzi lecţii fanilor The Strokes, fiindcă nu cred că primii au schimbat lumea. Nici măcar lumea lor. Şi cum să o schimbe? Scriind pe garduri “God is Gay”, precum mentorul lor? Să fim serioşi.

PS: Best of You mi se pare, scuzaţi-mă, la fel de intensă precum My Girl. Grohl a înţeles că “Best of You” e mai bine decît “Nothing from You”.

+

“I don’t blame the average 17-year-old punk-rock kid for calling me a sellout. I understand that. Maybe when they grow up a little bit, they’ll realize there’s more things to life than living out your rock & roll identity so righteously.” (Kurt Cobain, 1992)

“It’s not a matter of destroying the music industry,” explains Sub Pop co-owner Jonathan Poneman, “it’s a question of being able to be included. Egalitarian revolution – that’s what makes them a punk-rock band.” (Rolling Stone, 1992)

“What happened back in the 60s was that the counterculture, because of this state of the world, became (mainstream) culture. The counterculture of the songs — obviously the ones (Bob) Dylan wrote are the first that come to mind — crossed over into the mainstream because of the war. That side developed so strongly because there were a lot of people in the mainstream who also felt the same way. Our problem as we’re talking here is the comparison, knowing that was the perfect storm back then. We don’t have those things to our advantage now. But there are things other than music that could poke through first.” (Joan Baez, Vancouver Sun, 2011)

“There hasn’t been this kind of exploitation of a subculture since the media discovered hippies in the ’60s” (Entertainment Weekly, 1993)

“If punk was about getting rid of hippies, then I’m getting rid of grunge.” (Damon Albarn, 1993)

“These bands didn’t take themselves seriously and that’s what they were afraid of.” (Doug Pray, regizorul documentarului Hype!, 1997)

Traian Băsescu e, pur și simplu, un președinte scârbit de România și români. Un președinte dezgustat de medicii, de profesorii, de magistrații, de jurnaliștii români. De cetățenii români de etnie rromă. De țăranii români, care sunt fie ”țațe”, fie ”bolșevici”. De foștii lui consilieri. De proprii miniștri, care ”orbecăiesc”. De funcționarii publici. De parlamentari. De polițiști. Mai mult, Traian Băsescu e dezgustat de chiar istoria României. Cea care refuză să-l înregistreze la capitolul ”moderniști”.

Mai are sens, în aceste condiții, să critici ceea ce face și spune președintele României?  Există șansa ca vreun cuvânt să-l atingă, să treacă de blana groasă ce-i acoperă fața și simțurile? Să-l facă să înțeleagă că a ajuns un președinte împotriva românilor, nu al românilor? Sunt întrebări pe care mi le-am pus de dimineață, după avalanșa de articole critice la adresa răspunsului pe care Traian Băsescu l-a dat la interogarea referitoare la un posibil mesaj pentru Regele Mihai. ”Un mesaj care să spună ce?”, a replicat, disprețuitor.

Nu, Traian Băsescu nu mai are nimic de spus. Chiar dacă, cel puțin aparent, vorbește. Emană fraze și propoziții. Urât mirositoare. Jignitoare. Nu caut comparații în regnul animal. Nu există vreo ființă vie care să merite să fie asociată cu Traian Băsescu. În sine, reprezintă o specie nouă. Un mutant. O eroare genetică. Un exemplar care, totuși, va rămâne în istoria României. Dar nu așa cum visează el. Ci cum sunt păstrați, în formol, în muzeele de biologie, avortonii. Ca lumea să nu care cumva să uite ce a putut naște politica autohtonă a ultimilor 20 de ani.

Am subliniat ”consum substanțial”. De ce? Pentru că digerarea câtorva semințe de mere sau caise nu este suficientă pentru a duce la otrăvire. Doar consumul substanțial (care diferă în funcție de organismul fiecărui om) are un asemenea efect. Știți ce e interesant? Și în cazul consumului substanțial și în cazul consumului redus, CONCENTRAȚIA de compuși care în reacție cu acidul din stomac generează acid cianhidric rămâne aceeași. Diferența o face CANTITATEA. Nu concentrația.

De ce fac aceste precizări? Am urmărit intervenția d-voastră de ieri, din cadrul dezbaterilor la Parlamentul European a celor două petiții referitoare la Roșia Montană. Și am fost profund dezamăgit. Nu de poziția d-voastră legată de subiect (care este publică încă de anul trecut), ci de ”calitatea” argumentelor pe care le-ați adus în discuție, care se înscriu exact în categoria celor de genul ”cianurii din cafea”.

La modul retoric, ați încercat să minimalizați prezența în cadrul dezbaterilor a celor doi reprezentanți ai petiționarilor, Sorin Jurcă (din partea localnicilor din Roșia Montană) și Octavian Voiculescu (din partea Asociației Ad Astra). ”Regret că petiționarii au venit până la Bruxelles pentru a afla că nici Comisia Europeană, nici Parlamentul European nu au competențe în a stopa proiectul”, ați afirmat. Dincolo de luarea în derizoriu a unui drept esențial al cetățenilor europeni (grosolănie pentru care ați și fost, de altfel, taxat de către colega d-voastră daneză), cei doi petiționari știu, totuși, mai bine decât d-voastră (care sunteți plătit consistent pentru a ști acest lucru), că există atribuții ale Comisiei Europene care pot stopa acest proiect. Astfel, Directiva REACH, din 2006, cu adăugirile și modificările ulterioare, la care s-a făcut trimitere în cazul dezbaterilor, se referă nu doar la categoriile de substanțe și la concentrațiile în care sunt folosite în diferite industrii, ci și la cantități. Iar din acest punct de vedere, după cum ați putut afla și pe parcursul dezbaterilor de ieri, proiectul de la Roșia Montană prevede folosirea anuală a unei cantități de 13 ori mai mare decât TOATĂ cantitatea de cianură folosită industrial în Uniunea Europeană (în toate proiectele).

De asemenea, aceeași Directivă REACH prevede posibilitatea (și necesitatea) efectuării de către instituțiile Comisiei Europene a unor studii de impact socio-economice în cazul folosirii diferitelor substanțe cu potențial toxic pentru sănătate și mediu. Un asemenea studiu de impact socio-economic, absolut necesar în cazul Roșia Montană ținând cont de gigantismul proiectului, e anterior avizării. În peste 9 ani în care am documentat acest subiect, am citit zeci de mii de pagini, dar nu am dat peste un asemenea studiu de impact realizat în mod independent de un organism sau instituție europeană. Dacă există, v-aș rămâne recunoscător dacă mi l-ați pune la dispoziție.

Tot ieri, ați sugerat că dezbaterea ar fi inutilă atâta timp cât proiectul există ”doar pe hârtie”. Ați avea dreptate, dacă realitatea nu v-ar contrazice. Chiar dacă proiectul există ”doar pe hârtie”, în ultimii ani, la Roșia Montană au fost demolate peste 100 de case aflate în proprietatea RMGC (unele dintre ele din zona istorică protejată – dacă doriți, vă pot pune la dispoziție imagini, le-am mai prezentat aici cu alte ocazii).

Din 2002, chiar dacă proiectul RMGC există ”doar pe hârtie”, Roșia Montană a fost declarată în PUG ”zonă mono-industrială”, încercându-se astfel blocarea oricărei alte dezvoltări alternative la proiectul minier. Acel PUG a fost anulat definitiv de instanțele judecătorești, dar, în bătaia de joc a puterii judecătorești, același PUG a fost reconfirmat ulterior de către Consiliul Local Roșia Montană.

Mai mult, peste 800 de persoane au fost strămutate din Roșia Montană în ultimii ani. O cifră prezentată în raportul ASE din iunie  2010 e cutremurătoare: 117 dintre aceste persoane srămutate și relocate au murit după părăsirea Roșiei Montane. Vi se pare o rată a mortalității normală?

Cum au fost posibile toate acestea, domnule Cristian Preda, dacă proiectul RMGC există ”doar pe hârtie”?

În fine, intrând într-o dispută cu colegul d-voastră de Comisie, Victor Boștinaru, ați afirmat: ”mi-e jenă să spun, ținând cont că proiectul este în evaluare de 7 ani fără a fi avizat, dacă nu cumva au fost cumpărați tocmai cei care se opun proiectului”. Așadar, cum ar veni, faptul că RMGC nu a reușit să facă un proiect legal și credibil în 16 ani (nu în 7 ani după cum ați afirmat, povestea începând, cel puțin oficial, în 1995, fiind însă o continuare a unei afaceri gândite încă de pe vremea lui Ceaușescu, în anii 80), ar fi din vina opoziției ”cumpărate”.

Cei doi academicieni români care susțin proiectul RMGC sunt niște sfinți, în timp ce ceilalți peste 300 niște ”trădători ai intereselor naționale”. Sutele de arhitecți români din OAR și UAR au fost ”cumpărați”, singurii cu coloană vertebrală fiind cei 2-3 care susțin proiectul.

Cei câțiva experți ICOMOS care au acceptat să intre pe statele de plată ale RMGC sunt un reper de moralitate, spre deosebire de cei peste 9.000 de experți ICOMOS, organism care a luat numeroase poziții împotriva proiectului minier.

Tot astfel, mâna de consultanți financiari, în frunte cu Bogdan Baltazar, sunt autorități absolute în comparație cu sutele de profesori universitari și cercetători români ”cumpărați”, de la ASE București, UBB Cluj ori din Asociația Ad Astra. Și, se înțelege, ”cumpărate” sunt și sutele de ONG-uri (și miile de membri ale acestora) care se opun proiectului.

Desigur, consilierii locali din Roșia Montană și primarul localității, președintele Consiliului Județean Alba și reprezentanții Ministerului Culturii au realizat un act de justiție atunci când au eliberat acte menite să le înlocuiască pe cele pe care judecătorii ”vânduți” de pe la Brașov, Alba, Cluj sau București le-au anulat definitiv și irevocabil.

Nu în ultimul rând, poate că vă amintiți că, în 2007, UDMR, PSD, PNL și PRM au promis public că vor vota Legea Anti-cianură (lege care ar fi trebuit să treacă facil ținând cont de majoritatea pe care o aveau atunci cele patru partide în Parlament și de promisiunile publice făcute). Și, totuși, Legea Anti-cianură a fost blocată pentru că în Senat nu s-a întrunit cvorumul necesar, iar în Camera Deputaților a fost întoarsă la comisii. Păi dacă erau ”cumpărați” politicienii de opoziția proiectului n-ar fi trebuit să treacă legea?

Mă întreb (și vă întreb) oare cine are capacitatea să plătească (”să cumpere”) miile de oameni enumerați mai sus ori zecile de mii de semnatari ai petițiilor împotriva proiectului? Cu acest ”argument” – al ”cumpărării” opoziției proiectului – m-am obișnuit. M-am obișnuit însă să vină din partea unor politicieni fără scrupule ori din partea postacilor anonimi care foșgăiesc prin subsolurile diferitelor forumuri online. Însă nu din partea d-voastră.

La un moment dat, chiar ați reușit să lăsați impresia că ieșiți din tiparul STAS al politicienilor români. E drept, din partea d-voastră mai am o minimă speranță (cam câtă cianură există într-un sâmbure de caisă) că față de toți cei enumerați mai sus, despre care ați sugerat că fac opoziție proiectului RMGC pentru că ar fi ”cumpărați” o să vă cereți scuze. Altfel, acea imagine, a politicianului diferit de turmă, se va risipi. Tot astfel cum se risipește în aer aburul cafelei. Indiferent dacă are sau nu cianură. Lapte sau frișcă.

Cei pe care o să-i vedeți în imaginile și filmulețele de mai jos fac parte din grupul internațional de activiști ”Reclaim the Fields”. Sunt agricultori (fermierii de prin alte părți arată ceva mai diferit decât cei de pe la noi ) din întreaga lume (Irlanda, Italia, Franța, Croația, Ungaria, Spania, Austria, Germania, Portugalia, Canada etc.). Au venit la Roșia Montană pentru a-i susține pe cei care se opun proiectului minier propus de RMGC și care militează pentru o dezvoltare alternativă a zonei, bazată pe turism și agricultură. Au adus cu ei semințe (pe care le-au împărțit la schimb), determinare și povești cu mișcări din întreaga Europă, dar și din America, în care comunitățile mici și-au apărat drepturile în fața unor mari corporații – în unele cazuri au învins, în altele au pierdut, iar în altele lupta lor continuă. Desigur, propaganda ”de serviciu” i-a catalogat ca fiind ”anarhiști”.  Sau, ”argument suprem”, au fost ”acuzați” că nu se îmbracă de la Coco Chanel ori Armani, ori că nu apelează la hairstylisti de renume. Ori, în ideologia contemporană, asta echivalează cu faptul că ”s-ar opune progresului”. Doar că, cine apucă să-i cunoască, o să aibe surpriza să constate că sunt mult mai veseli şi relaxaţi decât majoritatea „progresiştilor” şi „moderniştilor” cu normă întreagă.

Priviţi-i, însă, cu atenţie, sunt acele „numere mici” pe care statisticile şi business-plan-urile marilor firme le ignoră. Dar care, atunci când lumea se aşteaptă mai puţin, reuşesc să dea peste cap statisticile şi business-plan-urile.

