Interviu realizat de Costi Rogozanu şi Dan Duca

Am citit discuţia noastră de acum doi ani. Şi vă întrebam ce părere aveţi de Victor Ponta. Mi-aţi răspuns „mă abţin”. Ce credeţi despre el acum?

E omul politic român cu cea mai spectaculoasă evoluţie în ultimii doi ani.

Cum  a evoluat?

În trei direcţii. Eu am fost convins că va fi mîncat între mese de baronii locali ai partidului. Nu s-a întîmplat. A găsit formula prin care să echilibreze diferite tendinţe ale baronilor locali din partid. Am mai fost aproape convins că nu va avea respectul bătrînilor. Bătrînii sînt cei care au acum peste 60 ani şi care sînt foarte influenţi în perioadele de criză. Ponta și-a cîştigat respectul seniorilor tocmai prin dinamica lui, prin evoluţia lui. Şi în al treilea rînd eram aproape convins că nu va fi pregătit pentru preluarea puterii. Dar s-a pregătit foarte bine. Este omul politic cu evoluţia cea mai spectaculoasă într-o cultură în care politicienii involuează, îi vezi pornind cu calităţi şi terminând cu defecte şi puncte negative.

Şi de acum încolo îl mai vedeţi cu potenţial de creştere?

Dacă merge aşa cum a pornit, pînă în 2020 va conduce guverne fără probleme, două mandate complete.

Am văzut în ultimele zile că tot apare în imagine alături de Ponta, Viorel Hrebenciuc, un personaj „drag” dvs. Ce face acolo?

Îşi reaprinde flacăra violetă care va avea aceleaşi rezultate ca şi în trecut.  (rîde) Mai mult nu spun.

Ştiţi, dar nu spuneţi. Crin Antonescu?

A evoluat şi el foarte mult, nu aşa de repede ca Ponta. Antonescu este foarte reprezentativ pentru români – nu se ia pe el însuși prea în serios. Dar mai are timp. Deși s-ar putea să ia mandatul chiar din februarie-martie anul viitor.

Prefiguraţi o suspendare?

Poate să fie şi demisie…

De ce-ar face asta?

Cine poate să ştie… Ar fi spus cineva acum trei săptămîni că Ponta devine premier şi că are 284 de voturi în Parlament? Orice socoteală făceai acum trei săptămîni aveai 218 voturi pentru moțiune în Parlament, nu mai mult. Şi, brusc, ca să vorbesc într-un limbaj pe care nu-l cunoaşteţi şi trebuie să vă uitaţi în dicţionare ca să-l înțelegeți, acumulările cantitative s-au transformat într-un salt calitativ. E din materialismul dialectic…

Dacă legea electorală care tocmai a trecut de Senat va trece prin Cameră şi dacă va fi promulgată, PDL-ul nu face mai mult de 10% din mandate, chiar dacă va aduna 15% din voturi. De la 1 ianuarie 2013 se poate deci întîmpla orice. Aş spune că, după un mandat nefericit, cel al lui Mircea Geoană, PSD a avut noroc, în ciuda neîncrederii mele din 2010.

Adică?

PSD a avut noroc cu un preşedinte care a devenit lider.

Credeţi că legea va trece de Cameră?

USL-ul îşi poate face acum tabelele foarte simplu. Dacă ar simula ce s-ar fi întîmplat în 2008 cu această lege, ar observa că în loc de 51% din mandate ar fi obţinut 68% . Puteau fi la guvernare încă din 2008, fără să cadă în capcana sinistră a coabitării cu PDL. V-am povestit de acordul cu liberalii din noiembrie 2008. L-a respins M. Geoană… Noul sistem electoral,  the winner takes all , favorizează partidele mari aflate la guvernare și crează majorități solide.

La alegerile locale PDL o să rămînă pe linia de plutire. Poate să ia şi 20%…

Depinde la ce. La consilieri locali ia 20 %. La primari poate că peste 20%. La consiliile judeţene lucrurile stau altfel. Acesta este un vot care e legat direct de ce se întîmplă la Bucureşti. Oamenii văd preşedintele CJ direct în legătură cu Bucureştiul. Pînă şi în Harcov, UDMR se gîndeşte de şapte ori pînă pune pe cineva candidat la CJ, pentru că trebuie să fie o persoană care să satisfacă populaţia maghiară, dar să şi deschidă uşile la Bucureşti. Ceea ce în unele cazuri s-a întîmplat.

Mai e o lună, s-ar putea să nu se simtă banii daţi de la guvern spre teritoriu.

Îţi mai spun o dată ce am spus şi acum doi ani: banii dați în campanie, fie de la Guvern, fie de la candidați, nu contează! Oamenii judecă votul lor în funcție de acțiunile sau determinarea candidaților. Poți să fi făcut garduri și chioșcuri, dacă oamenii cred că ai băgat mâna până la cot și au alternativă, te schimbă. Publicul românesc e greu de păcălit, greu de mințit, greu de cumpărat.

Bucureştiul? Citeam dimineaţă despre un sondaj care nu prea-l dădea bine pe Liviu Negoiţă.

Va fi şocul şocurilor. Noi n-am avut anchete în Bucureşti, doar într-un singur sector. N-am luat contracte cu partidele şi nici nu vom lua…

De ce? Nu mai sînt bani?

Nu plătesc. Am luat la ţepe în ultimii şapte ani de ne-am săturat. În mod aproape cert doi primari consideraţi imbatabili azi vor pierde.

Liviu Negoiţă?

(tace)

Vanghelie?

Nu…

Onţanu?

Din şase primari în funcție cel puţin doi vor pierde. Şi va fi un şoc. Lumea o să zică vai de mine, dar cum de s-a întîmplat, a fost un primar bun. Lumea s-a săturat de migraţie politică, de afaceri, nu se mai lasă păcălită de faptul că-i faci trei gărduleţe vopsite.

Vom avea de asemenea şi unele surprize la Consiliile Judeţene şi chiar cu unii primari. De ambele părţi politice. În sistemul electoral românesc deţinătorul mandatului e avantajat. Trebuie să faci multe porcării ca la un moment dat oamenii să se sature…dar, și când se satură, nimic nu-i mai oprește din drum…

În ce oraşe lucrurile sînt clare?

Clar e la Constanţa, Pitești, Târgu-Jiu, Timișoara, Brăila, Sibiu, destul de clar e la CJ Teleorman, CJ Vrancea, CJ Sibiu. Restul se discută.

La Cluj nu e clar Boc?

Boc… sper că nu se prezintă. Se prezintă?

Da.

Pierde mai rău ca Funar.

Aş pune un pariu că nu.

Lumea e sătulă de el. Eu n-am văzut de mult aşa ceva, atîta ură împotriva acestor trei oameni. Am văzut multe, fac măsurare din ’90 încoace, dar aşa identificare „răul este acest şir de persoane” n-am văzut.

Boc, Udrea, Băsescu.

BUB, buba… Voi aţi spus-o, nu eu.

Iaşi?

Se discută… Va fi greu pentru Nichita, se discută.

Ieri a fost o şedinţă de guvern în care au curs destul de multe: 8%, TVA retroactiv tăiate, bugetari care nu trebuie să mai dea sporurile obţinute ilegal. Cît va continua?

Nu mult.

De ce le face Ponta şi nu le-a făcut Ungureanu?

Ungureanu a avut Guvern ?? A avut un birou, nu un guvern.

Voi ştiţi ce a fost în ianuarie 2012. Traian Băsescu era sub presiunea mass-media, a străzii, a instituţiilor internaţionale, Comisia Europeană, FMI şi BCE. Deși partid de guvernare, PDL avea o problemă cu managementul politic al ţării. Nu mai putea trece nimic decît prin asumarea răspunderii. Iar opoziţia nu putea să preia puterea. Criză adevărată: majoritatea nu mai poate conduce, opoziția nu poate prelua puterea. Ce-a făcut Traian Băsescu? A adoptat soluția lui Emil Constantinescu, care a schimbat trei prim-miniștri în patru ani. Președintele țării a cerut demisia preşedintelui partidului de guvernămînt şi a adus un om din afara sistemului politic, sprijinit de o instituţie puternică. Exact soluţia Constantinescu – care i-a cerut demisia lui Radu Vasile, secretar general al ţărăniştilor şi l-a adus pe Mugur Isărescu, o persoană netrecută prin alegeri, din afara politicului, cu o instituţie puternică în spate. De data asta a fost SIE. În 1999 a fost BNR. Mesajul transmis electoratului și parlamentarilor PDL a fost ruinător, ca și în 1999: noi nu mai avem puterea executivă. Am rămas doar cu puterea locală. Guvernul nu mai e al nostru, este al unei instituţii de stat. Al unei instituții care se ocupă cu informațiile. Guvernul a fost scos de pe mîna politicienilor şi dat statului. Această decizie a lui Traian Băsescu, exact ca decizia lui Emil Constantinescu, a dus la prăbuşirea încrederii pedeliștilor în propria lor misiune. La Traian Băsescu… de la 8% nu mai ai unde să te prăbuşeşti. PDL a început să se desfacă, exact ca și Convenția Democratică.  Au migrat oamenii. Acum se vorbeşte de „trădare”, dar oamenii care au plecat, cel puţin oamenii PDL care mai trec pe la IMAS vorbesc despre migrare și înfrângere. Ce trădare? Pur şi simplu, oamenii voştri au văzut că nu mai conduceţi, au văzut că electoratul s-a mutat în partea cealaltă, asta e, nu aveţi ce să mai faceţi. Vi s-a luat puterea executivă așa cum vi s-a dat – prin aranjamente de culise. Nu a avut loc nici o creştere a imaginii după schimbarea premierului, cum s-a întîmplat totuși cu Emil Constantinescu, iar Ungureanu a fost o deziluzie publică. MRU a pornit în mandat cu 25% încredere, era cel mai scăzut nivel de încredere cu care a pornit vreodată un premier în ultimii 22 de ani. În general, cînd vii în funcție, bun-rău, politician, tehnocrat, ai 41-42% (minimul înregistrat de noi, a fost în cazul lui Adrian Năstase, dar acesta a terminat cu peste 50%, la el încrederea a crescut cît a guvernat).

Spuneaţi că odată cu Ungureanu au cedat către stat puterea executivă, mă rog, către diverse instituţii…

Către instituţii care se ocupă cu informaţia. Reacţia externă a fost cruntă. Străinii ne întrebau dacă noi mai suntem o democrație. În 1999 nu se prea interesau, eram abia la începutul negocierilor. Dar în 2012…membri NATO, membri UE, acuși în zona euro…Să renunți la partide și alegeri ca să aduci un șef de informații în puterea executivă…Într-o democrație partidele conduc, nu palatele.

Dar acum avem un guvern în care BNR e foarte bine reprezentat. BNR e ales democratic?

Florin Georgescu e împrumutat 6-7 luni, nu mai mult. Următorul ministru de finanţe va fi deasemenea o supriză pozitivă. Ajungem şi aici.

Ce-a făcut Traian Băsescu a fost să-şi desfacă partidul, să îl facă să intre în disoluţie. Cînd? Înainte de campania electorală locală. L-a luat în 2000 la 6%, l-a dus la 32%. Şi acum îl duce înapoi la 10%. Ei avut un bazin formidabil, 3 milioane de votanţi care au venit disciplinaţi în 2004, 2008, 2009 şi i-au sprijinit. Dar, gata!, publicul s-a hotărît. Publicul a fost într-o stare de indecizie cronică între 2004 şi 2009. Acum s-a hotărît. În 6 mai 2010 s-a hotărît. Ce-o să le facă USL-iștilor peste doi ani? Aaa (îşi freacă mîinile şi rîde), ce-o să mai discutăm… Antena 3 va fi campioana luptei împotriva corupţiei de centru-stînga, mass-media vor ilustra  neghiobiile guvernării etc.

Ziceţi?

În mod cert. Lupta dintre presă şi puterea executivă. Care, dacă va dispărea, v-aş invita să emigrăm. În România, principala opoziţie politică este presa. Sau, altfel spus, în România presa face politică. Iar politicienii fac mass-media…

Crin Antonescu va fi preşedinte?

Acum aşa arată. Nu ştiu ce va fi… Dacă presa cedează, dar nu va ceda…

O supraestimaţi.

Voi sînteţi din presă şi o consideraţi de mîna a treia. Eu sînt din cercetare şi o consider o minune a României. A fost o minune din 22 decembrie 1989.

Presa moare…

Presa scrisă moare din cauza celor cinci patroni de presă scrisă. Jurnalismul nu moare.

MRU?

Dacă se înscrie în politică…Adică în partid. Ia o organizație locală, o duce pe primul loc și apoi mai vorbim…

Păi a anunţat că…

Ce-a anunţat? N-a anunţat. A anunţat mişcarea „ungurenii mei”. Am văzut o înregistrare pe internet şi mă uitam la feţele mandarinilor pedelişti – care sînt adversari redutabili, ştiu să facă alegeri, să meargă în campanie, s-au opus colosului FSN cînd s-au spart. Mă uitam la nomenclatură pedistă, care era de la rîndul 20 în spate, nu mă refer la cine e în faţă. Cine e în faţă vine şi pleacă. Cînd au auzit aparatcicii expresia „ungurenii mei” aveau nişte feţe… Vorbim de oameni în PD de 20 ani, care au văzut multe şi care îşi ştiu foarte bine votanţii.

A fost o reacţie mai plictisită şi mai sceptică la Ungureanu decît la Boc atunci cînd şi-au ţinut duminică discursurile.

Boc e omul lor, a încercat, s-a luptat, a mers în organizaţii, la guvern, la primărie. E tălâmb, dar e al nostru, îl cunoaştem, a fost cu noi în campanie. Ungureanu este un fel de Geoană pentru nomenclatura pedistă.

Piepturile li s-au umflat la Videanu şi la discursul lui Blaga.

Nomenclaturişti vechi. Aceștia sînt pediştii care s-au dus la şedinţa biroului permanent şi cînd erau doar şase membri plus cîinele Vasile. Pe ăştia nu poţi să îi omori, poţi să îi calci în picioare, cum sînt acum călcaţi de actuala conducere nonpedistă care a capturat partidul…

Ce conducere nonpedistă?

Ei, lasă, ştiţi voi, că aveţi minte…

Păi trebuie să avem pe reportofon.

Uite că nu o să aveți….

Spuneţi-ne de guvernul de peste şase luni. De ce surpriză la ministeurl de finanţe?

Florin Georgescu se întoarce la BNR şi bine că face asta. Acum încearcă să facă politica fiscală pe următorii 3-4 ani, ani foarte grei. Și o va face, că este un buldozer. Cu un calculator în cap. Și pe deasupra, e patriot, dacă nu vă deranjează cuvântul…

Surpriza din finanţe va rămîne pe linie tehnocrată-BNR sau va fi ministru venit din zona politică?

Trebuie să pricepem momentul.

În momentul de faţă bătălia este între monetarişti şi tradiţionalişti. Monetariştii au teoria americană în cap. E criză, tipăreşti bani, pompezi în bănci.Politicienii americani au mereu coșmarul a ceea s-a întîmplat între 1929 şi 1933, cînd programele de austeritate au dus la prăbuşirea a mii de bănci populare, firme de brokeraj, investiții și asigurări. Băncile s-au închis instantaneu, oamenii au rămas fără economii, fără bani de supravieţuire, firmele și consumul s-au prăbușit. Aceasta este toată teoria monetaristă: tipăriţi şi pompaţi. SUA pot adopta această politică,  pentru că au moneda universală a lumii, dolarul nu depinde atât de cererea şi ofertă internă, ci de cererea și oferta întregului glob. Euro nu poate face așa ceva. Euro este încă o monedă regională, fără o politică fiscală unitară în spate.  Monetarismul de tip american este promovat în România de oameni ca D.Dăianu, L.Voinea, chiar şi Cristi Socol, economişti din diferite generaţii, strălucitori profesional, dar prea fascinați de modelul american. Liviu Voinea este cel care a adresat acea scrisoare foarte importantă către FMI în care spune că într-o ţară ca România austeritatea duce la regresie economică, nu la curăţarea finanţelor, şi are parţial dreptate.

Acest monetarism se loveşte de tradiţionalişti, de germani, olandezi, nordici și francezi, de cei care au văzut în inflaţie cauza totalitarismului nazist.  Hiperinflaţia Republicii de la Weimar şi venirea lui Hitler la putere sunt spectre reale în Germania de azi, nu jucării pe internet… În România soluția politică a crizei a fost aducerea lui Carol al II-lea pe care chiar taică-său îl rejectase, cea mai proastă soluţie posibilă. Monetarismul american este înfruntat de germani și francezi care spun: da, tipăriți, dar creați astfel datorii și inflație. Iar datoriile și inflația duc la totalitarism, violență și sărăcie.  Să căutăm o soluţie în aşa fel încît să nu tipărim bani în exces, să nu creăm inflaţie, mai ales că euro e o monedă regională și din euro se poate fugi ușor. Această soluție este reducerea deficitelor, reducerea datoriei externe, reducerea consumului public. Se poate face acest lucru dacă ai sprijin popular, dacă ai programe raționale, dacă ai planificarea veniturilor și cheltuielilor publice.  Aceasta este bătălia de azi. Iar România ar trebui să fie fericită că bastionul tradiționaliștilor este BNR.  Florin Georgescu caută calea prin care să reducă frauda, risipa și corupția din finanțele publice și ar trebui ca toți să-l sprijinim. Căci alternativa nu este decât ce ni s-a întâmplat deja de trei ori în ultimii 80 de ani: mărirea datoriei externe, sărăcia de masă, emigrația, corupția generalizată.

În cazul lui Liviu Voinea, e şcoala Krugman, Stiglitz. Şi de acolo tot vin scrisori către Europa cu acelaşi mesaj.

Da, este şcoala Stiglitz, o şcoală extraordinar de riscantă în Europa, nu şi în SUA. Oamenii de la BNR, tradiţionaliştii, Florin Georgescu, Isărescu, Olteanu, Cristi Popa sunt oameni care ştiu ce înseamnă să faci inflaţie și datorii într-o ţară care nu are resurse naturale, nu are armată și monedă puternice şi în care oamenii nu au rezerve, ies în stradă la cîteva săptămîni dacă nu-şi iau salariile și pensiile. Avem un tradiţionalist la finanţe, care se opune creării de inflaţie. Să-i urăm succes, când 20 de miniștri și 41 de președinți de CJ vin pe capul lui și cer bani pentru poduri, drumuri, parcuri și smacuri, că se apropie alegerile…

El e politica FMI…

Nu numai. Anul trecut, BNR a dat normativele cu ce se întîmplă dacă o bancă din sistem pică.  În SUA şi în Eurozonă regulamentele băncilor centrale sînt foarte simple: pică, o naţionalizăm. În România, nu. Mugur Isărescu, Florin Georgescu şi ceilalţi nu văd naţionalizarea ca o cale de ieşire din criză.

Păi nu sînt ale noastre.

Sînt autorizate de BNR. Sînt bănci sub legea română. A, că au capital austriac sau grec… Capitalul nu are patrie. Manifestul Partidului Comunist, 1848. Aceste bănci dețin banii oamenilor. Dacă se închide una care are 500 de mii de clienți, jumătate de milion de familii intră în faliment. Îţi pică o bancă din România care a investit ca nebuna în nişte bazaconii corupte din real estate și plătesc pensionarii din comuna Vișani, județul Brăila… Am citit foarte atent regulamentul pe care l-a scos BNR să văd dacă introduc naţionalizarea ca o cale de salvare, ca în SUA și Marea Britanie…. BNR nu se referă la naţionalizare. De ce? Nu are încredere că politicienii care vor gestiona banca naţionalizată o vor gestiona corect. Şi e o dramă. În Marea Britanie, RBS era în faliment, guvernul laburist a naţionalizat-o în cîteva ore. S-a întîmplat ceva? Nu. Dar în România nu suntem în acest stadiu social. În România trebuie să privatizăm, apoi să reformăm administrația publică și abia apoi să alegem naționalizarea ca o cale de ieșire din criză.

BNR n-are încredere în politicieni..

În politicieni şi în administraţie.

Nume surprinzătoare în guvern.

Cine?

Titus Corlăţean la justiţe…

Mda, putea să fie la externe. Externele s-au dat PC-ului.

PNL-ului.

PC-ului (rîde).

Marga e la PNL… Lumea s-ar fi aşteptat la alte nume la transporturi, economie.

N-are importanţă, premierul contează.

O să fie bătaie pe cine o să meargă la summit.

Nu cred.

Se vor duce amîndoi cu avioane diferite?

Au mai fost şi în 2004, Năstase, Iliescu şi Băsescu, noul preşedinte, fiecare cu câte un avion de parcă eram Imperiul Roman de Răsărit. Pe europeni nu mai avem cu ce să-i surprindem. România vorbeşte pe două voci, chiar trei. S-au obișnuit cu noi. Și nu ne mai iau în serios.

Hollande nu va reuşi să schimbe nimic?

Noul președinte francez va merge pe linia Merkel-Sarkozy. Nu are nici o şansă să schimbe ceva. Franţa are 90% din PIB datorie, îi vin scadenţele, îi scad exporturile, şomajul e 10% – pentru ei enorm. Hollande are un partid foarte puternic în spate și nu va face nimic împotriva intereselor Franţei și Europei – dacă va trebui să introducă măsuri de austeritate, le va introduce. Schimbarea a fost de ton.

Trebuie austeritate.

Ponta, dacă a cîştigat ceva anii ăştia, pe lîngă faptul că s-a înţeles cu baronii, a fost şi o oarecare retorică de stînga. În ianuarie s-a lipit de discursul anti-privatizare etc. Toate astea vor fi uitate?

Privatizări va trebui să facă. În România nu poţi să faci gestiunea publică a proprietăţii economice, nu sîntem în această fază, ura împotriva statului este inimaginabilă. Victor Ponta va trebui să privatizeze. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Va avea numai efecte pozitive de pe urma privatizărilor, cum au avut Năstase și Tăriceanu. Deocamdată cele mai mari pagube sînt cele provenite de la întreprinderi de stat, nu de la cele private.

PDL cum va evolua?

Vor trece şi ei prin ce a trecut PSD-ul. Vor avea un papagal preşedinte după care va veni o generaţie nouă la putere. Este un partid de dreapta, al marii burghezii rurale şi urbane, este un partid al bogătaşilor făcuți prin afaceri cu statul. Nu vor dispărea, poate doar dacă vor face vreo trăsnaie.

Ce trăsnaie?

În 1992 şeful Partidului Naţional Liberal, care intra sigur în Parlament, l-a invitat pe Regele Mihai să fie preşedinte. Şi n-a mai intrat în parlament. Trăsnăile sunt impredictibile. Dacă nu fac o trăsnaie şi dacă aparatcicii se mobilizează cît de cît rămîn în Parlament şi îşi schimbă generaţiile. Deocamdată bătrînii nu mai pot conduce, tinerii nu pot să ia puterea. Au oameni tineri foarte buni cu o psihologie de dreapta: vulgul greșește, noi știm. Știu cum să facă bani, dar nu știu să conducă…

Ceva fisuri în USL s-au văzut după nominalizările precum Dumitrescu, om impus de baroni.

Iar Ponta a retras nominalizarea… A fost o lecţie excelentă pentru baroni care acum îi ştiu de frică. E exact cum s-a întîmplat cu Năstase. A început guvernarea cu o echipă şi a terminat cu o cu totul altă echipă. Deşi a avut cîţiva impuşi, pe  unii i-a schimbat, pe alții i-a pus pe linie moartă. Victor Ponta nu este dator decât unui singur om: Crin Antonescu. Care nu-i vrea capul, în nici un caz…

Cum va trece Voiculescu în opoziţie? Că spuneaţi că o să fie critică Antena 3. Cum să plece? Mai ales singur?

A mai fost, a mai ieşit în 2005-2006. De ce? Nu se ştie.

Mai jucaţi la bursă? Cîştigaţi?

Pe intern merge foarte prost. Pe extern e altceva (rîde). E chiar bine.

Bursa românească tot scade, e organizată prost, oamenii îşi retrag banii din cauza felului în care e condusă.

Cînd mă uit la cîte are de făcut Victor Ponta mă bucur că sînt deja la vârsta a treia. Sînt multe legi care nu mai corespund deloc cu ce se întîmplă acum în România. Audiovizualul, privatizările, legea salarizării publice, sistemul de alocări către administraţiile locale, sistemul de achiziţii publice, dotarea apărării, sistemul de sănătate publică, sistemul de educație publică, deficitul de capacitate în puterea judecătorească…Enorm de lucru…

Căci corupția a ajuns la nivele de care ne speriem.. Înainte de 2003, ca institut, cîştigam o licitaţie publică din trei. Anul trecut am intrat la 12 licitaţii, n-am cîştigat niciuna. Ne uităm cine cîştigă, cu ce sume şi nu ne vine să credem. Să faci cercetare şi designul unui brand cu 1.200.000 de euro, sumă care este bugetul anual al unui institut… Şi ei l-au executat în două luni, la paranghelia cu frunza mă refer…

Păi breasla dvs trebuia să conteste, să arătaţi clienţii politici…

Da, şi ce rezolvam? Când ți se spune verde în față că e parandărăt ??? Cuvânt nou în DEX…

Păi, avea şi presa un subiect bun.

Şi? Ce s-ar fi întîmplat ? Credeți că cititorii dvs. nu știu ? Le știu ei mai bine ca noi…

Interviu de Dan Duca şi Costi Rogozanu

Povestea de mai sus este deja cunoscută de majoritatea consumatorilor de presă din România. Pentru a urmări la zi desfăşurarea evenimentelor din jurul creanţei istorice, am purtat o discuţie cu economistul Radu Golban, din care reproduc doar câteva paragrafe.

- După votul din Senat aţi vorbit despre presiuni externe. La ce vă referinţi? Sau de ce s-ar teme politicienii din România să abordeze subiectul datoriei?

- M-am referit la o discuţie dintre mine şi domnul Virgil Stoenescu, care mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că, în cazul în care doamna Angela Merkel se va enerva pe problema creanţelor, Mugur (Isărescu – n.r.) o va linişti. Nu cred că a putut să o liniştească. Ştiu din surse interne ale BNR, din perioada în care eram încă binevenit acolo, că doamna Merkel a făcut presiuni considerabile asupra României pentru a renunţa la acest subiect.

Serviciile secrete germane s-au infiltrat în băncile elveţiene, în anii 2006, 2007, 2008, şi au obţinut toate datele titularilor de conturi în Elveţia. Credeţi că printre aceştia nu se află şi politicieni români? Cancelara Merkel a oferit datele şi fiscului din alte state. A fost un mod indirect de a spune: „Ori vă supuneţi, ori noi avem toate datele politicienilor care au conturi în Elveţia şi îi putem şantaja.” Nu cred că există ţară care să nu aibă politicieni cu conturi în Elveţia. România nu a cerut Germaniei datele acestea. Există un potenţial de şantaj al politicienilor şi demnitarilor români prin datele din Elveţia? Dacă nu, de ce nu cere România aceste date? Ceea ce vreau să spun e că Germania are mai multe modalităţi de a exercita presiuni asupra politicienilor, fie prin informaţii de acest fel, fie prin şpagă.

Originalitatea demersului meu constă tocmai în intepretarea Tratatului de pace de la Paris, din 1947, Articolul 28, Alineatul 4. Tratatul precizează că România renunţă la toate pretenţiile împotriva Germaniei, existente la 8 mai 1945, cu excepţia drepturilor dobândite din tratate, contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939. Acordul nostru de cliring este un drept dobândit înainte de 1 septembrie 1939. Propoziţia următoare spune că „această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele”. La ce s-a renunţat? La toate drepturile ulterioare datei de 1 septembrie 1939. Limba română e limbă oficială a tratatului. Nu ar trebui să avem nicio reţinere să interpretăm textul tratatului şi să ne cerem drepturile.

Întreaga discuţie-interviu poate fi citită AICI.

”Domnul Eckstein este în cunoştinţă de cauză: nu eu am semnat avizul de descărcare de sarcină arheologică, este primul pas într-adevăr în ceea ce priveşte responsabilitatea Ministerului Culturii. Comisia Naţională de Arheologie a aprobat în unanimitate şi eu, în aceste condiţii, am asigurat cadrul juridic, legal, financiar, pentru a salva 80%, sau cât se poate de mult din patrimoniul cultural construit şi arheologic, pentru că asta este responsabilitatea mea. Dar următorul pas nu l-am făcut, nu am semnat, şi asta trebuie să semnez eu, nu directorul de la Alba, scoaterea Muntelui Cârnic de pe lista monumentelor istorice este pe lista A. Asta înseamnă o protecţie sporită, foarte puternică şi în acest moment Muntele Cârnic este pe lista A, nu a fost semnat ordinul privind declasarea acestui monument arheologic”, a mai spus Kelemen Hunor, legat de cazul Roșia Montană.

***

În privința acestor din urmă afirmații, i-am solicitat un interviu ahitectului Ștefan Bâlici, membru al Asociației ”Arhitectură. Restaurare. Arheologie” (ARA) care, din 2007, realizează lucrări de restaurare și renovare la imobile din Roșia Montană. Prezența lui Ștefan Bâlici și Virgil Apostol (colegul său de la ARA) la Roșia Montană datează însă din 2000, când au început, practic, lucrările de documentare a patrimoniului arhitectural al zonei. (notă: intertitlurile îmi aparțin).

Care e valoarea legală a avizului Comisiei Naționale de Arheologie

Mihai Goțiu: După anunţul legat de obţinerea de către RMGC a certificatului de descărcare de sarcină arheologică pe baza avizului eliberat de Comisia Națională de Arheologie (CNA) pentru Masivul Cârnic, ministrul Culturii, Kelemen Hunor, a afirmat că nu a semnat și că nu va semna declasarea de pe lista monumentelor istorice. În ce măsură este obligatorie pentru ministru avizul CNA?

Ștefan Bâlici: Comisia Naţională de Arheologie este o comisie cu rol consultativ, deci decizia sa nu este obligatorie pentru ministrul Culturii. Dar indiferent de această decizie a CNA, declasarea Masivului Cârnic nu se poate produce fără consultarea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice (CNMI), din două motive: mai întâi pentru că Masivul Cârnic este un monument istoric ale cărui caracteristici şi valori intră în domeniile de studiu ale multor altor discipline în afară de arheologie: arhitectură şi istoria arhitecturii (tehnice, industriale sau subterane, de exemplu), inginerie, tehnică şi tehnologie minieră, dar şi ştiinţele naturii (în galerii s-a creat în timp o faună specifică – menţionez aici doar coloniile de lilieci, dintre care unii aparţin unor specii rare, protejate prin lege).

Aşadar, evaluarea Masivului Cârnic în vederea radierii de pe Lista Monumentelor Istorice, dorită de compania minieră, nu se poate face doar pe baza studiilor şi recomandărilor formulate de arheologi. În acest sens legea privind protejarea monumentelor istorice (L. 422/2001) este foarte clară: analiza arheologică, încheiată cu avizul CNA, trebuie urmată de analiza complexă, combinată, în CNMI.

Al doilea motiv pentru care declasarea nu se poate produce fără consultarea CNMI este procedura prevăzută de lege pentru declasarea unui obiectiv de patrimoniu. Această procedură implică realizarea unui dosar de declasare care trebuie, conform legii, să fie supus analizei unei subcomisii de specialitate a CNMI: Secţiunea de Evidenţă. Iar decizia acestei subcomisii, sau secţiuni, este validată de plenul CNMI. Doar după aceşti paşi poate ministrul să ia o decizie şi să decidă declasarea sau ne-declasarea.

”Fără Cârnic, Roșia Montană ar fi un sit mutilat”

Mihai Goțiu: Poziția CNMI a fost exprimată, însă, la începutul acestui an, recomandându-i ministrului începerea demersurilor pentru listarea Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO. În ce măsură ar fi afectată valoarea Roșiei Montane fără Cârnic?

Ștefan Bâlici: Dramatic! Fără Cârnic Roşia Montană ar fi un sit amputat grav, mutilat într-o măsură inadmisibilă. Atât din perspectiva valorilor proprii ale acestui masiv cât şi din perspectiva valorii sale contextuale enorme. Detaliez. Masviul Cârnic cuprinde cele mai extinse şi cele mai spectaculoase şi rare grupări de galerii şi exploatări subterane antice, din epoca romană dar foarte probabil şi anterioare, dacice. Tot aici se găsesc exploatări din perioada Renaşterii sau numeroase altele mai târzii, din perioadă habsburgică. În ansamblu, este vorba despre un complex subteran unic, nu doar în perspectivă locală sau naţională, ci şi într-o perspectivă largă, internaţională.

Iar în privinţa valorii contextuale, trebuie spus că Roşia Montană aşa cum este cunoscută astăzi există în acel loc şi în acel fel tocmai pentru că în jurul vetrei aşezării se află masivele muntoase care conţin zăcământul. Şi această relaţie între aşezare şi munţii din jur nu este una abstractă, ci ea se dezvăluie într-o varietate de aspecte din cele mai concrete: dispoziţia construcţiilor, traseele uliţelor, drumurilor şi potecilor, relaţia dintre zonele golaşe, stâncoase, pădure şi pâlcurile de clădiri. Adică tot ce poate fi grupat în înţelesul noţiunii de peisaj cultural.

Fără Cârnic centrul istoric al Roşiei Montane nu mai are nici un înţeles.

”Arhitectura Roșiei nu ar supraviețui exploatării miniere”

Mihai Goțiu: Da, ar fi interesant cum ar arăta acest peisaj cultural înconjurat cu halde de steril. Asta în cazul fericit că ar mai rămâne ceva din centrul vechi al Roșiei după exploatare.

Ștefan Bâlici: Puţin probabil. Cunosc construcţiile de aici, materialele din care sunt realizate şi tehnicile de construcţie. Ca în multe alte părţi, şi aici arhitectura tradiţională este – privită prin prisma caracteristicilor sale tehnice – foarte raţională, răspunzând în mod optim condiţiilor particulare ale locului – de la resurse, materiale disponibile, tehnici, la factorii climatici. Acest lucru face ca fondul construit de la Roşia să fie uşor de conservat atâta timp cât se respectă două mari cerinţe: întreţinerea permanentă şi menţinerea condiţiilor de mediu extern. Dacă aceste condiţii se schimbă şi în jur apar cariere, care implică explozii continue pe o perioadă lungă de timp sau drumuri pe care circulă permanent camioane uriaşe care provoacă vibraţii, este puţin probabil să reziste ceva din arhitectura tradiţională.

Desigur, considerentele de mai sus sunt valabile dacă ne gândim la măsuri de conservare normale şi acceptabile şi nu la lucrări de tipul celor exersate deja de compania minieră în cazul casei asupra căreia a intervenit (nu spun restaurat, pentru că nu este restaurare ce s-a întâmplat acolo) în Piaţa din Roşia Montană: adică cu măsuri dure, inacceptabile şi ireversibile, cum ar fi cămăşuirea cu beton a pereţilor, înlocuirea planşeelor din lemn cu altele din beton armat sau reconstruirea în întregime a unor părţi din clădire cu materiale moderne: beton armat, BCA. Cu asemenea măsuri dure, de tip “anti-restaurare”, poate ar mai rămâne ceva în picioare, dar în nici un caz Roşia Montană. Poate o replică nefericită a ceea ce a fost acest loc odată şi încă este.

Opiniile de carton

Mihai Goțiu: Pe parcursul controverselor legate de proiectul RMGC au fost exprimate și opinii conform cărora Roșia Montană nu ar avea valoare (eligibilitate) pentru Lista UNESCO ori că patrimoniul de la Roșia Montană ar putea fi conservat și dacă proiectul se va realiza.

Ștefan Bâlici: Sunt opinii de carton. Confecţionate în sprijinul proiectului minier. Cine analizează atent aşa-zisele argumente privitoare la o co-existenţă benefică a proiectului minier şi a patrimoniului va afla că prea des acestea sunt pur şi simplu construite pe omisiunea adevărului – nu veţi afla despre nici o distrugere în opiniile respective, nu, doar despre salvare. Iar alteori nu sunt argumente ci pur şi simplu afirmaţii lipsite de sens: mă refer la, între altele, repetitivitatea galeriilor miniere sau inaccesibilitatea sau costurile mari ale conservării. Niciodată deciziile privind protejarea sau sacrificarea patrimoniului nu se iau pe considerente de costuri. Acestea sunt accesorii şi intervin doar în etapa ulterioară deciziei.  Iar repetitivitatea afirmată a galeriilor miniere este doar tipologică, nu şi morfologică: din punct de vedere a configuraţiei de detaliu, fiecare galerie este unică şi împreună alcătuiesc un ansamblu unic. Este ca şi cum s-ar spune despre o  copacii unei păduri seculare că sunt repetitivi şi deci dispensabili, că pot fi păstraţi câţiva şi restul pot fi tăiaţi. Conservarea patrimoniului nu se face prin eşantioane.

În privinţa clasării UNESCO, toate organismele internaţionale relevante – ICOMOS, Europa Nostra, Uniunea Internaţională a Arhitecţilor sau chiar UNESCO – invită România să facă acest pas, să includă Roşia Montană pe lista sa tentativă în vederea înscrierii în Patrimoniul Mondial, iar câţiva specialişti angajaţi de compania minieră susţin contrariul…

”Roșia Montană poate fi comparată cu Pompei”

Mihai Goțiu: Revenind la prima întrebare. Masivul Cârnic figurează pe lista monumentelor istorice de clasă A, ca ”monument arheologic”. Ce înseamnă acest lucru? Asta și în contextul în care Kelemen Hunor a afirmat, într-un interviu pentru România Actualități, că cei care trebuie să se pronunțe sunt ”specialiștii”, subliniind însă faptul că ”specialiștii sunt, în cazul Cârnicului, arheologii”.

Ștefan Bâlici: În sistemul românesc de protejare a patrimoniului monumentele istorice sunt împărţite în patru grupe, după natura lor: I. monumente arheologice, II. monumente arhitecturale, III. monumente de for public, IV. monumente comemorative sau funerare. Această diviziune se referă la caracteristica dominantă a monumentului şi este o împărţire metodologică. Monumentele arheologice sunt definite, în legislaţie şi în normele şi convenţiile internaţionale adoptate şi de România, pur şi simplu prin prisma metodei de investigare: adică monumentul arheologic este acel monument care este investigat cu mijloacele arheologiei. Acel monument pentru a cărui cunoaştere este necesară săpătura arheologică. Dar de aici nu decurge evaluarea unilaterală, făcută doar de către arheologi. Să luăm ca exemplu oraşul antic Pompei: este un sit arheologic, fără îndoială. Şi a fost dezgropat, prin săpături arheologice, de sub metri de cenuşă vulcanică şi depuneri ulterioare erupţiei Vezuviului. Dar asta nu înseamnă în nici un caz că interesul ştiinţific pe care îl suscită este redus strict la arheologie. Este un sit la fel de important pentru istoria arhitecturii, a artei sau a tehnicilor de construcţie. La fel de important pentru ştiinţele sociale sau pentru cele naturale. La fel se întâmplă şi în cazul Roşiei Montane – şi, între paranteze fie spus, nu cred că această comparaţie cu Pompeiul este disproporţionată! – şi implicit în cazul Masivului Cârnic. Şi acesta suscită, cum spuneam mai devreme, interesul cercetătorilor din numeroase domenii.

Mihai Goțiu: În concluzie, cât de acoperită ar fi din punctul de vedere al opiniei specialiștilor o eventuală decizie politică de declasare a Cârnicului de pe lista Monumentelor Istorice?

Ștefan Bâlici: La fel de mult cât ar fi o decizie de distrugere a Pompeiului pentru a extrage o presupusă resursă comercială şi epuizabilă din adâncurile pământului de sub el sau pentru a da loc unor proiecte imobiliare din zona puternic urbanizată şi vie din jurul său. Decizia de declasare (urmată de distrugere ireversibilă) a Masivului Cârnic nu poate fi decât o decizie exclusiv politică (în sensul autohton, tragic desemantizat), lipsită de orice fundament ştiinţific şi luată în dispreţul total al oricărei opinii avizate.

***

Rămânând la subiectul Roșia Montană. Afirmațiile președintelui Traian Băsescu, legate de necesitatea măririi rezervei de aur a BNR (din motive de securizare a statului) au primit o palmă dureroasă din partea burselor. Ieri (miercuri) cotația aurului a picat brusc cu 5,5%, cea mai mare cădere din ultimii doi ani. În doar două zile, aurul a pierdut 6% din valoarea lui de bursă. Reprezentanții Băncii americane ”Wells Fargo & Co”, citați de ”Capital”, au afirmat că escaladarea cererii speculative din partea investitorilor au împins piața către un ”balon gata să pocnească” (detalii aici).

Valoarea acțiunilor Gabriel Resources, compania canadiană care deține peste 80% din RMGC, au ajuns și ele la minimul din ultimele două luni. Ieri, la închiderea bursei din Toronto o acțiune Gabriel a picat la 6,21, față de maximul de 8,65 atins pe 14 iulie, dată la care a fost făcut public anunțul legat de obținerea certificatului de descărcare de sarcină arheologică.  Că așa-i cu aurul. Nu-i ca vara sau ca iarna.

Dar până la concerte, câte ceva despre ”muzica bună”, America, demnitatea românilor, ”Crazy Heart”, alcool, droguri, B.B. King, Santana și ce s-au mai adunat într-o dimineață la o cafea fierbinte și minus 12 grade dincolo de geamurile restaurantului unui hotel clujean.

Bun… despre ”muzica bună”. ”Eu nu sunt blues”

Mihai Goțiu: ”Dacă ați ajuns aici, înseamnă că sunteți pasionați de muzica bună”. Acesta e primul lucru care poate fi citit când intri pe site-ul agweinberger.com. Ce e ”muzica bună”?

AG. Weinberger: Muzică umană. Care generează sentimente, emoții, cumva mișcă publicul. Indiferent de gen. Eu nu cred în genuri. Dacă ne mișcă cumva, atunci ceva se întâmplă atunci e bună, înseamnă că și-a atins scopul.

Mihai Goțiu: Și, totuși, pe lângă blues, mai trebuie să fie ceva genuri preferate.

A.G. Weinberger: Cu siguranță. Eu nu sunt blues. Dar s-a pus această etichetă pe mine la începutul anilor 90. Presa de atunci. Presa imatură și ușor debusolată de atunci căuta niște puncte de identificare, să-și facă treaba mai ușoară. Și atunci mi-au pus ”blues”, doar pentru că eu cântam piese blues în concerte. Dar blues sau jazz sunt termeni care nu cred că trebuie să-i înțelegem conform dicționarelor și lexicoanelor. Sunt niște termeni foarte largi. Nedefiniți. Și așa trebuie să rămână. Faptul ăsta mi s-a dovedit când am fost în 2004 la ”Montreux Jazz Festival”. Lumea crede că acolo se cântă doar jazz. Sus, în ”Stravinschi Auditorium”, care este sala mare de concerte din Montreux, cânta B.B. King cu Santana. Jos cânta Rammstein. Blues și jazz sunt brațe deschise care așteaptă să fi sub sau în ele. Eu nu cred în birocratizarea sentimentelor și a căii de exprimare. Sunt un om care mă eliberez și eliberez. Libertatea nu e ieftină.

Mihai Goțiu: Dar cât e de scumpă?

A.G. Weinberger: Depinde de fiecare cât se implică. Și atunci prețul este implicarea fiecăruia. Pentru că ne erodează. Eu am văzut odată un desen animat de vreo trei minute, genial. Era vorba despre un sculptor, care a găsit un bloc de piatră și a început să se sculpteze pe el însuși. Sculptează, sculptează… Între timp, se vede pe el cum îmbătrânește, cum apar ridurile… Când ajunge la brâul sculpturii, care tot el este, sculptura ia din mâinile lui dalta și ciocanul și începe să dea în sculptor, până ce sculptorul se fărâmă în praf. Iar sculptura devine vie. Asta e implicarea fiecăruia. Pentru că ne erodează.

… iar într-o zi s-a copt timpul pentru limba română. Și pentru demnitate

Mihai Goțiu: Pe acest drum al eliberării spui că ai început să cânți în limba română. Cum de, după atâția ani?

A.G. Weinberger: Încă n-am ieșit în public cu aceste cântece, exceptând emisiunea lui Godoroja. Probabil că acuma s-a copt timpul. Acuma a venit muza. Acuma s-au adunat cuvintele. Rimele. Eu oricum nu sunt nativ în română și am o anumită frustrare și trebuie să fiu foarte atent la corectitudinea limbii române și poate, tocmai din această cauză, observ greșelile nativilor, care deja o iau foarte superficial. Mi-a fost frică să mă ating, m-am gândit foarte mult timp că nu-mi ies mie inflexiunile sonore, că am accentul acela care o să mă trădeze întotdeauna. Prima dată însă, am cântat în românește cu Fane Bănică, într-o piesă destul de copilăroasă, ”Fii gagica mea”, tipic Fane, după care, a doua oară m-a sunat Cornel Ilie de la ”Vank”, acum doi ani, a fost un proiect pentru fetița Lianei Stanciu, pentru un disc cu mai mulți artiști, destinat adunării fondurilor pentru o fundație destinată vindecării cancerului la copii. Atunci Cornel Ilie mi-a zis, ”uite, am aici o piesă, Bluesul îngerilor, nu vrei s-o cânți tu?”. A ieșit extraordinar de frumos. M-am simțit bine mușcând limba, mușcând cuvintele limbii române, s-a legat bine, și atunci mi-am zis ”uite, tot e o legătură” și, anul trecut, prin octombrie, au început să-mi vină texte și am început să le scriu imediat. Deocamdată sunt vreo șapte piese gata și așa s-a nimerit să vorbesc despre demnitate. Probabil, în subconștient, asta mă macină și atunci asta iese. Mă gândesc să le fac cu chitară acustică, să propun un nou spectacol. Nu va fi un concert, ci un spectacol cu o linie oarecum dramatică. Pentru că se leagă textele. Sunt despre demnitate. De fapt, eu sunt un soldat care mă reîncarnez în diferite momente istorice ale țării noastre, de la 1870 până în 1989. Mă tot reîncarnez și mă reîncarnez în diferite momente și îmi dau seama că, de fapt, de fiecare dată mă nasc de partea învinșilor și mă întreb oare de ce mă nasc de fiecare dată de partea învinșilor.