Anecdotic (sau nu), patru dintre aceştia (din Franţa şi Anglia) au ajuns la Roşia Montană după ce au parcurs 4.000 de kilometri pe bicicletă. În prima noapte după sosire, nişte „binevoitori” le-au tăiat lacătele cu care şi le asiguraseră şi le-au furat bicicletele. Pentru cine nu ştie, Roşia Montană este atent „monitorizată” de camere de luat vederi instalate de cei de la RMGC. Camere care, susţin poliţiştii care au fost sesizaţi în legătură cu furtul, nu ar fi funcţionat însă exact în noapte cu pricina J . Dar, cum ar spune bătrânii, cine fură astăzi patru biciciclete ce va face oare mâine cu patru munţi?

***

Şi acum imaginile şi fotografiile promise (video: Hans Hedrich, foto: Luminiţa Dejeu).

Marş de solidaritate cu Roşia Montană (sâmbătă, 24 septembrie, Roşia Montană):

***

Pregătirea programului cultural ”anarhist”: repetiții muzicale și de dans

Imagini de pe traseul din tabăra ”Reclaim the Fields” (fostul platou FânFest) către sat – un crâng cu brândușe. De asemenea imagini n-o să mai aveți parte în zonă dacă proiectul RMGC pornește.

Marșul de solidaritate cu Roșia Montană ajunge în centrul localității

Furcoaiele și greblele încă nu au dispărut cu totul din Roșia Montană. Iar cei care le folosesc nu se plâng că mor de foame și nici nu visează să devină mineri

Decizie de expropriere a RMGC

Ajunse la Roșia Montană tocmai din Canada, două tinere își cer scuze pentru acțiunile propriului Guvern de susținere a companiei RMGC

Schimb de semințe între agricultori europeni, în centrul Roșiei Montana

Marșul de solidaritate pe străzile și dealurile localității

Tabăra RTF: anarhie culinară și cuptorul ”anarhist”

Tabăra RTF: ingrediente anarhiste

Tabăra RTF: Mesaje

Tabăra RTF: barul ”anarhist”

Tabăra RTF: sistem de finanțare ”anarhist”

Tabăra RTF: power-point anarhist

Tabăra RTF: conferințe ”anarhiste” pe secțiuni. Work-shop-urile și conferințele RFT la Roșia Montană se vor desfășura până pe 30 septembrie.

Șicane : după ce au parcurs 4.000 de kilometri pe biciclete prin Europa, patru participanți la RTF (din Franța și Anglia) au rămas fără vehiculele lor la Roșia Montană. Polițiștii sesizați au afirmat că au cerut imaginile surprinse de camerele RMGC care ”monitorizează” localitatea, dar că li s-a răspuns că taman în acea noapte nu au funcționat…

Căutați alte imagini și relatări despre tabăra RFT de la Roșia Montană (altele decât cele care anunță Apocalipsa anarhistă). Dacă le găsiți să-mi spuneți și mie .

P.S.: În timp ce alegeam fotografiile pentru acest articol, Costi Rogozanu a publicat un text al Corinei Vințan (CEO la una dintre companiile care fac lobby pentru RMGC), intitulat ”Let s empower the people”. Îl puteți citi aici, urmat de comentariile lui Costi (cu care, în cea mai mare parte, sunt de acord). Cu câteva comentarii suplimentare despre ”puterea poporului” în varianta de PR corporatist și despre textul inițial al lui Costi (care a determinat textul Corinei Vințan) o să revin însă.

Nu am nimic cu niciuna dintre meseriile preferate ale președintelui. Dar am mari dubii că acesta este viitorul României. Și al românilor. Mă îndoiesc chiar că Traian Băsescu se gândea la minerit atunci când promitea modernizarea țării. Demagogia lui legată de proiectul Roșia Montană (și a celorlalte care ar urma dacă Roșia Montană pornește) nu este altceva decât o presiune interesată pusă pe umerii miniștrilor (în frunte cu prim-ministrul) care trebuie să ia decizii în acest caz și care se codesc să-i facă pe plac în urma amplorii reacției societății  civile. Cele câteva sute de locuri de muncă (cifrele exacte, conform studiilor de fezabilitate realizate la comanda RMGC le puteți afla aici) nu sunt în măsură să scoată România din criză. Nu sunt o soluție nici măcar pe termen scurt și cu atât mai puțin pe termen mediu și lung. După 2000, România a plătit miliarde de euro și plătește, în continuare, zeci de milioane de euro pe an pentru închiderea fostelor mine, reconversia profesională, asistența socială, asistența de sănătate ori ecologizare în zonele fostelor mine. Iar problema e departe, foarte departe de a fi rezolvată.

Și atunci vine întrebarea legitimă: de ce Traian Băsescu insistă așa mult pentru realizarea unui proiect pe care toate antecedentele îl anunță ca fiind dezastruos pentru România? În condițiile în care singurele garanții că acest proiect ”va fi altfel” vin din partea unei firme înființate de un traficant de droguri și ai cărei acționari principali au fost acuzați pe întreg globul de încălcări ale drepturilor omului, implicare în conflicte civile, nerespectarea obligațiilor contractuale? Oare chiar își închipuie Traian Băsescu și ceilalți susținători ai proiectului RMGC că românii pot fi la fel de ușor păcăliți ca în 90, când au înghițit minciunile cu ”xerox”-ul color prezentat ca aparat de multiplicat bani și cu medicamentele străine decretate a fi ”droguri”?

Privind înverșunarea cu care Traian Băsescu luptă pentru interesele RMGC, nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva izgonirea inteligenței din țară, amânarea sub diferite pretexte a dezvoltării infrastructurii, agriculturii și turismului, pierderea certificatelor verzi ori rata de absorbție de doar 3,7% a fondurilor europene (conform noului ministru Leonard Orban) reprezintă nu incompetență, ci rea voință și premeditare. Pentru a putea prezenta mineritul ca ”unica soluție de dezvoltare”. Iar ”investitorii strategici” (în fapt niște profitori și infractori de scară mondială) să ajungă ”salvatorii României”.

Și, totuși, problema nu este una externă (opoziția expresă a Olandei, mai nou și a Finlandei, ori mârâielile Franței și Germaniei), ci una internă. Și nu e legată doar de justiție. România este departe de a fi un stat de drept. Într-un stat de drept, autoritățile locale și naționale nu-și permit încălcarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, eliberând acte care au același obiect cu cele anulate de instanță (detalii aici). Un stat care are pretenția de a fi ”de drept” nu-și deleagă prerogativele care țin exclusiv de competența sa (cum sunt procedurile judiciare și administrative legate de expropriere) unor firme private (cum se arată în proiectul așa-zis de modificare a Legii Minelor). Justiția privată nu are nicio legătură cu statul de drept (detalii aici). Într-un stat de drept nu se pune problema ca libertatea de exprimare să aibă nevoie de vreo aprobare administrativă (cum visează ministrul Internelor, Traian Igaș, prin proiectul Legii Adunărilor Publice – amănunte aici și aici). În fine, într-un stat de drept, e inadmisibil ca președintele țării să devină lobbystul nr. 1 și principalul promotor al unor afaceri private împotriva voinței și drepturilor cetățenilor.

Așadar, domnilor Baconschi și Băsescu, nu pe olandezi și finlandezi trebuie să-i convingeți că România trebuie să fie în Schengen. Ci pe români. Românii (în marea lor parte) ar trebui să fie beneficiarii aderării la Schengen și nu doar un grup restrâns de interese care și-ar vedea astfel internaționalizate afacerile și, mai ales, modul de a face afaceri. Cartonașul roșu ținut ridicat de Olanda la intrarea pe teritoriul Schengen este, la ora actuală, una dintre ultimele presiuni care pot obliga România să devină un stat de drept. Așadar, domnilor Baconschi și Băsescu, rezolvați mai întâi problemele interne, apoi arătați cu degetul către olandezi.

.

”Cu cât o maimuță se urcă mai sus în copac, cu atât mai tare i se vede fundul”, e un proverb indian pe deplin aplicabil lui Naumovici. Cazul Roșia Montană arată valoarea lui reală și cât de artificial umflată de mass-media este cota lui. Chiar dacă a avut la dispoziție bugete de publicitate uriașe (doar comisionul lui fiind de 1,35 milioane de euro), chiar dacă cea mai mare parte a presei autohtone i-a făcut jocul, încălcând reguli elementare ale jurnalisticii, chiar dacă ”în luptă” i s-au alăturat și alte agenții de PR și publicitate, rezultatul e dezastruos (pentru Naumovici și RMGC). Românii nu s-au mai lăsat păcăliți.

Referindu-se la Emil Boc și poziția lui ambiguă față de proiectul RMGC (”Nu sunt un fan al proiectului” – Emil Boc), sociologul Vasile Dâncu apreciază că ”nu se mai poate poziționa încă o dată împotriva opiniei publice”. Traian Băsescu le-a cerut celor de la RMGC să-și ”intensifice campania de informare” (drept dovadă că până în acest moment, campaniile RMGC nu au reușit să convingă opinia publică). În fine, un sondaj pe care îl citează (în parte) Mircea Toma în ”Kamikaze” arată clar că opinia publică se pronunță împotriva proiectului (doar ceva mai mult de un sfert din intervievați fiind convinși de așa-zisele ”avantaje economice” și doar 17% considerând că proiectul nu va distruge mediul). Mai mult, notorietatea cazului Roșia Montană a ajuns la 85%. Pentru acest din urmă lucru i se poate ”mulțumi” lui Traian Băsescu, până la începutul acestui an notorietatea fiind în jur de 50%. Băsescu a crescut notorietatea cazului (notorietate comparabilă doar cu divorțul Columbenilor ori dezastrul de la Fukushima), dar nu a reușit să schimbe semnficativ percepția asupra lui. Și asta pe termen scurt, înainte ca efectul comunicării directe (pe care s-au bazat în cea mai mare măsură criticii proiectului) să apuce să-și facă efectul!

Cum a fost posibil acest lucru? Împotriva blocadei celei mai mare părți din presă, împotriva bugetelor de zeci de milioane de euro aruncate în publicitate și PR de către RMGC, împotriva jurnaliștilor plimbați prin Noua-Zeelandă, a blogerilor ”antrenați” cu 4×4 prin Roșia, a ”analiștilor” de pe statele de plată ale RMGC, a firmelor de PR și publicitate din România dar și din Anglia sau SUA tocmite de RMGC, împotriva sponsorizărilor oferite echipelor de fotbal și naționalei de rugby? Ei bine, răspunsul la această întrebare poate constitui teza de doctorat a unui sociolog.

Câteva răspunsuri se pot oferi, însă, anticipat. ”Copiii exaltați” au fost mai creativi decât Naumovici. Afișul ”Lingoule” (realizat încă din 2005) a devenit cel mai cunoscut afiș social din România. A fost multiplicat pe ziduri, preluat de ziare și zeci de bloguri, a ajuns pe tricouri. Frunza Roșiei Montana e mai cunoscută decât frunza Elenei Udrea. Avocații opozanților proiectului s-au dovedit mai buni cunoscători ai legii decât cunoscute firme de avocatură din România care nu au fost deranjate de mirosul banilor RMGC. Membrii Alburnus Maior și susținătorii lor, fie în nume personal, fie în numele unor ONG-uri de mediu și/sau drepturile omului au fost mai determinați. Mai mult, societatea civilă a și-a construit o rețea paralelă de comunicare, independentă de presa ”oficială”.

Această rețea paralelă este cel mai mare câștig (și poate singurul) provocat de proiectul celor de la RMGC. Vă ofer doar câteva informații din ultimele săptămâni pe care nu cred că ați avut ocazia să le vedeți la televizor ori să le citiți în ziarele naționale: un băcăuan va parcurge pe jos drumul până la București pentru Roșia Montană; la Timișoara, un medic a adunat 400 de semnături pentru Roșia Montană; petiția online prin care se solicită stoparea proiectului legii exproprierii naționale (denumit proiect de modificare a Legii Minelor) a adunat 24.000 de semnături; galeria lui ”U” Cluj susține Campania ”Salvați Roșia Montană!”; galeria lui FC Vaslui a afișat la meciul cu Dinamo un baner cu mesajul ”Locuri de muncă în fabrici și uzine nu distrugând natura pentru companii străine. Salvați Roșia Montană!”; la Roșia Montană s-a încheiat tabăra de restaurare și arhitectură ARA; săptămâna viitoare, tot la Roșia Montana, va începe ”Reclaim the Fields”, la care și-au anunțat prezența sute de fermieri din întreaga Europă; pe zidurile Clujului au apărut afișe cu Republica Minieră RMGC cu mesajul ”Special pentru tine am inventat noua lege a minelor pe care parlamentarii noștri o vor vota în numele tău. Va fi prima NAȚIONALIZARE în interes PRIVAT din istorie”.

Ați citit ceva despre toate acestea în ziare? Ați văzut știri despre așa ceva la telvizor? De asemenea, cred că ați citit extrem de puține analize ale legii exproprierii naționale (proiectul de modificare a Legii Minelor) ori despre proiectul de modificare a Legii Adunărilor Publice, postat SPRE DEZBATERE PUBLICĂ pe site-ul MAI.

Lupta pentru salvarea Roșiei Montane a trecut de faza de gherilă. Din munți a ajuns pe străzi, pe stadioane, în universități, în teatre și cinematografe, în Parlamentul Român și Parlamentul European. Cum scriam, notorietatea cazului a ajuns la 85%. Și, totuși, o mare parte a presei autohtone continuă să ignore subiectul sau să publice/difuzeze exclusiv mesajele RMGC (publicitare sau sub formă de articole de publicitate mascată).

Inadaptarea și trădarea mass-media nu mai este, însă, un impediment. Informațiile despre Roșia Montană circulă. Și circulă al naibii de bine. La fel cum au circulat rapoartele, analizele și luările de poziție ale Academiei Române, ICOMOS, Europa Nostra, Ad-Astra, OAR, UAR, UBB, ASE, Bisericii Ortodoxe, prin vocea regretatului ÎPS Bartolomeu, etc. Societatea civilă și-a tăiat dependența față de canalele oficiale de comunicare. Iar acesta este un lucru câștigat. Rețeaua construită în cazul Roșia Montană sunt convins că va fi folosită și în alte cazuri. Oamenii au învățat să le bată la ușă, să-i sune ori să le scrie reprezentanților din Parlament, au învățat să urmărească procesul legislativ, au învățat să scrie petiții, au prins curaj să-și exprime punctele de vedere, s-au cunoscut unii pe alții și au realizat că reprezintă o forță care nu mai poate fi ignorată.

Îmi permit să anticipez că România nu va mai fi aceeași după Roșia Montană. Deocamdată, Roșia Montană are nevoie de România pentru a fi salvată. Iar când acest lucru se va întâmpla, la rândul ei Roșia Montană va salva România. Și nu e vorba de ieșirea din criza economică, ci de un lucru mult mai important: ieșirea dintr-o prea lungă criză morală.

Liderul PSD Victor Ponta a publicat pe blogul personal poziția USL referitoare la cazul Roșia Montană, pe care o puteți citi, integral, mai jos, urmată de câteva comentarii:

***

”Subiectul Rosia Montana a generat o vie si naturala dezbatere publica in societatea romaneasca. Preocuparile  sunt legitime si Uniunea Social Liberala doreste sa transmita o pozitie publica pe acest subiect. Inainte de a discuta orice pas cu privire la inceperea exploatarii aurului de la Rosia Montana, consideram ca este obligatorie clarificarea, atat de catre autoritatile statului roman cat si de catre compania care a propus acest proiect, a urmatoarelor aspecte:

1. Contractul RMGC cu statul roman trebuie desecretizat de urgenta. Este absolut necesar ca societatea sa cunoasca clauzele si toate conditionalitatile contractului, in mod total transparent si democratic. In afara de situatia cetatenilor romani din zona, vorbim despre resurse importante ale statului – mediu, patrimoniu istoric si cultural, zacaminte importante, si toate acestea sunt relevante pentru dezbaterea subiectului.

2. Este obligatorie realizarea unei evaluari independente cu privire la beneficiile si costurile implicate pentru statul roman, in ce priveste crearea locurilor de munca, rolul si pozitia partii romane, precum si beneficiile financiare reale. In prezent, societatea romaneasca este constant dezinformata de catre chiar Traian Basescu, o persoana a carei functie constitutionala nu ii permite in mod legal sa intervina sau sa influenteze decizii de competenta Guvernului sau a altor institutii de specialitate.  De la nivelul Presedintelui Romaniei  se transmit informatii confuze sau chiar falsificate despre situatia rezervelor de aur sau despre beneficiile acestui proiect. De asemenea, compania RMGC a transmis mesaje publicitare inselatoare si schimbate periodic. Inainte de orice  aceasta evaluare trebuie realizata in mod credibil si transparent.

3. Reindustrializarea si crearea de locuri de munca reprezinta o prioritate pt USL dar cu o analiza corecta si transparenta a costurilor si beneficiilor pe termen mediu si lung.

4. Avem nevoie de o analiza independenta cu privire la interesele reale ale persoanelor si companiilor care vor sa investeasca la Rosia Montana. Trebuie sa aflam cine sunt actionarii acestor companii si cine exercita conducerea executiva,  catre cine s-au dus fondurile de promovare ale acestui proiect in Romania, atat in zona societatii civile cat si in zona politica. De asemenea, dorim o evaluare corecta a modului in care s-au tranzactionat actiunile privind acest proiect  la bursele externe si sa aflam in ce masura persoane care au influentat deciziile oficiale au luat parte la aceste speculatii bursiere.

5. Uniunea Social Liberala nu poate ignora rezolutia data de Parlamentul European cu privire la interzicerea exploatarilor cu cianuri pe teritoriul Uniunii Europene. Suntem datori sa identificam cele mai potrivite tehnologii pentru exploatarea zacamintelor, astfel incat mediul si patrimoniul sa nu fie puse in pericol.

6. USL doreste sa transmita un semnal puternic, catre intreaga societate, cu privire la necesitatea de a invata lectiile grave din trecut, una dintre acestea fiind catastrofa ecologica generata de cianuri la Baia Mare in anul 2000. Atunci, nu numai ca in Romania a avut loc un accident cu efecte transfrontaliere si consecinte grave, inclusiv asupra imaginii tarii, dar pagubele au fost platite de contribuabilii romani si nu de firma implicata. Astfel de cazuri nu se mai pot repeta, si orice proiect de asemenea anvergura trebuie sa tina cont de acest precedent.

7. Dreptul de proprietate trebuie respectat, si vom sustine amendamentele la proiectul “legii minelor”, astfel incat aceasta sa nu se aplice in cazul exploatarii de la Rosia Montana. Cea mai buna solutie de dezvoltare a zonei Rosia Montana trebuie asumata pe baza unui dialog deschis si transparent, la care societatea civila, locuitorii zonei si expertii independenti trebuie sa participe.

Daca toate aceste conditii sunt indeplinite si toate aceste intrebari primesc raspunsuri clare, USL accepta discutia cu privire la solutiile de dezvoltare durabila a regiunii Rosia Montana.

Daca, insa, aceste conditii nu vor fi indeplinite, Uniunea Social Liberala se angajeaza sa blocheze acest proiect, in momentul in care va prelua guvernarea, dupa alegerile parlamentare de anul viitor.

USL va solicita oficial o dezbatere serioasa asupra proiectului in Parlamentul Romaniei, si va sprijini demersurile societatii civile privind consultarea populatiei in ansamblul sau prin referendum cf art.74 din Constitutie.

Avem incredere ca doar prin transparenta deplina, dialog deschis si democratic si respectarea legilor interne si internationale putem sa oferim romanilor, inclusiv celor din zona Rosia Montana, o solutie corecta, durabila si favorabila interesului national.”

***

Câteva comentarii suplimentare legată de această luare de poziție:

1. USL nu trebuie să aștepte preluarea guvernării pentru a se implica activ în cazul Roșia Montană; dacă USL este interesată cu adevărat de această problemă, dispune de numărul de parlamentari necesari care să constituie o comisie specială de anchetă, care ar putea oferi foarte multe răspunsuri legate de contractul, acționarii, abuzurile administrative etc. legate de Roșia Montană;

2. Tot până la alegerile de anul viitor, în această toamnă, deputații USL își vor putea clarifica poziția în cazul Roșia Montană în momentul intrării la vot a așa-zis-ului proiect de modificare a Legii Minelor nr. 85/2003 (în fapt, o lege de expropriere specială – detalii aici);

3. Dreptul de proprietate este doar unul dintre drepturile cetățenești pe care adoptarea proiectului în discuție le-ar încălca; anularea importanței unor certificate și avize de care s-a blocat RMGC reprezintă un alt aspect, iar aplicabilitatea acestei legi nu ar viza doar Roșia Montană, ci și alte proiecte din munții României (detalii aici);

4. Ideea unui referendum național, corectă în sine, e destul de greu de dus la capăt, în condițiile în care mass-media a impus într-o proporție majoritară blocarea opiniilor critice la adresa proiectului RMGC, întrebările ar putea fi manipulative, iar șansele de a strânge un procent de 50% pentru validarea referendumului destul de reduse;

5. În fine, trebuie reamintit că, în 2007, reprezentanții PSD și PNL și-au exprimat public poziția de opoziție împotriva proiectului de la Roșia Montană și de susținere a proiectului de lege referitor la interzicerea folosirii cianurilor în minerit; inițiat de senatorii (pe atunci) Eckstein-Kovacs Peter (UDMR) și Gheorghe Funar (PRM), proiectul legii anti-cianură avea toate șansele să treacă, ținând cont că PSD, PNL, UDMR și PRM aveau o majoritate care ar fi permis acest lucru. Cu toate acestea, în Senat, proiectul a căzut (din lipsă de cvorum), iar la Camera Deputaților (camera decizională) proiectul a fost retrimis la comisii, unde băltește și acum;

6. Așadar, înainte de a vorbi de ce va face USL DUPĂ ce va ajunge la guvernare, societatea civilă așteaptă și niște fapte. Acum. Că de promisiuni despre ce vor face unii sau alții după ce vor ajunge la putere, a tot avut parte.

”Președintele-jucător Traian Băsescu a încălcat toate regulile în cazul Roșia Montană și trebuie dat afară de pe teren. Fă-ți un cartonaș roșu și vino mâine să îl arătăm lui Traian Băsescu pentru incidentele pe care le-a provocat la Roșia Montană. Marți, 30 august, ora 19. În București la intrarea Palatului Cotroceni de la Statuia Leul pe Bulvardul Geniului. În Cluj în fața sediului PDL, pe Bulevardul Eroilor, numărul 2”.

Așa suna anunțul postat luni seara pe pe Facebook, cu specificația că este vorba de un flashmob. Prin definiție, flashmob-urile nu au organizatori. Cei care scriu scenariul, cheamă la acțiune și distribuie pliante cu instrucțiuni sau materiale sunt denumiți „agenți”. Sau ”inițiatori”. Diferența nu este doar una terminologică, ci ține de esența acestui tip de acțiune. Chiar dacă există o organizare (cineva are ideea, singur sau împreună cu un grup de prieteni scrie/scriu scenariul și distribuie anunțul de mobilizare), participarea la un flashmob se face în nume propriu, nu al unei organizații (politice ori ONG).

De ce am făcut aceste precizări? Pentru că ieri dimineață, o știre publicată de Mediafax și preluată apoi fără o minimă responsabilitate și verificare de către alte instituții media suna așa: ”PSD cheamă, pe Facebook, la un miting de protest la Cotroceni”.

”Mai mulți utilizatori Facebook înscriși pe grupuri ale PSD au postat, luni seară, invitații la un protest tăcut lângă Palatul Cotroceni, pentru a-i arăta președintelui Traian Băsescu ”cartonaș roșu” pentru susținerea proiectului de la Roșia Montană.

Utilizatorii, unii dintre ei descriindu-se la profil ca membri ai unor organizaţii locale sau judeţene PSD, au postat invitaţii pentru participarea la un miting tăcut, lângă Palatul Cotroceni, marţi, de la ora 19.00. (…) Acţiunea a fost iniţiată de o organizaţie ecologistă care se opune proiectului minier de la Roşia Montană. Protestul este unul tăcut şi de mică durată, cunoscut sub denumirea “flashmob”. O astfel de acțiune, cu durată de cinci minute, este programată, tot marți, la ora 19.00, și în fața sediului PDL din Cluj”, se arată în știre.

Trecând peste diferențele de substanță dintre un miting și un flashmob, să ajungi la concluzia că o acțiune este ”organizată” de un partid politic din faptul că unii membri și-au postat anunțul pe paginile personale de Facebook este o exagerare care se contrazice cu însăși textul știrii.

Aș fi rămas la concluzia că e vorba doar de o gafă jurnalistică dacă, la puțin timp de la publicarea acestei știri, nu aș fi citit alta pe site-ul unui ziar local clujean. ”Tinerii liberali clujeni aplică metoda ”Facebook””. ”Se pare că tinerii liberali clujeni sunt mai mult decât la curent cu puterea pe care reţelele de socializare o pot avea asupra maselor de oameni, astfel că liderul TNL Cluj, Ioan Bildea, a convocat un miting masiv pentru mâine dimineaţă, atât în Cluj Napoca, în faţa sediului PDL Cluj, cât şi la Bucureşti, în faţa Palatului Cotroceni”, se arată în ”știre”. După care, dă-i și luptă cu declarațiile unui lider local al PDL.

O greșeală o pot înțelege. Dublarea ei, aproape simultan, după același scenariu mai mult decât speculativ, e cu totul altceva. Dar despre ”independența” presei autohtone când vine vorba de subiectul Roșia Montană, am tot avut ocazia să scriu.

Partea plină (foarte plină )

În urmă cu doar un an, acțiunile și protestele împotriva proiectul RMGC de la Roșia Montană erau aproape invizibile pentru mass-media autohtonă. ”Efectul Băsescu” și-a spus însă cuvântul, iar flashmob-urile de la București și de la Cluj au intrat în prime-time-urile televiziunilor naționale și locale. Mai mult, faptul că membri ai unor partide politice promovează o acțiune civică, iar președintele țării își părăsește reședința măcar pentru a mima dialogul cu protestatarii reprezintă o victorie uriașă pentru societatea civilă. Pentru că tema Roșia Montană nu este una livrată (servită) dinspre politic, ci una impusă de societatea civilă politicienilor. E unul dintre puținele cazuri și (îmi permit să estimez) cazul cu cea mai mare vizibilitate și notorietate națională în care societatea civilă a fost pro-activă, iar politicul re-activ. Politicienii care susțin proiectul RMGC răspund unor întrebări, critici și acțiuni ale societății civile (cum răspund, e o altă poveste), iar politicienii care se opun își iau argumentele din discursul societății civile.

Roșia Montană este o temă punctuală și concretă pe care societatea civilă a reușit să o impună pe agenda politică. Iar politicienii nu vor mai putea să ia o decizie în acest caz ignorând opinia publică. Iar dacă o vor face își vor asuma riscuri electorale substanțiale. Le-a spus-o asta chiar Traian Băsescu celor de la RMGC, când le-a cerut să-și intensifice acțiunile de ”informare” a publicului în legătură cu proiectul (că RMGC a cheltuit deja zeci de milioane de euro pentru ”a comunica”, fără a reuși să convingă, este, de asemenea, o altă discuție).