Mihai Goțiu: Și ai găsit răspunsul?

A.G. Weinberger: Nu încă. Dar sunt doar la a șaptea piesă.

Mihai Goțiu: Și în aceste reîncarnări, de la 1870 încoace, care sunt momentele de demnitate?

A.G. Weinberger: În perioada regalității. În toată perioada, pentru că atunci țara chiar a fost independentă. Poate, aparent, a fost sub dominație germanofilă, dar nu e așa. Regalitatea a fost doar un sistem administrativ care a ajutat ca fiecare să se elibereze și să se bucure de independență. Iată cum a evoluat economia, viața socială, ce clădiri s-au construit, un dolar era egal cu un leu, România și-a găsit vocația prin a fi ”grânarul Europei”, avea credibilitate, toți veneau aici să cumpere grâul și porumbul. Atunci, cu adevărat a fost țara liberă.

Te doare suficient? Strigă! În stradă

Mihai Goțiu: Și ce lipsește acum, la nivel uman, față de acea perioadă?

A.G. Weinberger: Coagularea. Și curajul de a se asocia. Este un sentiment civic acesta. Și asumarea publică a dragostei față de țară. Individual, fiecare își iubește țara, acasă, în apartament, dar pe stradă oare are curajul să strige? Are curajul să-i dea un bobârnac celui care aruncă un chiștoc de țigară sau care scuipă pe stradă? Poate chiar e un parvenit, care nu face parte din orașul tău. Te doare orașul tău, în care te-ai născut, suficient de mult ca să dai un bobârnac, să-ți asumi statutul tău de cetățean urban cu parveniții? Oare avem disponibilitatea de a nu mai avea ura de clasă care ne-a fost inflitrată din 45 până încoace, când s-au amestecat lucrurile, când s-au diluat pedigree-ele istorice, când bunăstarea este batjocorită? Acum suntem conduși de o primă generație de încălțați. Încă nu avem curajul să ne eliberăm.

Mihai Goțiu: Despre 2010 spui că a fost un an bizar. În ce sens?

A.G. Weinberger: Cred că 2010 a fost un an care poate să marcheze începutul unei metamorfoze. Putem întreba chiar: ”2010 a fost anul în care a ars Pasărea Phoenix și-a rămas cenușa și acum renaște sau 2011 va fi arderea maximă ori în 2010 doar s-a pârlit Pasărea?”. Trebuie să fim nimiciți ca să ne reconstruim. Cenușa nu înseamnă ”cât de jos se poate”. Cenușa înseamnă ”nimic”. Cenușa înseamnă ”zero”. Din acea cenușă te reclădești.

”M-am întors ca să fac mai mulți bani. Și să fiu rege”

Mihai Goțiu: Revenind la tema demnității, ce nu ți-a fost bine în America? De ce te-ai întors?

A.G. Weinberger: Ca să fac bani mai mulți. În 2006, când m-am întors, îmi pregătisem deja terenul și când m-am apucat să cânt făceam bani mai mulți decât în America. Și eram rege la mine acasă. Acolo era artistul numărul… cu mulți de zero în spate, unul din mulți. E drept, aveam o certitudine, lucram, aveam 210-220 de concerte pe an, aveam un agent care lucra pentru mine și eram într-un sistem destul de bine pus la punct. Doar că nu puteam să trec de un anumit nivel. Pentru că agentul meu nu avea curajul să mă propună pentru un nivel mai înalt. Și era și obositor, pentru că acolo nu sunt orașele foarte apropiate și, de la un concert la altul, trebuia să conduc 4-5 ore, șase ore chiar. După un an și jumătate, doi, obosești. Clachezi nervos, fizic. Îmi spălam hainele în acele spălătorii cu 25 de cenți, la colț de stradă, moteluri, în benzinării făceam duș… Nu e chiar o viață pe care un om la 45-46 de ani ar putea să și-o asume. La 35 de ani poate mai merge. Atunci m-am întors pentru că aici, totuși, sunt regele. Și m-am întors cu o sumă de experiențe pe care mă gândeam și mă gândesc și astăzi că pot să le împărtășesc pentru a spori sanitatea mentală a celor care sunt în showbizz.

Mihai Goțiu: ”Nu puteam să trec de un anumit nivel”. Din punct de vedere al valorii ori a sistemului de acolo?

A.G. Weinberger: Sistemul. Showbizz-ul din toată lumea este dinamic cu fiecare artist. Este un sistem piramidal. Noi suntem la baza piramidei. Există un canal, un lift, cu care putem urca în vârf, unde stau faimoșii și cei bogați, dar business-ul în sine este o forță gravitațională care ne trage în jos. Pentru că business-ul nu ne vrea, nu vrea să mai împartă cu încă unul sau cu încă mai mulți, pentru că mărimea este aceeași. La vârf este un cerc închis. E drept, sunt metode care îți deschid anumite uși, mai degrabă crăpături, în care te bagi, dar e foarte greu. Echipa pe care o aveam, pentru că nu poți fără echipă, trebuie să ai un manager, un avocat, un producător, nu avea curajul să iasă din căldurica ariei lor de desfășurare. Erau o echipă regională, care deservea câteva state, nu la nivel național – Nevada, California, New Mexico și Arizona maxim. Nu aveau curajul să răspundă la agenții sau promotori naționali sau internaționali. Și ei știu foarte bine lecția: și-au găsit locul și acolo își dezvoltă activitatea. Pentru că le este bine și nu repară ce nu e stricat. Toți ceilalți care au fost la acest agent, eram 18 trupe și artiști, au înțeles și le-a fost foarte bine. Eu am fost singurul ambițios, și tot am spus ”dar de ce nu mergem la nu știu ce festival, de ce nu lucrăm și cu promotori mari, să merg în deschidere la alți artiști, să mergem în arene mari?”. Aveam și o variantă de disc, un număr de oameni care veneau constant la concertele mele, un box-office destul de bun, eram la 3.000 de dolari, care este un nivel mediu în America. N-au vrut. Și am înțeles. Am înțeles că ei nu-și riscă poziția călduță doar pentru unul care are ambiții mai mari. N-am găsit echipa potrivită. Ăsta e hazardul.

100% Crazy Heart

Mihai Goțiu: Îmi vine acum în minte un film, ”Crazy Heart”, cu Jeff Bridges. În ce măsură te regăsești?

A.G. Weinberger: Sută la sută. Eun film sută la sută adevărat. Așa este. Aceasta este viața cântărețului de blues, jazz, country american. Și alcoolic. Să nu uităm acest aspect. Pentru că alcoolul nu este un prieten foarte bun. Cântărețul acela a fost alcoolic, din cauza alcoolului a ajuns unde a ajuns. Doar de noi depinde calitatea vieții noastre. De nimeni altcineva. Dacă o ducem prost doar noi suntem de vină. Nu ceilalți, nu sistemul, nu concurența. Doar noi. În America am învățat un lucru: dacă bei, dacă prizezi, fizic ești epuizat. Mi-am dat seama acolo că nu reziști. Trebuie să fii foarte fresh, să-ți menții sănătatea, în condițiile în care conduci zilnic 4-5 ore, de la concert la concert, cânți 3-4 ore într-o seară, nu dormi cele 8 ore, nu mănânci regulat. Asta, în ani de zile se adună. Dacă n-ai sănătatea ta, dacă n-ai integritate corporală și mentală n-ai cum să-ți controlezi viața. Sunt foarte mulți care au intrat în capcana asta a alcoolului și drogurilor și au ieșit din business. De exemplu, în Las Vegas am cântat cu muzicieni de mare clasă, pe care îi cunoșteam de pe discuri, în trupe de lounge, de ambient, pentru o sută de dolari pe seară, ei cântând cu instrumente din amanet… doar pentru că ei au intrat în boala asta a alcoolului, drogurilor și a jocurilor de noroc. Am cântat cu muzicieni extrem de mari, cu care am discuri acasă, și mi s-a sfâșiat inima când am văzut în ce hal au ajuns, din cauza prostiei lor umane, de fapt.

Mihai Goțiu: Și te-ai întors la business-ul din România…

A.G. Weinberger: Unde eu îmi controlez businesul, pentru că aici nu există busines. Și e foarte bine așa. Cine are mai mult interes să mă promoveze decât eu însumi?

”Nu sunt în război… lipsă de inteligență, prostie, nepricepere”

Mihai Goțiu: Cu FM-ul românesc mai ești în război?

A.G. Weinberger: N-am fost niciodată în război, doar am declarat asta. Muzica bazată pe chitare electrice are o problemă cu DJ-ii și grilele FM-ului comercial. Radioul public mai difuzează, radiourile mici, teritoriale, care nu sunt angrenate în rețele comerciale, mai difuzează. Dar rețele comerciale, nu. Și aici este o lipsă de inteligență ori poate o prostie efectiv, o nepricepere. Ei, cu salata de muzică pe care o dau, copiază o formulă de succes. Să zicem ProFM-ul sau Contactul cum au fost pe vremuri. Astfel, ei atacă același segment de public, același număr de ascultători, pe aceeași nișă, care poate fi mare, dar, dacă mai apare un radio, tot aceeași bucată de tort se împarte. Nu se extind. Sunt tot felul de directori de programe care sunt utili patronilor, nu se întreabă și fac doar ceea ce li se spune și își apără scăunelul călduț. Sunt servili și, poate așa vor patronii să aibă asemenea directori care nu gândesc, care doar execută.

Mihai Goțiu: Și, totuși, în proiectul în care ești implicat cu ”Thunderground”, ai înregistrat o piesă de 3 minute, pentru FM…

A.G. Weinberger: Noi sperăm că FM-ul va da această piesă. Probabil FM-urile locale. Nu știu dacă vreun FM național. Poate afară, aici nu cred. Oricum este o piesă instrumentală, cu schimbări de tempo, destul de greoi pentru tipul de ascultători din FM-ul românesc, care este un ascultător facil, docil, dezinteresat. Pentru că ăsta este profilul pe care FM-ul de la noi îl vânează din publicul român. Și astfel ei își bat joc de publicul din România. Îl desconsideră. Ei cred că publicul e prost și că trebuie să-i dai doar prostii fără conținut. Atenție, dacă ascultați un FM comercial, gândiți-vă, oare vă respectă suficient de mult ca să vă dea și ceva conținut ori vă desconsideră și vă dă aceeași salată fără conținut.

Mihai Goțiu: Pe lângă proiectul cu ”Thunderground” și cel cu chitară acustică și texte în limba română, ce proiecte mai ai în lucru.

A.G. Weinberger: Mi-am făcut o trupă, acuma, în ianuarie, se numește R.A.G.A.. Aparent nu are nicio legătură cu cuvântul, care înseamnă acele cântece sacre, indiene, n-are nicio legătură cu sanscrita, în care înseamnă ”echilibru”, ”armonie”. Au fost inițialele noastre. Toboșarul implicat inițial s-a retras, acum avem un alt tobar, dar ”A”-ul a rămas. E jazz, folk, cu foarte multe improvizații. Am avut până acum trei concerte și a mers foarte bine, am fost și la bulagri, la Ruse, sâmbăta trecută, cu un concert, iar acum pe 5 februarie avem la ”Gyuri s Pub”, în București. Încercăm să împingem și această experiență muzicală, care este extrem de excitantă și pentru noi și, sperăm, și pentru public, pentru că acolo se întâmplă totul.

***

Foto: Octav Ganea/ www.agweinberger.com

***

Bonus: Motive de frustrare A.G. Weinberger

Mihai Goțiu: Și alte motive pentru care ești frustrat?

A.G. Weinberger: A, desigur, mărimile mele. E posibil ca în 2011 să mi se râdă în față când mă duc să caut pantofi și spun ”numărul 50 aveți?”… E posibil ca acele vânzătoare să-mi râdă în față, în loc să mă consoleze, să-mi spună ”n-avem acuma, dar dați-mi un număr de telefon și vă comandăm”? Măcar să simți un gest. Dar ele râd cu mâinile aduse peste nas și-și mai cheamă și colega ”hai, fă, să-l vezi și pe ăsta, hă, hă…” Cum să nu fii frustrat când un element de bază nu ți se pune la dispoziție în țara ta? Cum să nu mă simt discriminat și din cauza asta?

Ultimul nostru album nu are de toate pentru toţi. Muzica este diversă şi aşa suntem şi noi ca oameni. Practic noi facem muzica pe care ne-am dori să o ascultăm. Să facem acelaşi lucru ar fi plictisitor. În plus, am norocul de a avea în trupă doi vocali şi caut să-i pun în valoare cît mai bine. De aici rezultă o diversitate muzicală de care suntem foarte mulţumiţi şi pe care o vom dezvolta în continuare.

Tu eşti un tip oldschool. A murit breakbeatul?

Nu sunt un tip oldschool. Breakbeatul e treaba lui ce face, eu privesc în viitor şi caut să mă reinventez încontinuu. Muzica actuală este atît de mişto şi diversă încît n-am timp să mă gîndesc dacă a murit breakbeatul sau a înviat disco-ul. Sau dacă indie-ul e pe perfuzii. Eu fac muzică indiferent de stiluri, ca dovadă că piese precum Pentru inimi au rezistat trecerii stilurilor şi modelor.

De ce nu au ieşit la iveală mai multe proiecte single Michi? Eu unul aş fi fost încîntat.

Mulţumesc pentru apreciere, dar pentru mine e mai greu să scot proiecte solo pentru că, ocupîndu-mă de muzica trupei, practic aş “canibaliza” propria trupă, mai ales că un următor album al meu “solo” ar fi, de fapt, 90 la sută din următorul album Şuie. Pe partea instrumentală, evident. Aproape de fiecare dată cînd mă apuc de o piesă pentru “mine”, ea sfîrşeşte prin a fi cîntată pentru Şuie. Îi las pe colegii mei să aibă proiecte solo, iar cînd voi avea timp şi mă voi detaşa suficient de mult de trupa asta (sper să n-o fac niciodată) voi scoate ceva şi veţi auzi cu siguranţă. Şuie este o treabă de suflet şi este şi va fi pe primul loc.

Cînd te-ai certat ultima dată cu Dobrică şi de ce?

Dobrică este partenerul meu de atîta vreme şi îi port un respect deosebit. Rolul lui în trupă poate părea, pe lîngă cel de vocal, “nedefinit” cîteodată, dar nu e aşa. Dobrică are un rol foarte important în economia şi bucătăria internă a trupei, fiind primul om care a ascultat, în ultmii 18 ani, piesele pe care le fac, iar părerea lui contează enorm pentru mine. De asemenea, am mare încredere în el ca persoană şi caracter. Certat e mult spus, e mai mult legat de chestii punctuale din viaţa unei trupe, dar sunt rezolvate întotdeana după discuţii aprinse de două minute.

Compară-mi următoarele genuri de muzică electronică cu o vedetă…

Zic pas, nu mă pricep la vedete. Serios.

Ce stil sau producător/DJ ai descoperit anul ăsta şi nu te mai saturi de el?

Hm, ca şi stil, nu ştiu, categorisirile astea în stiluri mă lasă rece şi sunt atît de superficiale încît n-are rost să mai comentez. Pot să zic doar ce mi-a plăcut. Am descoperit trei chestii care sună misto de tot: King Cannibal, Gold Panda, Carbon Based Lifeforms.

Scena noastră de clubbing se raportează prea mult la ce se întîmplă în vest sau, dimpotrivă, e mereu cu un pas în urmă?

E o scenă obişnuită într-o ţară obişnuită. Muzica electronică românească e în pas cu publicul, care e foarte informat. Are caracter şi producători de la care mulţi vestici au ce învăţa.

Simţi că faci muzică pentru club sau pui clubul pe muzica ta?

Fac muzică de plăcere. Dacă plăcerea asta se transferă şi publicului, atunci este perfect.

Te-ai simţit vreodată trădat de acest public?

Niciodată. Întotdeauna publicul ne-a susţinut şi se vede asta, în primul rînd, la concerte. Acela e testul. Restul sunt poezie şi vorbe. Avem 26.000 de fani pe Facebook, mai mult decît posturi de radio mainstream sau echipe de fotbal cu tradiţie în România. Suntem mîndri de ce am făcut prin muzica noastră. Evident, sunt şi hateri, care, cu cît ai mai mult succes, îţi găsesc nod în papură, dar e un risc al succesului. Asta e. Noi ne vedem de treabă şi scoatem piese, facem muzică. Veţi mai auzi de noi multă vreme de aici încolo.

După ce te vei lăsa de produs muzică, ce te vezi făcînd?

Nimic (Rîde). Cît voi fi sănătos, cu mintea limpede, la vîrsta senectuţii şi nu voi deveni o povară pentru cei din jur, o să fac muzică pînă în ultimul moment posibil.

Am lansat album pentru cei care vor să ne asculte şi în maşină sau acasă, nu doar la concert. Din punctul nostru de vedere, poate fi chiar o carte de vizită pentru eventuale festivluri, să zicem. Vrem să spunem Hello lumii, să anunţăm că suntem aici, plini de energie şi distracţie. Piesele de pe album sunt de acum doi ani, cea mai veche dintre ele fiind Hello says the Devil, care beneficiază şi de un videoclip. În ordinea de pe tricouri, pentru a doua piesă de pe album, The boys, filmăm chiar în această perioadă un videoclip. Lansarea lui va fi în februarie, povestea fiind o surpriză. Forma finală a pieselor le-a dat-o producătorul Bogdan Popoiag, care a lucrat foarte mult la sunet. Mushroom Girl este pe primul loc în topul Radio Guerrilla. Asta ne bucură şi ne face să lucrăm mai mult, mai ales că nu e singura piesă care atinge această poziţie, prima fiind chiar Hello says the Devil.

Ce i se citeşte, de fapt, pe mutra elefantului (un animal, de altfel, aproape inexpresiv)?

Elefantul este noul prieten al omului. Anul acesta este anul elefantului. Cum de nu ştiaţi toate astea? Elefantul îţi transmite stări prin puterea gîndului şi te convinge că are dreptate întotdeauna, asta poate şi datorită staturii sale. Îndîrjire, convingere, putere, demnitate.

Pe ce vă certaţi mereu în trupă?

Ne certăm la sala de repetiţii, în general cînd se nasc piese noi. Fiind foarte diferiţi ca şi gusturi muzicale, fiecare are părerea lui şi ies scîntei de multe ori. De obicei, eu sunt cel împăciuitor, deşi sunt cel mai mic dintre ei, ca vîrstă.

Hai să lămurim treaba asta, pentru că acest articol vestimentar a provocat multe prejudecăţi. De ce porţi eşarfă?

Să spunem că sunt un sensibil şi răcesc foarte repede.

Voi vă cam distraţi cu trupa asta, nu-i aşa?

Ne-ai prins! Norocul nostru că avem un manager care ne ţine din scurt. Nooot!

Cel mai slab vers al vostru este “Tearing the dicoteque”, sper să nu mă înşel. În orice caz, eu asta înţeleg. Mai aveţi de lucrat la nuanţele limbii engleze?

Dacă îţi spun versul corect, poate că nu va mai fi aşa slab. Versul e aşa: “Terror in the discoteque, party killers smilling”. Apropo de piesa asta, povestea din spatele visualurilor, care ne colorează concertele, este că noi obligăm oamenii în “discotecă” să se distreze ameninţîndu-i cu arme. Eu şi Claudiu suntem doi mafioţi sicilieni înarmaţi pînă în dinţi, gata să ucidem orice mîrlan care nu dă din cur pe muzica noastră. Mihai este un soldat american care se înţelege perfect cu Nae, camuflat în mulţime, avînd o strategie de dans impecabilă pentru tipele din primul rînd. Şi din moment ce ai pus întrebarea, da, mai avem de lucrat, întotdeauna va fi.

Ce album te-a dezamăgit anul ăsta?

Kings of Leon, Come around sundown.

În ce altă trupă românească ai cînta, dacă ai fi nevoit?

Partizan.

Cînd te-ai îmbătat ultima dată şi ce îţi aduci aminte?

La Chişinău, imediat după lansarea albumului, şi ţin minte că vrăjeam de zor la o duduie care mi-a zis spre dimineaţă că e din Ucraina şi că nu prea vorbeşte româneşte.

Ţi-ar plăcea să aveţi atît de mult succes şi să ajungeţi la MTV EMA sau VMA? Ca Inna, spre exemplu?

Eu şi turma de elefanţi am votat asta acum ceva vreme, vrem să ajungem la MTV, vrem să ne difuzeze radiourile, vrem să cîntăm pe scene mari! Am făcut-o şi ne place să facem asta! Noi ţinem trompa sus!

În proporție de 90% proiectul a fost auto-finanțat de Asociația ARA, restul fiind contribuția Ordinului Arhitecților din România (OAR), care a finanțat școlile de vară de restaurare organizate la Roșia Montană.

În avanpremierea prezentării de mâine, Ștefan Bâlici, vicepreședinte ARA și lector universitar la Catedra de Conservare și Restaurare a Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu” din București, a prezentat proiectul pentru VoxPublica. În cadrul interviului acordat, Ștefan Bâlici explică de ce motivele și scopul proiectului, dar și care sunt argumentele, șansele (și beneficiile) ca Roșia Montană să fie inclusă în Patrimoniul UNESCO (ARA fiind asociația care a inițiat demersurile de clasare a Roșiei în Patrimoniul Mondial).

***

Mihai Goțiu: Ștefan Bâlici, mâine ARA prezintă șantierul de restaurare a Casei Parohiale Unitariene din Roșia Montană. Despre ce este vorba, mai exact?

Ștefan Bâlici: Proiectul de restaurare a Casei Parohiale Unitariene este primul proiect de restaurare desfășurat la Roşia Montană de Asociaţia ARA, care urmează unei campanii de intervenţii de urgenţă, menite să scoată imobilul din pericolul de deteriorare iremediabilă. Este, de altfel, primul proiect real de restaurare care se desfăşoară la Roşia, pentru că alte intervenţii adăpostite sub acest termen, de restaurare, puse în aplicare sub aripa companiei miniere, nu îndeplinesc criteriile de bază ale acestei discipline, criterii ca: respectarea autenticităţii, atât a materiei originare cât şi a concepţiei arhitecturale şi tehnice.

RMGC are o obligație legală, nu face o ”investiție în cultură”

Mihai Goțiu: Totuși, compania se laudă cu investițiile făcute în conservarea patrimoniului de la Roșia Montană. Au inaugurat și un muzeu în centrul istoric. Poți spune, mai concret, ce nu au respectat ori ce au făcut greșit?

Ștefan Bâlici: Întâi trebuie amintit că este obligaţia, instituită legal, a companiei miniere, ca proprietar al unui număr mare de construcţii clasate ca monument istoric, să le protejeze şi să desfăşoare lucrări de conservare şi restaurare. Deci, lurările de conservare puse în aplicare de compania minieră, constând în principal în sprijiniri şi protecţii provizorii, nu sunt investiţii în cultură, cum sunt adesea prezentate, ci doar măsuri minimale la care orice proprietar de monument istoric este obligat. Mai este necesară o precizare: când vorbim despre clădiri monument istoric, trebuie să ne referim nu doar la cele 41 de clădiri clasate individual, din care compania deţine o parte, dar şi la toate imobilele cuprinse în Centrul istoric al Roşiei Montane, care este clasat ca monument, statut care se răsfrânge asupra fiecărui imobil în parte din cuprinsul său. Or, aici compania a eşuat grav în îndeplinirea obligaţiilor impuse de lege, lăsând numeroase case din zona Centrului istoric să se deterioreze grav şi chiar să se prăbuşească.

Acum, revenind la expoziţia deschisă de companie într-o casă din Piaţa centrală din Roşia, aceasta este amenajată într-o casă istorică valoroasă, asupra căreia s-a intervenit împotriva oricăror principii ale restaurării, prin demolarea unui corp de clădire şi reconstruirea sa într-o formă străină celei istorice şi cu utilizarea unor materiale noi – BCA, beton – inacceptabile în restaurări şi incompatibile cu materialele istorice. Iar observaţiile privind greşelile de intervenţie în acest caz pot merge până la detalii, cum ar fi sacrificarea tâmplăriilor istorice şi înlocuirea lor cu unele noi, inadecvate.

Sperăm că și alții vor urma exemplul

Mihai Goțiu: Lăsând la o parte ce a făcut și ce nu a făcut RMGC în domeniul conservării patrimoniului de la Roșia Montană, în ce a constat intervenția voastră la casa parohială unitariană?

Ștefan Bâlici: Am început cu revizuirea şarpantei şi înlocuirea elementelor degradate, utilizând materiale similare şi detalii istorice – chertări (tăieturi pentru îmbinări), cuie din lemn -, a urmat refacerea învelitorii, cu un material istoric – solzi din fibrociment – cu o tradiţie interesantă la Roşia Montană în primele decenii ale secolului XX. Am continuat cu reparaţii şi întregiri ale zidăriei de piatră la de la parter şi cu restaurarea suprafeţelor arhitecturale – tencuieli şi zugrăveli.

Scopul primar al proiectului este, firește, acela al oricărei restaurări – readucerea clădirii în stare de utilizare, evidențierea caracteristicilor estetice și istorice ale clădirii și asigurarea transmiterii sale către generațiile viitoare, dar, în acest caz special pentru patrimoniul cultural al României, Roşia Montană, se adaugă şi alte scopuri, la fel de importante: demonstrarea, printr-un exemplu concret, că restaurarea se poate face, şi la Roşia, cu mijloace financiare mai curând modeste, nu doar cu sutele de mii sau milioanele de euro proveniți din exploatarea aurului, că se poate face cu implicarea oamenilor din comunitate, unii dintre ei calificaţi în meserii şi meşteşuguri cerute de restaurarea cu mijloace tradiţionale. Nu în ultimul rând, dorim să dăm un exemplu pentru un mod de a face restaurare. Şi sperăm ca exemplul nostru să fie urmat şi de alţii.

Valoarea Roșiei Montane

Mihai Goțiu: Referindu-ne la patrimoniul de la Roșia Montană. De obicei, în mentalul colectiv, când aud cuvântul ”patrimoniu”, oamenii îl asociază cu castele, palate, cetăți ori clădiri/construcții vechi de sute sau chiar mii de ani. Care sunt, totuși, caracteristicile care fac ca o clădire sau un ansamblu de clădiri de cel mult 150 de ani (altele chiar mai ”tinere”) să capete valoare de patrimoniu?

Ștefan Bâlici: Asocierea dintre noțiunea de patrimoniu şi obiectele exemplare ale arhitecturii istorice este normală, pentru că această înțelegere a stat la baza disciplinei protejării patrimoniului un timp îndelungat. Dar, treptat, noțiunea de patrimoniu şi-a lărgit orizontul, ajungând să cuprindă secvenţe de aşezări şi apoi de peisaj. Ideea prin care patrimoniul era în mod definitoriu asociat cu valori, mai cu seamă estetice, excepţionale, a cedat locul înţelesului de mărturie care se asociază astăzi valorii estetice.

Revenind la întrebare, caracteristicile care stau la baza încadrării unei clădiri, a unui ansamblu sau a unui teritoriu (cazul Roşiei Montane) în categoria patrimoniului cultural, pot fi vechimea, valoarea arhitecturală (artistică în general), valoarea tehnică (relevanţa pentru anumite tehnici constructive), valoarea ştiinţifică (potenţialul obiectului de patrimoniu pentru cercetarea ştiinţifică – indiferent de domeniu), valoarea memorială. În cazul patrimoniului vernacular (tradiţional) de la Roşia, este semnificativă nu atât fiecare casă în parte, deşi sunt numeroase cele care excelează prin valenţe proprii, ci totalitatea fondului construit istoric, cu relaţiile între construcţii, modul de aşezare pe teren, structura proprietăţilor, relaţia cu cadrul natural – munţii şi dealurile – şi cu sistemele de exploatare minieră istorică (în subteran) care constituie chiar motivul existenţei acestei aşezări în locul acela.

Cel mai longeviv sistem de exploatare minieră

Mihai Goțiu: Sunteți inițiatorii demersurilor de clasificare a Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO. Care sunt, sintetic, argumentele și șansele ca Roșia Montană să intre în patrimoniul valorilor culturale universale?

Ștefan Bâlici: Mai întâi existenţa aici, la Roşia, a celui mai extins şi complex sistem de exploatare minieră datând din epoca romană (şi poate şi dacică) descoperit până acum în lumea romană (concluzie a autorilor cercetărilor de arheologie minieră). Acest sistem a fost continuat, extins, în perioadele următoare, până în epocă contemporană, când naţionalizarea a însemnat şi sfârşitul minieritului tradiţional la Roşia. Comparată cu situri miniere din Patrimoniul Mondial, Roşia Montană este cel mai longeviv sistem de exploatare minieră istorică.

La acest strat, subteran în cea mai mare parte, se adaugă cele supraterane, în special aşezarea Roşia Montană, târgul minier a cărui structură conservată (străzi, parcele, fond construit) datează în proporţie foarte mare din perioada habsburgică, din sec. XVIII, evidenţiind caracteristici rurale peste care se aşează primele semne ale urbanizării, contemporane cu cele ale începuturilor industrializării.

Nu în ultimul rând sunt importante pentru evaluarea prin prisma criteriilor de clasare în patrimoniul mondial valorile asociate, cum ar fi semnificaţia exploatărilor miniere antice de la Roşia în raport cu istoria comorilor purtate de Traian la Roma după cucerirea Daciei şi rolul bogăţiei în aur a zonei pentru ieşirea din criză (sic!) a Imperiului.

Roșia Montană e bine plasată pentru clasificarea UNESCO

Mihai Goțiu: Cei care se opun clasării Roșiei Montane în Patrimoniul UNESCO aduc în discuție procedura prea lungă și densitatea monumentelor UNESCO în Europa. Care sunt, în acest context, șansele Roșiei?

Ștefan Bâlici: Procedura este într-adevăr de durată – nu o dată se întâmplă ca intervalul scurs între primele demersuri şi clasare să dureze 10 ani. Dar, în condiţiile în care un stat îşi asumă acest parcurs, acest timp, mai lung sau mai scurt, nu este un timp de aşteptare, ci un timp de acţiune în direcţia protejării şi punerii în valoare pentru comunitate (nu doar locală) a patrimoniului.

Numărul mare al siturilor europene în Patrimoniul Mondial nu este relevant, pentru că strategia de echilibrare a Listei Patrimoniului Mondial, adoptată de UNESCO, nu se referă doar la echilibrarea geografică (adică favorizarea includerii unor situri din ţări şi continente slab reprezentate, cum ar fi Africa), ci şi la echilibrarea tipologică, adică favorizarea includerii unor situri din categorii tipologice mai puţin populate. Or, în acest context, Roşia este bine plasată, candidând la înscrierea într-o categorie restrânsă de situri din Patrimoniul Mondial, siturile miniere.

Şansele ca Roşia să devină sit UNESCO depind însă în mod hotărâtor de Statul Român, reprezentat de ministrul Culturii, care reprezintă România în raport cu Convenţia Patrimoniului Mondial. În condiţiile în care consilierul personal al ministrului Culturii a anunţat în februarie a.c. intenţia ministrului de a declanşa procedura de înscriere a Roşiei în Patrimoniul Mondial, aşteptăm astăzi, şapte luni mai târziu, să ni se arate că această declaraţie nu a fost lipsită de acoperire.

Beneficiile clasării UNESCO

Mihai Goțiu: Primarul Roșiei Montane a trimis în această vară un comunicat, i-aș spune deja ”celebru”, în care afirmă că localnicii se opun clasificării Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO, pe motiv că ar aduce ”deservicii” comunității. Care este relevanța opțiunii localnicilor pentru clasarea unui monument de valoare națională și internațională și care sunt ”deserviciile” și beneficiile pe care o asemenea clasificare la poate aduce (dincolo de ”mândria” de a mai avea un sit în Patrimoniul UNESCO)?

Ștefan Bâlici: Întâi trebuie să spun că l-am întrebat pe dl. primar, într-o emisiune televizată, pe ce se bazează când se exprimă în numele localnicilor şi mi-a răspuns că pe opiniile celor care intră la dumnealui în birou. Or, aceasta este departe de a fi o cale acceptabilă de a sonda opinia unei comunităţi. Noi cunoaştem destui roşieni care doresc ca Roşia să fie acceptată în Patrimoniul Mondial, înţelegând că aceasta este o cale reală de dezvoltare pe termen nelimitat a comunităţii.

Dar, protejarea patrimoniului în general, indiferent de categoria de clasare despre care vorbim, este prin definiţie de interes public general, naţional şi internaţional. Nu este o decizie care priveşte doar locuitorii casei în discuţie, dacă vorbim de clasarea unei case, ai străzii sau zonei, atunci când acestea fac obiectul unei solicitări de clasare. Nu este nici opţiunea singură a locuitorilor unui sat, ai unei comune sau ai unui judeţ.

Cum subiectul este Patrimoniul Mondial, nu sunt doar locuitorii comunei Roşia Montană cei care trebuie să se pronunţe. Iar comunitatea ştiinţifică internaţională s-a pronunţat de mult în privinţa valorii excepţionale a patrimoniului de la Roşia. La fel a făcut-o ICOMOS, organismul consultativ al UNESCO în problema clasării siturilor de patrimoniu în Lista Patrimoniului Mondial. Acest organism a cerut în repetate rânduri Guvernului României să iniţieze demersurile necesare analizării sitului în vederea înscrierii în Patrimoniul Mondial. Fără nici un răspuns din partea autorităţilor noastre!

Beneficiile clasării în Patrimoniul Mondial sunt dovedite de studii care au avut ca obiect situri – chiar din aceeaşi categorie cu Roşia, situri miniere, cum ar fi Blaenavon, din Ţara Galilor, un orăşel minier decrepit în urmă cu 20 de ani, astăzi o zonă în plină dezvoltare datorită activităţii economice, în mare parte susţinută de turism, generată de înscrierea în Patrimoniul Mondial (studiu întreprins recent de Price Waterhouse Coopers Consulting). Iar studiile privitoare la beneficiile economice ale conservării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural sunt numeroase.

La Roşia turismul este o sursă reală de dezvoltare, lucru dovedit de cei peste 8 000 de turiști înregistraţi în această vară, conform datelor publicate de compania minieră în oficiosul său, Ziarul de Apuseni.

Dacă acestor turişti li se oferă servicii – cazare, masă, comerţ, activităţi culturale – vorbim de o activitate economică semnificativă, fără ca situl să fie promovat sistematic sau gestionat în mod organizat, printr-un plan de management şi un organism de gestiune corespunzător – o asociaţie care să reunească atât autorităţi locale cât şi localnici, întreprinzători, de exemplu. Deci potenţialul este deja dovedit!

Mă refer deja, în frazele anterioare, la valoarea economică şi socială a patrimoniului. Aşa mă întorc la prezentarea de mâine a şantierului de restaurare a casei parohiale unitariene, realizată de ARA: în afara considerentelor referitoare la teoria şi practica restaurării, vom prezenta în mod special beneficiile economice şi sociale aduse de acest proiect punctual. Şi sperăm ca demonstraţia noastră să fie validată în scurt timp prin multiplicarea şantierelor de restaurare gândite în acest fel, adresate în mod direct şi concret comunităţii locale, ca sursă de dezvoltare durabilă.

***

Foto: Casa Parohială Unitariană la începutul lucrărilor de restaurare, imagini de pe șantier și starea actuală (c) ARA

Note: Antonești – localitatea natală a lui Sandu; Tomești – localitatea natală a Monei Stănilă; Mănăștur – cartier clujean; ”Mănăștur (mon amour)” – roman ale cărui prime episoade au fost publicate de Sandu, în serial, pe clujeanul.ro; Dan Chișu – bucătar român, specializat în rețete cu cianuri; după cum o să vă dați seama, interviul a fost realizat pe mess.

Mihai Gotiu:  Sandu, ai primit cetatenia romana, ti-a aparut o carte noua, te-ai casatorit! In primul rand, felicitari si casa de piatra! Apoi, fa o ierarhie: ce ai sarbătorit mai mult, cetatenia, cartea sau casătoria (raspunde ca ai cum Moni n-o sa citeasca interviul ) ?

Sandu Vakulovski: Casatorie. Carte. Cetatenie. Desi nu puteam face cununia in Banat fara cetatenie. Apropo, stii cine mi-e nas?

Mihai Gotiu: Nu

Sandu Vakulovski: Si multumesc de urari

Sandu Vakulovski: Mugur Grosu. Cadoul lui si al nanasicai e cetatenia romana

Mihai Gotiu: Asta da cadou. Aceeasi intrebare, altfel: ce e mai usor: sa scrii o carte, sa te casătoresti ori să obtii cetatenia romană?

Sandu Vakulovski: Ce e mai usor nu stiu. Dar cel mai greu e sa obtii cetatenia romana. Si probabil cel mai usor e sa scrii o carte, ca am opt, parca. In schimb ma casatoresc o data pentru toata viata. Cetatenii am doua

Mihai Gotiu: Ai trei, cu cetatenia romana ai obtinut si cetatenia europeana. Apropo, scriitorii din Munchen si Londra se tem ca o sa dati navala peste ei si o sa le luati painea de la gura. Ai de gand sa faci asta?

Sandu Vakulovski:  Nu. Vreau sa le iau painea de la gura turcilor. Acolo am sa merg in octombrie.

Mihai Gotiu: Luna de miere?

Sandu Vakulovski: Vreo 3-4 zile din luna de miere. Dar nu pot sa ma plang de lipsa lunii de miere – de peste o luna sunt tot pe drumuri foarte faine: Antonesti, Chisinau, Rosia Montana, Timisoara, Tomesti, Luncani, Balosesti, Jimbolia… Si inca nu s-a terminat

Mihai Gotiu: Chiar asa. Antonesti sau Tomesti?

Sandu Vakulovski: E o intrebare foarte grea. Pentru ca raspunsul e simplu: le aleg pe amandoua.

Mihai Gotiu: Reformulez: unde o sa scrii urmatoarea carte: la Tomesti sau la Antonesti?

Sandu Vakulovski: Chiar nu stiu. De foarte mult timp vreau sa scriu o carte in Antonesti. Am gasit foarte multe lucruri despre care as scrie la Tomesti. Pe Tomesti oricum, Moni, sotia mea (e prima oara cand folosesc sintagma asta in scris) l-a facut celebru prin poezia ei. Si mai am si o restanta cu Manasturul

”Moartea miroase a muzeu neamenajat”

Mihai Gotiu: chiar vroiam sa te intreb ce s-a mai intamplat cu Manasturul? Mai are vreo sansa sa fie gata?

Sandu Vakulovski: Am mai scris la el. Nu foarte mult, dar stiu ce trebuie sa mai scriu. Imi trebuie vreo luna de scris, ca sa-l termin. De cand n-am mai fost pe acolo – o sa primeasca si niste condimente imaginare, pe langa “realismul crud” de la inceputul lui.

Mihai Gotiu: Pana la Manastur, inapoi la ”157 de trepte spre iad: pentru ca n-am avut inca timp sa ma apuc de citit, iti revine obligatia sa o prezinti: cand, cine, unde, ce si, mai ales, de ce?

Sandu Vakulovski: Daca o sa fie sfarsitul lumii – o sa fie ceva asemanator cu situatia Rosiei Montane. Moartea are miros – am simtit asta la Rosia. De la a doua editie a FanFestului am tot revenit in Rosia Montana. Si in timpul festivalului, dar si cand zona era fara turisti. Rosia e fascinanta si prin lucrurile care nu se vad. Poate si din cauza asta mi-a fost greu sa scriu romanul. Am aruncat la gunoi prima varianta. Am putut sa-l scriu doar intr-o perioada de singuratate maxima – intr-o cabana din Tescani. Ai nevoie de un mare gol interior ca sa scrii despre Rosia Montana. Un gol cat galeriile dacice si romane de acolo. Acum n-as mai putea scrie asa.

Mihai Gotiu: ”Moartea are miros – am simtit asta la Rosia”. Cum miroase moartea?

Sandu Vakulovski: A muzeu. A muzeu neamenajat. Cand intri in el – devii un exponat fara vizitatori. Altfel nu poti compara mirosul cu ceva normal. E mirosul aurului din piatra.

”Cine vede doar sex, a citit alt roman”

Mihai Gotiu: Ai trecut de primele lansari. La Rosia Montana si la Timisoara. Care sunt primele reactii? Nu ti-a reprosat nimeni ca scrii din ”oportunism”, ca Rosia e un subiect ”la moda”?

Sandu Vakulovski: M-a amuzat ca s-a scris ca “sochez din nou”. Multi au vazut in romanul meu doar sex – asta m-a socat pe mine. Mie mi se pare ca ”157 de trepte spre iad” e un roman la care ai de gandit mult dupa lectura. Cine vede doar sex – a citit alt roman. Nu am primit inca astfel de reprosuri. In schimb – am fost felicitat ca am gasit calea corecta de a scrie despre Rosia.

Mihai Gotiu: Si la FanFest anul asta au fost unii care au vazut doar sex, droguri si hipsteri

Sandu Vakulovski: probabil se uitau din Noua Zelanda la Rosia

Mihai Gotiu: Inca mai sunt persoane deranjate de sex intr-o carte?

Sandu Vakulovski: Se pare ca da. Zici ca tot ce-i viu nu apare de la un futut

Mihai Gotiu: Mai nou exista si inseminare artificiala

Sandu Vakulovski: Da, cica si “barbatii” nasc

Mihai Gotiu: Da, aceeasi categorie: proiectul RMGC si barbatii care nasc

Sandu Vakulovski: Exact. Ai uitat si de ciorba cu cianura a lui Dan Chisu

Mihai Gotiu: Nu mai e singur acu Dan Chisu

Sandu Vakulovski: Pai probabil lui Dan Chisu nu-i placea sa-si manance ciorba. Acum are cui sa i-o serveasca

Mihai Gotiu: Pe unde mai duci cartea? Cand intra in librarii?

Sandu Vakulovski: In curand ar trebui sa apara in librariile din Romania. In Moldova e deja.

Mihai Gotiu: Lansari?

Sandu Vakulovski: O sa am probabil pe la sfarsitul lunii una la Chisinau. Cu ocazia asta am sa-l chem pe Voloc sa-mi cante la acordeon. Candva si la Bucuresti si in rest – pe unde o sa ma duca drumurile. O sa mai am zilele astea o lectura la Timisoara – in clubul unui librar. Dar asta total underground. O sa se afle doar dupa.

Mihai Gotiu: Manastur/Cluj?

Sandu Vakulovski: E pe ruta, dar nu stiu cand. Acolo mi-au dat interdictia de 2 ani jumate, inca n-a trecut

Mihai Gotiu: Facem lansarea la pavilionul cu nebuni, tot ti-a ramas o restanta

Sandu Vakulovski: O lansare de vreo doua saptamani sau o luna de nebunii

Mormintele goale ale Rosiei

Mihai Gotiu: Inapoi la Rosia, ai pus pe blog o fotografie cu un mormant gol. E o intrebare personala: mortul fusese scos sau urma sa fie inmormantat?

Sandu Vakulovski: Am mai multe fotografii cu morminte goale. Da, a fost scos. Cum ar spune batranii: acum nici mortii nu-s ca altadata.

Mihai Gotiu: Estraniu (pentru mine). Cand am inceput sa scriu acum opt ani ”Morminte in miscare”, ziceam ca din Rosia primii care vor pleca sunt mortii. Atunci era fictiune…

Sandu Vakulovski: Cine stie ce ai mai scris acolo, dar ma bucur ca imi dau seama ca al meu ”157 de trepte spre iad” nu ar mai fi la fel de singur

Mihai Gotiu: Or sa mai fie si alte carti despre Rosia. Si filme. Indiferent cum se termina povestea

Sandu Vakulovski: “Mortii nostri aur poarta, noi cersim din poarta-n poarta”. Tristetea Rosiei a inceput demult… Asta ma face sa cred ca povestea nu se va termina prea repede.

Mihai Gotiu: De incheiere, mi-a mai ramas o restanta: nu mi-ai povestit cum e sa te cheme Vakulovski si sa locuiesti pe strada Vakulovski

Sandu Vakulovski: Pentru mine oricum era strada Vakulovski. Era strada tatalui meu. Ma bucur ca si altii au simtit asta. La cununia mea din biserica din Tomesti – m-am simtit ca si cum as fi pe strada mea. Strada Alexei Vakulovski. Tata era acolo.

Credit foto: Adi Sandu & Laura Ardelean

(…)Pentru că sunt în PDL, vreau ca acest partid să se cureţe. Şi voi continua să fac tot ce depinde de mine (aşa cum am făcut şi prin propunerile pentru modificarea statutului partidului) şi să cer asta public. Nu îmi pasă de „consecinţe de partid“.”

Declarațiile îi aparțin europarlamentarului PD-L Monica Macovei, într-un interviu acordat Andreei Pora, pentru revista ”22”. Iar motivul interviului este mutilarea Legii ANI de către Senat, cu largul sprijin al senatorilor PD-L.

Monica Macovei, despre aceeași Lege ANI:

• ”Este un semnal că cei din conducerea partidului, şi în acest caz e vorba de senatori, nu mai ţin seamă de nimic, atunci când vor să îşi protejeze interesele personale opuse interesului public.”
• ”În practică, mai este soluţia ca şefii de partid să dea dispoziţie tuturor membrilor de partid numiţi sau susţinuţi în funcţii publice să îşi publice declaraţiile de avere şi de interese, indiferent de ce prevede legea. Pot să o facă, prin decizia lor.
  De altfel, într-o discuţie cu d-l Boc (la întâlnirea de la Snagov), i-am cerut să dea o astfel de dispoziţie pentru cei din PDL. Mi-a spus că o va face. Încă o dată, de data aceasta public, îi spun: domnule prim ministru şi preşedinte al PDL, Emil Boc, vă cer să daţi această dispoziţie şi să îi excludeţi din partid şi din guvern pe cei care nu o respectă, într-un termen de 5 zile. Şi vă mai cer să luaţi măsuri împotriva miniştrilor care nu şi-au actualizat declaraţiile de avere până la 15 iunie 2010. Adică, să propuneţi schimbarea lor. O astfel de decizie clară va aduce credibilitate dvs., partidului şi guvernului. Coaliţii de guvernare care se bazează pe interese private, imorale şi oculte nu pot face ceva bun pentru ţară.”
• ”Dincolo de orice înclinaţii politice, secretizarea declaraţiilor de avere a redus semnificativ puterea jurnalismului de investigaţie şi a făcut mult mai grea misiunea societăţii civile de a controla puterea.”

Foarte multe de comentat pe marginea acestor declarații nu prea mai e. Nu este pentru prima dată când Monica Macovei critică PD-L. Mai mult, în Parlamentul European, Monica Macovei a votat cel puțin într-un caz (rezoluția anti-cianură) împotriva ”directivei de partid”, diferit față de toți colegii ei din PD-L.

Care vor fi efectele acestor declarații publice făcute de Monica Macovei? Nu prea cred că PD-L va ține seama de ele. Într-o primă fază le vor ignora. Sau vor sări la gâtul Monicăi Macovei. Poate că nu chiar acum (nu e cel mai potrivit moment pentru răfuieli interne). Dar, oricum, se adaugă pe răboj.

Interviul integral îl puteți citi în revista ”22”.

Iar un astfel de om e prințul Șerban Cantacuzino, descendent al familiilor Bibescu, Știrbey și Cantacuzino. Născut în 1928, în România, Șerban Catancuzino, a plecat la 11 ani, în Anglia, împreună cu mama lui. A fost dorința tatălui său, celebru arhitect interbelic, de a le oferi copiilor o educație deosebită. Destinul a făcut ca despărțirea să fie definitivă. Au urmat războiul și regimul comunist. Tatăl său a făcut pușcărie politică timp de 6 ani (inclusiv Canalul) și s-a stins din viață în 1960.

Șerban Cantacuzino a studiat la Colegiul Winchester și la Cambdridge. A devenit arhitect, precum tatăl lui, recunoscut în Marea Britanie unde, între 1979 și 1994, a fost membru al Comisiei Regale pentru Arte Frumoase. După 2000, când a înființat Fundația ”Pro Patrimonio”, a revenit constant în România, implicându-se activ în salvarea și restaurarea clădirilor de patrimoniu, de la bisericile de lemn din Maramureș, la mănăstirile din Bucovina, clădirile din centrul Brașovului ori, mai recent, cele de la Roșia Montana.

Acum, a venit în România pentru a întocmi un raport pentru UNESCO referitor la stările cetăților dacice din Munții Orăștiei. ”Trebuie să văd care e situația lor, care am auzit că e destul de proastă. Încerc însă să mă duc acolo fără nicio prejudecată”, spune Șerban Cantacuzino, la începutul unei conversații, pornită la o cafea în ”La Piazzeta”, din Cluj, continuată apoi pe pietonala de pe Eroilor, dus și întors, între Turnul Croitorilor și Piața Unirii, și încheiată în Piața Muzeului, la un gin tonic și un vinars Zaraza.

Raportul despre cetățile dacice nu este primul pe care îl face pentru UNESCO. A mai fost și în Maramureș, la cele 7 biserici de la lemn incluse pe lista UNESCO. ”La Șurdești, în Țara Lăpușului, și la vechea mănăstire de lemn de la Bârsana s-au făcut unele lucruri greșite. Acum pictura se exfoliază. Când lumea o atinge, cade, e pierdută. Rezultatul e dezastruos. Decât să o restaurezi, mai bine lași peretele gol”, susține Șerban Cantacuzino, care a precizat însă că nu știe care este starea de acum.

O opinie mult mai bună are însă despre operațiunile de curățire a frescelor interioare de la mănăstirile din Bucovina. ”Lucrările au început la Voroneț, unde, în naos, a fost găsită, sub stratul negru de la fumul lumânărilor, o pictură cu Ștefan cel Mare. Au continuat la Sucevița, Moldovița și Arbore. S-au descoperit culori noi, iar la Arbore, în pronaos, o Maică a Domnului care a ieșit splendid. Mantia ei, care era roșie, s-a dovedit a fi, de fapt, galbenă. Oliviu Boldura, cel care s-a ocupat de curățenie, a scris și o carte despre asta. Pe lângă cele 5 mănăstiri clasice a lucrat și la Bălinești, lângă Siret, unde a făcut minuni. E o muncă începută de mai bine de 10 ani, care continuă. Ar trebui să vă duceți să o vedeți, rezultatul e spectaculos”, afirmă prințul.

Când vine în România, Șerban Cantacuzino nu e singur. În fiecare an, începând cu 1999, organizează tururi cu turiști britanici, inițial grupuri de 20 de persoane, acum de 8-10. ”Sunt absolut uimiți de monumente și peisaje. Mulți dintre ei revin și de 2-3 ori. Din păcate Guvernul nu a investit în infrastructură. Dacă la nivel de hoteluri lucrurile s-au îmbunătățit, starea drumurilor e de necrezut. Țin minte un drum între Fălticeni și Câmpulung Moldovenesc pe care l-am parcurs cu 10 km/oră din cauza gropilor. La fel s-a întâmplat și când am mers pe Bârgaie. Turiștii care erau cu mine erau șocați de drumuri. Altfel, însă, serviciile s-au îmbunătățit. Sunt locuri în care poți mânca foarte bine, e bucătărie românească, și nu doar grătare, ci sarmale ori ciulama. Un astfel de loc e Popasul Bucovina, lângă Sucevița. A început modest, cu doua case și un restaurant micuț. Acum e aproape un sat, cu un restaurant mare, și mi-era frică să nu cumva să se strice. Din fericire și acum se gătește foarte bine.

Și în Ardeal sunt locuri unde se mănâncă foarte bine. Unul dintre ele este ”Casa cu Cerb” din Sighișoara, care a fost restaurat foarte bine, chiar dacă s-a pus un pic cam mult ciment”, povestește Șerban Cantacuzino.

”Și starea unui oraș este tot serviciu turistic. De exemplu, dacă mergi la Brașov și vezi starea caselor îți dai seama că nu se face destul”, susține, dând apoi un exemplu cum poate o acțiune, aparent minoră, să schimbe situația. ”La Brașov, ca și la Cluj, sunt curți cu porțile făcute din lemn sculptat, iar lumea începuse să le scoată și să le înlocuiască cu porți de metal. Am început pe strada Constantin Brâncoveanu. Am convins o persoană care locuia acolo și, cu ajutorul ”Pro Patrimonio” am restaurat poarta. Am găsit un restaurator bun la Sfântul Gheorghe. Acum sunt 5-6 case care doresc să facă această renovare”.

În 2005, Șerban Cantacuzino a dorit să se implice și în restaurarea zonei Lipscani din Capitală, inițiind o colaborare cu Ministerul Culturii. Plecarea Monei Muscă de la minister a stopat însă inițiativa. ”Am vrea să stabilim un birou în cartier, unde oricine să poată să vină să discute cu noi. Să fie un loc social, de dezbatere, să restaurăm un han – Hanul Roșu – în acest sens. Acolo s-ar putea discuta orice se propune pentru zonă, ce e bun și ce e rău, fie că e vorba de o clădire nouă care se intenționează să se construiască, fie că e vorba de conservarea unei clădiri vechi. Din păcate acolo avem probleme cu Primăria de sector, dar sperăm, totuși, să facem ceva”, afirmă Șerban Cantacuzino.

”Românii știu foarte puțin despre patrimoniu. Ce și de ce e important. De ce nu trebuie folosit ciment și termopan. Tot în cazul Brașovului de exemplu, unde sunt foarte multe clădiri de patrimoniu, ca și aici, la Cluj, s-au făcut foarte multe lucruri prost încă din perioada comunistă. Nu e complet catastrofic, încă se mai poate reface, procesul e reversibil, dacă lumea înțelege ce s-a greșit. În Piața Sfatului din Brașov, la Casa Haler, s-au făcut niște greșeli teribile. Au fost puse geamuri mari, care nu au fost împărțite. E prea multă sticlă și întreaga scală a fost stricată. Acest lucru are un foarte mare impact asupra clădirii. Sper că au învățat ceva din asta”, exemplifică Șerban Cantacuzino.

Arhitectul a încercat să se implice, cu fundația ”Pro Patrimonio” și în restaurarea Palatului Banfy, de la Bonțida. ”Am vrut să refacem parcul castelului, pe o suprafață de 35-70 de hectare. Am obținut acordul Primăriei, de la care urma să concesionăm terenul. Acest teren se află însă în proprietatea Romsilva. De aceea Primăria Bonțida le-a propus un schimb de teren, însă Romsilva nu a acceptat. Dacă am putea concesiona acel teren am putea face această restaurarea împreună cu Fundația Getty, care au fonduri disponibile pentru astfel de proiecte de conservare și restaurare”.

Chiar dacă este un adept al clădirilor de patrimoniu, Șerban Cantacuzino nu repudiază cu totul materialele noi. ”E foarte important cum clădești în jurul clădirilor de patrimoniu. Noile imobile trebuie desenate cu simpatie față de clădirile vechi, respectând scala. Scala e foarte importantă, când o rupi cu sticlă și oțel, părțile componente devin prea mari în sine. Geamul devine o bucată de sticlă imensă. Poți să construiești clădiri cu materiale noi, lângă clădiri de patrimoniu, dacă ești în stare să respecți scala. O astfel de clădire este vis-a-vis de Catedrala Sfântul Ștefan din Viena, proiectată de Hans Hollein. Nu am văzut-o direct, o știu doar din desene, nu e complet reușită, dar nici nu aș condamna-o. Mai e o mediatecă de acest gen în Franța, la Raeims, și câteva clădiri la Veneția. Italienii, Franco Albini, Carlo Scarpa știu să facă asta bine”.

Aș mai fi continuat, dar trecuse deja de amiază, iar Șerban Cantacuzino urma să plece spre Roșia Montană. Acolo unde, la rugămintea unui prieten arhitect englez care a realizat un studiu referitor la clădirile de patrimoniu din localitate, urma să facă o evaluare privată asupra modului în care sunt restaurate și conservate acestea. De altfel, în privința subiectului Roșia Montană, Șerban Cantacuzino este foarte ferm. ”Trebuie să-i convingem pe cei de la RMGC să plece pentru totdeauna, ceea ce nu cred, însă, că e ușor. Am participat, inclusiv la Londra, la dezbateri pe această temă. Problema acolo este una economică. Am spus cum s-ar putea dezvolta acolo industrii care deja există, de la prelucrarea lemnului (era o fabrică de mobilă și care vroia să se dezvolte), la agroturism, agricultură. Guvernele României chiar refuză să priceapă că sunt țări ale căror venituri principale vin din turism”.

De altfel, la fel cum însoțește grupurile de turiști britanici, formate din persoane cu influență pe Tamisa, Șerban Cantacuzino s-a implicat și în susținerea unui localnic din Roșia Montană, pe care l-a ajutat să-și deschidă pensiunea ”La Gruber”. Pensiune la care va și locui în zilele următoare.

Înainte de a închide carnețelul de notițe, o ultimă întrebare: care centru vechi al orașelor din România i-a plăcut cel mai mult cum a fost restaurat? Iar pe primele locuri a situat Baia Mare și Sibiul. Iar pentru că modificările din ultimii ani din centrul Clujului nu avusese încă ocazia să le vadă, a urmat plimbarea de rigoare. Și s-a arătat încântat și de Eroilor, și de Potaissa, și de Piața Unirii, precum și de Piața Muzeului. Precum și de întregul proiect de restaurare și de extindere a pietonalizării din centrul istoric, pe care i l-am detaliat (Planwerk e dator cu o bere, prietenii știu de ce ). Cu un minus pentru Turnul Croitorilor (a cărui restaurare a fost încheiată anul trecut), care nu a putut fi vizitat pentru ”banalul” motiv că era… închis. Asta în ciuda orarului de vizitare afișat.

Mă rog, totul a trecut la un gin tonic (Șerban Cantacuzino) și un coniac Zaraza (supra-semnatul) în Piața Muzeului. Și, în aroma coniacului, ascultându-l în continuare pe Șerban Cantacuzino, mi se confirma încă o dată un lucru: marile schimbări nu vin niciodată de sus în jos, cu soluții miraculoase de la cine știe ce politicieni profetici. Ci, pur și simplu, făcându-ți profesia și implicându-te direct în tot ceea ce ține de ea. Chiar și la 82 de ani. Ca și cum acesta e cel mai normal lucru din lume.

Bonus: Doi londonezi la Cluj: prințul Șerban Cantacuzino și Stephanie Roth, pregătindu-se să plece spre Roșia Montana:

Foto: Luminița Dejeu

I-am  solicitat acest interviu pentru ca am vrut sa inteleg de ce magistrati cu un statut si pozitie publica absolut respectabile se lasa atrasi in afaceri slinoase de felul celor scoase la iveala de stenogramele publicate recent. Nu in ultimul rand, am vrut sa obtin o opinie despre des mentionata “justitie televizata”. Si, dincolo de asta, ce sanse sunt ca acest dosar sa fie dus la bun sfarsit, in conditiile in care, vazuta din afara,  justitia romana pare profund si, aproape iremediabil, compormisa.  (interviul a fost luat inainte de votul din plenul Senatului referitor la cererea de arestare a lui Catalin Voicu)

TT: Ati fost surprinsa de stenogramele din dosarul Voicu? Intrebarea vizeaza strict implicatiile acestui caz pentru sistemul juridic

LS: Stenogramele arata ceea ce multi banuiau: legaturi extrem de stranse intre mediul judiciar si cel politic. Ce este crucial in acest caz, dupa parerea mea, este dimensiunea fenomenului si faptul ca aceste retele sunt utilizate transpartinic – adica si de oameni de afaceri indeobste considerati ca fiind apropiati de alte partide politice decat PSD

Este socant acest dosar prin persoanele care apar in interceptari si care se afla la varful sistemului judiciar – dl Costiniu si dl Jipa – sau in varful Politiei Romane. Si mai grav este ca nu se aud voci din sistem care sa ceara acestor oameni sa faca un pas inapoi – cel putin pe perioada anchetei. Judecatorii invinuiti intra in sala de judecata si “impart dreptatea”… e cam ironic…

TT: Incerc sa inteleg de ce oameni ca Jipa si Costiniu se lasa atrasi in astfel de “retele”.  Magistratii romani au o situatie ideala, o elita al carei statut este consfintit prin legi care le ofera inamovibilitate, bani mai multi decat in orice alt domeniu bugetar, unii au” rang de ministru” (dupa cum remarca Catalin Voicu). De  ce intra in astfel de combinatii?  Ce le lipseste?

LS: Combinatiile acestea sunt cladite pe o istorie lunga impreuna. Unele – asa cum am vazut in presa in ultimele zile – sunt anterioare anului 1989. Sa nu uitam ca pana in 2003 Ministrul Justitiei avea puteri extraordinare asupra sistemului judiciar, iar doamna Stanoiu  (fost Ministru al Justitiei n.r) a folosit deplin aceste puteri pentru a muta judecatori care ii erau apropiati la instante importante din tara. Pe de alta parte, domnul Jipa, spre exemplu, este casatorit cu doamna Jipa care este senator PSD. Dupa cum vedeti, legaturile sunt mult mai adanci decat cele care ar rezulta dintr-un trafic de influenta “obisnuit”. In plus, chiar domnul Voicu ne spune in interceptari ca pastreaza diverse “hartiute” compromitatoare despre diverse persoane din sfera politica sau juridica. Asadar, in aceste cazuri eu cred ca la baza « combinatiilor » nu sta vreo lipsa pe care o resimt judecatorii, ci datoriile mult mai profunde care ii leaga de oamenii politici care au jucat un rol important in cariera profesionala a acestor judecatori.

LS: Va amintiti, probabil, despre temutul si celebrul serviciu de informatii al Ministerului de Justitie – SIPA. Prin acest instrument erau urmariti magistrati pentru a fi ulterior santajati.  SIPA a fost desfiintat de catre ministrul Macovei, dar, din pacate, arhiva acestui serviciu este inca la Ministerul Justitiei (fiind dorita si de CSM). Este vital ca situatia juridica a acestei arhive sa fie clarificata pentru a se elimina riscurile de santaj la adresa magistratilor. Am analizat aceasta problema intr-un studiu publicat recent de SAR si CRPE disponibil pe www.sar.org.ro

Unde sunt anticorpii?

TT: Bun, deci avem un sistem feudal, bazat pe datorii, santaj, amenintari. Dar chiar si intr-un astfel de sistem mai exista cate un Robin Hood, Iancu Jianu, etc. Observati mai sus ca nu sunt voci din sistem care sa protesteze, sa se delimiteze de aceste retele.  De ce? Mi-e greu sa cred ca sunt cu totii corupti

LS: Sigur ca exista si oameni buni si integri in sistem – eu cunosc multi judecatori si procurori pe care ii pot incadra in aceasta categorie. Din pacate vocile care se lasa asteptate sunt cele de la varful sistemului judiciar – conducerea Inaltei Curti de Casatie si Justitie, conducerea CSM. Replicile acestor institutii sunt extrem de timide – CSM ne anunta ca a inceput verificari disciplinare, iar doamna Barbulescu, presedinte interimar la ICCJ si fost vice-presedinte la ICCJ, se cutremura de mizeria de la instanta pe care o conduce.  Totusi, faptul ca judecatorii de la ICCJ sunt anchetati e cunoscut inca de anul trecut! Ma intreb de ce pana acum nici una dintre institutiile sus-mentionate nu a cerut public acestor persoane sa se abtina de la a mai intra in sala de judecata. Cred ca acest tip de atitudine nu face decat sa alimenteze suspiciunile deja existente referitoare la presupuse datorii si conexiuni anormale pe care judecatorii cercetati in acest dosar le au cu colegii lor de la ICCJ si CSM. De altfel, un membru CSM apare in anturajul domnului Voicu – cel putin asa rezulta din datele publicate pana acum.

Oricum ar fi, prapastia de credibilitate in care s-a prabusit ICCJ este imensa si va fi nevoie de ani de decizii corecte pentru a putea inlatura suspiciunile care planeaza asupra acestei instante.  Ma intreb cum va analiza ICCJ dosarul Voicu atunci cand ii va fi inaintat, mai ales daca in dosar vor fi trimisi in judecata si judecatorii care sunt astazi cercetati.

TT: Pe scurt, judecatorii Jipa si Costiniu trebuie sa plece.

LS: Ar trebui sa faca un pas in spate pe parcursul cercetarilor. Ar putea sa isi ia concediu, de exemplu. Iar apoi, daca vor fi trimisi in judecata, sunt suspendati automat din functie pana la finalizarea procesului. Cat de obiectivi pot fi colegii lor de la ICCJ in conditiile in care ii vad zilnic la birou judecand dosare sau conducand sectia civila (dl Costiniu) ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat?

Justitia de tv, justitia de internet si mici doze de ironie

TT: Asta ma aduce, inevitabil,  la modul in care acest scandal a devenit public. Comisia juridica a Senatului a luat o decizie sub presiunea opiniei publice. Probabil si CSM a facut la fel atunci cand a anuntat ca investigheaza acest caz.  Totusi, de partea cealalta, s-au facut auzite plangeri cu privire la aparitia acelor stenograme. Si nu ma refer atat la Catalin Voicu cat la importanti lideri ai opozitiei, Crin Antonescu, de exemplu. Ca ziarist nu pot decat sa fiu multumit ca au aparut transcrierile acelea, cred ca interesul public este bine servit, insa cum ramane cu interesul justitiei?

TT: Auzim intruna plangeri referitoare la justitia televizata.

LS: Daca va amintiti, in 2008, referatul procurorilor in cazul Nastase a fost postat de catre Camera Deputatilor pe internet, in casuta electronica a fiecarui deputat. La acel moment am criticat aceasta actiune, spunand ca nu e firesc sa se publice aceste documente pentru ca ele ar trebui cunoscute doar de catre cei care trebuie sa decida cu privire la subiectul in discutie. Dna Barbulescu, vice-presedinte la ICCJ si presedinte CSM la acea data, a spus ca referatul procurorilor “nu e un act care sa nu poata fi facut public”

Mitul conform caruia o informatie care apare in presa nu mai poate fi folosita in justitie este complet fals. Nu exista nici o prevedere legala in Romania care sa invalideze automat probele ajunse in presa. De altfel, procedura care obliga la trimiterea dosarelor penale la Parlament pentru diverse avize practic garanteaza faptul ca probele vor fi vazute de zeci de ochi. In aceste conditii este naiv sa ne inchipuim ca nici unul dintre cei care vad dosarul nu va dezvalui presei informatiile respective. Asa cum constata dl Mitrea, imunitatea se intoarce impotriva celor care beneficiaza de ea!

TT: E un pic de ironie aici

LS: Sigur ca e ironic faptul ca un instrument introdus in Constitutie pentru protectia politicienilor se intoarce impotriva lor. Poate data viitoare cand se va rescrie Constitutia se vor gandi de doua ori la problema imunitatilor.Daca nu ar exista aceste filtre politice anormale, dosarul ar ajunge exclusiv la instanta si confidentialitatea pe parcursul urmaririi penale ar fi asigurata.

TT: Asadar solutia ar fi eliminarea acelei prevederi care spune ca trebuie acordul camerei pentru arestare. Dar, daca dosarul a iesit de la DNA?

LS: Da, solutia ar fi eliminarea avizului camerei. Daca nu ar exista acest aviz ar fi foarte clar faptul ca dosarul nu merge decat la instanta, iar responsabilitatile ar fi extrem de bine determinate.  In situatia de fata cautam acul in carul cu fan: dosarul a fost si la Senat, si la Ministerului Justitiei, si la Parchet, si la instante, probabil parti din el au ajuns si la CSM pentru efectuarea anchetei disciplinare. Cei de la SRI au facut, probabil, interceptarile in cauza. Infomatiile puteau sa iasa de oriunde…

In plus, asa cum aratam mai sus, pozitia CSM si ICCJ exprimata de doamna Barbulescu in 2008 este ca referatul procurorilor nu este un document confidential si ca, deci, poate fi publicat.

Spaga dauneaza grav libertatii

TT: Revenind la fondul problemei, reteaua, asa cum reiese ea din acele stenograme, este foarte cuprinzatoare, transpartinica si multi-institutionala.  Sincer, cred ca multi s-au speriat cand au inteles, in sfarsit, amploarea fenomenului si probabil se gandesc ca acest dosar nu va fi niciodata dus pana la capat iar ramificatiile intregii afaceri cunoscute.  Exista vreun mod in care justitia sa recastige, macar partial, increderea unui public pe buna dreptate sceptic?

LS: Da: prin tratarea completa si corecta a acestui dosar si a celorlalte dosare aflate pe rolul instantelor de judecata sau la parchete.  Doar o atitudine constant corecta si multa, multa munca pot schimba imaginea justitiei din Romania. Faptul ca DNA instrumenteaza astfel de dosare care ating zone nevralgice din justitia si politica romaneasca este, in opinia mea, raza de speranta de care avem atata nevoie. Sa nu uitam ca pentru ca aceste interceptari sa existe a fost nevoie ca judecatorii sa dea mandate de interceptare si ca specialistii sa le puna in practica. Aceste lucruri s-au intamplat si este evident din continutul interceptarilor ca cei cercetati nu au fost preveniti. Concluzia este ca exista profesionalism in sistem si ca e important, tocmai de aceea, ca magistratii patati sa faca un pas in spate.

TT: Iar politicul?  Unde este politicul in toata ecuatia asta? Pentru ca, pana la urma, in centrul intregii afaceri este un senator. Toti ceilalti, inclusiv judecatorii, sunt elemente secundare.

LS: Politicul trebuie sa inceapa sa se comporte responsabil, adica sa nu mai blocheze anchetele penale.  Avizul comisiei juridice de la Senat este un semn bun in aceasta directie, desi audierea domnului Voicu a fost extrem de timida – fara intrebari de fond si foarte, foarte binevoitoare fata de domnul Voicu. Totusi votul a fost pentru arestare ceea ce e foarte important.

Vom vedea ce se va intampla azi in plenul Senatului. Sa speram ca amenintarile domnului Voicu de ieri “Conditiile din penitenciare decimeaza fiinta umana. Se deschide Cutia Pandorei si vor urma si altii dupa mine ” nu vor fi luate in seama de colegii sai parlamentari.  Pe de alta parte, la nivel macro, lumea politica ar trebui sa isi reevalueze instrumentele pe care le foloseste pentru a-si rezolva problemele din justitie. Sigur, nu am iluzii ca asta se va intampla peste noapte, dar cred ca acest caz va da de gandit celor care considera ca cel mai simplu mod de rezolvare a problemelor e spaga.

Vedeti ca din ce in ce mai multi oameni politici (de la toate partidele) care se considerau pana mai ieri intangibili ajung in fata instantelor de judecata, iar unii chiar in puscarie. Cred ca politicienii incep sa realizeze ca exista un risc real de a fi condamnati penal daca folosesc retelele informale.

unde s-a dus ncmunteanu cind s-a dus din tzara?

Când am plecat problema nu era unde ma duc, ci să mă duc. Pe atunci comunismul părea etern şi nu mă împăcam cu eternitatea lui. Mă săturasem de binefacerile, de minciunile şi de mizeriile comunismului, de planuri cincinale, de întreceri în muncă, de fruntaşi în producţie, de şedinţe, de vizite de lucru, de omagii, de cultul personalităţii şamd. Intr-un târziu am ajuns la Europa liberă şi am vorbit de binefacerile, de minciunile şi de mizeriile comunismului, de planuri cincinale, de întreceri în muncă, de fruntaşi în producţie, de şedinţe, de vizite de lucru, de omagii, de cultul personalităţii şamd. Să mai zica cineva ca nu-ţi poţi lua patria cu tine. Era ca şi cum n-aş fi plecat, dar eram ceva mai liber să spun răspicat şi cu voce tare ceea ce gândeam şi eu şi ascultătorii noştri.

cum e munchenul de pe bicicleta?

E un oraş agreabil, cu oameni la locul lor. Chirurgii sunt în spitale, iar pe edilii, aleşi sau numiţi, nu-i vezi, nu-i auzi, dar sunt peste tot unde este nevoie de ei, spre binele locuitorilor săi, indiferent că sunt pietoni, biciclişti sau automobilişti. Cam la acelaşi număr de locuitori, Münchenul are o singura primărie, Bucureştiul are şapte. Avantaj München, funcţionari mai puţini şi de şapte ori mai puţine şpăgi şi licitaţi trucute. E o diferenţă. Nu e singura. München e un oraş fără maidanezi.

ce-nseamna viata lui ncm acum?

E viaţa unui pensionar liniştit. Internet, câteva cărţi, câteva discuri, câţiva prieteni, câteva nevroze, o depresie blândă, dar tenace. Nu-i prea vesel.

au trecut 20 de ani de la Revolutie? ce lovituri romanesti ati primit? de ce?

Au fost destule, chiar mai multe decât puteam eu duce şi când nu le-am mai putut duce mi-am zis că poate ar fi cazul sa schimb ţara. Şi-am schimbat-o.

e vreunul in tara asta in care sa nu dai cu piatra?

De douăzeci de ani nu facem altceva decât să dăm cu piatra sau cu bâta-n baltă. Semn că ori suntem un popor de mirosnosiţe, ori avem prea mulţi proşti. Cu ce ne-am ales nu mai zic că se vede. Daca suntem prea ispitiţi să punem mâna pe piatra înseamnă ca avem o problemă ci justiţia.

e vreunul normal in tara asta?

Cine stabileşte ce este un om normal? Toti nebunii cred că sunt normali. Mai importante sunt semnele de normalitate şi ele nu lipsesc. Unori ai supriza sa le afli unde nu te aştepţi mai puţin. Istoricul Mihai Răzvan Ungureanu socoteşte că instituţia pe care o conduce, Serviciul de Informaţii Externe, „reprezintă “un teritoriu de normalitate”, un model pentru celelalte instituţii ale statului“. Am motive să cred că se înşeală, este dezinformat de subalterni sau a luat culoarea instuţiei pe care o conduce, ceea ce trist pentru un istoric. De douzăcei de ani, la adăpostul siguranţei naţionale, SIE nu face altceva decât să pună la adăpost trecutul securităţii externe. E un lucru normal într-o ţară care a condamnat comunismul?

are tzara asta nevoie de repere sau de foc la temelie?

Avem nevoie de repere, ele există, problema este dacă ştim şi putăm să le urmăm. Din păcate, un focul nu purifică temelia, cel multe şubrezeşte o construcţie care şi aşa se cam clatină.

e normal sa pleci din tzara, ca si capsunar, ca si constiinta, decit s-o schimbi?

Nu, nu e normal. Însă cred că guvernanţii noştri, de la preşedinte, la primul minstru, fără să-i uităm pe ministrul de finanţe, pe ministrul muncii şi pe ministrul de interne, da, şi el, ar trebui să mulţumească cerului că peste două milioane de români sunt primiţi şi acceptaţi în ţările unde au găsit de muncă. Altfel mă tem ca n-ar şti pe unde să scoată cămaşa dacă ar trebui să asigure un loc de muncă, un salariu corect şi o viaţă decentă puhoiului de oameni care, vă asigur, n-au plecat nici de bine, nici din spirit de aventură.

ce se-ntimpla cu creierele ramase aici?

Nu ştiu. Unele se vor închirci, altele se vor adapta, câteva îşi vor căuta salvarea la Spitalul 9.

cine sinteti azi?

Soldatul necunoscut

ce e-n capul lui ncmunteanu acum?

Nimic din ce-ar putea interesa pe cineva.

de ce va e frica?

De moarte, dar foarte puţin…

ce va tine in viata?

Instinctul de conservare şi, din ce în ce mai puţin, frica de moarte, pe care sunt pe cale s-o îmblânezesc. Sper să ne înţelegem în cele din urmă.

unde va simtiti om pe lumea asta?

Acolo unde sunt înţeles şi acceptat cu toate păcatele mele omeneşti.

unde-i gloria de altadata?

Glorie? Ce va să zica asta? Am făcut ceea ce trebuia să fac şi nimic mai mult. In arhivele SIE, unde zac cauzele şi efectele gloriei mele derizorii, figurez ca „necunoscut”. Am fost un soldat al războiului rece, razboiul a fost câştigat, gloria e a generalilor, inclusiv Pleşiţă, mie nu-mi rămâne decât să mă consolez cu gloria „soldatului necunosct”.

ati stat vreodata in cap?

Evident. Toate câte le-am facut, bune şi rele, sunt rodul exclusiv al statului în cap.

fixati un punct de pe perete vreodata si va face fericit?

Caii verzi pe pereţi nu-i fac pe oameni fericiţi. E motivul peentru care i-am evitat.

care-i cartea pe care o recititi acum?

„Povestea lui orişicine” de Philip Roth. Cu fiecare lectură o redescoper şi o înţeleg mai bine. E o poveste despre degradarea trupului sub asaltul nemilos al timpului.

ce carte mare nu veti citi niciodata in viata?

Asul de trefla şi cartea de telefon.

Which is Ponty’s philosophy on life?

JLP: I am a musician, not a philosopher, music is a mix of conscious and unconscious expression that is as mysterious as life itself.

What place in this world makes you feel at home?

JLP: wherever I am on the planet with my wife, children and grandchildren.

What frightens you?

JLP: interviews….ahaha (laughs)……no…..seriously, earthquakes, I experienced a few in California, tsunamis, hurricanes and every time nature shows its enormous power, like in Haiti and Chile recently.

What is the meaning, soul, philosophy of a violin? Is she alive when plays?

JLP: The violin is a wooden box, a music tool that can sound good or bad depending on whether the violinist is good or bad.

How is your relation with your violin? Is she a living person, a woman, a lover, a scalve of passion/pleasure or are you her slave?

JLP: My wife never had to be jealous of my violin because I have always consider it as an object and not a woman.

Is she obeying your demands or she has her own rithm and you have to adjust one another?

JLP: I am impressed by your imagination but let us be realistic, violin has no life of its own, however it is the most difficult musical instrument to master physically, therefore it requires to practice all the time, like athletes or jugglers have to. But for me the spirit is in the music much more than in the instrument. In my mind the music I compose comes first in the order of importance and I don’t write music for the violin specifically but for my whole band, and I have great musicians with me by the way. I use the violin like one of the voices in my band, at the service of the music, which is why my concept has always been to adapt the violin to jazz and not the other way around.

Do you live in an ivory tower or you feel the pulse of the world ?

JLP: When I became successful in America I lived in an ivory tower for a few years, in fact I had a recording studio in my home in Los Angeles which I named ‘La Tour d’Ivoire’ ….ivory tower in French…….but it did not last very long, I immersed myself in the world again soon after and ever since

How do you feel the people and the whole planet around you; do you relate with its colours, sounds, sorrows or joys ? Is the world tic-tac following you everywhere, in your concerts tours?

JLP: I have always been very sensitive to the environment around me, at home and on tour, to nature as much as people, and music is for me a way to express my reactions to the world around me and also to create an ideal imaginary world.

What in the contemporary society makes you nervous or sick (borrows you)?

JLP: Many things make me sick but to stay on the subject of music, I see a move toward abandoning high artistic standards for mass appeal due to financial profit being the priority in our society. I am tolerant and accept that all types of music from very popular to very elitist have their purpose, but one of the greatest challenges that mankind has always faced is to find the right balance, it’s always too much one side or the other, and now it’s too much leaning toward mass appeal.

Do you believe in God?

JLP: The more I read about current discoveries in astrophysics and the more I believe in a superior intelligence that created the whole universe, which we call God.

Are you afraid by OZN and living persons in the universe?

JLP: If I have ever meet an extra-terrestrial I will let you know if it was a nice or a frightening experience, but perhaps it will be the extra-terrestrial who will be frightened when he sees my blue electric violin……(laughs).

Which music do you prefer? Which book?

JLP: I listen to a great variety of music and read as many books as I can about every possible subject. I keep learning as much as I can about music and life, knowing that I will die before I could learn everything there is to learn.

What art makes you vibrate ? Music, visual art, literature?

JLP: All of them, but music first, then litterature and visual art, in that order.

it would be nice if you could mention my website www.ponty.com for those interested in finding more information with my best wishes Jean Luc Ponty

Negocierile de pace între palestinieni şi israelieni ar putea reîncepe în câteva săptămâni, dacă e să ne luăm după declaraţiile oficialilor de ambele părţi. Totuşi, am văzut în ultima perioadă o serie de gesturi din partea guvernului Netanyahu ce au fost catalogate drept provocări de către palestinieni, cum ar fi continuarea construcţiilor în Ierusalimul de Est, declararea unor situri din Cisiordania monumente ale spiritualităţii ebraice…Cum vă explicaţi aceste gesturi?

În primul rând, da, există speranţe importante ca procesul de negociere să reînceapă în câteva zile sau în câteva săptămâni. Liga Arabă se întâlneşte zilele acestea, iar subiectul va fi discutat acolo. Apoi, aşteptăm ca Statele Unite să lanseze un astfel de proces. În ce priveşte măsurile guvernului israelian pe care le-aţi menţionat, am încurajat întotdeauna ca părţile să explice măsurile ce ar putea trezi neîncrederea de partea cealaltă. În acest caz vedem cât de mult, chiar în cazul unor popoare atât de apropiate, există o interpretare gerşită a gesturilor celorlalţi. Noi recunoaştem cât de importante sunt aceste locuri sfinte atât pentru evrei, cât şi pentru musulmani, dar şi importanţa menţinerii status quo-ului. Guvernul israelian a dat asigurări că nu vrea să încalce status quo-ul şi sunt convins că vor da explicaţiile necesare.

Deci nu credeţi că se va declanşa o nouă Intifada din cauza acestui gest al guvernului israelian legat de mormintele patriarhilor? Au existat voci care susţineau că s-ar putea întâmpla şi aşa ceva.

Nu e rolul meu să fac pe profetul Apocalipsei…Raţionalitatea trebuie să domine. Nu trebuie să punem gaz pe foc. Spun doar că ar trebui să nu ne provocăm reciproc.

Credeţi că România mai poate juca vreun rol în negocierea dintre Israel şi lumea arabă? Se vorbeşte mult de experienţa românească şi bunele relaţii cu ambele părţi…

România e o ţară liberă şi mândră, cu o istorie de diplomaţie activă, nu văd de ce nu ar putea continua cu acest tip de acţiuni. Faptul că face parte din Uniunea Europeană aduce o greutate în plus politicii sale externe. Statutul de membru al UE nu este o încurajare pentru a nu face nimic, ci din contră, una pentru a-ţi asuma mai multe responsabilităţi. Sunt convins că, fiind membră a UE, România va contribui la interesul UE, ca orice stat membru. Politica externă comună a UE nu înseamnă că statele nu au dreptul să aibă propria politică externă.

În privinţa Ierusalimului de Est, care este, în opinia dumneavoastră, cea mai bună soluţie, având în vedere revendicările ambelor părţi? Un statut internaţional pentru Ierusalim ar fi preferabil?

Ierusalimul este, în mod clar, unul dintre cele mai dificile puncte ale negocierii. Fără o soluţie privind Ierusalimul nu va exista un acord de pace. UE, ca majoritatea actorilor internaţionali, nu a recunoscut anexarea Ierusalimului de Est. Aşa că noi credem că aceste chestiuni trebuie rezolvate conform legislaţiei internaţionale, adică a rezoluţiilor ONU, dar şi a prevederilor Foii de Parcurs acceptate deja de către Israel. Avem neînţelegeri cu Israelul, când vine vorba de construirea de locuinţe pentru evrei în Ierusalimul de Est, pentru că noi nu considerăm că e vorba de teritoriu suveran israelian…

Chiar de curând, premierul Netanyahu a declarat că Israelul nu se va retrage din Ierusalimul de Est…

Da, dar cred că trebuie să rămânem calmi. Părţile implicate vor face tot felul de declaraţii exagerate înainte de deschiderea negocierilor, aceasta fiind de fapt poziţia lor de iniţiere a discuţiilor. Eu nu voi obiecta la astfel de declaraţii, pentru că e vorba de un joc politic. Vom obiecta, însă, la acţiunile întreprinse în teren care pot face implementarea soluţiilor imposibilă. Ambele părţi pot cere întreg Ierusalimul, dar până la urmă, va trebui să facă compromisuri. Există o realitate: Ierusalimul are atât populaţie arabă cât şi israeliană. Trebuie găsită o soluţie pentru viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, pentru ambiţiile politice, dar şi pentru dimensiunea religioasă. Din acest ultim punct de vedere, Ierusalimul nu ţine doar de problemele dintre israelieni şi palestinieni, ci aparţine tuturor celor trei religii monoteiste. Pe acest palier, al dimenisunii religioase, comunitatea internaţională va avea un cuvânt de spus.

Administraţia Obama s-a arătat foarte interesată de încercarea de a participa la găsirea unei soluţii de pace în Orientul Mijlociu încă de la începutul mandatului, spre deosebire de alte administraţii. În acelaşi timp, însă, Israelul are un guvern destul de radical, iar în teritoriile palestiniene există împărţirea între Fatah şi Hamas… s-ar putea spune că eforturile administraţiei americane vin într-un moment nefericit?

Oricând există, în asemenea cazuri de conflict, motive să spui “acum nu e momentul”. E, până la urmă, e vorba de voinţă politică, nu doar de interesul părţilor implicate. Continuarea acestui conflict dăunează inclusiv intereselor Statelor Unite sau ale Uniunii Europene, ca şi pe cele ale oamenilor din regiune. Aşa că oricând poţi ridica obiecţii, dar acum este un moment bun.

Se spune adesea că un guvern de dreapta israelian poate implementa mai uşor pacea cu palestinienii decât unul de stânga…

Da, aşa s-a întâmplat adesea în trecut. Guvernele de dreapta au implementat măsuri în sensul ajungerii la pace cu arabii. Pe de altă parte, sub Yitzhak Rabin , sub un guverne laburist şi o coaliţie liberală s-a semnat Acordul de la Oslo şi acordul de pace cu Iordania. E o chestiune de viziune politică la nivel de stat, nu cred că trebuie să fac diferenţe de nivel ideologic în privinţa coaliţiei aflate la putere în Israel. Nu trebuie să ne amestecăm în politica internă a unui stat. Noi vrem să-i facem să vină la masa negocierilor, să încheiem un conflict ce trebuia încheiat de mult timp. Altfel, conflictul va continua să contamineze alte probleme din regiune. În ce priveşte divergenţele dintre Fatah şi Hamas, e o problemă pe care trebuie să o rezolve palestinienii, cu ajutorul celorlalte state arabe. Dacă mă întrebaţi pe mine, da, va fi greu de implementat un acord.

Pentru că aţi menţionat celelalte state arabe, cum vedeţi desfăşurarea negocierilor dintre Israel şi Siria? Separat de negocierea păcii cu palestinienii, prin medierea turcă, sau în cadrul unor negocieri largi între israelieni şi arabi?

Israelul şi Siria va trebui să negocieze direct chestiunile legate de frontiere şi securitate. Medierea e utilă pentru a crea condiţiile necesare pentru a pune părţile faţă în faţă, dar nu există vreun conflict care să se fi rezolvat ţinând părţile în camere diferite, de către negociator. E indispensabilă existenţa unei negocieri între israelieni şi întreaga lume arabă, cu Siria, cu Libanul.

Care este poziţia dumneavoastră referitoare la utilizarea paşapoartelor false europene de cărte asasinii liderului Hamas, în Dubai?

Paşapoartele ţin de politica fiecărui stat în parte, sunt o prerogativă naţională. Nu am niciun comentariu. Eu nu emit paşapoarte…Pot doar să observ că statele implicate au fost nemulţumite de ceea ce s-a întâmplat..

Totuşi, a existat şi un comunicat oficial din partea Uniunii Europene pe această temă, deci este o temă care preoccupă şi structurile comunitare…

Da, dar nu am nimic de adăugat la asta.

Atunci, dumneavoastră, ca parte a procesului de pace din Orientul Mijlociu, nu credeţi că aceste asasinate politice vor avea o influenţă negativă asupra negocierilor?

Legătura nu este directă, între asasinatele politice şi negocieri. Din păcate, asasinatele politice sunt o caracteristică în această regiune. Trebuie să te întrebi care este scopul lor şi care este eficienţa lor. În mod tradiţional, poziţia Uniunii Europene este împotriva omorurilor extra-judiciare.

Lorena Lupu s-a născut în 1978 la Sfântu Gheorghe.  A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Cargiale” din București, secția actorie, în anul 2004.

Ne-am întâlnit într-o mică cafenea bucureșteană. Este aceeași femeie veselă și zâmbitoare și chiar timidă. … Am avut ocazia sa o vad interpretand diverse roluri, am citit carțile ei și azi am prins ocazia unui dulce “interogatoriu”.  Aici este Lorena. Pe șcenă o mie de fețe și roluri.  La masă, Lorena e o tipă simplă, modestă, usor mioapă, cu parul prins în coada de cal.

Daniel Mitre -Ai publicat recent o carte, Hyde Park. Care este povestea acestei cărți?

Lorena Lupu – Dacă primele mele romane s-au remarcat printr-o intrigă cât se poate de clară, aproape matematic construită, în Hyde Park am preferat să mă joc cu ideea de libertate. Libertate a firului narativ, libertate a personajelor, libertate a metaforei. Şi libertate a pozelor făcute de maestrul Dinu Lazăr. E o poveste fără poveste, o competiţie a poveştilor relatate de oratorii dintr-un Speaker’s Corner pe care îl consider universal şi etern valabil.

DM - Îți exprimi oarecum trairile prin teatru. Teatrul este upgrade-ul literaturii putem zice. Cum reușești să combini atât de frumos literatura cu teatru?

LL – Nu întotdeauna reuşesc. Secretul e să nu ies în public decât cu lucrurile care mă mulţumesc în primul rând pe mine.

DM -  Recent ai avut premiera spectacolului “Rocky Horror” într-un club gay din București. De ce ai ales aceasta locație?

LL – Precum am spus, nu mă interesează dacă e bar de gay, bar de negri sau bar de sâmbetişti, mă interesează câteva chestii simple: să aibă scena potrivită, să aibă echipă serioasă şi devotată, şi să achite la timp onorariile negociate. Astea sunt condiţiile pe care un organizator trebuie să le asigure. Să zicem aşa, îngrăşământul necesar pentru ca floarea numită “artă” să înflorească.