Și pentru că ne-am întors la Traian Băsescu. Implicarea directă și fățiș părtinitoare a președintelui statului în favoarea unor firme private, reprezentând interesele unor mari miliardari ai lumii a creat, în primă fază, o oarecare stare de demotivare printre criticii proiectului RMGC. Dar și o iritare suficient de mare pentru a-i scoate din pasivitate și/sau neutralitate pe mulți dintre liderii de opinie care au stat până acum pe margine (și nu mă refer doar la cei care, fie că sunt sau nu jurnaliști, își exprimă opiniile în mass-media). Cu efecte care se vor vedea pe termen mediu și lung, pe măsură ce mesajele acestor lideri de opinie vor fi diseminate.

***

O ultimă remarcă legată de flashmob-urile de ieri (de la București și Cluj, imagini mai jos). Sunt foarte mulți care sunt sceptici în privința eficienței unor astfel de acțiuni (în mare măsură și ca urmare a lipsei de reacții la manifestări anterioare). Iată că, până la urmă, perseverența a dat roade. Infirmând teoria numerelor mari, conform căreia doar zecile și sutele de mii de oameni ”scoși în stradă” ar putea crea o presiune reală pe factorul politic. Uneori, câteva sute de oameni hotărâți, ieșiți în stradă pentru a-și apăra propriile convingeri, nu pe bază de convocator de la partid ori sindicat, sunt în stare să schimbe mai mult.

***

Link-uri utile:

1. Poziția oamenilor de știință români din cadrul Asociației Ad-Astra (dată publicității azi), referitoare la propunerea de modificare a Legii Minelor, proiect susținut și de către Traian Băsescu (documentul integral îi puteți citi aici, în format .pdf.).

”Asociaţia Ad Astra a oamenilor de ştiinţă români constată cu profundă îngrijorare că propunerea legislativă Pl-x. 549/2009 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 reprezintă o încercare tendenţioasă şi de rea credinţă de a favoriza excesiv operatorii economici din domeniul mineritului. După cum reiese şi din punctul de vedere mai sus menţionat al Guvernului, propunerea legislativă reprezintă mai degrabă o lege de expropriere specială decât o modificare coerentă a Legii minelor. Propunerea legislativă deschide uşa larg unor abuzuri fără precedent împotriva unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor României şi creează premisele distrugerii mediului şi a patrimoniului naţional prin prevederi care instituie derogări de la legile statului român cu privire la protecţia acestora.”

2. Comunicatul Campaniei ”Salvați Roșia Montană!”, referitor la vizita lui Traian Băsescu la Roșia Montană (textul integral, aici):

Președintele își continuă astfel demersul anti-constituțional prin care, depășind atribuțiile funcției sale, exercită presiuni nelegitime asupra instituțiilor statului cu rol în autorizarea proiectului minier. Pe durata vizitei a avut loc și o scurtă întrevedere între Băsescu și reprezentanții opoziției locale. În cadrul întâlnirii neprogramate și obținută cu insistențe de Asociația Alburnus Maior, președintele nu s-a ferit să amenințe cu schimbarea cadrului legal pentru a face posibilă demararea proiectului minier. Acest lucru arată determinarea disperată a președintelui în susținerea RMGC, ignorând prevederile legale actuale și sentințele judecătorești ale statului român, precum și o mare parte a cetățenilor României ce se opun proiectului.

3. Aici puteți semna online petiția pentru stoparea legii exproprierii naționale

***

București:

Cluj:

Foto (Cluj): Sebastian Florian/ Clujinfo.ro

***

Și pentru că iar și-au făcut de lucru niște polițiști clujeni să-i legitimeze pe cei care au participat la flashmob, nu pot decât să reiau o dedicație specială pentru ei:

După ce termină cu frunzele anemice, monştrii verzi se reped la maşini, ciupesc bonele de prin parcuri şi o iau pe blocuri în sus ca să se angajeze pe post de animale de companie în apartamentele de la parter. La sfârşitul ştirii,  întrebarea corectă e alta: de ce apar omizile, dom’le, dacă autorităţile „ au luat toate măsurile”. Cum de ce? Pentru că Bucureştiul are o faună unică în lume, insectele şi dăunătorii sunt greu de ucis.

De exemplu, pentru stârpirea şobolanilor în Capitală se cheltuiesc de 3,5 ori mai mulţi bani pentru stârpirea şobolanilor decât în Budapesta, dar degeaba. Roazătoarele rezistă. Şobolanul cenuşiu (rattus norvegicus norvegicus) s-a combinat cu nişte firme căpuşă şi a dat naştere unei specii noi, rattus românicus invincibilus care mânâncă otravă pe pâine.

Noroc cu cei 50.000 de maidanezi care îi mai aleargă, că, altfel, şobolanii rodeau tot. Cu ţânţarii situaţia e şi mai gravă. În Bucureşti se cheltuie de 28 !!! de ori mai mulţi bani pentru dezinsecţie pe an decât în Budapesta. La banii ăştia când auziţi un ţiuit subţire în crucea nopţii prin întunericul camerei nici nu mai trebuie să intraţi în panică şi să vă daţi palme. Ţânţarul care nu se vede e inofensiv.

După sunet şi deconturi oricine îşi dă seama că a fost neutralizat exact ca un maidanez. Ţânţarul a fost sedat, castrat, capsat apoi eliberat la cererea unui ONG care se ocupă cu protecţia insectelor. În rest, combaterea omizilor merge perfect, după principiul deszăpezirii de pe vremea lui Decebal. Puţină răbdare să mai avem, că în cinci zile şi cea mai a dracu’ omidă se transformă în fluture.

Într-o zi, urmașul boului, un bou la rândul lui, s-a săturat să mai locuiască în casa asta. Și s-a gândit să o vândă. Dar în loc să o renoveze și să o pună la punct (ca să obțină un preț bun) i-a dat-o unei vulpi. O vulpe care ar fi trebuit să angajeze un rândaș, meșteri zugravi, instalatori. Pentru toate astea, vulpea  i-a promis boului că îi va da 20% din prețul cu care va vinde casa, oprind 80% pentru ea (asta chiar dacă cheltuielile vulpii nu reprezintă nici 10% din prețul pe care spera să-l primească). Mai mult, că de-aia e bou, boul s-a obligat să plătească, în continuare, cheltuielile cu apa, curentul, gazul.

După o vreme (vreo zece ani), în care vulpea nu a făcut nimic (iar casa a continuat să se deterioreze), piața imobiliară a explodat. Și atunci boului i-a venit o altă idee ”genială”: să cumpere casa de la vulpe (pentru valoarea ei contextuală pe piață), urmând ca din prețul plătit 20% să-i revină boului și 80% vulpii. Cu promisiunea de cumpărare din partea boului, vulpea a obținut un împrumut (că doar nu era fraieră să-și riște proprii bani) cu care a angajat rândaș, zugravi, instalatori (pe care, de altfel, i-ar fi putut angaja direct și boul). A terminat de renovat casa și i-a vândut-o boului. Asta da fericire pe cornută – are casă nouă, care valorează, zice el 4 miliarde de euro.  Vulpea (care nu a făcut altceva decât ce putea face și boul) a rămas cu 16 miliarde de euro. Suma necesară reparațiilor a fost de 1 miliard de euro. Boul a fost tare mândru și toată ziua s-a lăudat prin târg cu afacerea pe care a făcut-o. Ar fi trăit fericit până la adânci bătrâneți dacă…

… într-o zi însă, un vecin l-a întrebat pe bou ce face cu muntele de gunoi care a rămas pe pășunea din spatele casei, după renovare. Boul a făcut ochii mari (că până atunci nu văzuse gunoiul) și dă să o caute pe vulpe, dar ia vulpea de unde nu-i. Îl cheamă la el pe iepurașul de la o firmă de salubritate și îl întreabă cât costă să mute gunoiul ăla de lângă casă. Iepurașul îi spune că vreo 10 miliarde de euro. Boul calculează câte noi locuri de muncă se vor crea pentru cireada lui dacă mută gunoiul. Și bate palma. Vinde casa, să aibă bani să plătească salubritatea. Și mai pune și bani din fondurile comune ale cirezii (doar a creat noi locuri de muncă, trebuie să contribuie și cireada cu ceva). O vreme, boul și cireada lui au fost iarăși mândri de afacerea făcută. Când s-a terminat însă salubrizarea, constată că nu mai au unde să pască – iarba nu mai crește pe locul unde a fost molozul. Și nu mai au nici casa în care să doarmă…

În loc de morală: boul nici măcar nu este proprietarul casei, proprietari fiind toate vitele din cireadă. Dar ele sunt mulțumite de afacerile geniale ale boului și-l lasă să le conducă în continuare. Spre noi afaceri ”de aur”.

***

Asta e povestea tristă a Roșiei Montane. De când a ajuns să depindă de deciziile boilor.

***

Bonus 1: Cine și pentru ce are nevoie de aur

Bonus 2: Eugen Rădulescu, director în BNR, legat de declarațiile lui Traian Băsescu despre necesitatea creșterii rezervei de aur a băncii centrale:

“Nu aş putea să mă pronunţ dacă este bine sa nu (să fie majorată rezerva de aur – n.r.). Oricum ar fi, poate fi considerată numai ca un mic element de sprijin. Până la urmă, cât înseamnă aurul acesta pe care îl avem noi în momentul de faţă? Undeva pe la 3 miliarde de euro, în condiţiile în care rezerva noastră este de peste 30 de miliarde de euro, deci este o mică porţiune. Poate fi un factor de stabilitate sau securitate. Aurul are un rol mai ales când eşti într-o situaţie mai puţin avantajoasă, cum este cea a României în momentul de faţă. Are un rol psihologic, de securitate suplimentară, altminteri însă nu aduce un randament ridicat. Este bun la momente grele”, a declarat Eugen Rădulescu.

Acesta a precizat că acest proces de extracţie şi de majorare a rezervei va dura mulţi ani şi nu se ştie dacă mulţi ani de acum înainte aurul va continua să crească din punct de vedere al valorii sau nu.

Mai mult pe money.ro

***

Bonus 3: Citește aici ce au spus Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, și consilierul său, Adrian Vasilescu despre Roșia Montană și creșterea rezeveri de aur.

Iar în declarațiile ministrului Turismului se regăsesc, punct cu punct, ”argumentele” propagandei RMGC. Faptul că doar săptămâna trecută Comitetul Etic al Consiliului Român pentru Publicitate a catalogat drept înșelătoare reclama referitoare la ”miile de locuri de muncă” pe care le-ar crea proiectul, n-o împiedică pe Elena Udrea să aducă în discuție aceeași minciună (decizia Comitetului Etic a fost luată după audierea reprezentanților RMGC, care nu au reușit însă să demonstreze că acele ”mii de locuri de muncă” sunt reale – detalii aici).

”Eu nu sunt specialist în mediu, dar presupun că exploatarea s-ar face cu cele mai înalte tehnologii”, mai spune Elena Udrea. Ei bine, un proiect de asemenea anvergură nu poate porni de la presupuneri. Iar specialiștii în mediu au arătat de mai multe ori că ”cele mai înalte tehnologii” nu sunt suficiente. Mai mult, Comisia Europeană a solicitat (în urma rezoluției Parlamentului European de interzicere a folosirii cianurilor în minerit) realizarea până în 2012 a unui studiu de impact asupra mediului a folosirii acestei tehnologii. În lipsa unui asemenea studiu, afirmațiile legate de siguranța oferită de ”cele mai înalte tehnologii” sunt, pur și simplu, speculații de PR.

În fine, Elena Udrea aduce în discuție aceeași poveste folosită în ultima perioadă de RMGC, conform căreia, la Roșia Montană se poate face și turism, și minerit (cu același argument: că nu se vor putea amenaja toate galeriile pentru a putea fi vizitate). Faptul că un monument istoric nu poate fi amenajat în totalitate pentru a putea fi vizitat nu este, însă, un argument pentru a-l distruge. Iar despre ce turism se gândesc cei de la RMGC să facă la Roșia Montană avem dovada de la sfârșitul săptămânii trecute: ”safari” cu 4×4 prin carierele fostei exploatări miniere, pentru a ”admira” forța distructivă a omului.

***

Desigur, se pune întrebarea: de ce această mobilizare a președintelui Traian Băsescu și a celor care îi execută ordinele? Răspunsul poate fi căutat la Bursa din Toronto. După ce prețul acțiunilor Gabriel Resources (principalul acționar al RMGC) a ”explodat” la mijlocul lunii iulie (după anunțul legat de obținerea certificatului de descărcare de sarcină arheologică), valoarea acestora a coborât în mod constant. De la 8,65 puncte (maximul zilei de 14 iulie 2011 – dată la care s-a făcut anunțul legat de certificatul de descărcare de sarcină arheologică), a ajuns ieri la un minim de 6,17 puncte (cu 6,24 la închiderea zilei).

O asemenea scădere nu poate fi pusă pe seama căderilor generale ale burselor din ultima lună din două motive: 1) în această perioadă prețul aurului a crescut în mod constant (iar acțiunile majorității firmelor miniere care exploatează aur au crescut și ele) ; 2) prețul acțiunilor Gabriel nu și-a revenit, ci a continuat să scadă și după ce bursele au început să-și revină.