DM -  Care este adevarata ta satisisfacție după un spectacol? Aplauzele? Zâmbetul oamenilor?

LL – Şi aplauzele, şi zâmbetul oamenilor, şi încă un lucru: feeling-ul acela din plexul solar, care îţi spune că ai făcut un lucru bun.

DM -  Cine este “Costel the geek”?

LL -  “Costel the geek” e un personaj apărut ad-hoc în piesă. Pentru că Lucian, care ne-a asigurat sonorizarea, era şi el pe scenă cu noi, l-am integrat armonios în echipă.

Nu poţi pretinde că un lucru care există pe scenă nu există. Nu e artistic, şi nu e teatral. Trebuie să reacţionezi just la tot ce există în jur. Iar dacă apare brusc un băiat care apasă pe butoane, nu poţi continua ca şi cum nu ar fi acolo.
Poate dacă schimbăm locaţia, Costel the geek va dispărea, dacă ne vor asigura sonorizarea din alt colţ al barului. Cum ar veni, Costel-the-geek e primul personaj mutabil din istoria teatrului.

DM -  Cum a primit comunitatea LGBT romanele  tale? Scrii despre gay, poveștile tale sunt oarecum diferite și  există o psihologie a fiecarui personaj…

LL -  … scriu despre oameni. În poveştile mele, există gay şi hetero, oameni buni şi oameni răi. Reacţia publicului din Pride (de asemenea, un amestec de gay şi de hetero) a fost absolut în regulă. Pentru că din punctul lor de vedere, nu a contat sexul personajului interpretat de mine, ci trăirile lui.

Ceea ce e adevărat însă, e că abordez tematica LGBT cu mai mult curaj decât alţii. Ceea ce nu e meritul meu, ci rezultatul falsei pudori a colegilor mei de generaţie.

DM – Circula zvonul ca vei face parte din singura trupă de travesti (de profesioniști)  din Romania, Toxice. Este adevărat?

LL : Nu ştiam că Toxice este singura trupă de travesti din Românica. Am discutat cu băieţii despre lucrul ăsta, ne-am jucat un pic cu ideea, şi încă suntem în discuţii. Deocamdată este o enigmă a viitorului.

DM – Ești și traducătoare în același timp. Titluri celebre precum “Misterul Daliei Negre” de Steve Hodel au fost traduse de tine. Te inspiri din personajele carților pe care le citești?

LL – Din unele, da. Ferească Dumnezeu să mă inspir din Dalia Neagră, care a fost ucisă într-un mod oribil, tăiată în două şi eviscerată de un psihopat din Los Angeles!  A fost una din cele mai atroce crime ale secolului 20.

DM -  “O iubire homosexuală poate avea nuanţe chiar mai frumoase decât o iubire heterosexuală” – sunt vorbele tale… Rondo Capricioso rămâne prima ta iubire? Cum a aparut această carte?

LL – “Rondo Capriccioso” e un prim roman, prima mea incercare de a lua literatura în piept. Şi, da, e acolo o poveste de dragoste cu destul de multă limonadă, să înduioşeze cititoarele sensibile. Dar îmi place să cred că nu siropul e trăsătura mea distinctivă, ci sarea şi piperul.

Am petrecut o oră frumoasă în compania Lorenei.  Mi-a demonstrat înca o dată că talentul, pasiunea și daruirea se cultivă.  Cu fiecare cortină ce cade ești mai împlinit, acumulezi  mai multă experiența și poate satisfacție.

Foto , arhiva personala Lorena Lupu

Paleologu vorbeşte despre relaţia sa cu Dinu Patriciu, spune că Băsescu e un om  norocos şi că nu înţelege de ce PSD vrea să-l schimbe pe Geoană.

R.: Cum vi se pare ceea ce se întâmplă în PNL. Am văzut zilele acestea o declaraţie războinică a domnului Antonescu, cum că vrea să desfiinţeze PD-L.

T.P.: Din păcate văd declaraţii războinice şi de o parte şi de alta. E regretabil că se ajunge la asemenea formulări nechibzuite. Eu cred că PD-L şi PNL au vocaţia să lucreze mână-n mână. Obsesia anti-Băsescu nu mai are sens. Este o încremenire în proiect. E aproape un caz de psihiatrie, de psihoterapie. Băsescu nu este un dictator de care să se teamă colegii din PNL. De altminteri convingerea mea este că sunt foarte mulţi oameni rezonabili în PNL.

R: Viorel Cataramă poate fi un astfel de interlocutor?

T.P.: Sigur că da. Nu ştiu care e capacitatea dânsului de a ţine PNL, dacă are capacitatea de a fi preşedinte. Dar ce a spus dânsul e foarte raţional.

R.. Îi daţi şanse la congres?

T.P.: Eu nu cred foarte mult că va reuşi, dar sper că vocile care spun ce susţine şi dânsul să nu fie terorizate. Pentru că e prea multă frică în partidele româneşti, le e teamă multora în PNL să nu fie excluşi. Pe de altă parte trebuie să înţelegem teama de a nu fi înghiţiţi de PD-L. Dar nu trebuie să rămânem blocaţi în această atitudine şi de o parte şi de alta. Cred că ar exista disponibilitate din partea PD-L că aşa ceva nu se va întâmpla. Văd că Adrian Năstase vorbeşte despre o confederaţie neideologică cu PSD-PNL-PC. Eu aş propune o confederaţie ideologică PD-L-PNL.

R.: Dinu Patriciu e un element nociv în PNL, în relaţia cu PD-L?

T.P.: Nu. Eu mă ghidez foarte mult după ce spune Dinu Patriciu pe care îl apreciez foarte mult. Regret că nu ne-am mai văzut în ultima vreme pentru că apreciez foarte mult conversaţia agreabilă şi inteligentă, dar… ştiţi cum e, e cum spunea Cioran cu Noica: În politică e îndeajuns să faci opusul a ceea ce spune Noica pentru a găsi poziţia corectă. La fel e şi cu Dinu Patriciu. El este un om extrem de inteligent, dar parcă tocmai inteligenţa îl ajută să găsească formulele constant pierzătoare. Şi e de ajuns să faci contrariul a ceea ce spune el ca să găseşti poziţia corectă şi trebuie să îi fim recunoscători pentru acest lucru, pentru că necesită mari calităţi ca să poţi să fii atât de constant în eroare şi în 1996, şi în 2004, şi-n 2008, şi-n 2009. Dar încă o dată spun: toată simpatia personală pentru dânsul.

R: Dinu Patriciu e unul din mogulii înfieraţi în campanie de preşedintel Băsescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dan Voiculescu sunt ceilalţi doi. Credeţi în această temă a mogulilor răi care stăpânesc şi fură ţara.

T.P.: Vedeţi că reuşesc să mă ridic deasupra considerentelor personale pentru că eu am fost calomniat în Adevărul. Au scris despre mine nişte minciuni jegoase în legătură cu „Biblioteca pentru toţi”. Adevărul este cu totul altul decât cel pe care îl proclamă un ziar care nu îşi merită numele. Pe de altă parte sigur că sunt un liberal şi un adept al încurajării sistemului privat, dar e uneori riscant să se constituie monopoluri, fie în presă, fie în educaţie. E evident că atunci când un ziar, un post de televiziune are o unică sursă de finanţare nu poate fi independent cu adevărat.

R.: Mi-aţi spus ce părere aveţi despre domnul Patriciu, am înţeles că excludeţi PC-ul domnului Voiculescu din alianţa cu PD-L şi PNL. Ce părere aveţi despre Sorin Ovidiu Vîntu?

T.P.: Niciuna, nu-l cunosc.

R.: Discursul anti-comunist. A fost o temă în campanie…. Nu e uşor caduc după 20 de ani?

T.P.: Nu cred că va deveni niciodată caduc. În campanie nici nu sunt aşa convins că a fost vorba de o tematică anti-comunistă ci că Traian Băsescu a utilizat faptul că Ion Iliescu îl sprijinea pe Mircea Geoană.

R.: Şi episodul Timişoara…

T.P.: Revenim şi acolo. I-am spus unui consilier lui Ion Iliescu. Că înţeleg foarte bine că Mircea Geoană are nevoie de Iliescu pentru a intra în turul I, dar asta îl va costa foarte scump în turul II. Şi era previzibil. E o analiză la rece în care nu implic nicio judecată negativă la adresa lui Ion Iliescu. Vedeţi ce vivace a devenit în ultima vreme? Cu vârsta dă senzaţia că se distanţează de limbajul încorsetat. Nu cred că conduce în acest moment partidul. PSD pare cel mai democratic partid în România, nu cred că îl mai conduce nimeni singur.

R.: Pe când PD-L e condus de un singur om aparent. Domnul Boc

T.P: De cei cinci.

R.: Dacă îl includeţi şi pe domnul Stolojan aici, atunci mai puţin.

T.P.: Domnia sa este o voce cu autoritate în partid.

R.: Parcă mai puţină după renunţarea sa la funcţia de premier.

T.P.: Iau notă cu interes de consideraţiile presei.

R.. Sunt ecouri din partidul dumneavoastră…

T.P. : Nu uitaţi că odată am spus că sunt un fel de Ion Iliescu în PD-L…., că sunt un Iliescu de dreapta. Asta sigur poate fi un fel de contradicţie în termeni.

R.: Cu cine credeţi că PSD ar putea deveni un partid de stânga puternic. Sunt mai mulţi candidaţi.

T.P.: Personal nu înţeleg prea bine de ce vor să-l schimbe pe Geoană, pentru că a avut un rezultat bun la alegerile prezidenţiale. A pierdut cu 70.000 de voturi diferenţă. E foarte puţin. Asta l-ar putea califica pentru o nouă cursă în 2014. Alegerile prezidenţiale nu se câştigă din prima. Francois Mitterrand a candidat de trei ori. Chirac a candidat de trei ori. E foarte rar ca cineva să câştige din prima alegerile prezidenţiale.

R.: Traian Băsescu a făcut-o.

T.P.: Băsescu a reuşit din prima, dar şi Adrian Năstase era la prima candidatură în 2004 şi e foarte greu să câştigi alegeri prezidenţiale din postura de prim-ministru, e aproape imposibil. Eu nu am preferinţă pentru că e problema lor, dar nu înţeleg, repet, de ce atât de mulţi vor să-l schimbe pe Mircea Geoană. Pe Cristian Diaconescu îl cunosc de foarte multă vreme şi apreciez, e un om care ridică nivelul dezbaterii foarte mult.

R: Răspunsul unora dintre pesedişti e că Mircea Geoană a pierdut deşi era susţinut de atâtea partide.

T.P.: Nu e puţin lucru să fii capabil să federezi atâtea partide. L-a bătut Băsescu totuşi. Băsescu e o forţă.

R: Cum vi s-a părut Traian Băsescu în campanie?

T.P.: Foarte bun.

R.: Lumea l-a perceput mai puţin agresiv, combativ ca-n alte momente…., de nerecunoscut.

T.P.: A avut un finiş genial. Au fost momente în campanie când aveam sentimentul că se va prăbuşi de oboseală. Răcise la un moment dat. La mitingul de la Piteşti vedeam că duce o luptă puternică să stea în picioare. De altfel, cred că rezistenţa fizică este o calitate primordială pentru un om politic.

R: A avut şi noroc?

T.P.: E un om norocos. Dacă vreţi revin la teoria mea despre pleaşcă şi e un om norocos şi e o şansă pentru partid. Citiţi ultimele capitole din „Principele” de Machiavelli şi veţi vedea acel capitol despre fortuna şi virtu. Când spune Machiavelli că în succesul unui om politic contează în egală măsură virtutea şi norocul. Pleaşca, spus în termeni neaoşi.

R.: Credeţi că dacă nu ar fi existat episoadele „vizita la SOV” şi „Timişoara” ar mai fi câştigat?

T.P.: Greu de spus. A contribuit fără îndoială, dar şi finişul lui Băsescu din ultimele zece zile. Am avut sentimentul că la finalul campaniei parcă mâncase jăratec sau parcă ar fi fost Popeye Marinarul care înghiţise un borcan de spanac.

R.: Dezbaterea finală?

T.P.: Dezbaterile contează pentru nehotăraţi. Sigur că a contat. A fost foarte bun.

R.: Poate l-a ajutat şi altceva. Domnul Manolea, de exemplu…

T.P.: Nu am păreri pe acest subiect. Deşi ca fost ministru al Cultelor poate că ar trebui să dedic mai mult timp acestui gen de subiecte. Mărturisesc că nu am făcut-o până acum.

R.: Ca ministru al Culturii, vorbim de Roşia Montană. Ministrul Culturii are un cuvânt de spus acolo. Domnul Videanu vrea ca proiectul să meargă cât mai repede.

T.P.: În formula în care am luat eu cunoştinţă înainte de vizita mea acolo, proiectul nu mi se pare bun. Trebuie renegociat şi redelimitată zona în care se intenţionează realizarea lui. Nu am o poziţie radicală pe acest proiect, dar trebuie luată în considerare dimensiunea arheologică. Trebuie continuate cercetările arheologice, pentru că acolo s-a cercetat foarte puţin. Acolo sunt lucruri extrem de interesante. Iar în masivul Orlea aş fi foarte ostil unei exploatări miniere. În Câlnic trebuie discutat şi să vedem dacă merită să sacrifici o parte din galerii. În variante pe care am văzut-o, nu mi se pare bine. Sunt primul ministru al Culturii care am coborât în galeriile de acolo.

R.: Revin la PNL şi apoi la competiţia prezidenţială din toamna anului trecut. În momentul de faţă între Crin Antonescu şi Ludovic Orban, pe cine aţi prefera preşedinte al PNL?

T.P.: Din păcate, amândoi vor să continue cu linia anti-PD-L radicală. Acuma, cred că Ludovic Orban e un personaj mai plăcut şi simpatic.

R.: Călin Popescu Tăriceanu e o cauză pierdută?

T.P.: Sper că nu. Călin Popescu Tăriceanu a făcut faţă funcţiei de prim-ministru, e un om civilizat, educat, cu prestanţă. Spun asta chiar dacă nu am fost de acord cu anumite poziţionări ale domniei sale.

R.: Ce va face PD-L fără pleaşcă?

T.P.: Asta e o problemă generală. Întotdeauna problema succesiunii e o problemă importantă. La fel s-a întâmplat în PSD după Ion Iliescu.

R.: Păreau lucrurile mai clare acolo, cu Adrian Năstase.

T.P.: Da, dar vedeţi că nu a câştigat. Şi acum au o problemă de succesiune…. Trebuie văzut care vor fi intenţiile lui Traian Băsescu după 2014. Dacă vrea să se ducă pe mare, aşa cum spune el, eu sper să se mai gândească că va rămâne activ. Că se va duce cu vaporul nu prea departe ca să se poată întoarce dacă e cazul.

R.: Are nevoie PD-L de Traian Băsescu ca de apă?

T.P.: Fără îndoială că e o figură legitimantă. Poate nu va juca acest rol precum Ion Iliescu. Cred că problema succesiunii depinde foarte mult de intenţiile sale după 2014. Dacă vrea să fie king maker sau nu….

R.: Vedeţi în PD-L oameni capabili să crească la amploarea lui Traian Băsescu, să poată fi candidatul surpriză peste patru ani?

T.P.: Deocamdată nu mi-am pus problema, dar va trebui să o facem foarte curând. Nu am un răspuns deocamdată. Poate unul din actualii miniştri, poate cineva care nu e membru de partid. Şi aici cred că Traian Băsescu va avea un cuvânt de spus.

R.: Ultima întrebare. Vă e dor de apelativul „excelenţă”?

T.P.: Apelativul „excelenţă” îl am oricum, orice fost ambasador, orice fost ministru îl păstrează toată viaţa. Vreţi să fiţi mai explicit?

R.: Cred că l-aţi intuit. E posibil să reveniţi în diplomaţie, la Paris? Având în vedere şi biografia familială.

T.P.: Întrebarea asta s-a pus încă de când Teodor Baconschi a fost numit ministru de Externe. Şi e foarte interesant că multă lume a avut aceeaşi idee fără să se fi vorbit întrei ei, începând cu Patriarhul Daniel şi continuând cu diferiţi români care stau la Paris. Nu trece o zi fără să mi se pună de trei patru ori întrebarea asta. Aici decizia nu e la mine. Şi mi-am propus să aştept, să nu întreprind nimic în nicio direcţie, să urmez formula lui Epictet şi anume „să ne ocupăm de noi, nu de ce nu depinde de noi”. Cred că aici e o decizie care aparţine exclusiv şefului statului care are în mână toate informaţiile şi în privinţa relaţiei cu Franţa şi în privinţa tipului de persoană pe care vrea să se încreadă în relaţia cu Franţa şi situaţia pe care PD-L o are în Parlament.

R.: Înţeleg propoziţia esenţială e:„Decizia e exclusiv a preşedintelui!”

T.P.: Da. Şi ca fost ambasador, ca diplomat dans l’ame cred că nu e bine să speculăm foarte mult. Nu noi, nu presa facem ambasadorii. Preşedintele are toate informaţiile, el poate analiza cel mai bine.

R: Ultima întrebare: Catedrala Mântuirii Neamului. Încep lucrările în august. E bine că se face?

T.P.: Cred că Bucureştiul are nevoie de o biserică mai mare decât actuala catedrală patriarhală. Pe de altă parte sunt puţin sceptic faţă de capacitatea noastră de a construi ceva de calitate. Am văzut biserici superbe construite în ultima vreme, dar am văzut şi multe catastrofe. De aceea cred că un anumit scepticism metodic e de bun augur. Pe de altă parte întrebarea dumneavoastră se referă şi la  cheltuielile pentru construirea de biserici. Şi mai pune o altă întrebare legată de legitimitatea finanţării de către stat a construirii de biserici. Iar aici poziţia mea e nuanţată şi moderată şi ştiu că îi voi supăra şi pe laici şi pe clericaliştii radicali. Cred că e legitimă finanţarea Bisericii Ortodoxe şi a celorlalte culte, dar în anumite limite şi pe baza unor criterii foarte clare. Aceste criterii sunt următoarele: patrimoniul. E legitim să susţii bisericile pentru întreţinerea patrimoniului şi nu stricarea lui, aşa cum s-a întâmplat la Putna acolo unde s-a stricat frumuseţe de biserică din banii statului. Al doilea criteriu este diaspora: este legitim să susţii BOR şi celelalte culte pentru a încadra diaspora. Pentru că ambasadele, consulatele nu pot face anumite lucruri pe care le poate face doar Biserica. Rolul Bisericii în diaspora este esenţial. Al treilea criteriu ar fi acela de a găsi o pace în comunităţile divizate de revendicări patrimoniale, mai cu seamă în Ardeal. Cred că acolo e bine ca statul să repare ce el e stricat. Cred că e nevoie de un control mult mai riguros în privinţa modului în care sunt cheltuiţi banii bisericilor. Şi nu cred că e bine să continuăm cu această supralicitare electorală.

R: Vă simţiţi stingher în PD-L? Există această imagine a dumneavoastră, mai ales după ce nu mai sunteţi ministru, de politician izolat, aparte….

Theodor Paleologu: Aparte, fără îndoială, dar nu neapărat stingher şi chiar dacă sunt aparte, sunt, conform formulei consacrate, un soldat disciplinat sau devotat al partidului. Care e formula?

R: Discplinat. Văd că disciplina e un cuvânt de ordine în PD-L.

T.P: Cred că întotdeauna a fost disciplină în PD-L.

R: Ei, se pare că în ultima vreme au început să apară disciplinaţii în PD-L…

T.P.: Sigur, într-un partid mare trebuie să realizeze un echilibru între disciplina fără de care nu se poate şi democraţia de care avem atâta nevoie. Un echilibru destul de dificil de realizat, ţine de tactul celor care conduc partidul.

R: Sunt două structuri de oameni, mai disciplinaţi pe de o parte şi un grup de „cârtitori”, intelectualii critici?

T.P.: E bine că e aşa, e nevoie de diversitate de opinii, vorba lui Mao Zedung: O sută de flori să înflorească.

R.: Un ideolog al stângii roşii invocat de un om de dreapta…. De ce nu mai sunteţi ministru?

T.P.: Din cauza alianţei cu UDMR, un lucru pe care l-am dorit, dar iată că sunt o victimă colaterală a acesteia.

R: Credeţi că cedarea Ministerului Culturii către UDMR a fost o greşeală. S-a spus asta în PD-L…

T.P.: Evident că regret că Partidul Democra- Liberal nu mai are Ministerul Culturii. Păcat şi mai ales păcat că nu se înţelege importanţa Ministerului Culturii şi a culturii în general. Prea mulţi politicieni nu scot neapărat revolverul când aud de cultură, dar arată degetul, nu îi interesează. Or, cultura este domeniul care generează cele mai multe veşti bune despre România şi avem o discrepanţă frapantă între excelenţa românească în cultură şi subfinanţarea ridicolă. Ca să vezi filme de Mungiu este nevoie să mergi la Paris, în România sunt mult mai puţin accesibile. În oraşul lui Porumboiu nu există cinematograf. Toate astea sunt rezultatul unui constant dezinteres faţă de cultură, chestie care durează de 20 de ani deja. Asta pot să regret cu adevărat, asta e cauza. Faptul că eu nu mai sunt ministru e un accident de parcurs şi oricum, ratrapabil.

R: Credeţi că PD-L a considerat ministerul mai puţin important şi de aceea l-a cedat UDMR?

T.P.: Da.

R.: Avem această perspectivă naţionalistă a unui maghiar la Ministerul Culturii….

T.P.: Eu nu mă asociez acestei perspective cum spuneaţi de inspiraţie naţionaliste. Îl apreciez foarte mult pe Kelemen. Hunor, sunt convins că va continua toate proiectele pe care le-am iniţiat sau preluat eu şi am toată încrederea în el. Dar ca să răspund la întrebarea dacă regret că PD-L a cedat prea uşor Ministerul Culturii, vă răspund categoric da, şi mai mult analizez şi cauza din spatele acestei renunţării: o greşită evaluare a importanţei culturii în viaţa unei naţiuni, a rolului culturii în economie, pentru că e un domeniu care aduce bani, contrar prejudecăţilor anticulturale ale unora.

R.: Aţi deranjat şi câţiva colegi de-a lungul timpului. Îmi amintesc o remarcă de anul trecut de prin vară a domnului Stolojan cum că sunteţi liber să plecaţi dacă nu vă convine ceva. Au fost discuţii şi acum s-au vehiculat alte nume.

T.P: Ştiţi că avem în România o manie în a vehicula alte nume. De altfel şi Constantin Stere remarca în preajma Revoluţiei discuţiile din microcosmosul românesc, cu cine intră şi cine iese din guvern. S-au vehiculat tot felul de poveşti şi nume, nu le-am prea luat în serios. Evident că deranjezi atunci când faci câte ceva.

R.: A contat şi faptul că nu sunteţi de prea multă vreme în partid, că nu sunteţi un veteran, că în aceste condiţii aţi fi putut emite pretenţii?

T.P.: Vă spun că nu am emis niciun fel de pretenţii nici atunci, nici acum. Nu a fost ideea mea să ajung ministrul Culturii. Eu nu sunt omul care emite pretenţii de acest gen. Dar poate aveţi dreptate, că vechimea poate juca un anumit rol, dar pe de altă parte, PD-L e un partid care a crescut foarte mult în ultimii ani, un partid care a trecut la mai puţin de 7% la 32-33%. E o creştere uriaşă şi evident că nu poţi creşte astfel, fără a împrospăta partidul, fără a aduce oameni noi. Aşa că credinţa mea este că în timp importanţa noilor veniţi va creşte.

R.: A existat imediat după ce nu aţi mai fost ministru o remarcă, un reproş cu tâlc la adresa partidului şi anume că PD-L nu ştie să-şi răsplătească oamenii care l-au susţinut în campanie, care au tras pentru preşedintele Băsescu şi care nu sunt neapărat membrii.

T.P.: Nu era un reproş. Eu cred că e foarte sănătos ca oamenii să facă ceva fără să aştepte, fără să vrea nimic. Eram foarte impresionat în zilele acelea de un boier moldovean admirabil, Radu Miclescu, un om care a refăcut conacul de la Călineşti, de lângă Botoşani, un om pe care aş fi vrut să-l onorez pentru opera sa de restaurare a patrimoniului şi am fost foarte impresionat de entuziasmul cu care îl susţinea pe Traian Băsescu. Dar a făcut campanie, a dat bani pentru el, chiar pe zidurile conacului a pus afişe cu „Şi eu îl susţin pe Băsescu!”. La el mă gândeam, la Petre Guran, la oameni care nu sunt membrii ai partidului, au sunat, au „dus” oameni la vot şi care nu aşteaptă ceva…. E un lucru bun asta, dar noi ar trebui să vrem ceva de la ei, nu doar să dea bani şi să ne ajute, dar şi să ne asociem cu competenţa lor, caracterul lor.

R.: Pe de altă parte, partidul are de adus în administraţie, în deconcentrate foarte mulţi oameni. Şi îmi amintesc că acel incident cu Theodor Stolojan era legat tocmai de asta, că nu eraţi de acord cu politizarea instituţiilor de cultură la nivel local. PD-L o face acum, pesediştii se plâng că oamenii lor sunt daţi afară.

T.P.: Da, PSD a fost cel care a presat atunci cel mai puternic, iar reacţia domnului Stolojan de atunci era legată de acest subiect, de schimbarea directorului Direcţiei de Cultură Bucureşti. Ca principiu sunt împotriva numirii membrilor de partid în aceste funcţii de director de direcţie de Cultură. Nu e un lucru rezonabil, e un lucru contraproductiv. Vă spun că am primit mai multe informaţii despre ce se întâmplă cu patrimoniul de la SRI decât de la direcţiile de cultură. E foarte interesant şi foarte simptomatic. Pentru că persoanele care au fost schimbate, fuseseră şi ele de foarte multe ori numite politic. Eu îmi doresc pe termen mediu şi lung transformarea direcţiilor de cultură în inspectorate pentru patrimoniu, adică profesionalizarea lor. Numirea de oameni care au studii de drept, de arhitectură, de muzeologie şi arheologie. Cam ăsta este profilul care se potriveşte pentru aceste inspectorate de cultură. Este şi în corelaţie cu demersul de descentralizare, predăm către autorităţile locale majoritatea atribuţiilor direcţii, cu excepţia monitorizării şi controlului. Şi atunci avem nevoie de profesionişti. Şi va trebui să isprăvim cu această practică a politizării direcţiilor de cultură. În contextul anului 2009 asta a însemnat înlocuirea unor oamenii care fuseseră ei înşişi numiţi politic sau care erau nocivi, cum a fost la Bucureşti.

R: Unde ar trebui să se oprească politizarea?

T.P: Eu cred că nici la nivel de secretar de stat nu ar trebui să fie făcută politizarea în felul acesta, adică răsplăteşti pe cineva pentru că a avut voturi în colegiul lui. Asta nu îl face un bun expert într-un anumit domeniu. Eu cred că nici la nivel de secretari de stat nu ar trebui să fie sistematic.

R: Credeţi că oamenii care au tras în campanie o vor mai face dacă nu vor primi funcţii?

T.P.: Asta este o întrebare legitimă. Pe de altă parte posturile respective nu sunt atât de atractive încăt să zici că…. Am luat şi oameni care erau apropiaţi de PD-L, sau era membri în PD-L, dar nu sistematic.

R.: E nevoie de reformă în PD-L?

T.P.: Personal prefer formula lui Valeriu Stoica, de „dezvoltare instituţională”. Termenul „reformă” e mult prea vag, e uzat. Ce înseamnă anume reformă? Poţi să reformezi orice şi vorbim de reformă de 20 de ani. Pe de altă parte dezvoltare instituţională înseamnă că partidul, statutul să fie mai adaptat situaţiei acesteia, că PD-L a devenit un partid foarte mare, cu sensibilităţi diferite.

R.: Înclinaţi aşadar mai degrabă spre viziunea domnului Stoica decât spre cea a domnului Preda, care invoca unei reforme destul de profunde…

T.P.: La reuniunea de la Poiana Braşov, Cristian Preda spunea un lucru foarte important, că nu poţi disocia organizarea partidului de modul de scrutin uninominal. O idee care cred că a fost preluată de mulţi şi care circula.

R.: Cu alte cuvinte parlamentarii să aibă un cuvânt mai greu în organizaţii…

T.P.: Cu condiţia să se implice în viaţa de partid. Eu nu am avut suficient timp cât am fost ministru….

R.: Ce şanse le daţi domnului Preda, doamnei Macovei să-şi impună viziunea? Domnul Videanu spunea zilele trecute că statutul va fi modificat, dar să nu se aştepte lumea la schimbări majore… Să se schimbe, dar prin părţile esenţiale mai puţin….

T.P.: Pentru mine Farfuridi e sursa majoră de inspiraţie.

A. Toader

• Mereu ai prins tacimuri la Alimentara?

Nu am prins niciodata. Nu pentru ca as fi fost ghinionist, ci pentru ca nu am stat niciodata la coada la tacamuri. Nu prea am stat la cozi inainte de ‘89, recunosc. Tata era militian. Am stat insa cu varf si indesat dupa.

• Cum te animalizeaza coada?

Are ea un fel anume de a te dezumaniza. Te face sa fixezi cefele din fata si sa le spulberi cu ganduri ucigase. Dar nu toate cozile fac asta. Exista cozi si cozi. Am constatat ca te dezumanizeaza cozile care au legatura cu stomacul, sanatatea, traficul si platile facturilor. Am stat cu drag ore la Musee d’Orsay pe ploaie torentiala si n-am simtit vreun colt dornic sa se-nfiga in ceafa din fata.

• La ce cozi ai mai stat dupa Revolutie?

La nenumarate cozi am stat: coada la platit factura la utilitati, coada in trafic, coada la Posta, coada la cantina, coada la supermarket, coada la medic, coada la bilete la film/teatru, ajunge?

• Cum ti se pare coada la pipait calatorii din aeroport? Sa stai sa te scanezi si apoi, daca piui, sa te omoare cu pipaitul?

Pai, cine te pune sa piui? Scoate tot fierul! E mai greu daca ai plombe din acelea vechi, cu umplutura metalica. Sau daca esti fost puscarias si ai bile de rulment prin diferite parti cartilaginoase. Mie nu-mi convine faptul ca te pipaie o persoana de acelasi sex. Nu mi se pare normal!

• De ce n-are ursul coada?

Pentru ca n-a fost prezent atunci cand s-au dat. Bagase peste in padure si a preferat sa mearga acolo.

• De ce fac furnicile coada la intrarea in musuroi?

Pentru ca pe partea cealalta e un furnicoi batran cu ochelari grosi care le numara si care se-ncurca mereu. Asa ca le de pe toate afara si reia numaratul si tot asa pana se face noapte si funicoiul adoarme aplecat peste bariera.

• Cum ti se par cozile oamenilor din Avatar?

Sunt cele mai faine cabluri de date pe care le-am vazut pana acum. De fapt nu sunt cabluri de date ci de sentimente. Foarte tari!

• De ce Superman n-are coada?

L-ar incurca la aerodinamica. Mai sunt si motive de securitate. Iti dai seama ce s-ar intampla daca cineva i-ar prinde-o la un termopan?

Este cea mai bună schioare din România a tuturor timpurilor, deşi popularitatea ei este mai mare în afara graniţelor ţării. Cea mai bună dovadă este faptul că atunci când o căutam pentru acest interviu, Eva era nevoită să suporte chinurile unui control doping inopinat. S-a obişnuit cu ele, dar, ca orice profesionist, s-a enervat atunci că a pierdut timpul şi că nu a mai fost lăsată să se antreneze pe pârtie la o oră înaintată, după ce antrenorul ei cărase după el multe perechi de schiuri la bază. Se poate spune că este un Hagi al sporturilor de iarnă, poate singurul nume din fotbal care nu ar enerva-o. Pentru că iată ce spunea despre aceştia, într-o intervenţie la Sport.ro: „Fotbaliştii? Nu sunt 0, sunt minus 1. La ce bani se bagă şi la ce publiciate au, ar trebui să fim campioni mondiali. Dar de unde, suntem praf. Eu stau şi la -30  de grade pe pârtie ca să mă antrenez şi fotbaliştii se distrează sau se bat prin discoteci”.

Părinţii ei se aşteptau să fie băiat, ca şi ceilalţi doi copii, aşa că nu se gândiseră la un prenume de fată, Eva fiindu-i trecut pe certificatul de naştere după inspiraţia unei asistente, spune ea într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor.

E stângace, dar trage cu dreapta pentru că atunci când s-a apucat de biatlon (în clasa a doua a început, dar pe la 15 ani a tras prima dată cu puşca) a avea o puşcă specială părea un moft de copil răsfăţat.

A câştigat suficient din biatlon, are şi o pensiune familială, aşa încât nu mai pune banii pe primul plan. Spune că locul şase este obiectivul maxim de la JO, dar visează în secret la o medalie şi nu se desparte de talismanul norocos, o aţişoară roşie primită de la Dalai Lama.

Ar putea aplica fără emoţii la un job de lunetist, fiind printre cei mai buni trăgători din lume la ora actuală, dar nu stă la fel de bine la mersul pe schiuri. La finalul anului trecut, din pricina infecţiei cauzate de o injecţie pe care a fost nevoită să şi-o facă singură a ajuns pe masa de operaţie cu complicaţii. Speră la o formă maximă la Olimpiadă pentru a aduce României a doua medalie de la Jocurile Olimpice de iarnă, după boberii Panţuru şi Neagoe în 1968.

Anul acesta, Eva Tofalvi este portdrapelul României la Jocurile Olimpice de la Vancouver.

Ce va fi mai greu, să duci puşca de la biatlon către podium sau drapelul?
Crede-mă că drumul spre o medalie e mult mai greu şi în timp, şi fizic…..

Îţi treci în palmares a patra Olimpiada. Ce e diferit la Vancouver fata de Nagano, Salt Lake City sau Torino?
Sunt mai matură şi ştiu ce fac, cel puţin asa sper…

Cum arată o zi de pregătire pentru Eva Tofalvi?
Antrenamentele care ocupă marea majoritate a zilei, în rest mesele şi odihna.

În biatlon există restricţii alimentare, ca la gimnaste de exemplu?
Nu aş putea spune, doar mâncăm atent şi, evident, nu exagerăm. Sportul de preformanţă impune o anumită disciplină, inclusiv alimentară.

Ai plecat cu mult înaintea colegilor calificaţi la JO. De ce, nu s-au îmbunătăţit condiţiile de antrenament în România? Înţeleg că plouă mult la Vancouver.
Am cerut lucrul acesta încă din primăvară, ca să poată pregăti federaţia cheltuielile, să nu fie o problemă de ultimă secundă. Din acest punct de vedere, nu am de repoşat nimic nimănui. Într-adevăr, aici chiar plouă (n.r.: de ieri ninge), dar este strat de un metru de zăpadă naturală pe pârtia noastră, aşa că nu este nici un fel de problemă. Este nevoie de acomodare, de organizare, majoritatea concurentelor cu pretenţii se află aici chiar cu mult înaintea mea.

Ai avut şi ceva probleme anul trecut. Cum stai cu sănătatea, că moralul bănuiesc că e excelent?
Sunt mult mai bine şi sper să fiu în formă maximă la Olimpiadă. Am greşit cu acea injecţie, care mi-a afectat prima parte a sezonului, dar trag de mine să dau totul la olimpiadă.

Mănânci, scrii cu stânga, dar tragi cu mâna dreapta. De ce?
Pentru că pe vremea când am început eu biatlonul, eram bucuroşi că era o armă cu ce să trag, nu conta ca nu era de stângace sau de dreptace.

E mai animată atmosfera la Whistler? Spuneai cândva că, în cantonamente, trecerea unei vaci pe lângă pârtie poate fi un eveniment notabil.:)
Până ajungi aici e mai greu. La Vancouver e diversitate, suntem în centrul atenţiei 24 de ore, e viaţă aici.

„Când vezi câte un deal lung, îţi pare rău că te-ai născut”. Replica îţi aparţine, sunt multe dealuri la Whistler?
Pârtia nu mi se pare foarte grea, bineînţeles nici uşoară, dar nu îmi pare rău că m-am născut de data asta .

În Canada, există o mare comunitate de români. Ai simiţit asta la antrenamente?
Nu suntem atât de populari ca fotbaliştii sau, fiind in Canada, ca boxerii sau ca hocheiştii. Încă nu au fost la antrenamente, dar  m-am întâlnit pe stradă cu câţiva.

Antrenorul tău spune că nu trebuie să ratezi nici o ţintă pentru a ocupa un loc şase. Ai mai tras fără greşeală (dacă nu mă înşel, eşti în Top 5 în lume în ceea ce priveşte viteza de tragere), chiar este imposibilă o medalie?
Da, am mai tras de multe ori fără greşeală, pot să fac acest lucru, am demonstrat nu o dată.

E drept, COSR este in spiritual olimpic, “important e sa participi”, obiectivul de a obţine o medalie a fost amânat pentru JO viitoare.
Pentru mine ceea ce contează este că eu cred acest lucru, ce cred alţii contează mai puţin. Eu vreau să câştig medalia, nu doar să particip.

Miga, Quatchi si Sumi sunt mascotele Jocurilor Olimpice de la Vancouver, Bănuiesc că te-ai lovit de ele prin campusul olimpic. Care dintre ele îţi place?
Sincer, nu am avut încă timp să mă uit la ele.

Multumesc, Eva, îţi urez să ţi se îndeplinească visul (acela cu imnulJ) la Vancouver, ca să nu mai stăm patru ani în tensiune până la Olimpiada de la Soci.
Mulţumesc mult, ţineţi-mi pumnii!

Eva Tofalvi în cifre şi date
3 Olimpiade are în palmares Eva Tofalvi: Locul 11 Individual şi locul 31 Sprint la Nagano 1998, locul 52 Individual şi locul 61 Sprint – Salt Lake City 2002 şi locul 19 Individual şi locul 70 Sprint – Torino 2006

1 este locul ocupat, în proba de 15 km individual, la etapa de Cupă Mondială de la Hochfilzen (Austria) din 2008.

1995 este anul de când s-a apucat de biatlon, poartă echipament Fischer, antrenorul ei este Marton Simon, a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport.

VEZI AICI PROGRAMUL ROMÂNILOR  LA JO DE LA VANCOUVER

Liderul social-democrat explică de ce Mircea Geoană nu a reușit să reformeze PSD, cum a pierdut alegerile după momentul Timișoara, care sunt problemele lui Adrian Năstase, cum l-a suprins plăcut Miron Mitrea, dar și de ce o eventuală apropiere de PD-L ar fi toxică.

(Prima parte a interviului cu Vasile Dâncu o poți citi aici:)

Mihai Goțiu: Spuneați că România are două partide de dreapta. Este PD-L un partid de dreapta?

Vasile Dâncu: PD-L semnalizează pe dreapta. Ar putea să devină un partid de dreapta chiar dacă, structural, acum nu este. Acum este de dreapta printr-un singur fapt, care ține mai degrabă de brand, are un lider hotărât – vorbim de Traian Băsescu, care este liderul simbolic al partidului -, care are un comportament atitudinal de dreapta, prin metode, prin discurs, prin modul autoritar prin care se exprimă în spațiul public. Și PD-l mai are o identitate de dreapta prin faptul că face parte din grupul popularilor în Parlamentul European. Dincolo de acestea, PD-L nu are, însă, o ideologie de dreapta.

”Miron Mitrea m-a surprins plăcut”

Mihai Goțiu: Dacă Adrian Năstase se va înscrie în competiția pentru președenția PSD vă mențineți susținerea pentru Cristian Diaconescu? Asta în condițiile în care Adrian Năstase a fost cel care v-a convins să intrați în politică.

Vasile Dâncu: Da, Adrian Năstase m-a convins să intru în politică. Ce-i drept, nu m-am hotărât din prima, am dat un răspuns după multe morți nedormite, și atunci am pus condiția să nu devin membru de partid, să am libertatea unui om independent care lucrează la Guvern. Nu mi s-a realizat asta atunci, poate se realizează acum, dacă voi fi dat afară.

Adrian Năstase este un lider veritabil, are știința construcției unui leadership puternic la PSD. Din păcate, față de Cristian Diaconescu, Adrian Năstase are un reziduu de imagine, cauzat de dosarele pe care văd că justiția i le tot trenează, de cinci ani nu știm dacă este vinovat sau nu. Sigur, poate că Adrian Năstase ar fi trebuit să participe din start, mai mult, la clarificarea propriei sale situații. În acest moment cred că Cristian Diaconescu ar avea mai mari șanse să câștige președenția partidului, într-o competiție cu Geoană, care s-a organizat cu ajutorul filialelor, cu ajutorul celor care au beneficiat de bucățile de guvernare pe care le-am avut. Cred însă că Adrian Năstase ar putea face parte din echipă.

Mihai Goțiu: Se poate reforma PSD cu Adrian Năstase și Miron Mitrea în echipă cu Cristian Diaconescu?

Vasile Dâncu: Într-o perioadă am crezut și eu că lucrurile are trebui făcute într-un mod mult mai radical, că poți să aduci peste noapte idei noi și lideri noi. Experiențele sunt parțial reușite. Acum cred că, până la urmă, într-un partid trebuie să faci o optimizare între diverse curente, o optimizare care să nu afecteze, însă, mersul înainte al partidului, modernizarea lui, posibilitatea de a se îmbogăți mereu cu intelectuali, cu tineri, cu idei de imediată realitate. Dincolo de asta, vom avea mereu conservatori, vom avea o generație a lui Adrian Năstase, care îl respectă, pentru că pe vremea lui partidul a avut forță și pe vremea lui, de exemplu, au fost mândri că sunt membri PSD, și mai avem o generație de sindicaliști, cei care au lucrat cu Miron Mitrea.

Am avut niște discuții în ultima vreme cu Miron Mitrea, legate de orientarea partidului. Am fost surprins plăcut de ideile noi pe care le avea. Acum trei luni l-am auzit prima dată pe Miron Mitrea spunând că vrea un nou mod de a face politică în România și în PSD. Trebuie să le dăm oamenilor șansa să se schimbe. Nu putem să-i integrăm pe toți oamenii într-un pachet. În cadrul unei echipe mai mari, eu cred că-și au loc mai multe generații. Nu sunt radical din acest punct de vedere. Eu cred că trebuie găsită o modalitate prin care să schimbi liderul cât mai des, pentru a se putea înnoi partidul, să aduci tineri și intlectuali în jur, și să-i păstrezi pe toți ceilalți în poziții rezonabile, în poziții în care pot să fie eficienți, fără să-și atingă nivelul de incompetență, cum spune principiul lui Peter (”într-o ierarhie, fiecare om are tendinţa de urca până la nivelul său de incompetenţă” – n. M.G.).

”Timișoara a declanșat mobilizarea pentru Băsescu”

Mihai Goțiu: Revenind la problemele social-democrației în România, după 20 de ani de la căderea lui Ceaușescu, la alegerile președențiale, a revenit tema anti-comunismului. Într-o oarecare măsură, acest discurs anti-comunist, aplicat lui Mircea Geoană, a avut efecte. Mai este o temă actuală, se poate face delimitarea între comunism și PSD?

Vasile Dâncu: În mod normal, nu mai este o temă. La nivelul societății noastre, din păcate, sondajele arată că suntem încă în mijlocul unei utopii inverse, a unei utopii legate de trecut. Peste jumătate din populația României consideră că doctrina comunistă a avut merite, că oamenii trăiau mai bine pe vremea comunismului. Această evaziune, evadare în trecut, i-a sprijinit pe Ion Iliescu și pe toți ceilalți din generația respectivă. Cred însă că acum, comunismul și neo-comunismul nu vor mai fi un vector de comunicare. Dar noi nu am rezolvat o serie de lucruri importante legate de trecutul nostru, nu știm cine a tras în oameni în 1989, nu avem vinovați pentru mineriade și pentru alte forme de violență socială, procesul comunismului a rămas, din păcate, doar un act simbolic. Noi nu am rezolvat deconturile cu trecutul și asta face ca, din când în când, și fără să ne așteptăm, PSD să plătească pentru asta. De multe ori, noi, cei din noua generație, plătim pentru o vină pe care nu o avem.

Îmi amintesc de vizita lui Geoană la Timișoara. Această vizită a declanșat mobilizarea pentru Traian Băsescu.  Au venit apoi greșelile personale ale lui Mircea Geoană, dar fără vizita de la Timișoara ar fi câștigat alegerile. Acea vizită a declanșat mobilizarea pentru Băsescu. Am văzut pe forumuri, am văzut telefoanele primite, mailurile care circulau, am văzut că este foarte ușor de resuscitat stafia comunismului, frica de comunism.

Mihai Goțiu: Nu credeți că acest moment s-a produs încă din seara anunțării rezultatelor din primul tur, când în spatele lui Geoană au apărut Iliescu, Năstase și Vanghelie?

Vasile Dâncu: N-am elemente să cred asta. Eu am măsurat în fiecare din acele zile și mi s-a părut că s-a declanșat mai târziu acel moment. Am spus-o mereu – unii îmi reproșează asta, polemica mea cu Ion Iliescu -, i-am explicat lui Ion Iliescu, cu bună-credință, direct, în discuții personale sau în grup, la partid, că o vizibilitate prea mare a lui Ion Iliescu ne încurcă mai mult decât ne ajută. Ne ajută, ne aduce un spor de electorat mai în vârstă, dar care oricum e fanul PSD, dar, pe de altă parte, ne ia din tineret, din populația activă, care respinge comunismul și metodele și, mai ales, prelungirile de după 1990 ale comunismului.

Mihai Goțiu: Întrebarea se referea dacă nu cumva momentul Timișoara a fost cauzat de acea apariție.

Vasile Dâncu: Este posibil. Este foarte importantă această conștientizare a simbolurilor într-un partid. Mai ales în momente electorale. Cred că noi n-am gestionat bine nici simbolistica lui Ion Iliescu. Dincolo de polemica noastră, eu îl respect pe Ion Iliescu, bineînțeles în limita a ceea ce îi spun direct, și public. Mă enervează însă când îi văd pe unii care se folosesc de imaginea lui. Noi nu vom putea avansa dacă mereu cineva încearcă să treacă râul istoriei, ținânându-se de pulpana unui om de 80 de ani. Cele 10% procente aduse de Iliescu nu le-am fi pierdut dacă ar fi fost mai puțin vizibil, pentru că acei 10% știau că Iliescu este în spatele lui Mircea Geoană, nu era nevoie de o ”predare de ștafetă”. Eu cred că acea ”predare de ștafetă” i-a îngustat foarte mult posibilitatea de mișcare lui Mircea Geoană. L-a încurcat pe Crin Antonescu în susținerea lui Mircea Geoană. I-a încurcat pe liberali să-și convingă electoratul să meargă alături de Mircea Geoană.

”Politica românească a fost scoasă din Agora”

Mihai Goțiu: Rămânând la momentul Timișoara, cu această ocazie am aflat că există o hotărâre de Consiliu Local care interzice manifestările politice publice în Piața Operei, adică exact în locul care are o simbolistică legată de exprimarea liberă, de câștigarea dreptului la exprimare liberă.

Vasile Dâncu: La prima vedere este o aberație, pentru că politica nu este prohibită în cetate. Tocmai politica este cea care poate face lumea mai bună. Pe de altă parte, îi înțelegi pe timișoreni, pentru că dacă raportează ridicarea și sacrificiul lor de atunci la ceea ce se întâmplă acum la noi în politică, există o foarte mare discrepanță – între acea ridicare romantică și politica actuală. Din punct de vedere democratic este o aberație, dar din punct de vedere uman, psihologic, îi poți înțelege pe timișoreni. Asta cred că arată foarte bine nivelul la care a ajuns politica românească în acest moment, să fie scoasă din Agora. Cred că această mândrie bănățeană are dreptate până la urmă, pentru ca politica românească să aibă dreptul să facă mitinguri în Piața Operei trebuie să se modernizeze, trebuie să vină cu figuri noi, să elimine corupția și să revină la valorile politicii. Cred că asta vrea să spună acea hotărâre care, altfel, desigur, nu este în regulă.

Mihai Goțiu: Credeți că, în viitorul apropiat, social-democrații ar putea ajunge să organizeze o manifestare în Piața Operei din Timișoara fără să mai aibă parte de contra-manifestații?

Vasile Dâncu: Cred că se poate și s-ar putea face foarte repede acest lucru. Am propus la un moment dat, la partid, ceea ce am numit atunci ”reconcilierea cu trecutul”.  Noi, la PSD, avem câteva restanțe, cum ar fi Piața Universității sau mineriadele. Ion Iliescu nu este de vină singur pentru asta, pentru că noi eram la putere, deși atunci eu nu aveam legătură cu asta, eram în piață, puteam să fiu la rândul meu bătut. Trebuie să acceptăm un proces al comunismului, fie și simbolic. Nu poți să te duci la Timișoara fără să fi făcut ceva ca partid, pentru a afla cine a tras în oamenii din Timișoara. Nu poți să mergi acolo și să le confiști voturile, atâta timp cât nu vii cu o social-democrație curată.

”Apropierea de PD-L e toxică”

Mihai Goțiu: Cum se poate face acest lucru, în condițiile în care și ce se întâmplă acum în PSD sunt mișcări legate de persoane, de grupuri de interese, de găști, nu discuții despre proiecte și viziuni politice?

Vasile Dâncu: Am urmărit evoluția și în alte țări, precum Franța, Germania sau Marea Britanie. Și în aceste țări politica se personalizează, iar această personalizare a politicii face ca oamenii să fie în prim plan. Dar oamenii sunt exponenții ideilor. În țările cu democrații consolidate tot echipe de oameni se fac, însă fiecare om este expresia unei idei. Atunci când vezi un politician, știi că în spatele lui se află un decalog pe care îl susțin el și cei din spatele lui. Acum, la viitorul Congres al PSD va fi o dezbatere între echipe, dacă în spatele acestor echipe se vor afla și idei și programe, va fi o dispută cu consistență.

Mihai Goțiu: Noua echipă de conducere a PSD care se va forma, ținând cont că e puțin probabil să câștige alegerile cu o majoritate care să-i permită să guverneze singură, de cine o vedeți mai apropiată, de PNL sau de PD-L?

Vasile Dâncu: Noi nu trebuie să fim apropiați de nimeni. Cea mai toxică apropiere este cea de putere, deci cea mai toxică apropiere este de PD-L, pentru că asta dă o supraviețuire imorală. Știm din perioada cu PNL, te apropii de cei de la putere și atunci liderii încep să conviețuiască, să supraviețuiască altfel decât prin acțiune politică, decât prin protest, decât prin mobilizare internă a unei energii de contestare. Fără o energie de contestare, care să nu fie șifonată de fonduri de la putere, nu poți să faci stțnga adevărată, nu poți să aduci tinerii. Tinerii nu vin la partid pe bani. PD-L este la putere și este toxic din acest punct de vedere, pentru că îți poate cumpăra o parte din lideri, din organizații.

Pe de altă parte, legătura cu liberalii este total nefirească. Ca social-democrați, nu putem construi social-liberalisme. Noi trebuie să ne ducem singuri crucea. Este o Golgotă pe care trebuie să o urcăm din cauza greșelilor din trecut, pentru că nu am știut să ducem o reformă până la capăt, faptul că nu am știut să fim credibili, n-am știut să ne respectăm propriul nostru discurs, dacă nu am fi făcut tot felul de mișculații politice cu PNL, dacă nu i-am fi ținut pe ei la putere aproape 3 ani cu 20%, dacă nu am fi acceptat să mergem cu PD-L sau, dacă am acceptat, să fi mers până la capăt, militând pentru propriul nostru program. Dacă am fi avut o direcție mai clară, mai dreaptă, acum am fi fost la putere, am fi câștigat. Acum trebuie să suportăm opoziția.

Trebuie să eliminăm zgura din trecut. Am tot amânat orice schimbare în partid, ca să nu supărăm oamenii. Am crezut că, până la urmă, totul o să fie bine. Dacă suporți opoziția și faci o opoziție strategică, atunci de îmbogățești cu oameni care te vor ajuta atunci când ajungi la putere. Când m-am ocupat de ideologie în partid, am făcut un studiu din care rezulta că 75% din oamenii noi, cu idei, independenți, au venit la partid în perioada de opoziție.

Acum, la Congres, se va face un program, se vor alege niște oameni. Nu avem garanția absolută că acești oameni vor aduce schimbarea. Avem exemplul cu Geoană, care și acuma cred că a fost sincer în proiectul inițial. Am lucrat un an și ceva cu el la proiect, am scris și am gândit împreună, și acuma cred că a vrut să facă schimbarea, dar n-a putut. La un moment dat i-a fost mai ușor să facă pace cu niște baroni locali, cu Ion Iliescu și cu toți ceilalți. Poate că n-a rezistat unei presiuni foarte mari care există în societatea românească.

Mihai Goțiu: Nu l-a ajutat flacăra violet…

Vasile Dâncu: Da, nu l-a ajutat flacăra violet. Corect …

Brucan a fost optimist

Mihai Goțiu: Pentru că am discutat despre politica actuală din România, mă întorc la acea previziune celebră a lui Silviu Brucan, din 1990: ”O să treacă 20 de ani până când românii vor înțelege ce înseamnă cu adevărat democrația”. Înțeleg acum românii ce e democrația sau și-o imaginează tot ca un sistem perfect menit să înlocuiască sistemul perfect pe care îl reprezenta, în mentalul colectiv, comunismul?

Vasile Dâncu: Din păcate nu cred că noi am înțeles acest lucru. Noi, românii, n-am înțeles în vreun fel ce se întâmplă cu noi în această lume. Au fost câteva mituri ale democrației care s-au spulberat în Vestul Europei dar care, la noi, încă persistă. Suntem încă o societate foarte individualistă, animată de un fel de spirit de capitalist sălbatic, suntem o societate fără încredere, așadar cu un capital social foarte mic, vorbind din punct de vedere sociologic. Ne-au dispărut o parte din miturile trecutului, acum o să ne dispară și o parte din miturile viitorului, cum ar fi cel al salvării pe care îl poate aduce capitalismul și piața. Astfel vom fi tot mai vulnerabili, din punct de vedere al mentalităților, la atitudini extreme, la intoleranță.

M-am supărat și eu pe Brucan când a vorbit de cei 20 de ani atunci. Credeam că suntem mult mai spontani, mult mai rapizi, mult mai inteligenți. Se citea mai mult înainte de 1989 și aveam impresia că suntem mult mai inteligenți, chiar dacă eram oprimați. Acum revin însă la o chestiune pe care a spus-o un sociolog despre schimbare: pentru o schimbare reală într-o societate este nevoie să dispară două generații. O generație, din punct de vedere sociologic, demografic, înseamnă 30 de ani. Asta înseamnă 60 de ani de la 1990.

Mihai Goțiu: Asta e ”previziunea Vasile Dâncu”?

Vasile Dâncu: Este o previziune clasică din sociologie. Dacă cele optimiste pe care le-am avut în 1990, și sub efectului faptului că aveam sub 30 de ani atunci, nu s-au îndeplinit, dacă acuma, măsurând în fiecare zi, făcând studii sociologice, văd că avansăm foarte puțin spre o societate autonomă, diferențiată, cu încredere în sine, cu capital social puternic, cu o valorizare a reușitei personale, a meritului personal,  dacă toate acestea nu le vedem de la an la an, vedem mai degrabă o băltire, o stagnare sau chiar un mers înapoi spre o iluzie retroactivă legată de binefacerile comunismului, atunci înseamnă că acei clasici ai sociologiei care vorbeau de două generații aveau dreptate. Atunci nu mai iau opțiunea mea, ci iau opțiunea părinților sociologiei și cred în 60 de ani. Au trecut 20, mai avem 40. Din perspectiva nepoților și copiilor noștri poate că e bine, din perspectiva noastră, nu.

Citește aici prima parte a interviului în care Vasile Dâncu explică de ce PSD a pierdut Transilvania, de ce îl susține pe Cristian Diaconescu și care este profilul alegătorului PSD.

Citește aici partea a II-a a interviului, în care Vasile Dâncu explică cum consideră că se poate reforma PSD cu Adrian Năstase și Miron Mitrea în echipa de conducere, de ce momentul Timișoara (1 Decembrie 2009) a dus la înfrângerea lui Mircea Geoană și de ce consideră că estimarea lui Silviu Brucan, referitoare la trecerea a 20 de ani pentru ca românii să înțeleagă ce este democrația a fost o previziune optimistă. ”Pentru a se schimba un sistem, susțin sociologii, e nevoie de două generații, adică 60 de ani”, spune Vasile Dâncu.

Mihai Goțiu: Domnule Vasile Dâncu, este sau nu, la ora actuală, o criză în PSD?

Vasile Dâncu: Este evident o criză în PSD. În general, orice partid intră în criză după ce a pierdut alegerile. Pe de altă parte, dacă e să ne luăm după criteriile politologice, partidismul românesc se află în criză. Este o criză de sistem în primul rând, iar o parte din criza din PSD vine și din această direcție. După pierderea alegerilor, în orice partid, ca și la fotbal, intervine o mișcare de restructurare. La fotbal, după o serie de rezultate proaste se schimbă antrenorul și, de multe ori, echipa obține rezultate bune fără să aducă jucători noi, ci doar prin faptul că apare o nouă mobilizare, se restructurează anumite posturi.

Echipă nouă cu aceeași jucători

Mihai Goțiu: Poate PSD să-și revină din criză fără să aducă jucători noi?

Vasile Dâncu: Nu cred că, pe termen lung, își poate reveni din criză fără să aducă jucători noi. Pe termen scurt, da, cred că se poate obține un rezultat direct doar pe baza schimbării echipei de conducere. Nu poți aduce o echipă nouă în partid, schimbarea trebuie să vină tot din interior – nu poți să candidezi venind din afara partidului, trebuie să ai o anumită vechime în partid. Noua echipă de conducere ar putea aduce cu ea un nou program, o nouă poziționare, poate chiar și unele modificări care țin de ideologie, niște adapări la realitatea lumii contemporane pentru PSD. Cred că nu s-au schimbat foarte multe lucruri din 1990 încoace, lucruri foarte serioase cu privire la poziționarea politică.

Pe termen lung însă este nevoie de jucători noi. Noua echipă de conducere, dacă va veni o echipă nouă, trebuie să întinerească echipa. Peste tot stânga se bazează pe tineret. La noi, din păcate, nu avem un sistem serios, sincer și eficient de promovare a tineretului, de deschidere spre tineret. Dacă se lucrează la un nou statut sper să se aibă învedere și o restructurare. Noi, acum, și toate partidele din România, avem doar membri, nu și simpatizanți. Peste tot, în lumea civilizată, partidele au membri, dar și simpatizanți care sunt un fel de membri, să le zicem, cu jumătate de normă. Nu au obligații statutare, dar sunt înregistrați ca făcând parte din marea organizație a partidului, sunt ținuți aproape, sunt informați și, apoi, sunt cei mai eficienți în campanie.

Apoi, mai ales pentru viitor, PSD are nevoie să se deschidă către intelectuali, care trebuie să aibă o poziție în partid. Nu e vorba doar de a avea intelectuali. Noi aici, la Cluj, avem foarte mulți decani, rectori, profesori universitari, scriitori membri de partid, dar nu există pentru ei o platformă în partid. Ei nu au o tribună de la care să se poată exprima. În partide principalul criteriu rămâne numărul de voturi pe care l-ai adus, dacă ai obținut într-un cătun 60% din voturi poți să vorbești în spațiul public, altfel nu. Asta e o confuzie, o confuzie între idei și practica mobilizării politice. Un partid se susține în spațiul public nu prin cei care au câștigat alegerile, pentru că, de regulă, aceștia sunt oameni de acțiune, ci se suține prin ceea ce intelectualii aduc – prin programe de mobilizare, prin energia ideilor, prin noutăți. Un partid devine atractiv în momentul în care naște în jurul lui o dezbatere de idei, la care participă toată societatea civilă. Altfel, ești prizonierul propriului tău electorat și nu te dezvolți niciodată.

Fuga electorala: electoratul PSD nu diferă de cel al PD-L

Mihai Goțiu: Cum a evoluat profilul alegătorului PSD, din 1990 în 2000 și acum, în 2010?

Vasile Dâncu: S-au produs foarte multe modificări în structura societății românești, de aceea e foarte greu să compari structura din 1990 cu cea din 2010. Societatea românească s-a schimbat fundamental. În 1990, în primii ani, până în 1996, România mai era încă structurată după vechiul sistem – ancien regim – aveam muncitori în fabrici, aveam țărani pe câmp, aveam intelectuali închiși în instituțiile de la orașe, nu aveam comercianți, nu aveam oameni plecați în străinătate. Toată această destructurare a țesutului societății noastre s-a produs în paralel cu o fugă a electoratului, oarecum haotică, de la un partid la altul.

Să vă dau câteva exemple. Mult timp, PSD a avut un alegător mai puțin școlarizat, mai degrabă din mediul rural sau din orașele mici și mijlocii, fără să conteze în marile orașe și în capitalele de județ. După 2005 am avut următorul paradox: PNL, cu Tăriceanu, fiind la putere, a produs prima breșă în electoratul rural al PSD-ului, astfel încât, după ce a fost la guvernare, PNL a câștigat cele mai multe voturi la țară. Acum, PSD a pierdut o mare parte din electoratul de la țară, a rămas încă un electorat puternic în orașele mici și mijlocii și cu un procent satisafăcător în orașele mari și capitale de județ.

Ceea ce a rămas constant din 1990 și până acum a fost profilarea pe zone geografice. În Transilvania PSD-ul nu a reușit să câștige, a continuat însă să câștige în zonele mai sărace, cu un spirit comunitar mai slab, cu un electorat mult mai dependent și mai îmbătrânit, în Moldova și în sudul țării. Exceptând această determinantă geografică, nu avem o diferență majoră între electoratul PD-L, PSD și PNL. Este un electorat care se plimbă de la un partid la altul, în funcție de putere – avem un electorat dependent, care aleargă către putere. De exemplu, PD-L care avea un electorat mai degrabă tânăr, a câștigat acum cu un electorat mai în vârstă, astfel încât, din punct de vedere demografic, între electoratul de stânga al PSD și cel al PD-L nu avem acum mari diferențe. Electoratul PNL-ului este mai tânăr, mai școlarizat, mai urban. Asta este singura diferență în spațiul politic. Altfel, electoratul niciunuia dintre partide nu se diferențiază ideologic, pe teme mari ideologice. Asta și pentru că partidele din România nu au proiecte ideologic foarte bine structurate.

”Transilvania a fost un debușeu pentru parașutați politic”

Mihai Goțiu: De ce nu a prins PSD-ul în Transilvania?

Vasile Dâncu: O primă cauză cred că este tipul de model de social-democrație. Am senzația că în sud și în Moldova a prins o stângă interbelică, de tip Dobrogeanu Gherea, venită dinspre Răsărit, de unde venea lumina într-o anumită perioadă, structurată mai degrabă pe revendicările unei anumite clase, un proletariat mai degrabă sărac, agricol, a dobândit până la urmă legitimitate și după 1990. Inclusiv prin modul de conservare a istoriei partidului. Păstrez un document din 2003, era o aniversare și colegii noștri de la Institutul ”Șincai” împreună cu conducerea partidului au făcut un film despre istoria social-democrației în România. În acest film, istoria era foarte interesantă, cu Partidul Muncitoresc Român și primul PSDR din sud, dar nimic despre social-democrația din Transilvania. Asta chiar dacă am avut șase social-democrați, alături de șase membri ai Partidului Național Român, care au înființat România – statul național, în 1918.  Erau social democrați autentici, școliți la Viena și Budapesta, care aveau îngemănată o mișcare de eliberare națională, alături de o mișcare de eliberare socială. Majoritatea dintre ei au murit în pușcăriile comuniste. Este o datorie a social-democrației din sud față de cea din Transilvania. Nu doar de a-i recunoaște, ci și de a încerca să facem o legătură.

O altă cauză e și că am avut foarte puțini ardeleni în conducerea partidului. Au fost câțiva intelectuali care nu au căpătat însă o prea mare legitimitate în spațiul social-democrației după 1990. Spațiul din Transilvania a fost folosit pentru a aduce parlamentari din București, care să candideze aici. Mai degrabă a fost un debușeu pentru parașutați politic. Acest lucru a continuat. Organizațiile din Transilvania nu au fost ajutate să se fortifice. Amintesc metoda lui Cozmâncă, neaprobată de toată lumea, dar care mergea înainte, o metodă veche, fanariotă, de a cultiva doi lideri într-o organizație din Transilvania, astfel de fiecare dată organizațiile de aici erau divizate. Primul care a creat o breșă în această filosofie, și care a și avut rezultate, a fost Adrian Năstase. Adrian Năstase a dus la Guvern trei oameni din Cluj, doi din Timișoara, altul din Pitești, altul din Galați. Pentru prima dată a făcut jumătate de Guvern cu oameni din provincie, și în mare parte din Transilvania și Banat. Având un spațiu de exprimare, pentru prima dată PSD-ul s-a fortificat la Cluj. În 2004 a câștigat pentru prima dată alegerile la Cluj și nu știu dacă o să se mai întâmple asta foarte repede. A câștigat pentru prima dată în fața Alianței D.A., care atunci era un experiment la Cluj, și apoi a izbucnit cu rezultate foarte bune. Au fost rezultate foarte bune în Bistrița-Năsăud, Hunedoara, Maramureș. Acest drum a fost însă oprit.

Pe de altă parte, Transilvania are un alt tip de raportare la politic. În Transilvania, există un spirit comunitar mai puternic. Comunitatea este mai importantă decât alte partide pe care le suprapui. Nu partidul este cel mai important pentru un membru din Transilvania. Mai importantă este comunitatea lui, apoi vine România și apoi vine partidul. Sunt lucruri pe care cei ”de la centru” le înțeleg mult mai greu. Nu înțeleg că nu există pentru cei din Transilvania o loialitate gen ”servilism”. În Transilvania oamenii nu pun totul pe o singură carte, nu pun totul pe activitatea lor politică. În primul rând își rezolvă problemele lor personale și apoi participă la viața politică. În altă parte, și îi respect pentru asta, în măsura în care este vorba de o mobilizare morală, i-am văzut mobilizându-se, merg pe teren, fac un ”door to door” perfect. Dar acolo se duc și foarte mulți bani de la buget în campanie sau înainte de campanie.

Social-democrația din București nu a avut niciodată o relație bună cu Transilvania. Transilvania a fost, mai degrabă, tolerată.

Și mai este o cauză, în anii din urmă, organizațională, când s-a făcut votul uninominal pentru Consiliul Județean, care este neconstituțional. PD-L și PSD s-au înțeles însă să-și împartă țara după acest criteriu. De aceea, colegii mei din București, pentru a obține o funcție importantă, fără negocieri, prin alegere directă, au vrut să-și întărească pozițiile în Moldova și în Sud, unde erau siguri că vor câștiga alegerile, și au lăsat Transilvania pe mâna PD-L. Apoi, când s-a făcut alianța PD-L – PSD s-au înțeles ca acolo unde au președinți de Consilii Județene să pună prefecți de aceeași culoare politică. Astfel au acceptat ca PD-L să-și întărească zonele din Transilvania și Banat, pentru a-și securiza zonele din Moldova și din sud.

”Îl vom susține pe Cristian Diaconescu”

Mihai Goțiu: Revenind în actualitate și la noua echipă a PSD. S-au anunțat până acum Miron Mitrea, Cristian Diaconescu și Mircea Geoană, posibil și Adrian Năstase. Grupul de la Cluj Vasile Dâncu – Ioan Rus, candidează sau nu?

Vasile Dâncu: Nu știu dacă vom candida. În principiu ne-am obișnuit cu viața pe care o avem. Nu credităm viața politică ca fiind o soluție, ci ca pe un sacrificiu pe care nu știu dacă îl mai putem face. Nu știu încă, este o dinamică în legătură și cu echipele. Dacă trebuie să fortificăm la un moment dat o echipă s-ar putea să ne implicăm. În acest moment nu suntem hotărâți să participăm la vreo echipă. Sigur că vom susține, participând la proiecte, la nașterea unui program, o echipă. Am anunțat public că îl vom susține pe Cristian Diaconescu și o echipă care se va naște în jurul lui, la care sper să participe și Miron Mitrea, care și-a anunțat acum candidatura singur. Pentru Miron Mitrea a fost însă mai degrabă un gest de bărbăție, pentru că nimeni nu avea curajul să-și anunțe candidatura și cred că a vrut să fie așa, un ”declanșator de candidaturi”, și cred că i-a reușit acest lucru. Mă gândesc însă că el ar putea să participe la o echipă care să asigure înnoirea. Într-o astfel de echipă ar putea să participe și Victor Ponta. Ne interesează ce se întâmplă cu social-democrația, ne implicăm ca simpli membri, dar mai mult nu garantăm.

Mihai Goțiu: Cum și când a intervenit această schimbare? În urmă cu câțiva ani ați spus că v-ați hotărât să intrați în politică convins că schimbarea poate să vină doar din interior.

Vasile Dâncu: Am încercat mai mulți ani după 2005. Am avut rezultate parțiale – impunerea lui Geoană, schimbările legate de statut, democratizarea partidului, crearea unei echipe cu oameni din România, nu doar din București, cum era în 2005. Geoană a mers o perioadă cu acest proiect, am schimbat identitatea partidului, am făcut câteva proiecte interesante, cum ar fi ”Generația 2008”. Toate acestea s-au blocat.

Am făcut tot ce s-a putut, am fost pe punctul de a fi dat afară de mai multe ori pentru că am spus că e nevoie de reformă, pentru că am polemizat cu Ion Iliescu. Am făcut ceea ce pentru conștiința mea am crezut că este necesar. Nu mă poate acuza nimeni că nu am încercat. Aceasta este cel mai grav: să nu încerci. S-a observat însă că în mediul politic de la București chiar și reformatorul Geoană a fost înghițit de această mlaștină. Am stat alături de acest proiect cât s-a putut, până am fost dată afară, până când mi-a fost dizolvată organizația. Atunci mi-am dat demisia din conducere, considerând că nu se poate face de acolo nimic.

”Mă îndoiesc din ce în ce mai mult că PSD e reformabil”

Am rămas însă în partid pe baza aceleiași credințe, că, totuși, trebuie să acționezi, trebuie să nu taci, să spui până la capăt punctul tău de vedere, chiar dacă îți crează foarte multe deservicii. O să fac acest lucru în continuare, dar încep să mă îndoiesc tot mai mult că PSD-ul este reformabil. Mi-au spus foarte mulți colegi, prieteni, dar eu m-am încăpățânat, ”Batman, Batman”!, vorba lui Prigoană, că se poate. Încă eu cred că se poate. Vreau să văd rezultatele de la acest congres. Dacă nu, o să încerc să promovez social-democrația, chiar dacă Vanghelie și Geoană mă trimit la PD-L n-o să plec nicăieri, pentru că nu sunt un intelectual de dreapta. O să promovez social-democrația în alte cadre, ori în cadrul unui alt partid dacă el se va naște, ori în cadrele pe care mi le oferă societatea civilă. Pot să mă dea afară din partid, dar nu pot să-mi ia dreptul la cuvânt.

Am observat că există o cerere de stânga din ce în ce mai mică, din cauza greșelilor care s-au făcut, a alianțelor în momente nepotrivite și că este o cerere din ce în ce mai mare pentru un alt partid de dreapta. O să fac publice datele acestea, dar după ce trec congresele, pentru că nu vreau să-i încurc pe colegi, dar sunt date care spun că este cerere pentru un nou partid de dreapta, deși există deja două partide de dreapta.

Citește aici partea a II-a a interviului, în care Vasile Dâncu explică cum se poate reforma PSD cu Adrian Năstase și Miron Mitrea în echipa de conducere, de ce momentul Timișoara (1 Decembrie 2009) a dus la înfrângerea lui Mircea Geoană și de ce consideră că estimarea lui Silviu Brucan, referitoare la trecerea a 20 de ani pentru ca românii să înțeleagă ce este democrația a fost o previziune optimistă. ”Pentru a se schimba un sistem, susțin sociologii e nevoie de două generații, adică 60 de ani”, spune Vasile Dâncu. De asemenea, Vasile Dâncu explică de ce o eventuală apropiere a viitoarei echipe de conducere a PSD de PD-L ar fi toxică.

Costi Rogozanu.: De ce vreau să vorbesc cu tine. Mă deranjează că vine dinspre Biserica Ortodoxă Română doar un anume tip de discurs, care nu e vorba că ar fi neapărat violent, ci ultraretrograd, care refuză orice confruntare cu prezentul, cu temele contemporane, ceea ce nu se întâmplă cu biserica catolica, de exemplu

Adriana Gheorghe: Deşi BOR, mai nou, uzează de mijloacele de comunicare contemporane, apare la tv, îţi intră în casă.

Leo aka Serafim: Sunt două lucruri diferite: discursul pe care-l are preotul în biserică şi mai ales la spovedanie şi discursul oficialilor bisericii atunci când sunt puşi în postura de a avea o atitudine. Voi confundaţi biserica instituţie cu biserica vie care înseamnă, de fapt, preotul. Discursul adevăratei biserici este discursul preotului din biserică. Dacă vreţi un astfel acces, atunci trebuie ca lumea contemporană să vină să-l asculte pe preot în biserică. Dacă-l scoţi din biserică, el devine un om, care – brusc – se trezeşte ca face parte dintr-o instituţie, iar acea instituţie, ca orice altă instituţie, are nişte reguli, care sunt strict omeneşti, nu mai au nimic de-a face cu ceea ce înseamnă biserica aia din care el a ieşit şi care e, repet, biserica vie. Iar eu în numele instituţiei nici nu pot şi nici nu îmi propun să vorbesc.

C.R.: Dar, în atitudinea ta publică, nu poţi vorbi cu noi de la om la om? Nu poţi eluda regulile… corporaţiei, că aşa şi eu lucrez într-o corporaţie, cu mult mai puţină tradiţie ca a ta, dar asta nu mă anihilează total.

S: Niciodată un preot nu va putea să aibă în mod public discursul pe care-l are în spovedanie. De asta este o nebunie să imaginezi emisiuni de genul duhovnic la tv, sau prin corespondenţă, în cadrul unui ziar sau al unei reviste, este imposibil, pentru că aia este o taină în primul rând. Este o taină pentru că atunci eu, preotul, mă pun la dispoziţia lui Dumnezeu şi renunţ la aceste reguli omeneşti, de care mă simt încorsetat oricând în afara acelor taine. Când am intrat la spovedanie, ştiu că sunt doar eu cu omul ăla şi Dumnezeu şi îi spun omului ce-mi pune Dumnezeu în minte să-i spun.

A.Gh.: Nu se poate purta nici un fel de dialog teologic, altul decât cel duhovnicesc? Eu asta încerc să înţeleg.

S: Nu, dialog, nu. Nu dialogul din spovedanie, care e singurul dialog adevărat al bisericii. Iar un dialog de la om la om, cum vrei tu, e de fapt un dialog cu instituţia. M-am gândit foarte mult la întâlnirea asta cu voi pentru că mi-am dat seama că ce vreţi voi nu se poate.

C.R.: Ştii ce e nasol.. În dialogurile mele cu oameni din biserică, mi s-a părut întotdeauna foarte grav că voi nu vă deschideţi totuşi deloc faţă de un public, să zicem, nepracticant, cum sunt eu, indiferent la partea asta ritualică. Mă interesează însă foarte mult să vorbesc cu oamenii bisericii…

A.Gh.: În plus mi se pare că sunt 2 lucruri diferite: opiniile unui om al bisericii despre problemele lumii contemporane, dar şi problematicile lumii lui, teologia, exprimată pe limba contemporană. Pe mine, de exemplu, partea a doua m-ar interesa. Aici s-ar putea produce un dialog? Sau ideea de dialog e problema? Un discurs livrat pur şi simplu, în scris sau live, se poate? Cum face Rafail Noica de exemplu?

S: Nu ştiu ce să spun despre asta. Şi mă refer aici la ce îmi stă mie în putinţă. Cât despre dialog, se poate un dialog teologic de tip academic, dar nu unul viu, nu aşa cum port în biserică şi care e singura atitudine pe care mi-o cunosc ca fiind adevărată. În rest, întotdeauna când vorbesc cu un om în afara spovedaniei, falsez, mai mult sau mai puţin. Adică, (în faţa unui om, în afara bisericii şi a tainei, sunt şi eu un alt om, dar) păstrez deformarea profesională de pe urma spovedaniei şi nu mă pot abţine să nu-mi adaptez discursul în funcţie de nevoile pe care simt că le are. Şi atunci nuanţez sau accentuez nu ce e important pentru mine ci ceea ce l-ar ajuta pe el.

C.R.: Dar eu nu vreau ajutor. Vreau doar să dialoghez. Vreau să te cunosc. Din câte am reuşit să aflu de la oameni care te-au cunoscut sau de pe Internet, mi se pare că eşti un om foarte interesant, care ar avea multe de spus despre lumea asta contemporană.

L: Hai pune-mi o întrebare practică. Ceva ce ai vrea să ştii de la mine.

C.R.: Aş vrea să ştiu, de exemplu, cum simţi criza economică de acolo de unde eşti tu şi cum simţi că sunt oamenii afectaţi, dincolo de latura financiară, cum simţi că vor fi sau sunt deja afectaţi spiritual?

S: Sunt afectati în funcţie de cât de mult erau în biserică. Cei care nu erau în biserică, acum au tendinţa de a se îndepărta şi mai mult de ce înseamnă pentru mine viaţă, în sensul că fac mult mai multe compromisuri pentru a obţine acei bani de care nici măcar nu au nevoie, cu care s-au legat înainte de intrarea în criză şi este un soi de efect al lăcomiei nejustificate dinaintea crizei. Iar cei care sunt în biserică, dacă reuşesc să rămână în biserică, pentru că au avut parte de un duhovnic cât de cât coerent, profită teribil de mult de pe urma crizei ăsteia, pentru că, de exemplu, a rămâne acasă, mai ales în mediul rural, de unde vin eu, înseamnă foarte mult timp petrecut în familie, mai mult decât au petrecut vreodată. Şi au început să vină la spovedanie tot mai multe cupluri. Bărbaţii vin foarte greu la spovedanie, în general la bătrâneţe sau tineri izbiţi, cum am fost şi eu la un moment dat, de o experienţă sau alta. Ieşind din mediul bărbătesc, stând mai mult cu soţia şi copiii, cumva se sensibilizează într-un fel în care nu l-ar fi făcut altfel. Şi vin la spovedanie. Pentru mine, criza asta n-a făcut decât să adâncească cumva diferenţa între cele două tipuri de oameni: Cei care meregeau la biserică şi cei care nu mergeau. Mă refer aici la cei care aveau o relaţie vie cu biserica, nu care mai aprindeau o lumânare din când în când, asta n-are nici o relevanţă.

C.R.: Oamenii care lucrează în industria showbiz-ului acum spun că e o mană cerească pentru ei criza din motivele pe care le spui şi tu – pentru că oamenii stau mai mult acasă şi consumă mai mult televizor, mai mult Internet, familie însemnând şi consumul împreună al chestiilor care se difuzează acasă. Despărţirea de care zici, dintre oamenii care duc în biserică şi cei care nu se duc e ajutată şi de mediile astea?

S.: Experienţa mea concretă nu include chestia asta. Eu vin din mediul rural şi oamenii mei, e adevărat, au televizor, dar ritmul vieţii lor e generat cumva de munca din jurul casei, iar a petrece mai mult timp cu familia înseamnă a te îngriji să văruieşti un gard, pe care nu l-ai fi văruit decât eventual iarna când nu era de lucru.

A.Gh.: Dar spovedeşti şi de la oraş.

S.: Da, mie mi-a rânduit Dumnezeu extremele, unii foarte săraci, alţii foarte bine financiar. Da, dar oamenii ăştia din oraş oricum nu petrec timp în faţa televizorului, poate cel mult un meci sau un concert. Îşi iau ştirile din alte medii, Internetul în primul rând. Şi timpul petrecut împreună înseamnă plecat în weekenduri, în familie, lucru pe care nu-l făceau. E adevărat că i-am încurajat şi eu foarte mult. Adevărul e că televizorul şi lucrurile astea nu sunt o experienţă pentru mine, ca duhovnic. Aş bate câmpii să vorbesc mai mult. Îmi imaginez că e posibil, un om fără job..

C.R.: La scară globală, în vara asta s-a înregistrat record de încasări în America la cinema. Şi culmea e că ce s-a vândut foarte bine au fost basme, Harry Potter, fantasy-uri, căi din astea de evadare.

A.Gh.: E normal.
S.: Dar vezi că e o nevoie de evadare combinată cu o nevoie de spiritualitate înţeleasă..
C.R.: În forme primitive. Dar e nevoie. Interesant ce spui cu familia.

S.: Dacă Dumnezeu mi-ar fi ascultat mai mult rugăciunile, încă din primele luni ale crizei, soluţia erau copiii. Începutul crizei a fost momentul ideal pentru toate familiile care îţi doresc asta de ani de zile… Serios, e o chestie concretă.
C.R.: Adică încep să câştig mai puţin, mă dau cu capul de pereţi să rezist… Şi tre să fac şi un copil…

S.: Păi gândeşte-te că ai un job foarte bine plătit, într-o bancă, de exemplu, şi, deja, jumătate de departament primeşte un previz. Tu nu eşti încă în jumătatea aia, dar e evident că vine şi rândul tău. E momentul ideal să-mi dea Dumnezeu copilul pe care-l doresc oricum de atâta timp, ca să beneficiez de cei 80% până trece criza.
C.R.: Dar nu beneficiezi de 80% decât un an sau..
S.: Doi ani. Pentru concediul de maternitate. 80% dintr-un salariu bun e onorabil. Oricum, mult mai onorabil decât să rişti să pierzi tot salariul la concediere. Un fel de management al riscului.
C.R.: Bun, asta dacă lucrezi într-o bancă…
S.: Nu numai într-o bancă erau salarii bune la începutul crizei. Şi mulţi dintre cei pe care îi spovedesc aveau salariile astea, în bănci sau în alte părţi.
C.R.: Poţi să le dai două palme din partea mea?
S.: Celor din banci? Nu, pentru că nu e vina lor.
C.R.: Deci ăla e cel mai diabolic sistem.
S.: Nu sistemul e diabolic, noi suntem.
C.R.: Noi suntem diabolici?
S.: Nu ne-a obligat nimeni să ne schimbăm frigidere încă bune cu frigidere noi, sau să lăsăm maşina care era perfect funcţională ca să am una mai sclipitoare.

C.R.: Semnatul unui contract făcea parte aproape dintr-un act de socializare. Deci, ori intrai în hora nebună, ori nu, şi erai eliminat. Era o hotărâre foarte simplă.
S.: Nu cred. Eu cred că dacă cereai acel contract să-l citeşti, ţi l-ar fi dat frumos acasă. E adevărat că nu le-ar fi convenit, dar nu aveau de ales. E foarte simplu să dai vina: banca m-a păcălit. E adevărat, ei sunt puşi pe făcut bani, de aia îi spune bancă, trăiesc din ce fură de la noi, adică din dobânzi. Iar eu mă duc la ei şi ce fac, opţiunea mea e să am încredere totală în ei? Aş citi şi ce scrie la toaletă, să nu mă pună să plătesc ceva după ce trag apa.. Cât de ruşinoşi să fim?
C.R.: Ai citit vreodată vreun contract de bancă?
S.: Da
C.R.: Şi ai înţeles ceva din el?
S.: Înţeleg aproape tot.

C.R.: Da, bine, ai terminat o facultate de specialitate. Eu nu l-am înţeles, de exemplu, decât după ce l-am citit cu un avocat.

S.: Reacţia oamenilor care se spovedesc la mine şi care n-au făcut ASE-ul, e să mă sune, să-mi trimită contractul pe mail sau să consulte un avocat. Nu se poate să-ţi fie ruşine să-i spui domnişoarei de la bancă stai puţin, nu mă grăbi, că eu n-am terminat de citit. Dar dincolo de asta, înainte de acel contract, a existat o nevoie de a cheltui bani care în peste 90% din cazuri era nejustificată. Asta este ceea ce mă interesează pe mine ca om la bisericii.

C.R.: Nu ţi se pare frumos că, de exemplu, vorbeai despre familie, femeia, care se ştie că munceşte de 10 ori mai mult decât bărbatul în familia aia, are, în sfârşit o maşină de spălat bună?

S.: Acum eşti tu un pic retrograd. Pentru că majoritatea familiilor, inclusiv la sat, au demult maşini de spălat, inclusiv din astea automate, cu bule şi cu tot ce vrei. Primele au fost luate în anii ’90.

C.R.: Nu-i adevărat. Poate zona mea e mai săracă… La mine, pe Siret, şi-au luat doar cu rate. Ce e ultraamuzant în satul meu natal sunt cele două mari momente de boom. Unul, creditul cu buletinul şi doi – o inundaţie teribilă, în urma căreia Guvernul le-a dat ajutor să-şi înceapă să-şi facă casă nouă. Acum intri într-un sat foarte ok.

S.: Ştiu şi eu un sat care arată oribil după gustul meu, nu neapărat bine, arăta mult mai bine acum şase ani când era plin de case vechi care acum sunt toate rase şi există numai monştrii din ăştia pe bolţari, dar în care nu locuiesc. Locuiesc în cămăruţe alăturate pentru că nu pot încălzi monstrul, şi pe asta îl ţin pentru când vin rudele din străinătate.

C.R.: Ăsta e fenomen de zonă bogată.

S.: Asta-i Bucovina proastă, că există şi Bucovina deşteaptă a oamenilor cu morişcă bună în cap, care au înţeles că locuinţele vechi sunt mult mai profitabile decât una nouă şi le-au păstrat pe exterior şi pe dinăuntru le-au schimbat complet. Să ştii că multe lucruri pe care le-am învăţat la ASE, le-am regăsit în gura lui Iisus, spuse aşa foarte clar. Nu putea să spună Iisus despre piramida nevoilor, dar putea să spună despre bogătaşul care a strâns tot anul până a umplut tot hambarul, după care problema lui era cum să-l spargă să facă unul şi mai mare. Deci, evident, nevoia lui nu putea să treacă peste ceea ce el gândise iniţial ca maximumul necesităţii, dar dacă tot am atins acest maxim, nu-i aşa, de ce să n-am şi mai mult… Ăsta e exact comportamentul care a condus aici. Dacă omul gândea, am un cal, de ce să-l am şi pe-al doilea, am maşină etc. şi punea bănuţul în plus ca să plece undeva cu soţia. Dar nimeni nu gândeşte aşa, e chestia asta de a aduna material.

C.R.. Crezi că va învăţa zona asta din estul Europei să treacă de la, să-i zicem, religia împrumutului pe 20 de ani în religia economisirii? Şi pentru că vorbeam de bănci, noi am fost fraierii, noi am semnat contractele, noi nu le-am citit, pe de altă parte banca a beneficiat de una dintre cele mai puternice propagande din toate zonele – din zona intelectuală înaltă (discursul liberal e mult mai dezvoltat în România decât să zicem, discursul social) şi atunci toată propaganda asta a făcut din bancă nucleul noii ordini sociale. Şi acum se iau bani publici, în Germania, Franţa, America şi sunt băgaţi în bănci să le salveze, ele sint inima. Cum crezi că se vor raporta oamenii la bani în 5-10 ani? Vor rămâne aşa locuri sfinte, sau vor începe să dezvolte o ură care s-ar putea să nu fie bună?

A.Gh.: De tipul “dă-le două palme bancherilor pe care-i ştii”, din partea mea ?

S.: Şi la prima şi la a doua întrebare, răspunsul e: nu, se vor împrumuta în continuare. Banca e un business şi aşa va şi rămâne, unul care vinde bani. Dacă eşti de acord, cumperi, dacă nu, nu vine banca la uşă cu mitraliera. Banca e inima capitalismului; dacă vrem capitalism, nu se poate fără.
La noi e însă foamea asta pe care o s-o mai moştenim ani de zile. Care din comunism vine.

A.Gh.: Comunism? Nu e pur şi simplu un simptom al societăţii de consum?

S.: Sunt două lucruri care s-au suprapus perfect la noi. Ne e străină, de exemplu, următoarea chestie: Am fost la cumpărături cu o prietenă englezoaică şi şi-a luat o jumătate de pâine, două ouă şi un măr. Şi am întrebat-o – dar mâine nu mănânci? Ba da, dar vin mâine şi cumpăr. Nu mi-am dat seama de această diferenţă până atunci. În paralel cu clienţii de supermarket, există şi ceilalţi, mai relaxaţi. De exemplu, când a fost uraganul Katrina, au murit de foame în casă pentru că nu exista metalitatea aprovizionării disperate, aveau in frigider ce le trebuia azi si, poate, maine.
Pe de altă parte, în ceea ce mă priveşte, admit că mi-e foarte greu să nu cumpăr la oferte mari care implică reduceri de preţ. Automat socotesc, mama cât economisesc. Chiar dacă e mai mult decât am nevoie, chiar daca se strică sau ajung să mănânc mai mult ca să nu se strice, ceea ce e o demenţă.

C.R.: Ieşim puţin din discursul cu băncile, dar nu de tot. Acum e la modă discursul descentralizării. Toată lumea vorbeşte despre importanţa comunităţii. Mie acest discurs mi se pare dintre cele mai periculoase, pentru că România era descentralizată demult. În ce sens.. Am fost în câteva oraşe de provincie pe care le ştiu foarte bine, din zone extrem de diferite, unde am văzut “familia” în înţelesul cel mai negativ al ei: pilăreală, băgat peste tot, aici caracatiţe care se bat peste tot, acolo, la nivel local. Nici o şansă pentru un tânăr, tot ne întrebăm de ce fug în oraşe mari. Cum împaci instinctul ăsta familial bun – de a sta cu copiii, cu soţia – cu instinctul ăsta familial primitiv: de a domina comunitatea, de a ţine cu familia ta cel mai mult, de a rupe şansele celorlalţi în două ş.a.

S.: Mie mi-e limpede. Dacă acea comunitate are un preot bun, lucrul acesta nu se va întâmpla. Hai să vorbim la nivel de sat. Pentru că la nivel de oraş e mult mai mult de-atât. Dar, oricum, sunt absolut împotriva descentralizării în România. În alte ţări este de departe cea mai bună variantă. Pentru că, într-adevăr banii se dau, şi vorbesc ştiind cazuri concrete, după interese şi relaţii de prietenie, sau familiale. Trebuie să fii nebun să nu spui că ăsta e adevărul în România.
C.R.: E acum politică de stat.
S.: Dar această politică a descentralizării e copiată dintr-o realitate care la noi nu există
C.R.: Ca uninominalul şi altele
S.: Absolut. Importuri vestice create de nevoile reale ale unei societăţi, alta decât România, iar noi am luat produsul uitând că societatea noastră nu e nici pe departe pregătită. De asta nu funcţionează în marea majoritate a cazurilor Şi mai e ceva, dacă există descentralizare, există şi pierderea controlului, control în sensul cel mai miliţienesc – de cine verifică cum s-au cheltuit banii.