Așadar, asaltul dus de Traian Băsescu și miniștrii lui fideli nu sunt altceva decât imaginea disperării RMGC și a susținătorilor ei, care în momentul obținerii certificatului de descărcare de sarcină arheologică se și vedea ”cu sacii în camioane”. Pe acest fond de cădere la bursă, afirmațiile lui Traian Băsescu, Emil Boc ori Elena Udrea legate de ”renegocierea contractului pentru ca statul român se obțină un profit mai mare” se dovedesc doar o mișcare propagandistică menită să pună presiune pe obținerea avizului de mediu (fără de care ideea unei renegocieri nu se poate pune). E prea puțin probabil însă ca (într-un moment în care acțiunile Gabriel Resources se află pe un trend descendent) acționarii principali să accepte o diminuare a profitului lor (care ar duce la devalorizarea și mai accentuată a acțiunilor lor).

În aceste condiții, ”renegocierea contractului” este, pur și simplu, o cacealma. O perdea de fum menită să mai îndulcească imaginea publică a proiectului de tip colonial de la Roșia Montană.

Pentru întrebarea din declarație, un prim răspuns îmi vine rapid în minte: Noua Zeelandă, stat care, cu puțin timp înainte de excursia organizată de RMGC cu ”floarea” jurnalisticii autohtone la Antipozi, a decis că mediul e mai important decât zăcămintele de aur estimate (anul trecut) la 60 de miliarde de dolari. Iar Noua Zeelandă nu e singurul stat care, în ultimii ani, au decis să-și conserve propriile zăcăminte de aur și să le exploateze pe cele din alte țări.

Însă acest răspuns e mai degrabă anectodic. Semnificațiile declarațiilor lui Traian Băsescu sunt, însă, cu totul altele.

În primul rând, trebuie constatat că, spre deosebire de alte teme pe care Traian Băsescu le-a impus opiniei publice când și cum a avut chef, de această dată tema i-a fost impusă de reacția societății civile la ultimele evenimente legate de Roșia Montană – de la eliberarea certificatului de descărcare de sarcină arheologică a Masivului Cârnic de către instituțiile Ministerului Culturii și până la reactivarea proiectului de expropriere națională, mascat sub forma unui proiect de revizuire a Legii Minelor. Așadar, de această dată, Traian Băsescu este reactiv și în defensivă (chiar dacă din tonalitatea mesajului ar dori să lase impresia că atacă).

Apoi, e interesant că de această dată, Traian Băsescu a renunțat la cacealmaua invocării opiniei specialiștilor (cum a făcut în disputa finală din competiția electorală cu Mircea Geoană). În condițiile în care RMGC și armata ei de PR și comunicatori n-au reușit să convingă opinia publică de viabilitatea, necesitatea, oportunitatea și lipsa de riscuri a proiectului (exceptând opinia câtorva experți pe care i-a finanțat), Băsescu încearcă acum, pur și simplu, să-l impună cu forța. Desigur, încearcă să arunce și o perdea de fum, arătând cu degetul către Ungaria. Dar când amintește de faptul că România este un ”stat suveran”, Băsescu uită să adauge că, la rândul lui, poporul este suveran și are dreptul de a decide ce se întâmplă cu Roșia Montană. Iar această suveranitate a poporului nu poate fi încălcată nici chiar de către Băsescu.

Pe de altă parte, Traian Băsescu știe că declarația lui nu are nicio valoare ori relevanță reală pentru proiect. Pentru că, în calitate de președinte, nu are vreo atribuție care să-i permită să ia vreo decizie în cazul Roșia Montană. Dar, pentru domnul președinte, să joace la cacealma e deja o obișnuință. Amintind de o posibilă renegociere a profitului proiectului, Traian Băsescu încearcă să forțeze luarea unei decizii în privința acordului de mediu. Asta pentru că o eventuală renegociere nu poate fi purtată decât după ce proiectul ar fi avizat!

Nu e singura cacealma în acest joc. Din punct de vedere ale mentalităților, prin aceeași declarație, Traian Băsescu încearcă să ia asupra lui responsabilitatea demarării proiectului (deși, cum scriam, în mod real, el nu are nicio atribuție în acest sens). Motivul e destul de simplu: după reacția societății civile, atât Emil Boc, cât și Kelemen Hunor au încercat, cel puțin la nivel declarativ, să-și paseze unul-altuia asumarea corupției în cazul Roșiei Montane. Cu efecte care se pot dovedi distructive, atât pentru PDL, cât și pentru UDMR. Pentru Traian Băsescu nu există însă o miză electorală reală în următorii ani. Așadar își permite o asemenea declarație.

În fine, un ultim aspect. De această dată îmbucurător. RMGC și-a folosit ultimul și cel mai important glonte pe care îl avea la dispoziție. Mai sus de președinte nu au unde să ajungă. De acum au rămas fără muniție. Cu ce mai au în dotare mai pot face cel mult zgomot și fum. Și cam atât .

Ce poți să-i răspunzi unui om care susține că și-a format o opinie după o vizită la Roșia Montană și un interviu cu unul dintre localnicii care se opun proiectului? O vizită și un interviu! Mai mult, când face trimitere la discuția cu localnicul, afirmă ”Noi (s.a.) am tot încercat să-i expunem punctul nostru de vedere”. Care ”noi”? La asemenea infantilisme poți, cel mult, zâmbi. La fel cum cel mult poți zâmbi la afirmațiile legate de ONG-urile al căror singur scop ar fi să ”mulgă bani” (asta în condițiile în care RMGC și-a creat propriile așa-zise ONG-uri, asociații și grupuri independente pe care le finanțează). Ori la cele legate de soluția ecologizării zonei prin creșterea poluării (degrevând statul de obligația pe care o are pentru ceea ce a distrus până în acest moment fosta exploatare de stat).

Nimic nou în toate acestea. Frecvența cu care se repetă aceleași asemenea prostii în relatările blogerilor plimbați pe la Roșia Montană nu face decât să demonstreze cât de autonomă a fost documentarea fiecăruia: adică în grup și cu polonicul. Unul dintre textele post-excursie m-a întristat însă cu adevărat.

”Sa fim realisti. Rosia Montana”. De Radu Neag, care, pe lângă hobby-ul de bloger mi-e și coleg în presa locală. Citez:

”Trebuie sa acceptam lumea in care traim ori sa murim cu refuzul de gat. Deoarece de secole, societatea noastra e condusa de bani si de cei puternici, respectiv cei care detin banii. Incerc sa fiu cat mai realist. Nu pot nici sa accept proiectul propus pentru aurul de la Rosia Montana, dar nici sa fiu de acord sa nu se faca nimic.

Nu imi pasa de aur – am renuntat de mult sa cred ca tara e a noastra, a oamenilor, atata timp cat iti e retrocedat un imobil intr-o fractiune de secunda si esti aruncat in strada – si de cei care vor beneficia de pe urma exploatarii. Pentru ca da, sunt sigur ca se va incepe exploatarea. Imi pasa, in schimb, de faptul ca se va investi in acea zona. Daca se respecta termenii contractului.

Intr-adevar, e o zona superba si care merita vizitata si nu vorbesc doar de Rosia Montana ci si de peisajele din imprejurimi. Dar nimeni nu o face. Vad doua variante: ori lasam totul sa se scufunde si sa dispara in neant, ori suntem de acord cu exploatarea, semnam un contract beton si ii lasam pe altii sa dea gaura iar in jur sa repare si (neaparat) sa respecte termenii contractului si raspunderea in totalitate. Alegeti voi, eu m-am exprimat deja.

Cineva spunea ca atata timp cat localnicii refuza, fiind pamantul lor, nu ar trebui sa se faca nimic. Asa e moral si legal. Dar ce mai e moral in ziua de azi? Sa fim realisti, inseamna mult prea mult Rosia Montana. Si oricum 80% din oameni au plecat deja din zona. Raman doar cei cu interese. De ambele parti, de la cel mai mic si pana la cel mai inalt nivel.

Dar toate cele de mai sus sunt de prisos daca (mai) credeti in Captain Planet…”

***

O minimă informare suplimentară (dacă ar fi fost în zonă ca jurnalist, nu ca bloger, ar fi fost obligatorie) l-ar fi făcut pe Radu să afle că sunt și soluții alternative. E drept, nu sunt promovate cu zeci de milioane de euro în mass-media. Doar că sunt blocate de acte ilegale ale unor autorități corupte care au mers până acolo încât să încalce hotărâri judecătorești și definitive ale instanțelor judecătorești. Și ar mai fi aflat că nu există contracte și instituții în lumea asta care să oblige firmele canadiene în minerit să-și respecte obligațiile și promisiunile asumate. Până și Organizația Națiunilor Unite (ONU) a încercat asta în câteva cazuri și a eșuat (detalii aici). Adevărații naivi sunt cei care își închipuie că așa ceva e posibil.

Însă, despre aceste lucruri am mai scris. Ceea ce m-a dezamăgit cu adevărat a fost tonul postării. Arareori mi-a fost dat să citesc un text mai trist. Pentru că vine din partea unui jurnalist de 25 de ani. Să renunți la visuri și la speranțe și, mai ales, la luptă, la doar 25 de ani, mi se pare teribil. Să lucrezi încă 30-40 de ani de acum înainte cu gândul că nimic din ceea ce faci nu poate schimba lumea e un calvar pe care nu-l doresc cuiva. Să mergi la job doar pentru a încasa remunerația la sfârșit de lună și, apoi, în timpul liber să mimezi împlinirea și fericirea e tragic.

Și m-a mai dezamăgit această frică extinsă, îmi permit să generalizez, la nivelul aproape întregii generații din care face parte și Radu (din fericire, există și excepții). Frica de cei cu bani, frica de stat, de autorități, de un sistem pe care, pentru a supraviețui, trebuie să-l accepți pentru a primi câteva fărâmături. Idealizarea acestei omnipotențe a sistemului dat (care, până la urmă, e o scuză căldicică pentru oricine, pentru că la umbra ei își poate justifica eșecurile și neîmplinirea) e greșită însă. Iar cazul Roșia Montană e cel mai bun exemplu în acest sens.

Au trecut peste 13 ani de când Frank Timiș și ”asociații” au debarcat la Roșia Montană, anunțând marele proiect. Sunt 13 ani de când singurul lucru pe care l-au produs sunt miniciuni. Și, în ciuda optimismului debordant pe care îl afișează sunt departe de a produce ceva în plus. Desigur, se bazează pe hoția supremă, după ce toate celelalte acțiuni și manevre au dat greș: o decizie a politicului care să nu țină seama de nimic, de hotărâri judecătorești, de opinia specialiștilor și opinia publică, de respectarea dreptului la proprietate, de respectarea propriei istorii. Nu știu dacă o vor obține (”optimismul” ăsta l-au mai afișat și cu alte ocazii). Și chiar dacă vor avea o decizie politică autohtonă nu le e suficient. Pentru că, întâmplător sau nu, România face parte din UE.

În cutia mea cu amintiri am pus deoparte, la loc special, imaginea unor afișe din Roșia Montană de anul trecut. Era august și plecam de la FânFest, când pe case și garduri am dat peste afișele care îi invitau pe localnici la un concert de folk, organizat cu titlul campaniei celor de la ”Jurnalul Național” – ”Mișcarea de rezistență”. Iar ”Mișcarea de rezistență” era sponsorizată de Gabriel Resources (compania acționară majoritar la RMGC). Și mi-am amintit că printre principalii acționari ai lui RMGC se numără câțiva dintre marii miliardari ai lumii: Thomas Kaplan, John Paulson ori Beny Steinmetz. Iar acești mari miliardari ai lumii au ajuns să facă ”mișcare de rezistență” într-un sat din Apuseni.

Aceasta e imaginea reală a așa-zisei puteri a banilor. Și a oamenilor din spatele lor. A sistemului. Au atâta putere câtă ești dispus să le cedezi. Fiecare cent din miliardele de dolari pe care îi au în conturi nu reprezintă altceva decât un om care l-a cedat.

Eu nu vreau să-mi cedez centul meu. Și mai știu că sunt și alții care care nu sunt dispuși să și-l cedeze. Iar singurul lucru bun pe care l-a adus cazul Roșia Montană a fost conștientizarea faptului că suntem mii și zeci de mii în țara asta care nu vor să-și cedeze centul (iar lista lor o găsiți aici). Niciunul dintre ei nu se crede Captain Planet. Însă au tricouri cu Captain Planet. Doar că desenul inițial s-a șters și, în locul lui, a apărut unul nou. Pe care scrie ”Salvați Roșia Montană!”.

***

P.S.: Și să nu uităm hitul verii . Kelemen Hunor este în continuare ministrul Culturii, în ciuda faptul că a mințit public în legătură cu scandalul Roșia Montană. Mai mult, a devenit avocatul celor care prin proiectul lor vizează distrugerea patrimoniului cultural de la Roșia Montană. Pentru acestea, Kelemen Hunor trebuie să-și depună demisia.

BONUS: Aici puteți citi și poziția Comisiei Monumentelor Istorice, care îi solicită explicații (încă) ministrului Culturii, Kelemen Hunor.
***

Am citit declarația d-voastră acordată pentru RFI în care puneți la îndoială evaluarea pe care ministrul olandez pentru Afaceri Europene, domnul Ben Knapen, a făcut-o statului de drept român. ”Statul de drept încă nu a atins nivelul dorit nici în Bulgaria, nici în România. Se pare că sunt făcuți pași mici înainte, cu dificultate, și că sunt necesare mai multe rezultate concrete”, a spus domnul Knapen.

”Suntem pe un drum foarte bun”, afirmați d-voastră, în replică. Din păcate, domnule ministru Cătălin Predoiu, afirmațiile d-voastră sunt lipsite de acoperire. Nici din punct de vedere funcțional, nici instituțional și nici din punctul de vedere al mentalităților, România nu este un stat de drept.

Îmi permit să vă supun atenției un caz care confirmă această stare de fapt și care arată că aderarea în acest moment la Spațiul Schenghen nu doar că este prematură, ci și ar genera prejudicii însemnate României și românilor.

Cu siguranță că ați auzit despre Roșia Montană. O să vă rețin din timp exclusiv cu probleme care țin de justiție. În rezumat (la solicitare vă pot pune la dispoziție și hotărârile judecătorești în cauză): justiția din România, prin hotărâri definitive și irevocabile:

1) a anulat certificatele de urbanism eliberate de Consiliul Județean Alba, în 2006 și 2007, în favoarea Roșia Montană Gold Corporation (RMGC, compania canadiană care intenționează să exploateze aurul de la Roșia Montană); acest lucru nu a împiedecat însă Consiliul Județean Alba să elibereze în 2010 un nou certificat de urbanism având același obiect!

2)  a anulat, în 2007, Planul Urbanistic General (PUG) aprobat de Consiliul Local Roșia Montană în 2002. În 2009, Consiliul Local Roșia Montană, încălcând flagrant decizia justiției, a aprobat un nou PUG care confirmă PUG-ul din 2002, anulat în instanță!

3) a anulat certificatul de descărcare de sarcină arheologică, avizat de Comisia Națională de Arheologie (CNA) pentru Masivul Cârnic. În urmă cu o săptămână, în ședință secretă, aceeași Comisie Națională de Arheologie a votat un nou aviz de descărcare de sarcină arheologică tot pentru Masivul Cârnic ,care să-l înlocuiască pe cel anulat de instanță!

Când instituțiile publice (Consiliul Județean Alba, Consiliul Local Roșia Montană și Ministerul Culturii, prin CNA și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Alba) sunt cele care încalcă flagrant și în mod repetat sentințele judecătorești definitive și irevocabile, cum puteți afirma că în România am avea un ”stat de drept”? Nu cred că e cazul a vă reaminti de ce principiul autorității de lucru judecat este unul dintre principiile esențiale ale oricărui stat de drept.

***

Încălcarea de către instituțiile publice, cu largul sprijin al unor foști și actuali colegi de-ai d-voastră de Cabinet, a principiilor statului de drept, se manifestă însă și la nivel de mentalități. Ieri (miercuri, 20 iulie), mi-a fost dat să asist la o intimidare demnă de vremuri apuse, la care au fost supuși membrii unui grup în plin centru al municipiului Cluj-Napoca, în Piața Unirii, de către reprezentanții Poliției.

Membrii grupului și cei care s-au aflat în piață, întâmplător sau nu, au fost înconjurați și legitimați în mod ostentativ de către agenții de Poliție și Jandarmerie. Mai mult, unul dintre reprezentanții forțelor de ordine a încercat să întrerupă reprezentația piesei ”Hunoriada”, realizată de membrii grupului, pe motiv că ”evenimentul nu ar fi fost autorizat în prealabil”. Asta chiar dacă art. 3, din legea 60/1991, prevede expres că manifestările cu caracter cultural-artistic NU au nevoie de vreo autorizare prealabilă! Prieteni din București mi-au relatat că, mai devreme cu o zi (marți, 19 iulie), au fost, de asemenea, supuși șicanelor forțelor de ordine la un eveniment similar.

Acest comportament denotă o necunoaștere gravă a legilor statului de drept chiar de către cei care sunt chemați să le aplice, precum și mentalități care nu au nicio legătură cu democrația. Astfel, prezența forțelor de ordine la o manifestare publică e justificată pentru a asigura exercitarea neîngrădită a libertății de exprimare, pentru a-i proteja pe participanți împotriva eventualelor persoane care ar încerca să o împiedice. Ori, la Cluj, chiar membrii forțelor de ordine s-au transformat în provocatori, încercând să intimideze și oprească exercitarea legitimă a unui drept garantat constituțional!

***

În aceste condiții, domnule ministru Cătălin Predoiu, este total hazardat să afirmați că în România ”statul de drept este pe drumul cel bun”. Prin declarația făcută, domnul Ben Knapen a dovedit că știe mai bine decât d-voastră care e starea ”statului de drept” în România.

Îmi permit să afirm că aderarea la Spațiul Schengen înainte ca asemenea probleme să fie rezolvate va fi mai degrabă dăunătoare României și românilor, în comparație cu beneficiile pe care le-ar putea aduce. O aderare prematură la Spațiul Schengen ar fi un cec în alb acordat celor care, cu bună știință, pornind de la nivel de instituții locale și până la nivel ministerial, încalcă principiile statului de drept, fie că e vorba îngrădirea dreptului la liberă exprimare, fie de ignorarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Mai mult, ar fi o dovadă că aderarea la Spațiul Schengen nu este gândită (și dorită) pentru beneficiile pe care le-ar putea aduce majorității cetățenilor români, ci doar în interesul unui grup restrâns de persoane publice și oameni de afaceri, care ocupă, la un moment dat, poziții de putere în România.

***

Domnule ministru Cătălin Predoiu, înainte de a-i convinge pe raportorii europeni că România este un stat de drept, trebuie să-i convingeți de acest lucru pe români. Iar asta nu se poate face prin declarații în media, care să ne dea asigurări că ”suntem pe drumul bun”.

Considerați cele scrise mai sus ca o interpelare publică și oficială în același timp. Am speranța că vă veți informa asupra celor relatate și veți acționa în conformitate cu atribuțiile și obligațiile pe care le aveți ca Ministru al Justiției pentru rezolvarea lor. Astfel încât, atunci când veți mai afirma că ”în România statul de drept este pe drumul cel bun” să aveți și acoperire prin fapte.

Cu stimă,

Mihai Goțiu

***
BONUS:

Cum nu-mi permiteam să las să planeze vreo urmă de bănuială, nu mi-a rămas decât o soluție: să mă ofer voluntar să fiu legitimat. Expresia fețelor lor când le-am cerut acest lucru rămâne de neprețuit . La fel și bâlbâielile cameramanului jandarm, când l-am întrebat la ce oră se difuzează filmulețul cu mine, și pe ce canal, să-i spun și mamei mele să se uite.

Acum, câteva precizări pentru cei care sunt mai puțin în temă cu subiectul. Astăzi (miercuri), la Cluj a avut loc a doua reprezentație din această vară cu piesa ”Hunoriada”. Prima s-a desfășurat ieri (marți) la București. Ce e special la această piesă e faptul că actorii și scenariul se schimbă de la o reprezentație la alta. După libera inspirație a actorilor. La Cluj, spectacolul a constat într-o descărcare de sarcină politică și academică a domnilor Kelemen Hunor, Laszlo Borbely, Emil Boc, Răzvan Theodorescu, Traian Băsescu și Elena Băsescu, cărora li s-au înmânat și certificate în acest sens. Diplomele de descărcare de sarcină politică și academică le-au fost înmânate pentru a certifica meritele lor deosebite în încercarea de distrugere a patrimoniului cultural de la Roșia Montană. Ca decor au fost folosite afișe care solicitau demisia lui Kelemen Hunor.

Cu această ocazie a fost lansată și moda acestei veri, printr-o paradă de tricouri și cămăși inscripționate ori cărora li s-au atașat afișe care solicitau același lucru: demisia ministrului Culturii.

Bun, aceste lucruri fiind clarificate, să ne întoarcem la legitimare. Frustrarea mi-a dispărut ca prin minune când am aflat, totuși, de ce nu mi-a fost cerut actul de identitate până în momentul în care nu am solicitat expres acest lucru: nu am apucat să-mi spun bine numele, că domnii polițiști mi-au citit de pe un terminal (stație, ori ce-o fi fost, nu mă pricep la tehnică, dar arăta ca un telefon de pe la începutul anilor 2000) data și locul nașterii, CNP-ul, ba mi-au dovedit că au și o poză cu mine . Ura, trăiască Evidența Populației! După care unul dintre agenți mi-a confirmat că mă știe și de la alte evenimente. Cum ar veni, datele mele erau deja ”în rețea”. Am răsuflat ușurat .

Așa că mi-a mai rămas o singură nedumerire: pentru ce Dumnezeu au fost legitimați oamenii care veniseră la ”Hunoriada” din Piața Unirii? ”Pentru adunare publică neautorizată”, mi s-a răspuns. ”Pe ce vă bazați când afirmați că e vorba de o adunare publică neautorizată?”. ”Păi ați avut afișe și un baner”. Credeți că am avut cui să-i explic că ”banerul și afișele” nu reprezintă un indiciu că ar fi vorba de vreo adunare publică neautorizată? Că reprezentau decorul reprezentației?

Motiv pentru care, datoria cetățenească m-a îndemnat să-i informez că, după ”Hunoriadă”, o altă ”adunare publică neaturizată” urma să se desfășoare pe o terasă din zona Pieței Muzeului, la o bere. Și că vom avea banerul și afișele cu noi. N-au dat curs invitației. Au zis că acolo ar fi spațiu privat (deși, între noi fie vorba, majoritatea teraselor Clujului funcționează pe spațiul public) și că e treaba patronului. La partea cu patronul i-am dat dreptate. Patronii sunt cei care au dreptul să decidă și să autorizeze ceea ce se întâmplă pe proprietatea lor. Nu de alta, dar alături de prietenii mei suntem unii din sutele de mii de patroni ai Pieței Unirii din Cluj.

În cele din urmă, le-am lăsat o carte de vizită, ca să-mi trimită articolul din lege în baza căruia reprezentația cu piesa ”Hunoriada” ar fi avut nevoie de vreo autorizare prealabilă. Și să nu se rezume doar la art. 1 din Legea 60/1991. Să ajungă și la art.3, unde scrie negru pe alb: ”Nu trebuie declarate, in prealabil, adunarile publice al caror scop il constituie manifestarile cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale ori care se desfasoara in incinta sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. In cazul in care organizatorii unor astfel de adunari publice detin indicii sau date ca desfasurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori ar putea sa duca la manifestari violente, au obligatia sa solicite, din timp, primariilor si organelor locale ale politiei, sprijin de specialitate”.

Ei bine, nu exista niciun indiciu sau date că ”Hunoriada” s-ar putea solda cu dezordine ori violențe. Asemenea indicii au existat doar în capul celor care au ordonat desfășurarea de forțe și legitimarea participanților la eveniment. Îmi pare rău pentru situația umilitoare în care au fost puși agenții și jandarmii de azi din piață. De altfel, chiar dacă nu m-am abținut de la unele replici mai acide, discuția cu ei a fost cât se poate de amiabilă. Problema e cu cei care le-au ordonat să fie acolo.

Dacă cei care au dat ordinele își închipuie că au intimidat pe cineva, se înșeală amarnic. Singurul lucru pe care l-au dovedit e cât sunt de slabi. Și de fricoși. Pentru că doar o enormă frică te poate face să trimiți 20-30 de jandarmi și polițiști la o piesă de teatru a unor actori amatori. Iar acesta e un lucru pe care mă bucur că l-am aflat.

***

P.S.: Domnilor Boc, Basescu, Borbely, Theodorescu și Hunor, domnișoară Eba, nu vă spun un secret: onoarea nu vi-o puteți apăra cu Poliția!

Foto: Sebastian Florian

Mai multe imagini de la Hunoriada din Cluj, aici:

Se poate însă constata că niciun ministru nu și-a pierdut postul pentru că a mințit în cadrul declarațiilor publice făcute în exercitarea atribuțiilor sale. Minciuna nu este un motiv suficient pentru a duce la o demisie sau demitere. Cel puțin nu în România

***

Cum am arătat zilele trecute, ministrul Culturii, Kelemen Hunor, a mințit fără nicio jenă în legătură cu situația de la Roșia Montană. Într-un interviu acordat pe 13 iulie, afirma cu seninătate că arheologii sunt specialiștii care trebuie să se pronunțe în cazul Roșia Montană și că el ”nu cunoaște încă opinia specialiștilor”. Printr-un comunicat emis de o instutuție din subordinea Ministerului Culturii, emis pe 14 iulie, se arată foarte clar însă, că exista o decizie de descărcare de sarcină a Comisiei Naționale de Arheologie (de asemenea din subordinea lui Kelemen Hunor) încă din data de 12 iulie. Mai mult, pentru a înlătura orice dubiu, în același comunicat se arată că însuși ministrul Culturii ” plan de actiune care sa asigure conservarea celor mai importante situri arheologice si monumente arhitectonice”.

Pe baza Legii 544/2001, referitoare la liberul acces la informațiile de interes public am solicitat oficial Ministerului Culturii și Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Alba informații despre acest ”plan de acțiune”, fără a primi însă un răspuns. Îl aștept în continuare, deși acesta ar fi trebuit să fie prezentat pe site-ul ministerului și supus dezbaterii publice (pentru că în ciuda a ceea ce afirmă Kelemen Hunor, specialiști nu sunt doar arheologii, patrimoniul cultural de la Roșia Montană fiind unul complex, care ține de arheologie, arhitectură, patrimoniu natural și patrimoniu imaterial).

Ieri, într-o declarație de presă făcută în județul Covasna, citată de Mediafax, Kelemen Hunor a continuat seria minciunilor. ”Dacă nu avem nevoie de un investitor, statul român trebuie să spună ”Mergeți acasă”. Dacă ai dat o licență de exploatare minieră, atunci trebuie să ții cont de acea decizie”, a afirmat Kelem Hunor. Licența de exploatare nu degrevează însă investitorul de obligativitatea îndeplinirii condițiilor legale. Ori RMGC, compania care intenționează să exploateze aurul de la Roșia Montană, nu a reușit să îndeplinească aceste condiții legale timp de 11 ani, blocând abuziv și ilegal (în acest sens existând sentințe judecătorești) dezvoltarea alternativă a localității. Statul român nu poate fi făcut responsabil că RMGC nu și-a îndeplinit obligațiile legale pe care le avea!