C.R.: Asta mi se pare că e o problemă pe locul 2, 3. Mie mi se pare foarte grav altceva.

S.: Nu, pentru că, premisa descentralizării fiind că oamenii de la faţa locului ar şti cel mai bine care sunt nevoile reale, dacă ar exista şi un control, de la centru, sau din alte parte, din zone care nu cunosc local oamenii, atunci s-ar echilibra, poate, cele două lucruri, mă gândesc, că s-ar teme să facă măgării, sau măcar atât de mari sau atât de pe faţă, pentru că vor fi prinşi şi expuşi. Oamenii politici se tem foarte mult de asta. Dar aşa, ştiind că la mine-n sat mă înţeleg eu cumva cu primarul şi că pe primar îl controlează inspectorul judeţean, adică vărul primarului…

C.R.: Dar ştii care e problema.. Am observat două explozii imobiliare, de două naturi: pe de o parte băncile – sunt sedii peste tot, printre blocuri, prin ganguri. Apoi, peste tot au apărut biserici noi – şi ăsta e cel de-al doilea lucru. Şi, din păcate, mi se pare că-s amândouă de business. Tie cum ţi se pare?

S.: Depinde. Dacă sunt catedrale..

C.R.: Nu, biserici mici.

S.: Bisericile mici sunt binevenite oricând, Costi, dar dacă sunt cu adevărat mici. Că în Biserica Ortodoxa, încă de la început, ăsta a fost sistemul firesc – o biserică foarte mică, atât cât pentru o stradă. Povestea asta cu bisericile mari, monumentale vine din vest, n-are nimic de-a face cu Ortodoxia. Si uita-te in vest, sa vezi ce s-a ales de catedralele lor, ca sunt restaurante si banci. Apropo de banci… Ideea in Ortodoxie era chiar aia de comunitate locala, în fiecare localitate existau bisericuţe pentru aproape toţi sfinţii din calendar. Iar bisericutele astea sunt şi teribil de ieftine, plus ca ar trebui să fie funcţionale.

C.R.: Nu ştiu, mică aşa cum e, suge foarte mult.

S.: Nu bisericile mici, de cartier, cheltuie banii, să ştii, ci mamutii, acele catedrale uriaşe, pe care le vezi în toată Moldova.

A.Gh.: Care rămân şi neterminate.
S.: Şi care sunt nejustificate şi nici nu-şi ating scopul. Pentru că omul care va merge acolo, niciodată nu va aparţine unei familii duhovnicesti.

C.R.: Cumea e că în mamuţii ăştia e şi cea mai mare înghesuială, deşi e spaţiu.

S.: Nu e culmea, pentru că ăştia sunt ortodocşii cu numele. Oamenii care încearcă să-şi trăiască asumat Ortodoxia vor fugi de aceste aglomeraţii şi-şi vor căuta un cuib al lor, ascuns de forfotă, camere video şi tot restul.

C.R.: Mie asta mi s-a părut ca o culme a capitalismului, că, în vremea comunismului, se făceau blocuri în jurul bisericilor şi în capitalism s-au băgat bisericile între blocuri. Efectul e acelaşi.

S.: Într-un fel, comuniştii nostri n-au ştiut, dar în felul asta au făcut un mare bine Bisericii, pe termen lung.

C.R.; Da, au strâns comunitatea.

S.: Exact. Au fost mai “deştepţi”, în sensul ăsta rău, comuniştii ruşi care au înconjurat bisericile, unele splendide, de secolele 14, 15, cu fabrici, fabrici care azi sunt şi părăsite, nici măcar muncitorii nu mai intră în locaşurile alea. Sunt pierdute iremediabil.

C.R.: Spuneai tu, la un moment dat, într-un alt interviu, că spre deosebire de biserica rusă, biserica ortodoxă română a fost mult mai diplomată sau chiar supusă în relaţie cu sistemul şi, ca atare, a rezistat mai bine. Parafrazez acum.

S.: N-am spus că a fost mai supusă, ci că a avut o reacţie mult mai înţeleaptă în contextul de atunci. Au fost, într-adevăr, două tipuri de reacţii, dar şi eu şi tu ar trebui să ne asumăm riscul de a vorbi în dodii, pentru că noi nu am trăit cu adevărat în sistemul respectiv.

C.R.: Normal.

S.: Eu ştiu foarte clar de la preoţi buni, preoţi pentru care am o admiraţie copleşitoare, că este imposibil să găseşti un preot singur hirotonit în perioada comunistă care să n-aibă dosar la Securitate. Pentru că existau fişe care li se dădeau din seminar cu întrebări-tip pe care le puteai completa într-un fel sau altul. “Există cineva care l-a vorbit de rău pe tovaraşul Nicolae Ceauşescu, da sau ba?”, dar fie că scriai da şi trebuia să spui şi cine, fie ca spuneai nu, dosarul ala tot exista, pentru fiecare, asta e o realitate. Şi în momentul în care se aude că episcopul sau preotul x are dosar, e important de văzut ce e în dosarul ăla. Ar trebui mers chiar mai departe, cine a fost turnat, x, y, z. Ar trebui întrebaţi şi ei dacă nu cumva au fost turnaţi în înţelegere cu preotul. Este alt lucru, pe care l-am auzit de la preoţi buni, se facea asta, în înţelegere cu oamenii de încredere ai bisericii, spunea preotul ceva fără nicio importanţă, dar spunea ceva, ca să nu se închidă mînăstirea şi să nu aducă pe unul format din faţă de ei..

C.R.: Totuşi se dau rapoarte finale pe comunism, se luptă în continuare cu comunismul foarte acerb şi victimele, până la urmă, sunt alea de care zici tu. 1. Că legea a desconspirat doar informatorii, unii dintre ei victime la rândul lor şi 2. cazurile celebre.

L. : Marea mea durere este că suntem mai manipulaţi acum noi, ăştia tinerii, care avem impresia că deconspirăm lucrurile şi deci, trăim în adevăr, dar suntem încă manipulaţi de cei care fac aceste deconspirări pentru că ei nu vor să contextualizăm. Lasă-mă să ştiu numele victimei, să contactez omul ăla daca mai e în viaţă, sa înţeleg contextul.

A.Gh.: Mai e un lucru relevant – reacţia celui care a turnat, acum.

C.R.: Mie mi se pare că oamenii nu înţeleg că mizeriile continuă şi acum, în 2009, doar că nu se mai înregistrează de nimeni. Şi se profită de faptul că mizeriile umane au fost înregistrate la un moment dat.

S: Exact. Nimeni nu mai percutează la asta pentru că nu mai vor. Tinerii se consideră “liberi”, asociază manipularea şi supravegherea vieţilor lor cu o epocă apusă, a părinţilor şi bunicilor. Şi nu vor să înţeleagă că libertatea lor e o negociere de determinări şi manipulări. Că decolteul pe care-l poartă a fost gândit de cineva, însemnă ceva. Nu-ţi spun să nu te îmbraci aşa, dar fii conştient de ele şi nu-mi spune că nu eşti generat, în comportamentul tău de alţii, pentru că eşti.

C.R.: E o aroganţă a generaţiei noastre.
S.: E o disperare combinată cu multă prostie. Suntem atât de superficiali şi de oportunişti şi pentru nişte scopuri atât de mici. E chestia aia cu cocoş la tine în curte. Toata viaţa ne luptăm să ne delimităm curtea în care putem să rămânem cocoşi, iar dacă apare cumva în curtea aia o zonă unde nu mai sunt sunt cocoş, în loc să mă lupt s-o recuperez…

C.R.: În momente de-astea de criză, am foarte mulţi amici care îşi pierd joburi, case etc. a dispărut orice formă de – mie aşa îmi place să-i spun – idealism. A dispărut un fel de a te raporta la viaţă ceva mai dur, ceva mai barbăteşte şi ceva mai indiferent faţă de casa sau maşina de spălat pe care o ai. Mă întrebai de ce am vrut să vorbesc cu tine. Pentru că mi se pare foarte important să consolidezi discursul ăsta, indiferent că e bisericesc sau pur reflexiv, dar discursul ăsta idealist trebuie cumva recuperat.

A.Gh.: Aha. E şi ăsta un fel de a spune lucrurile. Idealism. De a avea un set de valori după care să te conduci în pofida contextelor.
C.R.: Un centimetru desupra zilei de mâine.

S.: Decât să îmbrăţişez diferite valori în care cred până la un punct şi să nu rezolv de fapt nimic, mai bine una pentru care risc comodităţile şi tot restul. Apropo de ce omoară biserica. Faptul că nimeni nu-şi mai asumă drumul creştinesc până la capăt. Era în secolul IV când Sf. Ioan Gură de Aur spunea: “Azi, creştinismul a fost redus la cumsecădenie”. Iar la noi, azi, a fi un om cumsecade e deja idealul creştinului. Dar nu asta înseamnă creştinism. Creştinismul era o nebunie, te putea smulge din lume.

C.R.: Din puţina mea cultură teologică, la şcoală am avut profesori buni din zona aia, şi, îmi amintesc, am citit foarte mult Ivireanu şi, din predicile lui, ţin minte că jumătate erau foarte agresive cu oamenii din sală, împotriva vanităţii lumeşti etc.

S.: Îşi permitea retorica asta agresivă.
C.R.: Acum de ce nu şi-o mai permit preoţii?

S.: În nici un caz eu nu-mi mai permit acum să fac acelaşi lucru cu Antim Ivireanu, iar Sf. Antim nu o făcea la fel ca Sf. Ioan Gură de Aur, de exemplu. Ideea e cât şi cum o faci. Păi Sf. Ioan în Constantinopol într-o predică a socotit câţi oameni bogaţi sunt în cetate şi le-a spus câţi săraci revin fiecăruia. Le-a mai spus ca sunt toţi vrednici să se ducă, unde nu trebuie să se ducă pentru că ar putea întreţine toţi săracii fără să simtă.

C.R.: Cred că ştiu, ne-a povestit Dan Horia Mazilu. Şi acum de ce nu mai e posibil discursul ăsta?

S.: Pentru că dacă faci acum asta în biserică vei obţine una din cele două variante de comportament: fie vor deznădajdui, cei care vor să rămână în biserică şi asta e o boală cu care vrei cel mai puţin să te încurci ca duhovnic – un om picat în deznădejde, mai bine ar pleca de tot din biserică o vreme, până i s-ar umple sufletul de nevoi şi s-ar întoarce sănătos; ori, dacă e un om care n-a prins rădăcini cumva în biserică, pleacă şi nu se mai întoarce. Şi atunci sunt redus la a avea un discurs… o combinaţie între a fi cumsecade, cu a încerca să-i dau speranţă omului că se poate un pic mai bine şi că pe lângă nenorocirea asta cotidiană, există un fel de altă realitate. Îi spun să meargă înainte cu cotidianul său dar să întoarcă un pic privirea şi spre altceva, de la zi la zi, încă puţin mai mult. Întotdeauna dacă persişti în asta, Dumnezeu face să scurtcircuiteze ceva în viaţa ta. Nu le fac morală oamenilor din biserică la predică, pot să le fac morală la spovedanie. Pentru că acolo simţi care e măsura fiecăruia. De aceea îţi spuneam că e o taină. La spoveanie nu mergi cu un discurs pregătit, te duci gol, omul ăla a venit în faţa ta, îţi spune ce are de spus, de multe ori nici nu eşti atent la ce spune exact, pentru că, ce poate spune, Doamne iartă-mă, pentru că până la urmă pacatele ce înseamnă – mândrie şi desfrânare; şi câte tipuri de desfrânare pot fi? Trecutul omului e oricum trecut, în timp ce el vorbeşte nu încerci decât să vezi, cumva, unde este el în prezent şi să-l îndrumi cumva în viitor. Pentru că preotul nu e făcut să-i dea în cap omului pentru trecutul lui ci să-l ia de mână spre un viitor mai altfel, dintr-o altă zonă. Eu nu pot să fac asta în masă.

C.R.: Ce spui tu e ideal.
S.: Dar idealul ăsta e posibil la spovedanie.
A.Gh.: Şi “idealul” de care vorbeşte Costi sau viaţa religioasă de care vorbeşti tu nu înseamnă supra-vieţuire, nu? E un apel la altă realitate pentru mai multă viaţă câtă vreme eşti viu.
S.: Numai că acea existenţă ideală spre care tinzi, creştin fiind, nu e disponibilă în desăvarşirea ei, decât dincolo. E ca un fel de, zicea părintele Sofronie, un fel de stea la care te uiţi şi tu mergi prin lumea asta dementă în toate părţile, important e să vezi steaua aia. Evident că eu de aici nu pun mâna pe ea, dar trebuie să mă uit la ea tot timpul sprea ea, sa nu pierd directia. Sau ce frumos a fost, acum câteva săptămâni, minunea aceea cu Moise, când a scos poporul evreu din Egipt şi-i ducea prin pustiu către Israel şi-i muşcau şerpii otrăvitori. Şi-i apare Dumnezeu lui Moise şi-i spune să facă un şarpe de aramă pe care să-l înalţe şi cine va privi la şarpe, nu va muri, deşi sunt muşcaţi în continuare. E aparent acelaşi lucru, nu sunt scăpaţi de scârba de a vedea că se urcă pe tine, sau de durerea muşcăturii, pur şi simplu nu mai mori. Asta e a trece prin viaţă, prin mizerii şi micime, nu numai a celor din jur dar a mea proprie, care e cea mai greu de suprtat, dar cumva având lumina aia.

A.Gh.: În ce mare fel sună cum ai formulat “ce frumos a fost, acum câteva săptămâni, minunea aceea cu Moise”. întâmplare a ta cu Moise de acum câteva luni .

S.: Pai da, ăsta e rostul calendarului religios, îmi reaminteşte, îmi face prezent acel ceva în care cred. Tot părintele Sofronie zicea că a fi creştin însemna a trăi cumva cu capul în nori, în realitatea aia ideală spre care înaintezi cum-necum. Şi asta e cel mai important, să te ţii permanent cu capul deasupra norilor, în lumea aia, să nu laşi mizeriile vieţii de aici să-ţi capteze atenţia şi să te deturneze de la scopul tau.

A.Gh.: Şi dincoace de nori?

S.: În timp nu mai simţi şerpii. Mână-n mână cu Sf. Ioan, care zicea celor “îndrăgostiţi de lume”, că soluţia e “îndrăgosteşte-te de altceva, îndrăgosteşte-te de Dumnezeu”. Singura mea grijă, ca preot, este să-l ajut pe omul de la spovedanie să se îndrăgostească de Dumnezeu, nu să-l paralizez de frica pacatelor. Din dragostea faţă de patimi n-o să-l scoată frica, ci numai o altă dragoste, ajută-l să se îndrăgostească de Dumnezeu şi totul se va face mai departe de la sine. Creştinismul nu e o viaţă construită în jurul unui ax negativ, de genul nu face aia sau ailaltă. Chestia asta e mai falsă şi mai străină de creştinism decât orice. Viaţa creştinului e permanent afirmativă. Hristos n-a zis niciodată să nu faci ceva, ci permanent a zis ce să faci. Nu-ul, decalogul este în Vechiul Testament. Hristos a zis “fericiţi cei care au hrănit, îngrijit etc.”

C.R.: A mai alungat şi el negustorii din Templu.

S.: Este singurul moment.

C.R.: Păi. Ajungem iar la biserică

S.: E interesant că singurul moment în care Mântuitorul este atât de dur este atunci când oamenii Bisericii strică Biserica. E interesant pentru voi, laicii, şi dureros pentru noi, cei din cler. Dar asta se întâmpla, oameni ai Bisericii transfomau locul de rugăciune într-un loc al banilor.

C.R.: Se întâmplă şi acum asta. Cum vezi tu tot discursul ăsta idealist aplicat în lumea bisericească? Vreau să văd mai mulţi preoţi cu capul în nori! Pentru că nu sunt. Poate nu mă întâlnesc eu cu cine trebuie.

S.: Ceea ce fac eu acum, mă refer la faptul că stăm de vorbă, discursul meu de acum, eu îl simt foarte clar ca fiind nefiresc, intermediar între două discursuri stabile, cel oficial, dulceago-înţepenit, care nu spune nimic real şi discursul viu, din spovedanie, în care eu te contruiesc pe tine şi tu mă contruieşti pe mine exclusiv înaintea lui Dumnezeu.

C.R.: Acum, după ce am vorbit cu tine despre atâtea lucruri care mă interesau pe mine, acum aş fi curios să te ascult spunând şi alte chestii, sa-ţi citesc recomandările teologice.

S: Dar nu pot avea discursul de acum fiind în acelaşi timp şi cu capul perfect în nori. Acum, sunt numai la suprafaţă în nori, mintea mea rulează aici, cu voi. Nu, chiar nu cred că se poate vorbi despre Biserică, despre bănci şi crize finaciare, păstrându-ţi capul în nori. Se poate, cel mult, dezvolta un discurs intermediar, de felul celui de azi. Cu capul în nori, eu pot vorbi numai despre viaţa personală în Hristos. Era un sfânt care a spus un lucru simplu dar teribil de practic: “Tu vezi-ţi de mântuirea ta”. E un lucru atât de simplu şi pare egoist cumva. Vezi-ţi de mântuirea ta şi..

C.R.: Implicit vei avea grijă şi de ceilalţi.

S.: Da. Mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Dar tu nu contextualiza, nu nuanţa, nu face compromisuri. Urmează-l pe Hristos până în nebunia aia a Lui şi oamenii se vor mântui pe lângă tine, cumva firesc, de la sine, învaţând din mers, ca să zic aşa… Dar tu trebuie să mergi pe lângă un astfel de preot, trebuie să-l cauţi şi, odată ce l-ai găsit, să mergi pe lângă el până înveţi şi tu să-ţi lucrezi, la rândul tău, propria mântuire.

Interviul a apărut şi pe cotidianul.ro

N-am iertat nimic, sigur oi fi uitat multe. Citiţi-l, merită. Vladimir Tismăneanu vorbeşte rar şi bine.

Am votat Geoană. Tu? Băsescu. De ce? Unde-ai greşit? De ce te urăsc?

Vladimir Tismăneanu: Sincer vorbind, n-am votat decât simbolic, ori mai precis spus, în gând. Nu mai sunt cetăţean român de pe vremea când, în urma ameninţărilor cu moartea, prin 1985, am renunţat la ea. Însuşi Ceauşescu a semnat decretul. Mă tot gândesc să-mi reiau cetăţenia, e multă birocraţie, dar cred că o voi face anul viitor (2010). L-am susţinut pe Băsescu pentru că nu minte.

Pentru că este el însuşi. Pentru că are un proiect de renovare a unei societăţi bolnavă de duplicitate, impostura şi corupţie.Pentru că a fost atacat din toate părţile, mai ales după ce a condamnat comunismul.

Pentru că în aproape patru ani de colaborare am văzut că este loial.

Deci nu am greşit, cred ca am ales bine. Mi-e teamă că tu ai greşit. Priveşte cât de penibil a reacţionat Geoană după înfrângere. Cine mă uraste? Nistorescu şi Romoşan? Voiculescu şi Patriciu? Iliescu şi Antonescu? Vadim şi Păunescu? Mă urăsc pentru că nu tac, pentru că am memorie, pentru că înţeleg să mă comport în consens cu acea etică a neuitării despre a scris Monica Lovinescu.

Loial? Numai cu cine îi convine totuşi. şi-a trădat de-a lungul timpului toţi partenerii de la Roman la liberali, consilierii, convenţia democratică, etc.

V.T.: Mai degrabă aş spune că a tot fost abandonat, ba chiar trădat (bizantinismul rămâne o maladie a vieţii politice naţionale). Când doi foşti consilieri prezidenţiali, soţ şi soţie, oameni care au lucrat direct cu Traian Băsescu vreme de opt ani, ajung să-l atace direct şi indirect, inclusiv în presa lui Dan Voiculescu şi a lui Dinu Patriciu, nu ştiu dacă Băsescu este cel care trădează.

Vă asigur că eram gata să scriu că Elena Băsescu nu este un nou Nicu Ceauşescu (veţi concede că ma pricep puţin la subiectul Nicu şi socialismul dinastic), Traian Băsescu m-a descurajat spunându-mi că se va afirma că el mi-a cerut-o. Ceea ce ar fi fost total fals.

A condamnat comunismul verbal…şi ce dacă?

V.T.: Nu a condamnat comunismul doar verbal. A mers la Sighet, a mers la Braşov, a cerut iertare victimelor în numele statului român. Nu e vina lui Traian Băsescu că penelistul Bogdan Olteanu a înmormântat legea lustraţiei în Camera Deputaţilor (motiv pentru care Societatea Timişoara i-a decernat premiul „Secera şi ciocanul”).

Consilieri trădaţi? Întrebaţi-i pe Cristian Preda, Teodor Baconsky, Bogdan Tătaru-Cazaban, Anca Ilinoiu, Constantin Degeratu, Sebastian Lăzaroiu, Alexandru Gussi, Iulian Fota, Virgil Păunescu spre a-i numi doar pe aceştia. Întrebaţi-i pe coordonatorii comisiilor prezidenţiale Marian Preda, Mircea Miclea, Ioan Stanomir.

Traian Băsescu nu este o fiinţa perfectă, nu voi osteni să o repet, dar mă exasperează felul în care nu i se recunosc merite pe care eu unul le-am constatat direct, pe viu, cât se poate de constant şi consecvent. Mă uimeşte şi mă întristează partizanatul unor activişti civici care se indignează mereu selectiv. De altfel, mă îndoiesc că Adriana şi Claudiu Săftoiu ar nega faptul că preşedintele s-a implicat total în condamnarea dictaturii comuniste. Eram lânga Adriana la Parlament când Vadim a făcut spectacolul de pomină. ştiu ce mi-a spus atunci. În ce mă priveşte, a acţionat întotdeauna prompt, a sprijinit cu energie Comisia Prezidenţială, ne-a ajutat să intrăm în arhive. Dacă astăzi Arhivele Naţionale, conduse de Dorin Dobrincu, s-au democratizat, nu este în mică măsura rodul acţiunilor lui Traian Băsescu. Aceste lucruri trebuie spuse apăsat, pentru că, vă încredinţez, sunt adevărate.

Fără spate, fără bani, fără pile, te duci dracului în Ro. Mori. Nu te mai cunoaşte nimeni. Cum poţi trăi din demnitate? Afacerile în Ro se fac numai cu statul acum, indiferent de culoare politică, la putere fiind PDL, iar Criza a paralizat orice iniţiativă particulară în Ro.

V.T.: Statul a devenit (a rămas) un terifiant Leviathan. Nu era foarte eficient nici statul precomunist, dar era o monarhie constituţională veritabilă. Republica lui Iliescu a acumulat toate defectele României, precomuniste şi comuniste. Este (încă) un sistem clientelar, în care totul este de vânzare, inclusiv, în atâtea cazuri pe care le ştim, principiile. Criza este totuşi pe cale de a se termina (poate sunt eu prea optimist). Important este să întărim statul de drept, responsabilizarea celor învestiţi cu funcţii publice. Acest lucru nu se poate face în absenţa justiţiei independente. De aceea a deranjat atât de tare ceea ce încerca să facă Monica Macovei. De aceea este atacat Daniel Morar. De aceea este ponegrită Comisia Europeană. Depinde de noi să construim initiaţive în media, în spaţiul civic. Priveşte ce se întâmplă în blogosferă. Spunea o mare antropoloagă americană, Margaret Mead: „Nu vă îndoiţi că doi sau trei oameni pot schimba lumea. De fapt, doar astfel s-a schimbat lumea”.

Sînt intelectuali de vază, Liiceanu-Patapievici-Tismăneanu. Cum pot înghiţi că Băsescu şi-a tras vilă în Mihăileanu, că fi-sa a ajuns europarlamentară, că Udrea a fost ministră, că Ritzi, omul lui, a finanţat campania micuţei Băsescu?

V.T.: Două rele nu fac un bine, dar nu pot uita că ceea ce evoci tu aici este o bagatelă comparat cu mega-escrocheriile României post-comuniste. Nu văd de ce Elena Băsescu nu ar avea dreptul să fie europarlamentară, ce face atât de grav Elena Udrea spre a merita oceanul de ură revărsat la adresa ei?

Faptul că tatăl ei PREşEDINTELE ADULT a dictat ca membrii PDL (un procent calculat să voteze cu EBA) O societate normală ar trebui să condamne şi pe marii moguli care furaă meşteşugit şi masiv. Cum face Băsescu. Dar tot societatea aia nu poate fi surdă la micii şmecheri care-şi fac avantaje. Cum a facut Băsescu.

VT: Nu trăiesc în România, dar chiar mi se par disproporţionate aceste reacţii umorale. Dispreţul resentimentar face ravagii, înjosindu-i în primul rând pe cei care îl practică. În plus, felul cum a fost continuu Elena Băsescu (permiteţi-mi să-i folosesc numele real) ţine de o misoginie larvară care mă stupefiază. Nu vă place candidatura ei, este OK. Dar nu trebuie ucisă în efigie. A facut studii, a citit cărţi, a crescut într-o familie unde se discută politică de dimineaţă până-n miez de noapte. Nu este şi fiul lui Sarkozy angajat în politică? Nu se numeşte premierul grec Papandreu, fiul lui Andreas (el însuşi premier în anii 80) şi nepotul lui Gheorghios Papandreu (premier în anii 60)? Eu aş prefera să examinăm performanţa ei ca europarlamentar, să ne ocupam de lucruri cu adevărat semnificative.

Da, dar cred că şi-n America e absurdă o asemenea candidatură.

VT: Tatăl lui Al Gore a fost senator de Tennessee, fiul de asemenea. Nu mai vorbesc de dinastia Kennedy. Ideea cardinală a liberalismului este egalitatea indivizilor în faţa legii. Evident că există şanse mai mari pentru cei care cresc în familii influente. Dar trebuie aceşti oameni pedepsiţi? Mai cu seamă că multi dintre autodesemnaţii procurori au avut şi ei destule avantaje din start…

Sînt eu? De ce să votez „răul cel mai mic”?

V.T.: Nu, Traian Băsescu nu este „răul cel mai mic”. A promis ca va ţine cont de Raportul Comisiei pe care am condus-o şi a făcut-o. A condamnat un regim iliegitim şi criminal, ridicându-şi contra sa toţi lacheii, nemernicii, poltronii şi escrocii. Evident, Băsescu nu e perfect. Nimeni nu este. Este un personaj uneori abrupt, dar, cum spunea Andrei Pleşu, este un adult. Câtă vreme adversarii săi se comportă de o manieră isteroid-infantilă. Traian Băsescu a numit comisii pe teme vitale, a citit concluziile lor, încearcă să le aplice. Are o viziune, o strategie, o constelaţie de obiective. Când îl votam pe Băsescu, votăm un proiect, nu doar un om.

Care este concret proiectul? Parlamentul unicameral, doar? Modernizarea statului şi a instituţiilor a însemnat până acum doar omorârea lor, discreditarea tuturor….

VT: Citiţi documentele comisiilor prezidenţiale pe teme de politici publice, educaţie, demografie, sănătate, reforma instituţiilor. Toate acestea implică legi, iar Parlamentul, nu e nevoie să o mai spun, nu s-a grăbit să vină în întâmpinarea propunerilor lui Traian Băsescu. Nu pasez mingea dintr-o parte în cealalată a terenului, dar acestea sunt datele concrete. Noi alegeri ar putea duce la o nouă majoritate parlamentară. Atunci vom discuta concret ce s-a făcut şi ce nu s-a făcut. Reforma internă nu priveşte doar un partid, ci întreaga clasă politică românească.

(Ah, nu uitati sa aruncati si o privire pe uichendist.ro. De azi incep povestea Parisului meu. )

Deci, Alexandru Solomon: Capitalism. reteta noastra, productie HiFILM, ARTE

Voiculescu, Vîntu, Patriciu, Diaconescu, oho, şi-o groază de alţi băieţi cu bani sînt vedetele filmului «Capitalism. Reţeta noastră», difuzat pe Arte, în timpul alegerilor. Vă amintiţi ce ecouri au fost. Ce citări deşucheate, anapoda a stîrnit filmul. Era campanie, nu? Solomon povesteşte acum calm despre un film care face toţi banii.

Reporter: Nu te-au dat dracului că-i iei tu la întrebări?

Alexandru Solomon: Nu. Le-am spus ce vreau să fac şi că îl convoc pe Ceauşescu să ne ia pulsul după 20 de ani. Că nu vreau să fac doar un interviu, ci aş vrea să îi pot însoţi în ceea ce fac ei – la birou, în fabrici şi uzine, eventual în activitatea politică – dacă o au, şi-acasă. Le-am spus că, teoretic, capitalismul e o chestie invizibilă, ori eu m-am încăpăţînat să o filmez. Ba da, mă întrebau ceva în mod repetat: cine mai apare alături de ei.

Rep.: Eşti adeptul teoriei lui Brucan cu securiştii de rang doi ajunşi în frunte?

A.S.: De cînd a scris Brucan cartea lui despre milionari, lucrurile s-au complicat mult mai tare. Am citit tot felul de texte despre cum s-a petrecut tranziţia în alte ţări, comparativ cu Romînia. La noi s-a pornit de la foarte de jos ; pe o scară întocmită de Banca Mondială, aici gradul de liberalizare în 1989 era 0. Ori în Ungaria şi Polonia exista o economie paralelă încă din anii 80, pe lîngă faptul că aveau o societate civilă vioaie, activă, care a putut să preia frînele, măcar parţial. Am avut un start prost. şi capitalismul s-a făcut cu vechile structuri, altele nu erau. S-a făcut şi cu vechile metehne, specifice comunismului balcanic. Asta explică şi de ce nici cealaltă teorie a lui Brucan – profeţia celor 20 de ani – mult mai populară, nu s-a verificat. Cu alte cuvinte, n-am ieşit din rahat. N-am teorii, doar dezamăgiri.

Rep.: Care-i filosofia banilor lor?

A.S.: Vor să schimbe lumea. Sau vor să se distreze. Sau şi una şi alta.

Rep.: Stiu să mintă? Naivi sînt?

A.S.: În general, sunt cu toţii oameni care au mare experienţă publică, de media. Sunt oameni antrenaţi, cu o carismă îndelung exersată (nu glumesc). Dar sînt şi oameni foarte orgolioşi.

Rep.: Vîntu de ce te-a refuzat?

A.S.: Vîntu mi-a spus că nu e pregătit, şi a rîs. M-au refuzat Tender, Popoviciu, Columbeanu ; n-am reuşit să vorbesc cu G.C. Păunescu, cu Adamescu, Ostahie sau ţiriac. şi cîţiva copii de miliardari m-au refuzat, spunînd că se feresc de media (?). Vorbim de oameni care n-au timp deloc şi am petrecut multă vreme încercînd să mă văd cu unul sau cu altul, dînd telefoane, făcînd anticameră sau conversîndu-mă cu secretarele. Luni întregi. Simţeam că mă lasă nervii.

Rep.: Se verifică miturile? Voiculescu este Voiculescu cel cu bani din contul lui Ceausescu?

A.S.: Din interviul pe care l-ai făcut tu cu el, am înţeles că e vorba de altă persoană.

Rep.: Dan Diaconescu. Cum îmbogăţeşte populismul?

A.S.: Îmbogăţeşte – pentru că – aşa cum spune DD în film, « televiziunea e singura bucurie gratuită care le-a mai rămas romînilor  ». Ai să vezi, cînd am să scot filmul aici la primăvară, că Diaconescu e alt fel de persoană decît cea pe care o vedem la televizor. Mi-a făcut un «studiu de piaţă» al Romîniei de-am rămas mut.

Rep.: Ce tip de retorică etalau?

A.S.: Toţi se plîng. Nici lor nu le place Romînia în care trăim. Doar că ei ar fi avut puterea şi ocazia să o schimbe pînă acum. Sunt foarte critici şi, de multe ori, argumentele lor sunt şi ale noastre.

Rep.: În ce decoruri i-ai filmat? Îşi etalau sau nu bogăţia?

A.S.: Am intrat în multe birouri care m-au surprins prin meschinărie, birouri înghesuite şi triste de bloc comunist. Nu pricep de ce îşi petrec zilele acolo. Am intrat şi în birouri somptuoase, unde se vede luxul ăsta de tranziţie. şi în birouri occidentale. Bogăţia e mai mult acasă. La toţi, am mers cu un set de oglinzi pe care le-am confecţionat special şi în faţa cărora se aşezau la interviu. Aşa, îi vedeam din toate unghiurile.

Rep.: Învingători? patrioţi? mitocani? Cum miros?

A.S.: Învingători.

Rep.: Te vei îmbogăţi făcînd un film despre bogaţi?

A.S.: I-am întrebat pe fiecare în parte dacă m-ar putea învăţa să fac bani. Nu pot să spun că răspunsurile mi-au folosit. Unii spun că e profesie – iar eu n-am cunoştinţele necesare; alţii, că este o artă şi mi-ar trebui talent. Un domn – care pînă la urmă n-a intrat în film – se minuna că îmi petrec tinereţile umblînd să stau de vorbă cu bogătaşii, în loc să mă apuc de vreo treabă serioasă. Am mai ratat o ocazie, cînd mi s-au oferit bani să difuzez filmul înaintea turului 2 al alegerilor. Si-am refuzat.

- Ce părere aveţi de campania negativă care s-a desfăşurat între cele două tururi de scrutin?

- Nu e doar un fenomen al procesului electoral din România, dar a fost remarcată o campanie negativă de către misiunea noastră. Această campanie negativă a fost observată la televiziuni , cu difuzarea în continuu a filmuleţului cu incidentul din campania din 2004, fenomen pe care îl analizăm, în prezent.
De asemeni, am remarcat că a existat un număr de postere ce ar putea induce în eroare votanţii. Aş spune că ambele părţi au fost implicate în această campanie negativă. Pot apărea şi investigaţii din punct de vedere al încălcării legii, dacă pe acest fel de afişe nu apare cine le-a plătit şi cine le-a realizat.

- Aveţi vreo veste bună pentru cei care trebuie să voteze în secţii speciale sau în secţiile de peste hotare? Tot aşa lungi vor fi cozile?

- De data aceasta e o singură chestiune la care votanţii trebuie să răspundă, doar alegerile prezidenţiale, nu mai e şi referendumul. Aşa că ar trebui să dureze mai puţin procesul de vot. De asemeni, ne-am întâlnit cu autorităţile electorale şi ne-au informat despre câteva inovaţii tehnice ce vor fi introduse în timpul zilei de votare pentru a facilita procesul votului. Va creşte numărul de ştampile la secţiile de vot, va creşte numărul de urne la secţiile de votare. Ar trebui să nu mai fie aşa multe cazuri în care alegătorii să nu poată vota.

- Faci pregătiri speciale înainte de această confruntare? Ai dormit mai mult sau, din contră, ai făcut nopţi albe?

R.T. Nu, am un program normal. Nu pot să ascund însă faptul că trăiesc de câteva zile într-o stare de tensiune. Asta pentru că pregătim elemente surpriză în format, pe care vrem să le ţinem deocamdată departe de ochi lumii. Vrem să marcăm un moment inedit în istoria confruntărilor televizate.

- Te sună multă lume să-ţi ceară să pui anumite întrebări?

R.T. Da, s-a declanşat o adevărată nebunie. Mă sună oameni care vor să pun diferite întrebări, iar multe dintre problemele ridicate sunt interesante. Din păcate, nu este destul timp. Ar trebui 12 ore sau chiar 12 zile pentru a le adresa candidaţilor toate întrebările pe care le primesc. Am selectat temele care, în opinia mea, sunt cu adevărat stringente pentru ţară.

- Te-ai decis care va fi întrebarea moderatorului?

R.T. Categoric, da. Va fi un moment aparte, care cred eu că va creiona profilul viitorului preşedinte.

- Îi vei lăsa pe candidaţi să se certe?

R.T. Nu îi voi lăsa să se certe, dar va exista o dezbatere între cei care vor să devină preşedintele României. Acum două săptămâni, principalii candidaţi au avut un moment pentru expunerile lor. Diseară vor fi dialoguri mai degrabă decât monologuri, de unde vor reieşi punctele de vedere comune şi cele divergente.

- Te-a sunat Sorin Ovidiu Vîntu să-ţi ceară să favorizezi vreunul dintre candidaţi?

R.T. Nu există un asemenea dialog cu Sorin Ovidiu Vîntu sau cu vreun alt “mogul”. Poate că domnul Vîntu mă va suna, ca la trecuta dezbatere, să-mi spună că îmi ţine pumnii şi ca să-şi exprime speranţa că vom ieşi cu fruntea sus.

- Cât de importante crezi că sunt, pentru cariera ta, aceste dezbateri pe care le moderezi?

R.T. Aş vrea să nu existe o confuzie. Chiar dacă sunt şi puncte de intersecţie cu meseria mea, acolo voi fi moderatorul Robert Turcescu, nu jurnalistul Robert Turcescu.

- Dar şi omul Robert Turcescu…

R.T. Aşa este. Nu ascund faptul că acesta este un moment important pentru mine şi am o stare de emoţie accentuată. Dorinţa mea este aceea ca dezbaterea să marcheze începutul unui alt fel de a prezenta candidaţii la preşedinţie şi punctele lor de vedere referitoare la viitorul ţării. Cred că un dialog civilizat nu cu fitecine, ci cu bărbaţi de stat, este posibil şi necesar.

Titlul e de două ori mincinos: Timpuri Noi, cea mai rock dintre trupele româneşti, already did America, dar şi Canada. Au cântat la început de noiembrie la un festival din New York („Rebel Waltz: Underground Music From Behind the Iron Curtain”), iar apoi în Cleveland şi la Toronto.

Păstrătorii valorilor naţional-comuniste au ratat o bună ocazie să mai înjure o dată Institutul Cultural din New York, pe motiv că promovează în străinătate obiceiurile erotice solitare ale lui Luca. New York Times a fost mai îngăduitor.

În 1989, Victor Rivaleţ avea 5 ani. La 23, cânta la Timpuri Noi (drum machine&sequencing). A împrospătat fenomenal cântece mai în vârstă decât el şi a reuşit astfel acolo unde mai mulţi DJ cu firmă s-au cam împotmolit. Despre comunism, neoconservatori şi despre cum şi-a rupt chitaristul Dan Iliescu meniscul pe când era în America, în cele ce urmează.

New York, Cleveland, Toronto – unde a fost cel mai bine?

Greu de zis. Au fost destul de diferite şi, cu exceptia unor mici dificultăţi tehnice la Cleveland, cred că a fost foarte mişto peste tot.

De ce diferite? Presupun că setlist-ul era asemănător.

Publicul, atmosfera, genul ăsta de lucruri au fost altfel de fiecare dată. Iar la New York contextul a fost uşor diferit faţă de celelalte două.

Din cauza celorlalte trupe?

Mai mult sau mai puţin. Şi asta, evident (în nici un caz într-un sens nasol, însă). Clubul din NY era foarte mare, mai “instituţionalizat”, dacă pot să zic aşa: casă de bilete, cabină, alea-alea. Public semnificativ mai mult şi semnificativ mai divers.

Cât de multă lume?

N-aş putea să estimez. Dacă la Toronto au fost vreo 300 de oameni, presupun că la NY cifra era undeva pe la 1000. Poate exagerez, nu ştiu. Oricum, era full.

Români plecaţi de-acasă sau oameni ai locului? Care era proporţia?

Români mulţi, poziţionaţi strategic în faţă. Fredonau versuri, cereau piese, pe mine m-a impresionat chestia asta acolo. Plus cehi, polonezi, veniţi pentru celelalte trupe. Şi americani, bineînţeles.

Publicul românesc de Timpuri Noi ştie ce caută, cunoaşte versurile, etc. Dar străinii?

Atmosfera a fost foarte mişto. De la a treia piesă încolo, toată lumea se implicase. Fetele de la ICR ne-au spus după concert că au văzut americani care fredonau, deşi, evident, nu ştiau piesele şi nu înţelegeau limba.

Se pun în mişcare mai repede decât cei de-acasă?

Nu ştiu ce să zic… o astfel de implicare la prima audiţie, totuşi, cred ca ar fi ceva mai rar la noi.

A venit cineva să afle mai multe? Ştiu că a fost şi o conferinţă la NY, dar mă gândesc la oamenii care vin după cântare ca să întrebe, să spună dacă le-a plăcut sau nu.

Au venit români plecaţi, bineînţeles, din toate categoriile de vârstă. Era ciudat şi pentru ei să ne vadă acolo. În general, Artan şi Dan au purtat discuţiile astea. Pentru mine erau întrebările obişnuite legate de vârstă, de cum mă acomodez, cum am ajuns să cânt cu ei, etc.

Nu scapi nici de data asta. Cred că în 1989 erai ori foarte mic.

Aveam 5 ani. Şi, ce-i drept, n-am foarte multe amintiri din perioada respectivă.

Şi-atunci ce înseamnă “Perfect” ori “Becule” pentru tine? Cum le pui în context (iertată fie vorba mare)?

Le interpretez altfel, bineînţeles  dar din povestirile părinţilor, bunicilor şi din ce-am mai văzut şi eu la televizor, pot să-mi dau seama de impactul lor la vremea respectivă.

Iliescu nu poate sta cuminţel

Artanu şi Dan nu povestesc despre perioada aia?

Destul de puţin . Trebuie să-i descoşi intens în sensul ăsta.

De ce?

Nu cred că e vorba de vreo frustrare majoră, de jenă sau ceva de genul ăsta.

Bun, dar turneului îi spune “Muzică underground din spatele Cortinei de fier”, trebuie să fi zis ei ceva. Măcar de data asta.

Au zis, bineînţeles. În  interviuri, la conferinţa de la NY. Şi între noi, dar mai puţin, când am văzut filmuleţul pregătit pentru intrarea în concert. Sincer, spre deosebire de celelalte trupe, ei au insistat destul de puţin asupra regimului în sine, a privaţiunilor la care erau supuşi oamenii, atmosfera din ţară… Artan vorbea însă de influenţa muzicii străine, de cât de greu pătrundea în ţară. Şi un lucru care mi s-a părut foarte mişto: a zis că, bineînţeles, şi Timpuri Noi, ca multe alte formaţii din zonă, a pornit de la a imita curentele din vest, dar că, totuşi, nu e deloc rău că nu a reuşit la perfecţie. Am vorbit foarte mult de concertul din New York si aş putea lăsa impresia că, într-un fel, ar fi fost cel mai mişto dintre toate. Însă toate au fost interesante.

Cum a ajuns Dan să-şi rupă meniscul?

Habar n-am, la interviul pentru NY Times au fost doar ei doi. Undeva între interviu şi probele de sunet s-a întâmplat faza. Când am ajuns noi la club pentru soundcheck, el şchiopăta.

Aha, deci no stage diving.

Eh, ai fi surprins . Zicea el că stă cuminţel, dar n-a putut sta locului pe scenă, chiar şi aşa.

Cleveland şi Toronto – prin ce s-au deoebit de NY?

Cluburi mai mici, lume mai puţină, români aproape exclusiv. Pe de altă parte, atmosfera a fost cumva mai degajată, mai intimă.

Au sunat mai bine, s-au închegat mai uşor?

Altfel, pur şi simplu. Cred că orice trupă se comportă altfel pe o scenă mare faţă de un club. Te vezi cu lumea, interacţionezi oarecum direct…

E mai la îndemână cu puţini oameni.

Într-un fel, da.

Ai avut trac? Ţi-a fost teamă?

La New York, puţin. Ideea în sine de a cânta în State e cumva intimidantă.

Cum ţi-a trecut?

Cum trece de obicei: începe concertul, mă concentrez la piese, încep să le simt, intru in stare… după care îmi vine şi curajul să privesc spre lume şi lucrurile intră în normal.

Ştirea

Sunteţi doi “Prâslea” acum în trupă: tu şi Florin Ţuliga. De ce?

Cei mai indicaţi să răspundă ar fi seniorii.Cred doar că este o atitudine deschisă şi curajoasă din partea lor să ia lângă ei oameni de vârsta noastră. Fără îndoială că doar faptul în sine schimbă “vibe”-ul echipei.

Sună clar mai proaspăt cu bleep-rile şi clapele voastre, dar ce zice lumea? La cântările de-aici sunt oameni care, cel puţin pe la început, nu recunosc unele piese. A fost aşa şi în State?

La început, sincer, eu eram foarte îngrijorat de aspectul ăsta. Însă nimeni nu s-a plâns vreodată sau cel puţin nu a ajuns la urechile mele. Ce să zic, erau oameni care nu mai văzuseră un concert Timpuri Noi din anii ’90. Erau un pic intrigaţi, ce-i drept, dar le-a plăcut.

Aţi scris ceva nou?

Sunt piese noi pregătite.

Oho, asta e ştirea!

Şi, din câte ştiu, Dan are foarte multe alte idei în stadiu de demo. Una garantat va intra în programul de live în perioada următoare.

Deci Dan le scrie şi apoi le luaţi la puricat? Cum se întâmplă?

Cam ăsta ar fi sistemul. Cum ar zice Artan, Dan e fără îndoială “creativul” formaţiei.