”Important este ca, indiferent de ce decizie luăm, trebuie să oferim ceva oamenilor de acolo, dar să îi trimitem să culeagă fructe de pădure şi să aştepte să vină turiştii e cam puţin, e nevoie de un pic mai mult”, a mai spus Kelemen Hunor în Covasna. Această declarație nu este doar mincinoasă, ci și răuvoitoare, pentru că are la bază un interes ascuns al ministrului.

Cum am arătat și în articolele precedente, cel mai bun exemplu că o fostă localitate minieră poate trăi foarte bine din turism se află la doar 30 de kilometri de Roșia Montană, tot în județul Alba, la Rimetea. Patrimoniul cultural de la Rimetea nu are însă nici vechimea, nici valoarea celui de la Roșia Montană. Iar Kelemen Hunor cunoaște foarte bine situația, din moment ce le-a promis localnicilor că va susține includerea Rimetei pe lista indicativă a UNESCO. E drept, între Rimetea și Roșia Montană există, totuși, două diferențe: populația majoritar maghiară din Rimetea și, mai ales, faptul că reabilitarea clădirilor din localitate a fost făcută (cu o subvenție primită din partea Consiliului Local al Sectorului 5 Budapesta) de Transilvania Trust, firmă condusă de consilierul lui Kelemen Hunor, Csilla Heghedus (și nu m-ar suprinde ca ”în planul de acțiune pentru Roșia Montană”, să se regăsească Transilvania Trust, Grup Corint și Artex S.A.).

Cazul Rimetea și modul în care această localitate s-a dezvoltat, transformându-se dintr-o localitate minieră în una turistică (fără a fi nevoie de investiții de ”zeci sau sute de milioane de euro”, cum aberant a afirmat ministrul) reprezintă nu doar dovada minciunilor lui Kelemen Hunor, ci și a intereselor sale. Pentru că distrugerea patrimoniului cultural de la Roșia Montană ar înlătura concurența pe care aceasta i-ar face-o Rimetei pentru listarea UNESCO (ambele localități intrând la aceeași categorie – situri miniere – categorie privilegiată în politica actuală a UNESCO).

La acest interes se mai adaugă unul: folosirea Roșiei Montane ca monedă de schimb în trocul de guvernare cu PDL (coincidență sau nu, decideți d-voastră, după declarațiile lui Kelemen Hunor despre Roșia Montană, au urmat cele ale lui Emil Boc întru susținerea lui Laszlo Borbely).

Pentru minciunile sale și pentru transformarea într-un avocat al distrugerii patrimoniului cultural de excepție de la Roșia Montană, ministrului Culturii din Guvernul României, Kelemen Hunor, îi rămâne o singură soluție: demisia.

***

O altă opinie în acest sens, puteți citi aici:

Și o ”dedicație specială” pentru domnul Kelemen Hunor, din partea maghiarilor din România:

***

Pentru cine are vreun dubiu în privința distrugerii patrimoniului cultural de la Roșia Montană, vă ofer scrisoarea deschisă adresată premierului Emil Boc de către arheologi și arhitecți români, cu reputație națională și internațională, care au documentat la fața locului (în Roșia Montană) situația.

Scrisoare deschisă adresată PRIMULUI MINISTRU AL ROMÂNIEI

Domnule Prim-Ministru,

Constatăm cu îngrijorare că în ultimele zile are loc în România o campanie agresiv concertată pentru susţinerea proiectului minier promovat de compania Gold Corporation la Roşia Montană (RMGC). Putem bănui motivul aflat la originea insistentelor declaraţii ale așa-zisului grup independent pentru monitorizarea patrimoniului de la Roşia Montană (GIPMPCRM) în favoarea demarării proiectului minier, prezentat ca soluţie viabilă pentru salvarea patrimoniului cultural de la Roşia Montană, dar şi ca prilej de exprimare a poziţiei privilegiate deţinute de RMGC în deciziile asupra destinului patrimoniului cultural românesc: în pofida pretenţiei de independenţă, acest grup este finanţat de compania RMGC, iar poziţia sa este expresia transparentă a acestei realităţi. În consecinţă, oameni de cultură importanţi, dar – aşa cum rezultă din declaraţiile făcute publice – defectuos sau deloc informaţi în problemele conservării, protejării monumentelor istorice şi ale gestionării complexe a peisajului cultural întorc spatele realităţii, calificând drept intenţii de salvare a patrimoniului cultural propunerile proiectului RMGC.

În chip semnificativ, exact în aceste zile s-a produs şi decizia luată într-o şedinţă ţinută în secret de către Comisia Naţională de Arheologie (CNA), o decizie de natură să pună în pericol soarta monumentelor istorice şi arheologice şi a peisajului cultural în ansamblul său, prin actul administrativ al descărcării de sarcina arheologică, care poate deschide calea spre scoaterea Masivului Cârnic, cu cei 7 km de galerii romane, de sub protecţia legii. Este inacceptabil că această decizie a fost concepută şi promovată întru totul în favoarea intereselor financiare ale RMGC şi ale celor ce au fost pe diferite căi stimulaţi să susţină în chip suspect, din chiar interiorul comunităţii ştiinţifice, campania anti-ştiinţifică de minimalizare a interesului istoric al Roşiei Montane şi de reducere la minim a protecţiei datorate patrimoniului istorico arheologic de valoare universală al acestui sit. Această decizie, care pare a fi fost acceptată fără obiecţii de către ministrul Kelemen şi a fost implementată deja formal sub semnătura unui funcţionar de rang judeţean, se întemeiază pe o dublă premiză falsă, şi anume că cercetarea arheologică a Masivului Cârnic a fost încheiată şi că amenajările miniere romane complexe din acest masiv – al căror caracter excepţional, de unicat pe plan european, a fost relevat de concluziile cercetărilor echipei de arheologie minieră care le-a studiat (Univ. Toulouse) – pot fi conştient sacrificate prin exploatarea la zi a masivului.

Atragem atenţia că implementarea formală şi practică a deciziei de descărcare arheologică a Masivului Cârnic ignoră hotărârea definitivă şi irevocabilă prin care Curtea de Apel din Alba Iulia a anulat precedenta decizie de descărcare de sarcină arheologică (din anul 2004). Va fi oare nevoie de o nouă acţiune în justiţie pentru ca Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, precum şi organul său consultativ CNA, să înţeleagă că misiunea lor este protejarea moştenirii culturale a României şi nu sacrificarea acesteia?

Credibilitatea RMGC în materie de conservare şi restaurare a monumentelor istorice este bine cunoscută prin distrugerea prin demolare sau abandon dirijat a peste 150 de case din zona Roşia Montană, prin propunerile de distrugere extinsă a monumentelor de importanţă excepţională ca recompensă pentru o iluzorie bunăstare economică de scurtă durată. Procedeele de restaurare aplicate de RMGC şi competenţa autorilor acestora sunt corect reflectate în exemplul concret oferit prin aşa-zisa restaurare a unei clădiri din centrul istoric al Roşiei Montane – căreia, dincolo de cosmetizarea de faţadă i s-a falsificat structura istorică – şi în soluţia hilară de salvare a galeriilor romane prin realizarea unor copii cu caracter muzeistic. Exersarea procedeului de tristă amintire de a aduce adevărul în slujba minciunii este un apanaj banal al tipului de propagandă în favoarea intereselor economice ale unei companii de interes privat, dar este inacceptabilă ca expresie a acţiunilor Statului în problema protejării moştenirii culturale a României. Este inacceptabil ca Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional să intre în rezonanţă cu un sistem de manipulare a opiniei publice care profită în exces de gravele probleme sociale existente la Roşia Montană şi de lipsa cronică de informare a populaţiei în privinţa condiţiilor necesare pentru o dezvoltare cu adevărat durabilă. Este inacceptabil ca un ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional să confunde distrugerea unui monument istoric cu salvarea acestuia. Este inacceptabil ca ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, personal sau prin vocea funcţionarilor din subordine, să dezinformeze opinia publică cu privire la consecinţele introducerii Roşiei Montane pe lista tentativă a UNESCO, când aceasta a avut recomandarea unor înalte foruri naţionale şi internaţionale, inclusiv Comisiile de Cultură reunite ale Parlamentului României, şi să se prefacă a nu şti care sunt consecinţele abandonării patrimoniului cultural de la Roşia Montană unei companii economice de interes privat, care promovează procedee de conservare şi restaurare ce contravin principiilor şi practicilor prevăzute de convenţiile internaţionale la care a aderat Statul Român. Este inacceptabil ca populaţia dramatic sărăcită a Roşiei Montane să nu merite altceva din partea Statului Român decât o încurajare cu false iluzii despre viitor.

Atragem atenţia asupra contradicţiei fundamentale între concluziile Comisiei Prezidenţiale pentru patrimoniul construit, siturile istorice şi naturale (Comisia) – înfiinţată prin Decizia Preşedintelui României în 18 aprilie 2008 – şi modul în care Guvernul României prin vocea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional îşi manifestă prezenţa în legătură cu salvarea patrimoniului cultural de la Roşia Montană. În primul Raport elaborat (Patrimoniul construit şi natural al României în pericol. Măsuri prioritare de protecţie), faţă de care Preşedintele României şi-a manifestat public totala adeziune cu prilejul lansării din 16 septembrie 2008, ca şi în Raportul final editat de curând de Institutul Cultural Român, Comisia constata că situaţia Roşiei Montane exemplifică în cel mai înalt grad posibilitatea de atingere a securităţii naţionale prin distrugerea patrimoniului subteran şi suprateran (istoric şi natural), în numele unei investiţii economice prezentate ca unica variantă pentru o dezvoltare durabilă.

Atragem atenţia Guvernului României că actuala criză economică şi cu atât mai puţin interesele economice ale unei companii de interes privat nu pot fi făcute responsabile pentru slăbiciunea Statului Român în a proteja destinul moştenirii culturale a României.

În numele datoriei pe care fiecare ţară o are faţă de generaţiile viitoare, solicităm Guvernului României să-şi reconsidere poziţia faţă de un Patrimoniu pe care are misiunea de a-l apăra şi nu de a-l abandona, să dea un semnal concret că Ministerul Culturii și Patrimoniului Naţional consideră, într-adevăr, o prioritate a activităţii sale «cucerirea patrimoniului cultural» şi să refuze primul pas spre distrugerea finală a Roşiei Montane – avizul de descărcare arheologică a muntelui Cârnic, care conţine cele mai extinse şi importante galerii romane.

dr. Monica Mărgineanu Cârstoiu, CșI – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, preşedinte al Asociaţiei „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”

prof. dr. Mircea Babeş, CșI – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, preşedinte al Asociaţiei „Vasile Pârvan”

prof. dr. Ioan Piso, preşedinte al Fundaţiei Culturale „Roşia Montană”

prof. dr. Andrei Pippidi, Universitatea din Bucureşti, fost preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice

prof. dr. Aurelian Trişcu, fost preşedinte al Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice

prof. Şerban Cantacuzino, membru al Societăţii Anticarilor şi al Institutului Regal al Arhitecţilor din Marea Britanie

prof. dr. Dan Mohanu, Universitatea Naţională de Arte Bucureşti

conf. dr Sergiu Nistor, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, președinte al ICOMOS România

dr. Maria Alexandrescu Vianu, CșI – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române

Maria Berza, expert în politici culturale

dr. Radu Harhoiu, CșI Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române

Șerban Țigănaș, președinte al Ordinului Arhitecţilor din România

Șerban Sturdza, vice-președinte al Ordinului Arhitecţilor din România, vice-preşedinte al Pro Patrimonio

conf. dr. Horia Ciugudean

drd. Virgil Apostol, Muzeul Naţional de Istorie a României, secretar al Asociaţiei „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”

dr. Ştefan Bâlici, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, vice-preşedinte al Asociaţiei „Arhitectură. Restaurare. Arheologie”

” În acest moment MDRT şi-a atins obiectivul prin Lucian Bute, acela de a face cunoscută România şi brandul turistic al României în plan intern şi extern. Pentru acest meci MDRT a alocat 1,9 milioane de euro plus TVA, bani din fonduri europene care nu puteau fi utilizaţi în alt scop. Conform datelor oficiale meciul Bute Mendy s-a bucurat de cea mai mare audienţă avută de vreo competiţie sportivă din România în ultimii 20 de ani. Astfel cel mai vizionat moment al meciului a avut 4,5 milioane de telespectori români”.

Ei bine, citind această declarație, care vine în continuarea explicațiilor date înainte de gală, nu mă miră faptul că Elena Udrea a fost fluierată la RomExpo. Pentru că își închipuie că, învârtind jumătăți de adevăr, românii pot fi prostiți la nesfârșit.

Menționez că mă număr printre cei care anii trecuți am afirmat și am scris că organizarea unei gale a lui Lucian Bute în România trebuie susținută din bani publici, pentru că, la ora actuală, nu există o industrie în domeniul boxului care să poată susține un asemenea eveniment din surse private. Pentru a se dezvolta o asemenea industrie e necesar, la început, de o astfel de susținere, pe lângă faptul că Bute (și românii) merita (meritau) un meci în România.

În aceste condiții, unde a greșit Elena Udrea? Ei bine, nu în faptul că prin MDRT a susținut gala, ci prin modul în care a încercat să justifice această susținere.

Afirmația conform căreia MDRT ”și-a atins obiectivul” e hazardată. Mai exact, obiectivul e greșit ales. Obiectivul MDRT nu e audiența – ca brandul turistic să devină cunoscut pe plan intern și internațional (oricum, pe plan intern, ”frunza lui Udrea” are o notorietate suficient de mare, din motive asupra cărora nu mai insist însă acum), ci creșterea numărului de turiști. Desigur, pentru aceasta e nevoie ca promovarea să aibă o audiență consistentă. Dar nu e suficient. Audiența nu e un scop în sine, ci valorificarea (monetizarea) audienței. Așdadar, indiferent de audiența obținută, eficiența campaniei (atingerea obiectivului) se poate evalua cel mai devreme în câteva luni. Și asta dacă se va obosi cineva să sondeze turiștii cu privire la motivația pentru care au ales România ca destinație de vacanță.

”Bani din fonduri europene care nu puteau fi utilizați în alt scop”. Din nou o jumătate de adevăr. ”Alt scop” nu înseamnă și ”alt mod”. O gală de box nu este singurul mod în care se poate promova brandul turistic al unei țări. Că e posibil ca ”alt mod” să fi fost mai eficient reprezintă doar o discuție teoretică și inutilă acum, din moment ce banii au fost deja cheltuiți. Nu ne rămâne decât să așteptăm evaluările viitoare (legate, cum spuneam mai sus, de motivele pentru care România a fost aleasă ca destinație turistică) pentru a vedea dacă modul în care au fost cheltuiți banii a fost eficient sau nu (și o scurtă precizare: ”fondurile europe” reprezintă tot ”bani publici”).

”Cea mai mare audienţă avută de vreo competiţie sportivă din România în ultimii 20 de ani”. Hmm… Să-i explice cineva doamnei Elena Udrea (dacă nu știe deja și doar se face că nu știe) că audiența și ”minutul de aur” (”cel mai vizionat moment al meciului”) sunt două lucruri diferite. Meciul lui Lucian Bute a avut cea mai mare audiență dintre galele de box profesionist din România. La nivel de audiență competiții sportive, gala ”Campioni pentru România” se află pe locul 15. Și e vorba de ultimii 10 ani (de când sunt măsurate profesionist audiențele televiziunilor din România), nu de ”ultimii 20 de ani” (adică fără a lua în calcul tocmai meciurile ”Generației de Aur”, de la Campionatele Mondiale din 90, 94, 98 și Europenele din 96 și 2000. Clasamentul audieței competițiilor sportive din ultimii 10 ani, îl puteți citi aici.

***

Cu toate acestea, rămân la convingerea că banii publici alocați organizării galei ”Campioni pentru România” nu au fost cheltuiți în zadar. Dincolo de teoreticile avantaje aduse turismului autohton, românii au avut ocazia să vadă ”pe viu” și ”în direct” la TV, la o oră normală, succesul unui conațional de-al lor. ”Mândria de a fi român”, exprimată atât de natural de Lucian Bute, a fost și e reală. E un sentiment care nu se poate cuantifica în euro. Ori în milioane de euro. România are nevoie de modele, de performanțe exemplare, de români care-și îndeplinesc visurile, care spulberă mitul ”națiunii damnate”. Așa ceva nu se poate cumpăra cu 2 milioane de euro. E, pur și simplu, de neprețuit.

Pentru toate acestea, Lucian Bute a fost ovaționat la RomExpo și în Piața Universității. Asta în timp ce Elena Udrea și-a ratat șansa. Pentru că în loc să spună lucrurilor pe nume, direct și cinstit, a încercat să construiască din jumătăți de adevăr, înainte și după gală, o așa-zisă justificare economică pentru susținerea evenimentului. Mai exact o șmecherie care a intrat în contradicție prea mare cu emoțiile și lacrimile lui Bute. Și care a fost taxată ca atare. Iar faptul că cei prezenți nu s-au abținut să fluiere într-un moment în care bunul-simț și bucuria victoriei ar fi trebuit să-i determine să se abțină, ar trebui să-i dea de gândit doamnei Elena Udrea.

Într-o primă fază, discuția s-a axat pe două direcții – duritatea, excesivă pentru unii, normală pentru alții a probelor (în special cea de la ”limba română”), respectiv măsurile fără precedent de securizare a examenului.

După anunțarea rezultatelor, dezbaterea s-a oprit asupra unor idei cu relevanță mai mare: starea educației în România și statutul profesorilor în societate. Dacă lui Daniel Funeriu nu i se pot arunca în spate rezultatele (BAC-ul reprezintă, totuși, o testare a cunoștințelor dobândite în 12 ani de școală, nu doar a celor din ultimii 2-3 ani), i se poate imputa (și i s-a imputat), pe bună dreptate, lipsa de continuitate a măsurilor dure, care ar fi trebuit să ducă măcar la demiterea unor inspectori școlari și directori de licee.

Cu toate acestea, percepția (personală) e că ministrul Daniel Funeriu a ieșit din tot acest scandal cu o cotă de popularitate mult îmbunătățită. O glorie efemeră însă (precum cea a lui Constantin Dudu Ionescu după înfrângerea minerilor la Stoenești, în 1999), care ține mai degrabă de acțiunile lui cu caracter polițienesc, decât de măsurile legate de educația propriu-zisă.

De partea contestatarilor se află, în special, elevii care au căzut BAC-ul, părinții și rudele lor. A căror supărare e, mai degrabă, imaginea unei frustrări cu origine nu neapărat ortodoxă: frustrarea de a nu fi lăsați să fure. Mai exact frustrarea că ”tocmai ei” nu au fost lăsați să fure. Din acest punct de vedere șocul Bacalaureatului 2011 e bun. Atât pentru cei care au învățat și l-au luat ”pe bune”, cât și pentru chibiții de pe margine: în țara în care totul e ”de furat”, apare o mică rază de speranță: uite un mic domeniu în care nu se mai poate fura. Sau măcar nu se mai poate fura chiar așa pe față precum în anii precedenți.

Ba chiar și pentru cei căzuți la BAC experiența s-ar putea să le prindă bine. Și, în ultimul ceas, să înțeleagă că furatul căciulii (și al BAC-ului) nu poate dura la nesfârșit. Dacă nu va rămâne doar un experiment fără repetivitate, BAC-ul 2011 poate să se transforme în punctul zero al schimbării unei societăți.

Am susținut BAC-ul la începutul anilor 90. Când încă nu ajunsese bătaia de joc din ultimii ani. Nu țin minte ca studierea proprietăților matricilor de la examenul de matematică să fi revoltat o țară întreagă precum diferența dintre o dramă și o nuvelă sau proză. Habar nu am la ce mi-a folosit ulterior (în drept sau jurnalistică) faptul că, aplicând metoda reducerii la absurd, am demonstrat că matricile primite la BAC (cu patru linii și trei coloane) nu sunt asociative. Dar faptul că am fost printre puținii care au rezolvat problema (și singurul care a apelat la metoda reducerii la absurd) mi-a șters o parte din frustrările acordării notelor în liceu, în funcție de simpatiile profesorilor. Și mi-a dat sentimentul că există lucruri în viață care pot face diferența între anumite persoane dincolo de criteriul ”copilul lui tata” ori ”copilul lui mama”. BAC-ul încă se dădea pe bune, și nu era absolvit pe bandă rulantă.

Ce s-a întâmplat între timp? Și-a băgat Murphy coada. Tocmai pornind de la duritatea examenului, universitățile au început să accepte studenți doar pe baza Bacalaureatului. Într-o țară normală, o asemenea decizie ar fi trebuit să ducă, automat, la securizarea și mai drastică a BAC-ului. Dar, pentru că îl pomeneam pe Murphy și legile lui, dacă există o posibilitate ca o inițiativă/idee bună să se termine prost, atunci cu siguranță se va termina prost.

Din inconștiență și lipsă de responsabilitate, BAC-ul s-a relaxat de la an la an. Și s-a transformat într-o hoție națională. ”Umanitariștii”, adică acei profesori care le-au permis ani la rând elevilor să copieze (pe principiul ”umanitar” ”să nu le facă rău”) și-au sabotat propria profesie. Au acceptat singuri statutul de inutilitate. Păi la ce bun un profesor dacă la cel mai important examen oricum se va copia? Iar acei profesori se mirau apoi că de la elevi la părinți și până la guvernanți nu-i mai băga nimeni în seamă.

Pe peretele unui liceu din Timișoara, elevii au scris ”Mu…e lui Funeriu”. Iar un profesor s-a găsit să aprecieze drept logică revolta lor. Asta în condițiile în care ar trebui să-i ridice o statuie ministrului. Să-l consideri pe Funeriu vinovat de cei peste 50% dintre elevii care nu au trecut BAC-ul e aberant. Pentru că BAC-ul testează cunoștinețele finale a 12 ani de școală. Nu cele dobândite în ultimele luni ori în ultimele două săptămâni + cum se revolta doamna Andronescu, supărată că între examenul de competență și BAC ar fi fost un timp prea scurt.

Readucând BAC-ul la ceea ce a fost până în prima parte a anilor 90, adică un examen exigent, care să reflecte clar cunoștințele dobândite în școală și liceu, Funeriu a deschis larg ușa reabilitării statutului profesorilor din pre-universitar. Pentru că de mâine, elevii și părinții lor vor trebui să-și controleze aroganța și disprețul cu care i-au privit în ultimii ani pe profesori. Pentru că un BAC ”pe bune” și exigent, înseamnă și o școală ”pe bune”. Sub ”amenințarea” BAC-ului se vor rări părinții care se vor lega de profesori pentru simplul motiv că i-au acordat la clasă o notă prea mică loazei lor. Iar părinții care fac parte din consiliile liceelor își vor lua de mâine în serios rolul. Frica e bună.

Nemaiputând să cumpere BAC-ul pentru odrasle, părinții vor rămâne cu o singură soluție: să încerce să se asigure că de educaţia copiilor lor se ocupă cei mai buni profesori. Şi că aceşti profesori sunt mulţumiţi, de la salariu până la statut social, astfel încât să+şi vadă liniştiţi de munca lor. Fără a fi nevoiţi să-şi mai ia un job pentru a supravieţui.  Profesorii (și directorii) care au tăiat frunza la câini în ultimii ani (pe principiul ”ei se fac că mă plătesc, eu mă fac că muncesc”) au de ce să se teamă. Iar cei care și-au respectat statutul (în ciuda umilințelor la care au fost supuși) au toate motivele să-l susțină pe Funeriu.

***

P.S.: Am o premoniție: Funeriu nu o să mai stea prea mult timp în fruntea ministerului. În Cabinetul din care face parte şi în fruntea partidului care l-a propulsat are nişte colegi asupra cărora am mari îndoieli că şi-ar fi luat BAC-ul anul ăsta.

Agenția de publicitate a celor de la Vodafone nu e singura care a constatat acest lucru. În toamnă, la unul dintre cele mai importante târguri de turism din Europa (cel de la Lugano, Elveția), Clujul va fi premiat la categoria ”Destinații culturale”, distincție primită în special pentru Piața Unirii și valorificarea ansamblurilor gotice, baroce și neoclasice ale orașului.

Cum s-a petrecut această schimbare (demarată la începutul anilor 2000) e o poveste din care v-am mai relatat bucățele (vezi aici, aici și aici). Cel mai probabil o să revin și cu alte povești ale acestei schimbări. Pentru că nu a venit de la sine (cum considera, în toamna lui 2009, Adina Popescu în ”Dilema Veche”). TIFF a avut nevoie de 10 ani pentru a ajunge la desfășurarea de forțe din această vară. Teatrul Maghiar a ajuns la performanțele din ultimii ani (când a ras, practic, mai toate premiile importante ale UNITER) la capătul unui proiect condus de Tompa Gabor de aproape 20 de ani. Bătălia pentru spațiul public al orașului a început în 2002. Dezvoltarea universităților clujene își are bazele, de asemenea, la începutul anilor 90 (când, de la un centru universitar cu 15.000 de studenți a ajuns unul care adună peste 100.000 de studenți). Școala de psihologie clujeană, care e acum una dintre cele mai vizibile din Europa, cu cercetări și rezultate în premieră mondială, s-a format tot cu începere cu anii 90.

Sunt doar câteva exemple care arată că nimic nu vine peste noapte. ”De la sine”. Iar povestea e departe de a se încheia aici. Societatea civilă a demarat un proiect ”Cluj 2020 – Capitală Culturală Europeană” (proiect asumat și de către autorități), al cărui rezultate ar trebui să fie vizibile, după cum îi arată și denumirea, în 10 ani.

Dacă ar fi să ne referim doar la Piața Unirii, ocupată, la propriu, de clujeni în această vară. Ei bine, proiectul e finalizat doar pe jumătate. Asta pentru că primarul Sorin Apostu trebuie încă împins de la spate pentru a termina ceea ce s-a decis în urma dezbaterilor publice și licitațiilor din 2005-2007 (pentru moment îmi permit să-i recomand doar două articole – care se referă la situația din București, dar care au deplină aplicabilitate și în cazul Pieței Unirii: aici și aici – dar ăsta e un subiect asupra căruia voi reveni).

Deocamdată închei aici. Atrăgându-vă atenția că, așa cum au constatat deja și alții, vara e frumoasă la Cluj. Ai toate motivele să-ți muți biroul pe una dintre terasele orașului. Dar anotimpul Clujului a fost (și încă rămâne) toamna. Drept care vă recomand piese lui Vali Șerban pe versurile poetului Horia Bădescu.