Ca într-o agenţie de publicitate.

Cumva da. Fiecare proiect/formaţie are sistemul său, presupun. La Timpuri Noi cam ăsta ar fi sistemul, verificat şi confirmat de-a lungul timpului.

Nimeni nu ratează întrebarea asta când stă de vorbă cu voi: iese un album integral nou în viitorul apropiat? La anul, să zicem, sau în 2011?

Va trebui să-l întrebi pe Dan. Sau pe Artan Eu, ca să zic aşa, nu sunt autorizat să răspund la întrebarea asta.

Nu dai mai nimic din casă, văd.

Nu, nu cred ca ar fi bine, deocamdată.

Bani de chirie

Îţi mănâncă Timpuri Noi tot timpul sau îţi găseşti şi activităţi extraşcolare?

Depinde de perioadă. În momentul ăsta îmi rămâne destul timp liber. Când pregătim un program nou pentru live, însă, îmi mănâncă destul de mult. Când am intrat în formaţie, de exemplu, aproximativ şase luni munceam 12 ore pe zi.

O grămadă. Ies bani de chirie?

Mă descurc. Nu ies averi din meseria asta, dar pot supravieţui OK. În momentul ăsta, mi-e suficient. Sau, altfel spus, în nici un caz nu aş schimba muzica pe o muncă de birou, deşi, poate, aş trăi mai bine.

Ce asculţi zilele astea? În afară de demo-urile TN…

Ascult chiar de toate. N-am nici un fel de limită legată de gen sau de epocă – de la Led Zeppelin la Timbaland. În State am fost într-o seară într-un club underground unde performau nişte DJ. Nici nu mai ştiu cum îi chema sau numele clubului, dar m-a impresionat foarte tare ce se întâmpla acolo.

De ce?

În primul rând, veniseră cu piesele lor, nu remixau chestiile altora. În al doilea rând, nu stăteau o clipă. Într-un sens, toată treaba chiar era live. Şi era o combinaţie foarte interesantă între o orchestraţie de techno european cu ritmuri de hip-hop/RnB american.

Ţi-a dat eventuale idei pentru cântările viitoare?

Da, mi-a dat de gândit faza.

Dintre românaşii mai noi care te pune pe gânduri?

Îmi plac The Mood cel mai mult.

Te supără că Timpuri Noi aproape că nu se-aud pe radio?

Mi se pare trist că piaţa muzicală din România e atât de exclusivistă şi că trupe de genul ăsta nu au o şansă reală de a-şi găsi un public. Apropo de cei menţionaţi mai devreme. Legat de Timpuri Noi, Artan ar răspunde mai bine la întrebarea asta – el consideră totuşi că Timpuri Noi sunt în momentul ăsta mai la locul lor decât în anii ’90.

Adică mai puţin mainstream?

Cumva, identitatea trupei e oarecum underground şi poate că o promovare agresivă, ca pentru mainstream, nu ar cadra cu mesajul formaţiei.

Iarbă şi neoconservatori

Artanu povestea că a fumat iarbă şi că nu i-a plăcut. Tu i-ai dat-o?

Nu mă simt în măsură să comentez.

Eschivă de-a dreptul avocăţească. Eşti cumva student la drept?

Mai rău, am terminat ştiinţe politice.

Eşti stângist sau mai de dreapta?

Mai de dreapta, aş zice.

Despre ce e lucrarea ta de licenţă?

Despre neoconservatorism. Sună plictisitor, nu?

Sună surprinzător. Cum se pupă neoconservatorismul cu treaba într-o trupă rock?

Neoconservatorismul nu a definit niciodată convingerile mele politice, care, oricum, devin din ce în ce mai vagi.

Aşadar: i-ai dat sau nu iarbă lui Artanu?

Mamă, nu te laşi, nu?

Da sau nu. Şi gata.

Păi tocmai asta e, la genul ăsta de întrebare nu cred că ar fi în interesul meu să răspund cu da sau nu.

Să scriu că ai răspuns “poate”?

OK, hai că răspund: categoric nu, nu am dat iarbă nici unui coleg de formaţie.

Sar tipele pe tine pentru că eşti într-o trupă? Sau îţi trebuie tricou cu “fuck me, I’m in a rock band”?

Ce să zic, nu mă plâng. Şi da, după concerte se profilează multiple opţiuni, ca să zic aşa.

Ioana Avadani este directorul executiv  al Centrului pentru Jurnalism Independent, o organizatie non-guvernamentala care, cand nu protesteaza in numele cate unui Ino Ardelean (va mai amintiti?),  face binevenite presiuni  pentru eliminarea calomniei din Codul Penal sau organizeaza cursuri de perfectionare pentru jurnalisti

Atat de incarcata politic mi s-a parut discutia despre inregistrarea cu  Traian Basescu la  Ploiesti, veche de 5 ani si aparuta prin cine stie ce magie acum, incat am crezut ca o pot convinge pe Ioana sa preia de buna voie sarcina de a gira o eventuala expertiza. Nu am reusit. Dialogul ramane totusi interesant, spun eu.

TT: Dupa tot scandalul de aseara si de azi cred ca se impune cumva o expertiza independenta, sub auspiciile cuiva dincolo de orice banuiala. De ce nu face CJI asta? Dupa stiinta mea nu va banuieste nimeni nici de legaturi nelalocul lor cu mogulii si nici cu PDL

IA: Asta e bine – inseamna ca am reusit sa ne pastram credibilitatea.  Si asta pentru ca – zicem noi – ne-am pastrat intotdeauna in aria noastra de competenta.  Nu cred ca expertizarea casetei, ca atare se inscrie in aceasta arie. Ceea ce putem noi face este sa ne consultam cu colegii nostri mai experimentati de prin tari cu presa ceva mai “solida” (in termeni de libertate si  responsabilitate) si sa vedem cum ar fi tratate lucrurile acolo.

TT: Eu unul cred ca oricine va face expertiza aia in Romania va fi acuzat ca e partinitor.  Ce va opreste in momentul asta sa cereti o astfel de expertiza?

IA: Dupa cum spuneam, nu se inscrie in aria noastra de competenta. Nu credem ca este rolul nostru sa verificam veridicitatea materialelor aparute in presa. Existe alte institutii abilitate – inclusIA tehnic – petru aceasta.

TT: Pe de alta parte,  ai urmarit intreaga desfasurare a evenimentelor. Ce concluzii se pot trage dupa cele vazute pana acum. Intrebarea vizeaza strict comportamentul presei.  Au gresit, au procedat bine?

IA: Exista o greseala flagranta, dincolo de orice dubiu: expunerea copilului. S-au dat imagini, i s-a dat numele, date de identificare…. este ca si cum, in focul dezbaterii electorale, presa a abdicat de la propriile-i reguli deontologice.

IA: Ca si cum contextul electoral ar fi exonerat jurnalistii de datoriile pe care le au fata de restul lumii. Asta demonstreaza, de fapt, cit de fragile sunt reflexele deontologice ale presei.

TT: Dar nu se poate invoca totusi interesul public?  Daca presedintele loveste intr-adevar un copil atunci asta trebuie stiut cat mai repede, nu?

TT: Acum o fac pe avocatul diavolului, it’s my job!

IA: Eu vorbeam strict de tratamentul acordat copilului. Subiectul putea fi tratat cu respect fata de copil – dar se pare ca tocmai copilul nu a contat in toata acesta disputa.  Protectia minorului nu inseamna sa “ocultezi” subiectul – inseamna sa te gindesti la toate aspectele pe care le presupune. Am auzit aseara ca ar fi injurat, ca ar fi fost surprins cu mina in buzunarul doameni de alaturi, ca ar suferi de un handicap mintal…

IA: Fiecare a avut o opinie asupra acelui copil – si mass-media s-au simtit indreptatite sa difuzeze fara discernamint acele pareri – si fara sa faca o minima verificare a faptelor.

TT: Daca erai sefa unei televiziuni  iar la televiziunea concurenta apareau imaginile in loop, ce ai fi facut?  Asta in conditiile in care stii bine ce efect au asemenea lucruri asupra cifrelor de audienta

IA: Nu pot raspunde la intrebarea asta – pentru ca imi lipsesc multe date care intra intr-o astfel de decizie. Stiu care este provenienta casetei? Vine ea dintr-o sursa onesta? Am convingerea ca materialul nu este trucat? Cred ca sunt mult mai multi factori de luat in seama decit strict rating-ul televiziunii concurente. In afara de rating exista credibilitate si onestitate. Repet, nu pot raspunde la intrebarea “Tu ce ai fi facut?” pentru ca nu am toate datele relevante pentru o astfel de decizie. Sper din tot sufletul ca cei care au luat decizia difuzarii “filmuletului” (este ciudat cum toata numea il numeste asa, diminutIAat) au luat in calcul toate aceste aspecte.

PS: Expertiza aceea, daca va fi facuta, trebuie sa fie dincolo de orice suspiciune.  Cel mai cinstit ar fi sa fie facuta in strainatate. Voi cine credeti ca ar trebui sa se ocupe de trimiterea inregistrarii la arbitrii straini? Nu cred ca problema asta trebuie lasata in suspensie, indiferent de efectul, mai mare sau mai mic, asupra actualei campanii electorale.

Un „moderat” politic şi un spirit agresiv în speculaţie scrisă sau vorbită. Simplul fapt că pune întrebări raţionale şi incomode i-au adus rapid importanţi duşmani. Încă o chestie pentru care îl respectJ. Ciprian Şiulea este autorul cărţii „Retori, simulacre, imposturi” şi a coordonat antologia „Iluziile anticomunismului”. Iată cum vede el toată treaba.

Cum ti s-a parut ziua de duminica. Ai buletin de Bucuresti, ai apucat sa votezi?

Nu am buletin si n-am stat la coada, nu mai aveam motivatia din 2004, cind am stat 3 ore.  Mi se pare absurda chestia cu sectiile speciale, in fiecare comuna e cite una (o fi chiar atit de mult turism pe bune pe acolo?), dar in bucuresti au reusit sa voteze 20.000 de oameni din sutele de mii care nu au buletin de capitala.

L-a afectat pe Antonescu?

Categoric pe Antonescu, astia fara buletin sint genul dinamici, activi, emancipati, inclinati spre liberalism. basescu, dupa cum s-a observat, a cam migrat dinspre electoratul asta spre rural, national, ortodox etc

Ce reactie ai avut ieri cind ai vazut declaratia lui Antonescu. Unii au zis ca a fost un gest moral. Altii i-au sarit in cap. Ma refer la declaratia de sustinere pentru Johannis, deci pentru Geoana.

Cred ca e o optiune interesanta, teoretic ar fi trebuit sa pastreze deschisa posibilitatea de negociere cu PDL macar aparent, chiar daca era hotarit sa nu faca deal cu ei, ca sa obtina mai mult de la PSD. Nu a facut asta si mie mi-a placut pozitia asta clara. Sa nu ne entuziasmam si sa spunem ca iata, s-a revolutionat politica, dar mi-a placut pozitia. Curajos si fata de propriul partid, bineinteles. In general, Antonescu a venit din rindul al treilea al politicii in primul rind si mi se pare un politician de talent, clar peste tariceanu, de exemplu.

Pai da, dar nu vine cam tupeist sa dea voturile cuiva – sint foarte multi care au vazut in el un nou Basescu.

Am inteles ca alegatorii lui ar vota oricum doua treimi cu Geoana. Ceea ce e cumva normal dupa macelul dintre Basescu si PNL din ultimii ani, si pina la urma Antonescu formuleaza o optiune politica.

A vorbit ca Basescu in ultima saptamina, moguli, iliescu, hrebenciuc si celelate…

Da, a incercat sa-i ia alegatorii, insa nu mi se pare un Basescu II, nu il vad incercind sa se lupte de unul singur cu toata lumea. Insa e adevarat ca are ceva de Basescu, o anumita duritate care a devenit evidenta acum, el schimbindu-se mult de acum 6 luni pina in ultima luna. sper sa nu fie doar un efect de campanie.

Tu zici ca s-a razvratit cumva si impotriva partidului. Pai toti jubilau, tariceanu, fenechiu, toti isi doresc asta, sa giverneze iar cu psd. nu crezi?

Da, insa mai are si liberali convinsi prin partid, oameni de dreapta care ar merge natural spre PDL. Insa nu cred ca va avea probleme majore, intr-adevar setea de guvernare e mare.

Cum ti s-a parut Geoana in ultima saptamina?

Slab, conform asteptarilor, insa putea fi si mai slab. Atitudinea lui “intelegatoare” si “crestina”, spre exemplu, cind mătura antonescu pe jos cu el (poate putin exagerat), e posibil ca strategia asta sa fi fost o idee buna, pentru ca atunci cind simuleaza hotarirea si vointa intrece orice limite ale penibilului.

Să zicem că o sa cistige cu smerenia asta citita din hirtiile consilierilor. Cum va fi dup-aia. Il va mentine pe Johannis sau va renunta imediat?

Chiar imediat nu, ar fi prea jenant. Şi totusi, oricit de scapati de sub control ar fi politicienii de la noi, mai tin cont de unele aparente. Daca ar fi inteligenti, dupa parerea mea, n-ar scapa de el deloc, ar fi o solutie de a face sa functioneze alianta cu liberalii, dar asta desigur depinde de cit de flexibil e Johannis. Daca e cit de cit inflexibil scapa de el, clar.

Cind vor veni toti aia din spate sa dea cu pumnul in masa, “noi vrem alt premier”, crezi ca o sa reziste Geoana?

Probabil nu, insa miza sint businessurile. Si asta ramine de vazut cum va decurge, nu cred ca postul in sine e dorit atit de mult de cineva.

Exista riscul ca Johannis sa nu accepte tot ce vrea PSD? Sa se certe si sa renunte?

Sigur, dar eu chiar nu stiu cit de mare e riscul asta pentru ca nu il cunosc pe Johannis. Ideal ar fi sa faca un compromis undeva, pentru ca toata politica romaneasca “democratica”, de la Victor Ciorbea la Basescu, e povestea unui idealism care nu accepta compromisul si care in cele din urma ramine cu aproape nimic. poate iesim din modelul asta usor psihotic si perdant.

Compromisul e recomandat? Trebuie reabilitat compromisul?

Vroiam sa spun ca pe oameni ii fura propriile povesti electorale, propriile sloganuri, cred ca asta s-a intimplat cu basescu, el chiar a crezut ca poate invinge sistemul singur, ceea ce e absurd.

Fara compromis nu poti face politica. Limitele, modalitatile, ramin de vazut, insa noi traim intr-o societate care are posibilitatile ei. Daca ne raportam la niste posibilitati ideale ca atare, confundindu-le cu posibilitati reale, nu avem decit de pierdut. Idealul nostru e sa facem pasi cit mai semnificativi fata de unde sintem acum, dar mi se pare ca asta nu prea se intelege.

A iesit Băsescu adineauri si e clar ca tot discursul sau se va baza pe relatia directa cu poporul, referendum. Crezi că poate cîştiga electorat cu asta?

Nu, pentru ca e greu sa mentii un entuziasm electoral cinci ani fara sa oferi ceva solid. Anticoruptia e ca si cum n-a fost, mai e si criza, discursul impotriva monstrului neocomunist s-a uzat si el. De fapt, cred ca asta e marea schimbare din ultimii ani, PSD a devenit un partid ca oricare altul. Sa faci acum campanie impotriva lui Iliescu e aberant. ASTA ne duce cu 20 de ani in urma, genul asta de campanie.

Da, dar merge genul asta de campanie, a strins totusi 30 %.

Vom vedea pe 6. 30% e putin in situatia asta.

Basescu a dat semne ca s-ar putea schimba in al doilea mandat, ca s-ar putea “linisti”, nu crezi in promisiunea asta?

Deloc, mi se pare complet consumat de fantasmele lui. L-am vazut mai calm si mai rational in multe momente, insa schimbarile majore sint putine la virsta asta si in situatii atit de stresante, oamenii isi creeaza rutine pe care merg, e vital pentru ei sa faca asta. N-as miza pe o schimbare semnificativa aici.

Crezi ca Romania se va schimba simtitor daca vine Geoana. Sau pot sa stampilez la intimplare, ca tot aia e?

Nu cred ca se va schimba semnificativ. Noi atribuim prea mult ce se intimpla contextului intern, eu cred ca cel mai important e cel extern. integrarea in UE e ceea ce a modelat toti acesti 20 de ani, inclusiv reducerea tensiunii dintre PSD si “opozitia democratica”. Deci nu vad riscuri mari in sensul asta. Riscul mare e ca acum avem trei partide dominante care sint la fel, nu concureaza decit programarea la putere, concurenta lor nu produce diferente sensibile de politici.

Asta mi se pare ca e problema noastra, cum sa domesticim cumva tot acest sistem politic care merge inainte ca trenul. Mi s-a parut halucinant cit discurs anti-sistem am auzit in campanie, trei din patru primii candidati. Asta doar pentru ca neincrederea in politicieni e uriasa, si atunci ei mimeaza discursul cetateanului, dar dupa campanie nu mai functioneaza. Îmi pare rau pentru cliseul neplacut, dar intr-un fel, da, “toti sint la fel”

Din toata campania asta de pina acum ce te-a deranjat cel mai mult?

Cred ca modul in care presedintele a incercat sa revitalizeze toata povestea cu antipesedismul, anti-neocomunismul etc. Am fost din 90, imediat, un antipesedist feroce si eu, iar toata mitologia asta a avut un rol foarte important, chiar a fost o lupta pentru democratie si economia de piata sau, ma rog, cum sint ele, in starea lor aproximativa. Insa acum etapa aia a trecut. Mitologia asta nu mai rezoneaza cu nimic acum si a o utiliza astfel mi se pare cinic, pentru ca deformeaza orice, prioritati, agenda publica etc

Ce ti se pare ca nu se vorbeste deloc din ce te-ar interesa pe tine sa auzi. Sint chestiuni grave neatinse?

Mi-as dori sa se discute despre politic fara actualitate politica stricta. Sigur, acum sint alegeri, dar ma termina psihic cind vad jurnalisti care discuta despre politic ca si cum ei insisi ar fi cumva polticieni, ca si cum ar fi luptele lor personale. Marii intelectuali ai patriei i-au invatat pe jurnalisti ca politica si politicienii sint niste mizerii care merita dispretuite. E unul din motivele, chiar daca nu cel mai important, pentru care politicienii se comporta asa cum o fac cu noi. Eu as vrea putin mai multa detasare, ceva luciditate dincolo de pasiunile politice care practic, dupa cum incercam sa spun, nu au mare obiect dincolo de persoane, la nivel de partide, ideologii etc.

Ar fi binevenita asumarea de catre televiziuni a unui candidat preferat? Tip Fox, NYT…

Ar fi mai OK sa fie pe fata.

Ce ai sa le spui celor care au decis sa nu se mai duca deloc la vot.

Ca ii inteleg. Îmi dau seama foarte bine cit de important e ca un anumit stat sa aiba sustinerea unui vot masiv, reprezentativ, pe de alta parte cred ca e un drept fundamental de a nu vota sau de a vota alb. Nu am inteles isteria creata in jurul introducerii votului alb, mi-a scapat asta. Democratia e optiune libera. Iar pentru acei foarte multi care trebuie sa voteze la sectii speciale, cu atit mai mult. Serios, nu simt ca trebuie sa ma sacrific pentru vot, sa fac un efort iesit din comun. Ar trebui sa fie mai simplu.

• CRIZA
• Simţiţi criza? Ce nu vă mai permiteţi? Ce vorbe folosiţi mai des?

Sincer, nu simt criza. Am trăit mereu într-o modestă îndestulare, așa că veniturile mele de astăzi îmi permit să trăiesc ca ieri. Mai mult, cred că mîine voi trăi la fel și asta îmi produce un confort interior. Așadar, îmi permit tot ceea ce îmi permiteam și acum un an, de pildă. Nimic în minus și nimic în plus. Văd, însă, multă lume care simte criza. Am prieteni care și-au pierdut locurile de muncă ori și-au văzut afacerile serios periclitate. Îi privesc și mă îngrijorez. Nu fac o ierarhie între vorbele pe care le rostesc. Constat, însă, că în ultima vreme folosesc tot mai mult termeni afectuoși, acele cuvinte ori expresii care, în engleză, se cheamă ”terms of endearment”. Nu am, încă, o explicație pentru asta.

• Sîntem în criză, criza aia mondială?

Da. Așa spun cifrele, așa spun liderii lumii, așa spun marii oameni de afaceri. Dar nu pe ei mă bazez. Așa spun autorii pe care îi ador, preoții care mă fac să cad în genunchi numai cînd îi văd, dar și cunoscuții mei pe care îi consider mai deștepți decît mine. Pe ei mă bazez. Cred că imaginea cea mai corectă despre o epocă o găsești în personajele marilor prozatori ai timpului respectivi și nu în izvoare de istorie socială ori în cifre statistice. Ca să știi cum erau, să zicem, rușii primei jumătăți ai secolului al XIX-lea, cel mai bine e să citești Gogol. Despre francezii de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și primele decenii ale XIX-lea cea mai bună sursă este Stendhal, pentru personaje masculine, și Blazac pentru personaje feminine. Englezul elisabetan e la Shakespeare. Dacă intuiția mea e adevărată, atunci scriitorii care vor da mprturie despre noi peste secole sunt Philip Roth, Ian McEwan și Michel Houllebecq. Personajele lor sunt oglinda noastră. Cînd realizezi asta, îți dai seama în ce criză oribilă suntem! Suntem jalnici. Dacă vorbim despre criza economică, îmi amintesc o vorbă a marelui Ronald Reagan: ”e recesiune cînd vecinul își pierde locul de muncă și e criză cînd îmi pierd chiar eu locul de muncă”. Se pierd atîtea locuri de muncă, încît distincția dintre vecin și mine e aproape de nefăcut în privința asta. Și eu îmi simt locul de muncă amenințat de criza politică. În plus, vecinul meu, un tinichigiu, și-a pierdut locul de muncă și de-aia zic: e criză!

• POLITICA
• Criza politică de la noi, credeţi, psihologic, e efectul celei mari, mondiale?

N-are nici o legătură. Criza politică de la noi e produsă de tensiunea dintre dorința uriașă, obsesivă a unora de a-l da jos pe Băsescu cu orice preț și propria lor neputință. Băsescu își urmează proiectul politic implacabil ca un petrolier gigantic condus de un comandant puternic.

• Sîntem într-o criză de conştiinţă? Între noi, indivizii, ce chestii ne despart?

Știi, desigur, platitudinea că ceea ce ne unește e mai important decît ceea ce ne desparte. Ei bine, eu cred în platitudinea asta. Ieri, între două mitinguri, am citit un articol interesant în ”World Affairs” scris de un lingvist galonat de la Columbia University în care se vorbea despre dispariția limbilor. Acum, se vorbesc în lume aproape 6000 de limbi. Însă, în secolul următor vor ajunge numai 600 dintre ele. Se pare că ceea ce se întîmplă cu lumea e inversul mitului Babel. Sigur că antropologii și scriitorii vor plînge, poate că se vor găsi și filozofi să spună că fiecare limbă care moare ucide o parte din sufletul etern al speciei noastre. Dar vestea bună este că ne vom înțelege între noi mai ușor, pentru că tot mai mulți oameni vor vorbi tot mai puține limbi. Așadar, perspectiva nu e chiar rea. Cît despre conștiință, n-aș crede că stăm mai rău decît alții sau mai rău decît altădată. Vom fi în criză de conștiință cînd viața va deveni imposibilă din motive de conștiință. Suntem foarte departe de momentul acela.

• MORALA
• Cum arată criza morală a momentului? Ne mai vedem „lungul nasului”?

Poate lungul nasului lui Pinocchio. ..N-aș zice criză, aș zice derută. Cînd nu mai știi ce e rău și ce e bine, ești pierdut, rătăcit, năuc. Asta e situația noastră. Ar fi criză dacă am știi ce e rău și ce e bine, am face răul și am suferi sufletește, dostoievskian, după aceea. Nu suntem în situația asta. Suntem în situația nedumiritului. Habar n-avem dacă facem răul sau binele, iar deruta e atît de mare, încît am ajuns să credem că n-are nici o importanță să știm de facem bine ori rău.

• Gripa aviară, criza, gripa porcină, credeţi că sînt simboluri ale „urgiilor biblice”?

Simt ceva fatal și o ușoară adiere de apocalipsă în toate astea, dar îmi spun imediat că mă înșel. În plus, zilele astea sunt în campanie electorală și văd altfel lucrurile.

• RAUL
• Cum de nu se mai termină? Cum de răul se inventează la nesfîrşit?

Se termină, nu dispera. Se termină cînd o veni vremea. N-am grija eternității răului.

• E din ce în ce mai rău. De ce? Ne aşteaptă ceva şi mai rău?

Întotdeauna. Sunt un conservator – în sens anglo-saxon cît se poate de clasic – și nu aș putea vedea mersul lumii altfel decît în jos.

• DUMNEZEU
• E o absenţă a lui Dumnezeu?

Întrebarea asta mă cutremură. De ce mi-o pui? Frenezia cu care e citată celebra frază a lui Nietzsche mă sperie, sincer. Pînă și catarii, cei mai convinși oameni că tot ce ne înconjoară e opera Necuratului, credeau că există în suflet o fărîmă de lumină divină. Cu alte cuvinte, pînă și pentru ei, deși lumea era cu totul fără Dumnezeu, în sufletul omului tot exista urma Lui. Dumnezeu nu lipsește. Noi lipsim de la întîlnirile pe care ni le dă în timpul vieții. Iar apoi, ne întîlnim cu El în ipostaza cam înfricoșătoare de judecător.

• E o diferenţă între Occident-America şi fostele ţări comuniste? De ce?

Mare diferență. Am trăit diferit istoria și ne uităm diferit la ea. În plus, noi știm atîtea despre ei, dar ei nu știu despre noi mai nimic. Această cunoaștere asimetrică are un rol enorm în adîncirea diferenței. Pentru că, pe măsură ce le aflăm limitele, cunoașterea noastră despre ei devine tot mai critică și mai frustrată, în vreme ce necunoașterea lor despre noi devine tot mai serenă, frivolă și condescendentă.

• Trăim o vîrstă sumbră a omenirii?

Totuși, e mai veselă decît altele și, vorba oricărui pesimit, e mai veselă decît cele care vor veni. În plus, e o epocă în care se cîntă bine. Avem voci mari în timpul vieții noastre, orchestre senzaționale – n-om sta noi bine în privința compozițiilor, dar stăm excelent în privința interpretării. Trăim o vîrstă a interpretării și nu neapărat a creației. În asemenea vremuri, simțul ludic este exacerbat și, de aceea, peisajul acestui început de secol nu este chiar sumbru.

• BASESCU
• Băsescu simte criza?

Nu știu dacă o simte în plan personal. Este, însă, evident preocupat de această criză.

• Ca reclamă, e pe toate gardurile, are reclamă şi pe Cocor şi pe toate panourile?

Nu e chiar pe toate gardurile. Știu un candidat care e cu mult mai expus. Și nu-i va folosi. Panotajul și afișajul sunt printre puținele feluri în care Traian Băsescu mai poate comunica ceea ce are de spus. Televiziunile de știri, dar și televiziunea publică, sunt lansate într-o campanie dezlănțuită împotriva lui. Îi blochează mesajele esențiale, îl atacă pînă dincolo de jignire, îl lapidează cu adjective care mai de care mai grele. E un fel de concurs în media noastră: care-l înjură mai vîrtos pe Traian Băsescu. Sigur că acest procedeu al Realității și al Antenei 3 este cu atît mai penibil cu cît cele două televiziuni s-au aruncat în susținerea lui Geoană, cu adevărat cel mai penibil dintre candidați.

• Nu e destrăbălat de mult?

Nu cred că e destrăbălat. Nu-i cunosc viața personală, dar nu mi se pare. Din cîte îmi dau seama, nici n-ar avea timp. Traian Băsescu are un program zilnic sufocant aproape. Ca să te destrăbălezi îți trebuie timp. Destrăbălarea nu e ceva ce se poate practica într-un minut de pauză, între o ședință CSAT și un Consiliu European.

• JOCUL LUI  BASESCU
• De ce e tot mai al dracului? Tot mai şiret? De ce se joacă cu proştii de Crin şi Geoană?

Nici Crin, nici Geoană nu sunt adversarii lui adevărați. Meciul lui Traian Băsescu se joacă împotriva oligarhilor care se găsesc la capătul celălalt al lesei, iar miza acestui meci nu sunt neapărat alegerile din noiembrie-decembrie, ci plasarea României pe o orbită nouă. E foarte greu. Adversarii lui Traian Băsescu sunt foarte puternici. Dispun de mijloace colosale și sunt puși pe el. Mă amuză cînd îi aud pe criticii lui Traian Băsescu spunînd că în mandatul său nu s-a întîmplat nimic. Dacă e așa, atunci cum de sunt atît de înverșunați și uniți împotriva lui oameni care, altfel, numai prieteni nu sunt, precum dnii Vîntu, Patriciu și Dan Voiculescu? Le-o fi făcut el ceva de-au pus oamenii ăștia asemenea resurse la bătaie pentru a scăpa de Traian Băsescu…

• De ce e atît de mare dihonia dintre tabere? Ce sens are?

Nu are nici un sens, desigur. Pe mine m-a speriat această radicalizare în pro și anti Băsescu de multă vreme. De cîțiva ani, procesul de închidere a minții politice de la noi este tot mai accentuat și a devenit, de cîteva luni, adevărată rinocerizare. E inutil să ne mai întrebăm acum cînd și de ce a pornit. Dar trebuie să se oprească. Există teme mai importante decît Băsescu: cea a destinului nostru european, cea a poziției noastre geo-strategice, cea a morții, cea a felului în care românii vorbesc românește și multe altele.

• Ce compromis ar putea face Băsescu, cît de mic, totuşi, în actuala stare de lucruri, spre a împăca lucrurile?

A făcut deja două, dacă vă referiți la desemnarea primului-ministru. A desemnat mai întîi un prim ministru independent, pe dl Coritoru, pentru că așa cereau partidele în majoritatea lor, mai puțin PDL. L-au picat. Apoi, au vrut un gospodar cu certe calități, ales cu 80%. L-a numit pe dl Liviu Neogiță. Despre care cred sincer că poate fi un mare prim-ministru. Are toate înzestrările pentru asta. Dar, toate astea nu înseamnă nimic pentru coaliția anti-Băsescu. Ei îl vor jos pe Băsescu și, pe cale de consecință, orice poatră semnătura Băsescu trebuie imediat distrus, ca într-un fel de ritual frenetic al uciderii în efigie.

• GRIPA PORCINA
• Băsescu e ca gripa porcină. Îşi generează tulpini noi, la infinit. Uneori în absurd. De ce?

Eu nu cred că Băsescu se înmulțește așa. El e unic. Al doilea ca el nu cred că vom vedea. Va termina al doilea mandat în 2014 și nu vom mai avea altul ca el.

• Va pare rău că ati plecat din presă?

Am nostalgia vremurilor în care trăiam din publicistică. Dar nu-mi pare rău. M-aș întoarce, dacă aș simți că nu mai am nimic de spus în politică. Nu știu cine mă va primi. În orice caz, după apariția înregistrărilor în care dnii Roșca Stănescu și Chireac îl șantajează grobian pe dl Macovei de la ANI mi-am spus că jurnalismul a ajuns la un grad de mizerie morală inimaginabil, cel puțin pentru mine. Stilul slinos și aluziv al discursului jurnalistic al dlui Stănescu îmi indica ceva despre interiorul său, iar trecutul profesional recent al dlui Chireac, recompensat cu zeci de angajamente după ce a fost dovedit că și-a pus scrisul editorial în slujba micului său interes de afaceri, nu mă lăsa să am iluzii. Că cei doi domni au ajuns în curtea dlui Vîntu, nu mă miră deloc. Curtea aceea e largă și cuprinde și oameni ca cei doi, dar și buni și onești profesioniști. Faptul că dl Vîntu a ales pe ei doi să fie berbecii săi în lupta cu dl Băsescu, mă miră sincer. La capacitățile sale, mă așteptam să atace cu tineri radicali, idealiști, frumoși și cinstiți – ar fi avut mult mai multe șanse.

Aţi înregistrat nereguli pe parcursul  campaniei electorale?

Dacă vorbim despre campanie, putem spune că, deşi a fost bazată în oarecare măsură pe platforma candidaţilor, a fost cumva dominată în mare măsură de chestiunea referendumului. Aceasta este una din particularităţile acestei campanii. Deşi nu au fost incidente majore, campania a avut şi momente cu limbaj dur şi materiale negative de campanie, uneori anonime, ca şi alte lucruri.

Veţi supraveghea şi organizarea referendumului?
Am fost invitaţi să supraveghem alegerile dumneavoastră prezidenţiale dar, fireşte, înţelegând că referendumul a fost convocat la primul tur al alegerilor, pe 22 noiembrie, aşa că nu supraveghem în mod formal, în sensul formal al cuvântului, referendumul, dar urmărim acest proces şi ce impact are referendumul asupra campaniei electorale. În orice caz, am observat deja că în multe momente referendumul a fost foarte proeminent în materialele de campanie, la un număr de candidaţi.

Cum vi s-a părut acoperirea campanie electorale de către presă?

Aş spune, aşa cum a fost notat în raportul nostru, că am observat că România are un mediu de presă dinamic şi pluralistic, oferind votanţilor informaţii politice ample şi diverse. De asemeni, s-a oferit timp de antenă tuturor candidaţilor, şi la posturile de stat şi la cele private.

Am observat, de altfel, că Mihaela Rădulescu nu mai răspunde în ultimul an decît în scris. Foarte rar vorbeşte liber despre sine, îi e frică probabil de propria volubilitate. A avut destule necazuri din cauza vorbelor scăpate în grabă. Acum pare reţinută, raţională, foarte atentă cu vorbele. Ultima explozie nebună care ne-a lăsat pe toţi cu gurile căscate a fost o scrisoare dură împotriva fostului soţ şi a ideii de bogătaş român. Aia mi-a plăcut cel mai mult, pentru că am văzut în ea potenţialul de “subminare din interior” pe care l-a avut în sînge Rădulescu întotdeauna. Şi de aceea i-am şi trimis întrebările astea, să văd cum a depăşit momentul.

Nu m-am abţinut s-o întreb de ce m-a invitat la o emisiune să vorbesc despre cărţulia de critică literară – asta după atacuri dure prin presă (eu eram cronicar TV, iar ea îmi dădea replici în stil sălbatic). Ăla a fost un gest pe care nu-l înţelesesem. Acum cred că încep să prind ideea de “divă generoasă” care uită tot repede şi care are în sînge “luatul de la capăt” chiar şi atunci cînd o paşte penibilul sau anonimatul.

Îmi amintesc scrisoarea aceea deznădăjduită trimisă presei la începutul anului, în care expuneai destinul dramatic al femeii căsătorite cu un tip bogat şi puternic din Romania. Mi s-a parut un important manifest-confesiune. Ce le-ai recomanda femeilor din Romania. Sa se apropie de un tip ca Elan, de un proto-tip bogat şi puternic, sau mai bine să
caute un tip puternic din exterior?:) De fapt, ce trebuie să urmărească în primul rînd la un barbat?

După atâţia ani de viaţă, de experienţe, de iubiri aprinse şi făcute scrum… habar n-am ce să-ţi răspund. Nu cred în reţete, în teorii general-valabile. Fericirea înseamnă nişte momente, pe care le poţi sau nu avea, în care poţi să te lăfăi sau care ţin cât o respiraţie. Poate că trebuie să urmăreşti doar ce simţi, nu să cauţi calităţi de basm. Bărbatul potrivit e cel care-ţi dă ce ai nevoie, în diverse etape ale vieţii de femeie. Ori femeile sunt  atat de vaste şi imprevizibile în dorinţe…

Regreţi că ai ajuns în discuţiile tuturor de la o cafea sau bere? Ţi-ai fi dorit vreodată să nu fii vedetă şi să fii doar bogată şi liniştită?

E inevitabilă postura, când eşti atât de …vedetă. În meseria asta n-ai de ales, mai cu seamă când faci performanţă, când eşti pe alocuri foarte bun. E musai să ţi se găsească defecte, e aproape balcanic să-ţi doreşti eşecul, mizeria şi nefericirea pentru cineva care pare să le aibă pe toate. Am învăţat să ies din lumea asta. Poate greu sau poate târziu, dar am învăţat să nu mai citesc despre mine, să nu mă mai intereseze părerile scârboase, ci doar cele pertinente, să apreciez cuvintele frumoase care-mi vin din atâtea alte minţi relaxate. Nu sunt ipocrită să spun că mi-aş fi dorit anonimatul, dar îl savurez în ţara în care m-am mutat. Bogăţia m-a bântuit de multe ori, dar n-am pus-o niciodată în capul listei de motive de fericire. Nici măcar de linişte. Asociez liniştea doar cu iubirea, fie că e vorba de un bărbat sau de copilul meu.

Sînt 20 de ani care au trecut de la Revoluţie. Şi ai fost şi tu acolo. Ai fost şefă de cabinet chiar după 90. De ce ai ieşit din zona politică?

Cred că a fost singurul capitol la care am fost lucidă devreme:). O femeie frumushică, în România mai ales, n-are nicio şansă de a fi luată în serios, oricâte abilităţi profesionale ar prezenta sau oricât de inteligentă ar fi . Sunt mai mulţi misogini decât bărbaţi în România, asta e senzaţia mea… Nu m-a atras niciodată zona politică, nici măcar atunci când lumea m-a asociat cu un partid pe care cică l-aş fi sprijinit. În realitate, mă aflam la o manifestare politică, la rugămintea patronului meu de atunci. Eram o persoana publică, atrăgătoare de atenţie şi am luat ţeapă de a participa, neştiind că voi deveni, în ochii multora, un susţinător de partid politic. A fost o greşeală, mi-am învăţat lecţia.

Cum te distrai înainte de 89? Ce muzică ascultai, ce idoli aveai?

Am trăit în comunism primii mei 20 de ani. Iar la vârsta la care azi se merge în cluburi, se trăieşte pe net şi viitorul pare un sinonim pentru ziua de mâine, eu mergeam zilnic la antrenamente la gimnastică, îmi vedeam de şcoală, citeam mult, de parcă presimţeam că o să vină ziua când asta o să devină un lux, ascultam numai rock şi mă îndrăgosteam vremelnic de câte vreun coleg. Nu eram nici cea mai populară, nici cea mai frumoasă şi, culmea, eram foarte tăcuta.

Care a fost cel mai greu moment din ultmii 20 de ani? Dar cel mai fericit?

Ultimul an a fost cel mai greu, am făcut nişte alegeri grele, dureroase, am trecut prin tot felul de încercări ciudate, am schimbat case, bărbat, meserie, ţară şi nişte principii. Ani frumoşi am tot avut, iar naşterea face din anul 2004 cel mai frumos de până acum.

Cum ţi se par femeile din politică. Exemple: Elena Udrea, Ridzi, Monica Macovei?

O generaţie timidă, chinuită, nedreptăţită. Le admir pentru rezistenţă, mai mult decât pentru abilităţi politice.

Ai susţinut PSD în urmă cu ceva timp, acum te-ai hotărît cam ce candidat ar fi aproape de sufletul tău sau de votul tău?

Vezi? Şi tu ai avut aceeasi senzaţie. Am fost o dată în viaţă la o manifestare, invitată, nu obligată de domnul Voiculescu, şi dintr-un soi de bun simţ şi poate obedienţă profesională, m-am dus. M-am trezit luată pe sus şi urcată pe o scenă alături de PSD şi PC. N-am avut discurs, n-am spus niciodată public că simpatizez cu vreun partid, dar am avut “neobrăzarea” să admir nişte oameni politici deştepţi, pe alocuri. Am pierdut capacitatea de a spune ce cred şi de a avea opinii răspicate despre politicieni sau politică, nu face bine dacă vrei să-ţi păstrezi o coerenţă profesională în televiziune. Poate în America aş fi avut curaj să fiu o voce susţinătoare, aici îţi pierzi până şi curajul de a te implica.

Mă uit acum prin ziare, la televizor şi regret sincer “cuplul” Mihaela – Andreea Marin… Unde s-au dus “divele” adevărate? Acum studiourile sînt pline de vedete masculine cu femei pe post de ficus prin studio. De ce se întimplă asta, ai o explicaţie? (Înţeleg că revii pentru o emisiune specială. De ce?)

Sunt acasă şi cred că nici ele nu se mai uită la televizor… Noi am marcat o etapă din televiziune, acum s-a trecut în alta, mai disperată după rating, decât după calitate sau profesionalism. Noi am fost privilegiate, cumva, sau cel puţin asta simt despre mine – am avut şansa de a cunoaşte meseria asta în profunzime, nu doar la suprafaţă, am făcut performanţă pentru că am luat în serios ipostaza de a fi atât de vizibilă şi de urmărită. Femeile lipsesc pentru că frumuseţea şi inteligenţa, ştiinţa de a-ţi construi o carieră par nişte poezii pe care le-au recitat prea mult “divele” despre care vorbeşti, nu nişte calităţi primordiale în meseria asta. Şi mai e şi gustul publicului, care le preferă pe femei atât de dezbrăcate şi de tăcute în studiori, mai ales când sunt umilite şi luate în băşcălie de orice barbat “celebru”. Antena 1 mi-a făcut invitaţia de a prezenta doua ediţii speciale şi am acceptat, sunt programe de calitate, pe care le face aceeaşi echipă cu care am avut succes peste 10 ani la “Duminica în familie”.

Scrii ficţiune şi vei fi publicată în toamnă. Te vei lansa la tîrg. Vreau să ştiu cum scrii, ce tabieturi ai cînd scrii, în ce parte a zilei… Şi ce modele ai? (Şi Andreea Marin va lansa o carte, nu e ironic?:))

Mă simt mult mai liberă în scris, mult mai creativă. Scriu mult seara, noaptea, după ce adoarme copilul sau în zilele când sunt fără el. Am spor când sunt singură, când nu mă întrerupe nici măcar telefonul, pe care-l duc în altă cameră. Desenez când scriu, poţi să-ţi închipui ? Nu cu talent, dar am momente când nu vreau să pierd o idee şi o desenez, mai ales în jurnal. De vreun an ţin un jurnal, întâmplările abundente din ultima perioadă mi-au deschis nişte supape, mai ales în privinţa scrisului. Dar nu scriu despre mine în cărţi, ador personajele, mă ascund printre gesturi ale lor, mă deschid prin vorbele lor, e o joacă interesantă, mă acaparează mult mai mult decât mi-am imaginat. Am tot publicat, de vreo 7 ani, prin Elle, în Tabu şi acum în Jurnalul Naţional, dar prefer să scriu mai mult decât să public. Mi-ar plăcea să-mi citeşti cartea cea nouă, “Nişte răspunsuri”, aş fi foarte curioasă să văd dacă te “agaţă” vreo pagină sau dacă ai vreun fior când mă citeşti, mai ales că nu ne cunoaştem atât de bine încât să ştiu dinainte ce ţi-ar putea plăcea….

Ce citeşti acum? Dani Oţil citeşte sau e pierdut pentru lectură?:) Cui îi ceri sfatul după ce termini un capitol?

Citesc în limba franceză, vreau să adun cât mai multe cuvinte pentru limba în care am decis să trăiesc.  Dani citeşte, nu e pierdut, e doar foarte ocupat, ca orice om care se scoală zilnic la 6 dimineata, de-o viaţă aproape…  Nu cer sfaturi, am uşoara infatuare a autorului care se bizuie, cel puţin până la cititor, pe el însuşi, pe discernământul lui.

Ce-ţi place/nu-ţi place la: Geoană, Antonescu, Băsescu.

Geoană îmi place până la discurs, n-are antrenori buni care să-l înveţe “limba poporului”. Antonescu începe să-mi placă abia în ultima vreme, îi remarc o creştere a încrederii în sine, ceea ce ajută în politică. Băsescu are , de departe, cea mai buna ştiinţă de a convinge masele şi de a-şi energiza detractorii – nu-mi plac anumite ipocrizii pe care poporul nu i le-a taxat la timp şi o viclenie în care nu cred, pentru funcţia de preşedinte, dar văd că e vitală şi eficienţă în politica romanească.

Ce te enervează azi în România (în afară de tabloide) şi ce te enervează la Monaco?

Mă irită mitocania, la absolut orice nivel, nu numai cea de pe stradă, ci chiar şi aceea din tabloide sau de la tv. Mă sufocă ideea că un copil arde într-un încubator şi politicienii îşi văd mai departe de campanie, sunt consternată că România mai are sate fără electricitate şi la Casa Poporului ard kilowaţii cu atâta nesimţire…. Am o listă prea lungă şi ori de câte ori am încercat să schimb ceva, am avut , la scurtă vreme după bucuria vreunei reuşite, sentimentul că e inutil orice gest individual, mulţimea nu poate fi schimbată prin modele… La Monaco încă nu ma enervează nimic, parcă am aterizat pe planeta civilizaţiei absolute, aproape că mă sperii de atâtea zâmbete, saluturi, curăţenie, educaţie, preocupare pentru artă, caritate, lectură. Tu ştii că în blocul meu mai nimeni nu are televizor?… Sau că am numărat mai multe galerii de artă decât magazine pe străzile din Monaco ? Sau că nimeni, niciodată, nu circulă, oricat ar fi aglomeraţia de mare, pe banda destinată numai urgenţelor? Sau că merg cu autobuzul mult mai des decât cu maşina ? Sau că stau într-un bloc cu 24 de etaje, într-un apartament cu chirie, nicidecum cumpărat la sumele absurde vehiculate prin presa murdară? Sau că duc o viaţă decentă şi liniştită, fără să am la dispoziţie zecile de mii de euro despre care scriu acelaşi publicaţii ? Sau că nu trece nicio saptamana fără să merg la teatru, la Operă, la o expoziţie nouă, la un concert unde nu mă ştie nimeni şi unde pot să fiu eu şi-atât ?… Sau că fii-miu, la 5 ani jumate a remarcat primul ca aici putem să ieşim liniştiţi în parc fără să ni se facă poze cu mobilul ?…

O întrebare mai personală, dar trebuie s-o pun… Noi ne-am împărţit nişte lovituri în presă la începutul anilor 2000. Şi totuşi tu m-ai sunat într-o zi şi m-ai invitat la emisiunea ta de radio să vorbim despre cartea mea de critică literară! Recunosc că am rămas cu gura căscată. Ba chiar ai pus cîteva din trupele mele favorite la Guerrilla. Dumnezeule, Nirvana aruncata on air de Mihaela Radulescu! De ce-ai facut-o? Care a fost cel mai aprig duşman cu care pînă la urmă te-ai impacat?:)

Nu te-am încadrat niciodată în categoria duşmanilor mei, ci în categoria, încă destul de vastă, a celor care vorbesc despre femeia aia de la televizor sau din reviste, nu despre mine. Eu mai am şi alte unghiuri, ca toată lumea, în care încap şi calităţi şi defecte, dar tu scriai atunci cu vehemenţă (şi misoginism) despre o femeie la care nu vedeai mai mult decât o ipostază, aceea de vedetă, şi nu pe placul tău. Dar scriai cu talent şi admit că am o imensa capacitate de admiraţie, reuşesc să descopăr în oameni potrivnici laturi atrăgătoare, expresive. Mi-a plăcut întotdeauna să aduc în faţa publicului oameni pe care să-i admir eu mai întâi, care sunt remarcabili prin ceva ce nu e la îndemana oricui.  Am promovat şi vorbit la microfoane de radio şi televiziune despre multi oameni in al caror talent credeam. Tu eşti un om talentat. Nu trebuie să-mi placă bărbatul din tine, cum nu trebuie să fii nici tu atras de decolteul sau retorica mea. Alice Nastase e un alt exemplu si lista poate continua destul de departe, cu oameni care, atunci când m-au cunoscut in afara ecranului, au sfarsit prin a admite că, de aproape, din postura ochi în ochi, oamenii sunt mult mai uşor de descifrat. Uneori în bine, alteori in rau. Dar, sigur, cunoaşterea dă un rezultat mult mai nutritiv decât aprecierea superficială.

Ai apucat sa citesti ceva din cartea lui Nastasiu&Gaetan?

Catalin Prisacariu (CP): Am vazut doar fragmente in presa

Asa si eu, dar presupun ca ceea ce au dat cei de la Jurnalul National e cel mai relevant. Ca ei au avut cartea dinainte. Ce ti se pare tie cel mai important din ceea ce sustine Nastasiu?

CP: Doua chestiuni mi se par relevante: 1. ca ar fi existat un ordin “de sus” pentru fuga lui Hayssam 2. ca au fost politicieni monitorizati in dosarul “spionilor” Benyatov si Stancev

Ok, sa le luam pe rand. Din ce zice Nastasiu Traian Basescu n-avea cum sa nu stie de intentia de fuga a lui Hayssam. Ti se pare corect?

CP: Hai sa spun asa: cu aproape doua luni inainte ca Hayssam sa paraseasca Romania, eu stiam de la o sursa ca sirianul intentiona sa plece. Textual, sursa mi-a spus asa: “Hayssam vinde tot, fuge din tara“. Informatia mi s-a parut atit de putin veridica incit nici macar nu am verificat daca Hayssam vindea sau nu din activele firmelor lui. Dupa ce stirea a explodat in presa mi-am amintit si am verificat. Era real! Adica, cu citeva luni inainte Hayssam vinduse, tot unor sirieni, teren la patinoarul Floreasca si, chiar cu trei zile inainte sa plece, un teren de pe Dorobanti 31-33 tot unor sirieni, asociati cu el in niste firme

Si e posibil, fiind deja acuzat de terorism, sa nu fi aflat macar serviciile ca Hayssam vinde tot ?

CP: Din punctul meu de vedere, e imposibil cita vreme sursa mea (din mediul notarial) avea fie si birfa ca Hayssam avea intentia sa fuga e imposibil ca serviciile sa nu fi stiut.

Mi se pare evident atunci macar un lucru si anume ca niste oameni importanti, daca nu institutii cumva, l-au lasat sa plece. Altfel era destul de simplu sa-l retii in tara.

CP: Eu nu stiu daca l-au lasat sa plece dar e evident ca stiau de intentia lui. Si ce variante ar fi? 1. Ca l-au lasat, intentionat, sa plece 2. Ca a fost o bilba a autoritatilor, care au picat de fraiere (putin probabil) 3. Ca Hayssam stia ca e monitorizat si le-a dejucat planurile (iarasi, putin probabil, dar nu imposibil, fie si teoretic)

Asta cu balba si dejucarea planurilor lui Hayssam e de fapt varianta oficiala. Dovada si faptul ca atunci au fost demisi sefii SRI, SIE, Virgil Ardelean de la 2 si-un sfert. Deci nu prea mai putem crede acest lucru

CP: E extrem de probabil ce spui.

Ramane premeditarea ca fiind cea mai probabila

CP: Cam asa

Urmeaza logic intrebarea cine ar fi avut interes?

CP: Cita vreme presupunem ca statul ar fi conspirat, practic, sa-l scape pe Hayssam atunci e interesul statului. Statul roman, fireste

Asta mi se pare si mie o ipoteza rezonabila, asta e impresia dupa toate dezvaluirrle de pina acum. Dar..

CP: Asa.

Legand niste informatii din aceste dezvaluiri, mie mi se pare ca Hayssam si-a vandut pielea statutului roman. Ma refer la implicarea lui veche in tot felul de afaceri politico-economice aleRomaniei

CP: Din punctul meu de vedere Hayssam a avut cu Romania o relatie strict economica. Mai precis, infractional-economica. Din acest punct de vedere Hayssam nu a facut decit sa profite de pe urma statului roman.

Asta cred ca doar de la un moment dat

CP: Exista si ipoteza pe care Academia Catavencu a publicat-o ca Hayssam a fost recrutat ca spion chiar de catre statul roman, de generalul Saracu. Asadar ce e in spatele acestui “cover”, daca e un “cover”, nu putem decit banui. Cel mai probabil, presupunerea e ca Hayssam ar fi fost spion. Al cui, asta e mai greu de zis. Dar, al oricui ar fi fost facea ce facea cu acordul statului roman.

Tocmai de aia zic de afaceri politico-economice

CP: Altfel nu ar fi urcat niciodata intr-un avion prezidential (al lui Iliescu) Asadar cred ca Hayssam a disparut din Romania (e logic!) pentru ca trebuia protejat. Ca agent de informatii, fireste.Ce facea el in Romania, pentru cine lucra, de ce etc, e imposibil de descifrat de catre noi

Ok, si cred ca n-o sa aflam curand

CP: Normal ca nu o sa aflam. Nu avem cum

Dar ce zici tu e intr-adevar ipoteza cea mai puternica

CP: Daca acceptam ca in lucrurile astea trebuie sa fie o logica, e singura posibila

Si mai putem , logic, presupune ca Basescu a fost fie obligat fie a facut un troc pentru eliberarea lui Hayssam si plecarea lui din tara

CP: Aici ar fi de zis mai multe pentru ca sa nu uitam contextul. Hayssam a plecat din Romania, din arest, ca cercetat si acuzat de terorism (rapirea celor trei jurnalisti). Or, de ce e complicat contextul asta? Pentru ca nu stim daca rolul lui Hayssam din rapire a fost si el premeditat au ba. Adica: rapirea jurnalistilor a fost o misiune a lui Hayssam? Sau Hayssam a innebunit si a pus la cale rapirea de capul lui? Ambele variante sint foarte ciudate. Prima: De ce ar fi avut Hayssam misiunea sa rapeasca trei jurnalisti romani? Ca sa ce? Nu are nici o noima. Dar noima nu are nici varianta a doua, si anume ca Hayssam ar fi pus la cale rapirea din proprie initiative pentru bani. Pai, Hayssam facea deja bani in Romania legal (sau aproape)

Nu , pentru a-si cumpara bunavointa justitiei din Romania. Si a presedintelui

CP: Eu cred ca varianta asta e exclusa

De ce? Are sens

CP: Sa presupui ca un agent de informatii (cum stabiliseram ca era si mai e Hayssam) pune la cale o rapire si nimeni nu se prinde apoi, din senin Hayssam apare ca un erou, mi se pare foarte improbabila

Da, pare o prostie din partea lui

CP: Eu cred nu numai ca pare dar si e. Este imposibil ca agent sa nu fii monitorizat, sa nu se ajunga la tine, daca faci asa ceva. Deci e vorba de misiune, ca asta mai ramane.

Dar tu zici ca nici asta nu tine

CP: Dar asta e o idee nebuneasca. Cine sa fi comandat asa ceva? Si de ce? Pentru bani? Ca diversiune? Sa ascunda o alta operatiune?

Ok, admit ca asa-i si atunci ramane o a treia varianta

CP: Ar fi o a treia varianta probabila dar pe care nu o va crede nimeni

Poate o credem noi

CP: Si anume: Hayssam nu a facut decit sa-i ajute pe jurnalisti sa plece in Irak iar acolo lucrurile au luat-o razna. Adica nu au mers conform planului si s-a ajuns la ce stim: jurnalistii au fost rapiti de niste bezmetici iar Hayssam a ajuns in situatia delicata sa fie cel care i-a ajutat sa ajunga acolo deci, complice la rapire. Ca el i-a trimis acolo, erau contactele lui

Dar de ce l-au mai acuzat de terorism si de rapire? Trebuie sa ai probe serioase ca sa-l acuzi de asta

CP: Nu-l acuz de nimic, tocmai.

Eu zic de probele justitiei din Romania.

CP: Care spun ce?

Daca ipoteza ta e cea reala atunci Hayssam nu putea fi acuzat de rapire. Poti doar sa presupui, ma refer la procurori, ca ar putea fi avut aceasta intentie Dar din moment ce a juns sa fie acuzat , arestat, cercetat penal, trimis in judecata, inseamna ca DIICOT avea probe solide. Or ipoteza ta ca el doar i-a ajutat sa ajunga in Irak nu e o proba. Nu poti sa-l trimiti in judecata pe baza de ipoteze

CP: Eu spun un singur lucru: ca nu inteleg de ce Hayssam a organizat rapirea, cum zice justitia romana

Ok. Deci ti se pare dubioasa ipoteza ca el ar fi organizat rapirea, indiferent din ce motiv. Corect?

CP: Da

Deci e lasat sa plece iar daca e lasat inseamna ca a dat ceva la schimb, da?

CP: Asa ar fi logic

Iar toata tevatura cu cercetarea conditiilor in care a plecat e doar o farsa

CP: Da si nu. Adica daca a fost lasat sa plece e posibil sa se fi oprit si monitorizarea lui, o perioada, deci, sa fi fost nevoie, ulterior sa se reconstituie traseul

Pai ce sens mai avea din moment ce fusese un deal la mijloc, ca el sa plece in schimbul a ceva?

CP: Pentru aparentze

Cercetarea era doar de florile marului, ca sa nu se spuna ca institutiile nu-si fac datoria

CP: Pai, daca accepti ca statul l-a lasat sa plece trebuie sa si accepti ca acelasi stat nu putea afirma asta. Deci avea nevoie sa dea impresia ca a facut cercetari ulterioare

Atunci ne ramane sa ramanem in viata pina om afla ce troc a fost intre statul roman si Hayssam, sau mai bine zis cei din spatele lui.

CP: Cam da. Pai, ce ne spune Nastasiu? Ca “de sus” i s-a cerut eliberarea lui Hayssam si ca din rascumparare s-au scurs niste bani. Asta e tot .

Subtire

CP: De destinatarii banilor, de mizele lui Hayssam, de motivul pentru care i-ar fi rapit pe aia, nimic.

Or nu poate spune mai mult ori chiar nu a inteles mare lucru

CP: Eu nu cred ca, vreun moment, Nastasiu a avut acces la lucruri “grele”. Nastasiu e un personaj foarte slabutz, manipulabil si care acum actioneaza din egoism si din frustrarea ca a fost scos din sistem.

Eu cand l-am auzit cu paranormalul, chiar ca m-a lasat masca Adica pune botu la teorii din astea. Ceea ce-l face cam ciudat ca individ, ma refer la cum interpreteaza el realitatea in general

CP: Si e folosit de cei carora le foloseste atacul la Basescu. Iti vine si greu sa te gindesti ca a fost procuror.

Ar fi totusi ceva. Nastasiu confirma indirect ipoteza trocului de care vorbeam mai sus desi ii da o alta conotatie. Il trasforma intr-un atac la adresa lui Basescu si a “sistemului” care l-a ejectat.

CP: Dar nu era nevoie de Nastasiu sa confirme .

Nu era, dar fiind procurorul de caz, conteaza

CP: Sigur. Insa aici e o problema: Nastasiu nu poate fi credibil desi probabil ca nu minte, pentru ca Nastasiu atunci cind zice ca a avut dezlegare “de sus” sa ceara eliberarea lui Hayssam nu s-a opus. Constiinta lui profesionala si morala ori lipseau temporar ori nu existau. Tocmai pentru ca Nastasiu e subiectiv, afirmatiile lui mai ales ca-s neprobate trebuie tratate circumspect.

Apropo, mi-aduc aminte de o discutie pe care am avut-o la putin timp dupa fuga lui Hayssam cu un personaj din procuratura mai important decat Nastasiu. Si mi-a zis ca atunci cand era in sala de judecata pentru a cere eliberarea lui Haissam , Nastasiu a primit un biletel la un moment dat. Si ca pe el era trecuta denumirea unei boli pe care ar fi avut-o sirianul si ca era de fapt o aberatie. Nu mai retin cum ii zicea. Iar personajul care mi-a zis asta nu e din tabara adversarilor lui Basescu. Dimpotriva

CP: Atunci trebuie sa presupunem ca scoaterea din arest a lui Hayssam nu are nici o legatura cu Basescu, nu? Ca a fost o decizie a procurorilor

El nu avansa ipoteza cu Basescu dar nici n-o nega. Nu-si dadea seama ce s-a intamplat dar i s-a parut foarte dubios.

Ok, sa tragem o concluzie. Ipoteza cea mai probabila e ca s-a intamplat o rapire, indiferent cum, si ca apoi Hayssam a fost folosit ca om bun de acuzat pentru a exista o explicatie la tot scandalul iar apoi au intrat in joc relatiile lui din afara care au negociat cu statul roman eliberarea lui si fuga din tara.

CP: E corect ce spui. Asa stau lucrurile, in mare

PS- Despre punctul 2, cel cu spionajul din energie, cu monitorizarea lui Stolojan, Udrea, Bogdan Chireac, in curand, tot aici.

Ne stim e-o bucata de vreme, asa ca nu mai intru in detalii. Aflati – de aici sau de mihneamaruta.ro – cum ajungi sa moderezi doi candidati la presedintie – si s-o faci bine.

…pentru ca tot avem noi asa, un instinct de a inota impotriva curentului, iti propun sa incepem de la coada la cap. De acord?

mihneamaruta :

Cum vrei.

Me:

Cine a castigat dezbaterea?

mihneamaruta :

Cred că a fost chiar fifty-fifty, cum am scris şi pe blog, maximum 51 la 49.

Me:

51 – cine?

mihneamaruta :

Băsescu.

Me:

asa mi s-a parut si mie…

tie de ce?

mihneamaruta :

Pentru că are un alt fel de a folosi cuvintele, apasă altfel pe ele. Antonescu e mai bun la fraze, însă nu are, cum să zic, atracţie gravitaţională.

Me:

… e Antonescu “just talk, no walk”?

mihneamaruta :

După dezbaterea de ieri, cred că are potenţial de a deveni om politic, om de stat, să depăşească stadiul de “politician”. Deci, răspunsul e “nu”.

Me:

Multzam. Sa speram ca va creste.

Spuneai in blog ca au plecat fara sa mai dea mana cu tine. Te-ai simtit folosit?

mihneamaruta :

Nu, nu asta, ci mi-a fost oarecum ruşine pentru ei. Bărbaţii dau mâna după ce s-au oprit un minut pe stradă, darmite după ce au vorbit o oră…

Me:

Corect. Dupa dezbatere, ai mai vorbit cu altcineva din stafful de campanie?

mihneamaruta :

Doar m-am salutat cu Sever Voinescu, şi mi-a mulţumit. De la liberali n-a venit nimeni.

Me:

Alte telefoane? Cum ti-ai petrecut noaptea aceea?

mihneamaruta :

A urmat o sarabandă de telefoane şi de sms-uri de la prieteni. Majoritatea din Bucureşti, trebuie să spun. M-am dus la poveşti cu câţiva prieteni din presa locală.

Me:

Nu te mai intreb cu cine Ce ai de gand sa faci de acum in continuare cu acest capital de imagine deloc de neglijat?

Uitai: pe mine m-a sunat soru-mea, Alina, din Franta, sa-mi zica de tine

ca sa vezi ce mica e lumea …

mihneamaruta :

N-am nici un “proiect”, cum se spune. Vreau să citesc şi să scriu în continuare. Am ajuns destul de aproape de faza fericită, şi nesperată, de a trăi din ceea ce scriu. La limită, dar ne descurcăm.

Me:

Bine, esti, dupa cum stii a-tipic. O lasam balta pe asta. Care a fost, dupa parerea ta, cea mai buna intrebare? dar cel mai bun raspuns?

mihneamaruta :

Cea mai bună întrebare a fost cea mai simplă, cea cu filmul şi cartea. Spune multe despre oamenii de dincolo de discursul pregătit. Pe mine m-au dezamăgit amândoi. N-am un “cel mai bun răspuns”.

Me:

de ce n-ai intervenit la magaria lui Basescu? Stii la ce ma refer…

mihneamaruta :

Mărturisesc că regret. E singurul regret în ceea ce priveşte ce n-am făcut şi puteam să fac. M-am bazat că îi v a răspunde Antonescu, doar el era cel jignit, însă mi s-a părut remarcabil că a trecut peste asta.

Me:

…m-am mirat si eu. Ar fi capitalizat extraodinar daca i-ar fi batut obrazul. Crezi ca n-a facut-o pur si simplu dintr-o intarziere de reactie?

mihneamaruta :

Nu, pot doar să bănuiesc că n-a vrut să intre în această discuţie pur personală.

Me:

Sau despre unele lucruri nu se vorbeste, pur si simplu?

Bun – suntem pe aceeasi pagina

mihneamaruta :

Ca să nu uit, vreau să protestez amical faţă de acest interviu. E anormal ca maestrul să îl intervieveze pe ucenic. Şi vreau să se ştie că unul dintre puţinii oameni de la care am învăţat meserie eşti tu. Protestez, deci. Să continuăm.

Me:

bine

de ce n-ai insistat – ca tot veni vorba de maestru-ucenic – pe referendumul pentru unicameral?

mihneamaruta :

Am vrut să ajung la teme care dor mai mult, la teme care interesează cu adevărat, dincolo de subiectele ultra-mediatizate. M-am săturat de subiectul cu parlamentarii, nici măcar cei doi contracandidaţi ai lui Băsescu n-au ştiut să-l întoarcă în favoarea lor. L-au lăsat aşa, pe ideea “aici oricum pierdem…”

Me:

pai tocmai de aceea as fi asteptat maimmult de LA TINE!

mihneamaruta :

Am fi intrat, cred, în aceeaşi zonă a argumentelor şi acuzaţiilor ştiute…

Me:

pe mine parlamentul unicameral ma doare – si, nadajduiesc, si pe tine…

mihneamaruta :

Da, însă Antonescu şi Geoană au depus armele, nu cumva să nu-i voteze populaţia care vrea să se “răcorească” reducând din aleşi…

Me:

Aici nu pot decat sa rasucesc mai tare cutitul in rana: TOCAMI DE ACEEA trebuia sa se auda o voce care sa ceara putina chibzuintza, nu?

TOCMAI

?!?

mihneamaruta :

Mi-am propus să nu spun nici o opinie personală, ci chiar să moderez. De-aia am fost “şters”, cum zic unii. Mă bucur că au ieşit EI în evidenţă, vii, altfel decât de obicei.

Me:

asta e adevarat.

A propos de “setting”: in mod normal moderatorul sta cu spatele la public, pentru ca oponentii sa vorbeasca atat cu fata catre moderator cat si cu fata catre camera (i.e., public). Aici a fost pe invers, Stii cumva de ce?

mihneamaruta :

Nu ştiu cine a gândit aşezarea. Am intrat în sală cu 10 minute înainte şi totul era pregătit.

Me:

nu e fascinant asta? Si cu asta am ajuns la cap

faptul ca nu a fost nimic programat, faptul ca te-au ales pe tine PENTRU ca erai somer independent, si lumea stie ca esti independent….

mihneamaruta :

Ba da, asta continuă să mă fascineze, metafizic, dacă mi-e permis. Cum am ajuns eu, de nicăieri, să moderez prima dezbatere electorală adevărată…

Nu m-au ales, mai degrabă a fost soluţia de avarie…

Dar sunt bucuros că pe mine m-au acceptat ambele tabere, e ca un fel de recunoaştere că n-am mâncat…

Me:

Pai da – TOCMAI pentru ca toti ailalti erau inregimentati intr-un fel sau altul…

Ca s-o incheiem pe un ton optimist: Pare-se ca pariul cu Doamne-Doamne tine…

mihneamaruta :

Adică?

Me:

adica faptul ca refuzi sa marsezi la solutii la care orice alt om, cat de cat rational, ar marsa, se pare ca “renteaza” pe termen lung.

mihneamaruta :

Nu vreau să mi-o iau în cap, şi-aşa e periculos. Încerc să rămân acelaşi, să mă mint cât mai puţin.

Me:

Eu cred ca suntem cu capul Exact asta am descoperit si eu intr0un jurnal de la 18 ani, scris cu majuscule – sa nu te minti! – da; incep deja sa vorbesc mai mult despre mine, ceea ce nu e ingaduit.

eu zic sa oprim aici interviul – sunt unele lucruri pe care as vrea sa le discutam “in privat”…

mihneamaruta :

ok

SI ACUM INTERVIUL:

Puteti sa-mi faceti o istorie scurta a pianelor pe care ati cintat si a “bucatilor” cintate, in viata dvoastra?
Părinţii mi-au cumpărat primul pian, când aveam 6 ani. Era o pianină marca Proksch. Prima mea profesoară de pian a fost o olandeză din Constanţa,madam Schmidt. Cu ea am învăţat primele note. De la 7 ani am continuat cu o italiancă, doamna Nidia Cărăușu, absolventă a Conservatorului din Napoli.

În 1982 m-am despărțit și de prima nevastă și de această pianină. Știu că acum ea (pianina) este pe undeva prin București și aș vrea să o recuperez ca să o bag în Casa Memorială Harry Tavitian. În 15-16 decembrie 1989 eram la Timișoara în căutarea unui pian. Mă chemase Eugen Gondi, care știa despre ceva piane de vânzare. Până la urmă am găsit un Stainway în București, în 1993, pe care îl dețin și în prezent și la care mi-e din ce în ce mai lene să cânt.

Aveti un pian care v-a urmat toata viata?
Nu. Doar actuala nevastă mă urmează.

Cintati la orice pian? Faceti fitze?
La noi la jazz un pian mai ponosit nu e chiar așa o nenorocire.

HARRY TAVITIAN / CSEREY CSABA – When I Die
Asculta mai multe audio Muzica

La 6 ani, ce cintati pe “clasic”? Ce va placea? Aveati pian?
Am început ”furtunos” cu Beethoven, Mozart, Couperin, Prokofiev. Eram mândria Școlii de Muzică din Constanța. Prin clasa VI-a – VII-a ajunsesem o fosilă. Mai crescusem și eu, și aveam alte preocupări. Nimic din ce este omenesc nu mi-a fost străin. Acum mi-e rușine de multe din păcatele tinereții. Din 1969-’70 am început să cânt blues și trei ani mai târziu am început epopeea jazzului.

La Academia de Muzica ce obsesii muzicale aveati? Cit de mult ati respectat programa?
Paradoxal, pe atunci obsesiile mele nu prea erau muzicale. În consecință, nu prea îmi ardea nici de programă. Aveam alte programe.

Acum, ce placeri muzicale aveti?
Îmi place (fără excepții) muzica de la origini până la Haydn. De la Haydn încoace, rândurile se răresc simțitor. Un capitol aparte și foarte valoros îl constituie muzicile tradiționale ale popoarelor.
De la noi, Ion Căianu, Anton Pann, Enescu. Din jazz, Thelonious Monk, Lennie Tristano, Bill Evans, Mal Waldron, Dollar Brand, Coltrane, Jancsy Körössy, Johnny Răducanu, Oschanitzky, Marius Popp.

Pianul v-a ajutat vreodata? V-a respectat? L-ati respectat? Il priviti ca pe un om/instrument?
Păi, sigur că m-a ajutat, pentru că, altfel, ori eram muritor de foame ori, cu vestitul simț armenesc al adaptabilității, ajungeam vreun prosper om de afaceri, ceea ce nu diferă prea mult de prima variantă. De peste 50 de ani pianul mă așteaptă liniștit, serios, iar eu îmi aduc aminte destul de rar de el. Rar dar intens, ce-i drept. Când mă așez în fața lui, dispare această graniță ”om/instrument” iar mâinile mele devin o prelungire a sufletului.

Ati mincat, ati iubit pe pian?
Am ratat aceste momente.

Pianul cere de mincare? raceste? tuseste? Vrea sa fie mingiiat? Cum ingrijiti un fier ca pianul?
Mântuitorul spunea că și pietrele pot striga. Dară-mi-te pianul… Depinde ce legătură ai cu el.

Nu va e frica: un pian traieste mai mult decit un om?
E adevărat. Dar tot el te poate ajuta să intri-n eternitate.

Ce e viata in jazz? Ca în orice altceva, un mare rateu.

Dar moartea, cum exprimati frica de moarte cintind?
Trebuia să-mi puneți întrebarea asta cu vreo 25 de ani în urmă. Acum s-ar putea să vă dezamăgesc. Am început să mă obișnuiesc cu ideea morții.

care-i smecheria cu jazz-ul?
Șmecheria cu jazzul este că s-a născut dintr-o mare suferință și din cauza asta știe mai bine ca oricine ce înseamnă viața. Și mai e ceva: poți să înjuri cât vrei, că andrisantu’ nu se prinde.

Jazzul, ca muzica, poate fi mitocan? Cum ar suna?
Ei, iată că astăzi s-a atins și această mare performanță. Se numește ”smooth jazz” și este pentru ăștia de care pomeniți dumneavoastră… ca să nu le zgâlțâie mințile prea tare.

Jazzul, ca muzica, are manele? Care ar fi acelea?
Păi asta de care vă spuneam… ”smooth jazz”.

Jazzul, ca muzica, poate cinta criza, gripa porcina?
Dacă astea-s durerile timpului nostru, bineînțeles că le poate cânta. Dar cred că avem alte belele, mult mai mari ca astea.

De ce cintati? ce ati putea face daca n-ati cinta?
”Eu nu cânt că știu cânta / Dar mi-e dragă loveaua”. O glumă care nu e prea departe de adevăr. Dar mai mult decât asta, cânt ca să transmit un mesaj, oricare ar fi el.
Când nu cânt stau în pijamale și desfășor diverse activități domestice.

Sinteti om? stiti sa insurubati un bec? dar sa gatiti? Ce stiti sa gatiti?
Mă sui pe masă, mă țin de bec și mai chem doi prieteni să învârte masa. De gătit, ce nevoie am? Nevasta de ce am mai luat-o? Iar ea, săraca, atâta a gătit că acum a început să-i placă. La noi la armeni, familia tradițională este – încă – respectată. În rest, sunt om, da, dar să știți că sunt băiat bun.

ati inventat jazzistic vreodata un cintec despre mincare?
Jazzomanii știu să rabde de foame. Mai greu e cu setea. Așa că am scris și eu un blues pe tema asta: ”Io mă duc la Constanța / La Constanța iată viu / Că-i așa de cald și de bine acolo / Și-i un oraș puțin cam zbanghiu // Stau într-un colț la o masă / Mă simt cât de bine pot / Cu Murfatlaru’ în față / Și cu gagica mea cu tot”

Puteti povesti un cintec despre eternitate?
E greu, dar încerc. Ca în gospelul ”When I die I’ll live again”.

Şi la Ştefan Agopian m-am dus cu acelaşi gînd: să aflu ce l-a apucat să candideze, să-şi dorească funcţii administrative. Asta în loc să-şi termine cartea nouă din care are deja 60 de pagini.

Asta a fost întrebarea principală şi în interviurile cu Nicolae Manolescu sau cu Nicolae Breban. Şi am aflat, printre rînduri, şi de la Agopian ce am aflat şi de la ceilalţi doi: că Uniunea Scriitorilor e un amănunt. Aici se dau lupte grele de orgolii. Că oamenii aceştia au probleme din trecut de rezolvat şi că se dă o bătălie literară cu ferocitate politică.

În loc de Uniunea Scriitorilor putea fi la fel de bine şi lupta pentru preşedinţia scării 2 de la blocul meu – Agopian; Breban şi Manolescu s-ar fi luptat la fel de aprig pentru alegerile din 22. Titanii vor să-şi facă dreptate literară. Doamnelor şi domnilor, marele scriitor „minor”, Ştefan Agopian!

Vorbeam despre manuale, înainte să dau drumul la înregistrare. Spuneaţi că sînteţi în manualele de a 10-a şi a 11-a al lui Mircea Martin… În manualul lui Manolescu sînteţi?

Nu, nu sînt. Cred că nu sînt. Sînt al lui Mircea Martin. Dar nu are nici o importanţă…

Multă lume spune că aţi intrat în competiţia cu Manolescu din cauza istoriei sale literare.

Nu multă lume, dar cîţiva au zis-o apăsat. Cei care au susţinut această idee nu sînt departe de adevăr. Evident, m-a enervat modul cum m-a tratat. N-a scris despre cărţile mele: şi-a luat două cronici vechi de 22 şi, respectiv, 27 de ani şi le-a trîntit în „Istorie” spunînd că ăsta e capitolul despre Agopian. N-a schimbat nici un cuvînt! Eu am articolele acasă… Şi nu e numai cazul meu, sînt zeci de scriitori contemporani în situaţia asta.

Păi, poate n-avea nimic de moficat din părerile sale mai vechi…

Bun, n-avea nimic de modificat, dar eu n-am scris numai două cărţi, am scris mai multe întîmplător… În 22 de ani nu şi-a schimbat părerea, e foarte frumos că nu şi-a schimbat-o. Dar, mă întorc la ideea asta că aş candida la preşedinţia Uniunii pentru că sînt supărat. Păi, m-am supărat de acum 22 de ani!? Cînd a dat verdictul – pe care îl copiază în Istorie – că sînt „scriitor minor”. Păi om sînt şi eu! După 22 de ani m-am supărat din nou? Am ţinut supărarea în mine 22 de ani şi am aşteptat Istoria ca să-mi iasă supărarea la suprafaţă!? Asta nu… E caraghios.

Am vorbit cu Manolescu şi l-am întrebat dacă Istoria sa va influenţa alegerile de la Uniune. El mi-a spus că nu crede asta…

Nu numai că o cred, dar i-am spus personal. Eram la Uniune cu Mihăieş care a susţinut ideea. I-am spus: domnule profesor, amînaţi apariţia Istoriei cu un an după alegeri pentru că n-o să luaţi nici 30 de voturi! Am exgerat, evident. Sigur vor fi voturi negative din cauza Istoriei. Dar nu e cazul meu, nu de aia candidez. Dacă gîndim în felul ăsta, atunci ar trebuie să fie cel puţin 2000 de candidaţi nemulţumiţi de Istorie… Sigur, pe mine m-a nemulţumit verdictul ăla vechi, dar pentru mine n-a fost o surpriză.

Nu acordaţi prea multă importanţă acestei istorii literare?

S-a tras concluzia că eu acord foarte multă importanţă deoarece i-am vînat greşelile. O făceam indiferent dacă scria în ea că sînt genial sau nu. Mi-a dat o pîine de mîncat această istorie. Trei luni de zile eu mi-am cîştigat banii pe seama acestei Istorii. Dacă nu era, trebuia să caut alte chestii… Cam cum Groşan îi mulţumea lui Iliescu pentru că ani de zile i-a dat o pîine…

A ajuns Manolescu un Iliescu al literaturii?

Nu, nici chiar aşa…

Un Băsescu?

(rîde) Nu, nici Băsescu. Nici Iliescu, nici Băsescu n-au nicio legătură cu cultură. N-are rost să amestecăm borcanele. Eu aş fi procedat la fel indiferent… De fapt, eu sînt foarte lăudat în acest capitol, spune că sînt „un mare scriitor!”, „un stilist admirabil”…

Dar v-a deranjat eticheta de „minor”.

Da, eticheta pusă acum mai bine de 20 de ani. Pe mine nu mă deranjează nici această etichetă. Să fii un mare scriitor minor nu mă deranjează deloc. Ce? Mateiu Caragiale e un Rebrenu? Nu! Deşi e un minor uriaş. Nu mă deranjează ideea de minor. De exemplu, Nicolae Breban – ca să dau un exmplu amuzant – îmi dă întotdeaun dedicaţie aşa: „Lui Ştefan Agopian, al doilea scriitor după mine, cel mai mare minor al literaturii…”. Nu m-am supărat niciodată pe el.

Apropo de Breban, el mi-a spus că scrieţi prea puţin, ăsta era reproşul lui.

Şi eu îi reproşez cu ocazia asta că el a scris prea mult. Eu sînt mai cumpătat şi ştiu măsura, el a sărit o barieră şi nu e nimeni să spună: stai, domnule, opreşte-te! N-o spun cu răutate… Chiar cred că este un mare prozator, dar pînă la un punct. Ultima carte pînă în 89 este destul de ratată: Drumul la zid, în care obsesiile lui devin deja plicticoase. Dar nu putem să scoatem, să punem deoparte Bunavestire, Îngerul de gips, Don Juan chiar…

Principalul reproş aş lui Manolescu este că totuşi aţi fost în comitetul director atunci cînd s-au luat deciziile pe care le contestaţi.

În utlimii doi ani. Eu n-am intrat în echipa desemnată acum patru ani. El susţine că am lipsit tot timpul.. În realitate comitetul director era o maşină de vot pe care el a pus-o foarte bine la punct – eu eram un intrus acolo, se ferea de mine. De fiecare dată cînd era o chestie care mi se părea în neregulă eu votam contra, dar n-aveam nici o şansă. Ba chiar îmi rîdea în nas şi îmi spunea: Agop, asta e democraţia!

Cîţi sînt în comitetul director.

13, din care niciodată nu veneau toţi – o singură dată ne-am reunit. De obicei, eram vreo 7-8 din care 5 erau oamenii lui.

Cine sînt oamenii lui Manolescu?

Marta Petreu, Gabriel Chifu, Mircea Mihăieş care din cînd în cînd mai încerca să-l aducă cu picioarele cu pămînt…, Gabriel Dimisianu, Bălăiţă care  e foarte îndatorat, dar nu mai spun de ce pentru că nu vreau să-l supăr. Bălăiţă era unul dintre cei mai deştepţi: cînd era ceva controversat, dispărea de la vot. Oamenii ăştia îi făceau politica. Eu nu i-am făcut-o. Am votat pentru atunci cînd mi s-a părut corect. Multe chestii pur şi simplu nu erau puse în discuţie.

Manolescu spune că pentru comitet a fost totul la vedere.

Este o minciună. Membrii comitetului au aflat de unele chestii, dar nu de toate… A fost un scandal foarte mare cu subvenţia revistei Noua Literatură. Nu dau numele „Luminiţa Marcu” (rîde), toată lumea ştie că ne avem ca dracu… Această revistă a primit 6 luni o subvenţie integrală cînd a apărut. După aceea aprobarea nu a fost reînnoită şi pe şest i s-au dat în continuare bani. Eu ştiu ce bani au primit majoritatea revistelor, dar nu am ştiut ce bani a primit Noua Literatură, nu mi-a dat nimeni sumele.

Aţi citit revista asta?

Am citit două numere şi mi s-a părut absolut lamentabilă, slabă, e părerea mea, e dreptul meu să o spun. Dar nici asta nu m-a deranjat. În definitiv mai sînt reviste proaste, fără discuţie, dar nu sînt subvenţionate 100%.

Dar ce revistă e bună?

Vatra eu o citesc cu plăcere. România literară, o să rîzi de mine, este uneori foarte bună. Nu e Manolescu aici şi pot să-şi facă politica personală şi mai scapă şi ei lucruri care… De aia a vrut să-i dea afară pe toţi.

Tot încearcă să-i dea afară şi niciodată nu-i iese.

Nu, Manolescu s-a speriat de scrisoarea lui Alex Ştefănescu. Pot să pun pariu cu tine pe o sticlă de vin – acuma nu beau, dar în jur de Crăciun mă apuc de băut – că se vor produce schimbări la România literară, că îi va da afară. Tu ştii că de 8 luni nu s-au primit salarii la România literară? De cînd Nicolae Manolescu s-a hotărît să schimbe garnitura, nu s-a mai preocupat să aducă bani – pentru că el se ocupa, ăsta-i adevărul. Ca să-i forţeze pe vechii şi bătrînii redactori să plece. Ăia se ambiţionează şi lucrează fără bani de 8 luni, aşteptînd să-i dea afară. Pariul e următorul: pînă în primăvară o să-i schimbe. Ţii pariul?

Eu nu cred că o să schimbe ceva. Ţin pariul. Ce vin preferaţi?

Vin roşu. Sec.

Am o întrebare pe care le-am pus-o şi contracandidaţilor. Nu vă înţeleg, nu înţeleg de ce vreţi preşedinţia acestei instituţii, de ce vă tulburaţi viaţa liniştită pentru atîta lucru?

Eu, personal, nu vreau să fiu preşedinte…

Ee, ca-n piesa celebră…

Nu vreau să fiu! Dar nu vreau să mai fie Nicolae Manolescu. Absolut tot ce a făcut în cei patru ani m-a nemulţumit.

Dacă n-aţi fi candidat, cu cine aţi fi votat, cu Cipariu?

Păi aici e o problemă. Candidatura mea i-a stricat ploile lui Manolescu. El a sperat că, exact ca acum 4 ani, n-o să aibă contracandidat viabil şi că va merge ca în brînză. Asta m-a hotărît! Eu nu zic că sînt de talia lui Manolescu în ochii scriitorilor, dar măcar sînt o buturugă mică, poate că… În orice caz, este evident că Manolescu este furios din cauza candidaturii.

Bun, şi cîştigaţi şi vă treziţi şef peste un morman de hîrtii. Ce cîştigaţi de fapt?

Sînt îngrozit la ideea că voi cîştiga. Pe de altă parte, eu zic că sînt om serios, o să iau hîrţoagele, o să le citesc, o să le aranjez şi o să văd ce se poate face cu ele.

Şi patru ani o să albiţi din cauza Uniunii. Care-i  miza, nu vă înţeleg pe nici unul…

În patru ani o să albesc oricum (rîde). Nu mai contează. Nu voi lucra singur, voi lucra în echipă. El a lucrat doar aparent în echipă: el dădea ordinele de la Paris şi ceilalţi executau.

E criză, nu aveţi bani să vă angajaţi echipă.

E criză, da. Nişte bani o să mai intre. Am mers pe ideea de hibernare un an doi: să supravieţuim un an doi pînă cînd ieşim din criză.

Un alt reproş era Festivalul de la Neptun. Majoritatea fondurilor veneau din afară. Dvs. veţi avea forţa lui Manolescu să atrageţi bani?

Nu, nu voi avea forţa lui. Mie mi se pare un festival inutil. De ce? Să aduci  un scriitor foarte important, să-i dai bani şi dup-aia ăla să se uite cu curul la tine. Nu ştiu, mi se pare…

Aşa sînt scriitorii, mai mizantropi.

Care-i avantajul pentru scriitorul român că se face acest festival?

Atunci ce gen de socializare vedeţi între scriitori.

Există 10-15 traducători din ţări occidentale care sînt tratataţi ca neica-nimeni. Eu am impus în statut să devină membrii ai Uniunii cu drepturi depline. Voi încerca să fac o întîlnire pe banii Uniunii la Neptun între aceşti traducători şi scriitori ca să se cunoască, să primească nişte cărţi.

Aici e o opinie strict personală. Toată lumea e înnebunită cu traducerile astea. Toată lumea vrea să apară în limbi străine. ICR are program special pentru asta şi cheltuie serios. Şi nu se întîmplă nimic. Nu cumva problema e că scriitorii români nu se vînd aici?

Cred că e ca la bomba atomică, nu s-a atins punctul critic.

Deci trebuie şi mai multe traduceri.

Trebuie şi mai multe, la edituri mai mari…

Dar de ce nu se mai vînd scriitorii aici în România, de ce cînd vinzi 2000 de exemplare eşti best-seller.

Ce se întîmplă la noi se întîmplă şi în ţări cu mare tradiţie. Vînd doar cărţile care iau premiile foarte mari, în Franţa de exemplu. Dar acolo premiile sînt o instituţie.

Premiul Uniunii scriitorilor din România de ce nu vinde?

Nu s-a dat foarte corect, cum nici în Occident ne se dă corect întotdeauna. S-a dat pe găşti, rar cînd o carte merita premiul…  Dar mai e ceva. Ai lucrat la un ziar. De cîte ori ai popularizat o carte premiată?

N-am popularizat unele premii din convingere, dar am scris şi promovat alte cărţi în care credeam.

Da, dar din păcate nu destul. Ştii cum se întîmplă la Le Monde? Rar se întîmplă la noi, din păcate, să fie promovată aşa o carte.

Vorbim despre literatură de consum, Cezar Petrescu, Radu Tudoran, Jules Verne şi cîte şi mai cîte. Cel mai mult îi place „Insula misterioasă”, apropo. „Fram, ursul polar” i se pare o carte de nivelul cărţilor cu animale semnate de Jack London. Dar un răspuns la întrebarea de ce nu există încă o literatură de consum „inteligentă” nu am găsit niciunul dintre noi…

V-am spus că vreau să vorbim şi despre prezidenţialele mari, alea pentru România. Pe cine aţi ales, v-aţi hotărît cu cine votaţi?

Da, sigur. Sînt foarte hotărît să votez cu Antonescu. Mi se pare cel mai intelectual dintre primii trei clasaţi. Sigur, nu sare peste măsură, dar, în comparaţie cu marinar sau inginer fost ambasador, mi se pare mai bun. În al doilea rînd, eu sînt liberal în gîndire.

Vrea taxă unică de 10%. Ajungem la spitale private dacă ar fi după el. Dvs. aţi vrea spitale private?

Dacă aş avea bani, sigur că aş vrea spitale private.

Dar dacă n-aveţi… Scriitorii nu prea au bani. Credeţi că vă va ajuta Crin?

Cred că da. Ei nu sînt liberali curaţi, au şi o latură social-democrată  pentru că n-au ce face, e ţara săracă…

Patriciu ar vrea să privatizeze statul dacă ar putea.

Dinu Patriciu vrea multe… Ideile lui să stea la el acasă.

Crin va avea puterea să se desprindă de ideile lui Patriciu? E dependent de banii lui.

Este, aşa a şi declarat, nu a ascuns asta. Nu mă deranjează. Una e să ai idei cînd nu poţi să aplici, ăsta e cazul lui Patriciu. Ai să vezi, cînd trebuie să le aplice va coborî ştacheta.

Cum comentaţi angajamentul unor intelectuali care-l sprijină pe Băsescu şi pe care ştiu că-i respectaţi.

Îi respect foarte mult. Unii nu greşesc fiindcă îşi văd de interesele lor care, în unele cazuri, sînt majore. Alţii nu greşesc pentru că sînt chiar sinceri în ce spun şi nu au obţinut avantaje de pe urma susţinerii. Dar unele e clar că sînt condiţionate. Traian Ungureanu e parlamentar european. Sever Voinescu e purtătorul de cuvînt. Deci unii au primit avantaje.

N-aveţi nimic cu oamenii care îl susţin ca să obţină avantaje?

Nu, n-am nimic. E omeneşte. Eu nu ştiu dacă nu m-aş pune în slujba cuiva dacă mi s-ar oferi ceva la care visez. Gîndeşte-te că au fost scriitori car eîn alte vremuri se puneau în slujba unor nobili, au fost finanţaţi de ei…

Şi n-or să scape scriitorii de asta niciodată.

Păi, cum să spun, între a te supune economiei de piaţă sau a te supune unui preşedinte e cam acelaşi lucru printre scriitori. oricum te prostituezi. Deci nu am nimic cu ei, îi înţeleg, sînt oameni, au nevoi. Sigur, la unii e atît de vizibilă ploconirea, mnu poţi să spui că Băsescu a făcut numai lucruri minunate. Ar trebui să mă irite, ştiu. Dar nu mă irită pentru că ştiu cum sînt oamenii…

La Geoană ce vă enervează…

Nu mă enervează nimic la el, mă enervează totul la PSD.

Recomandaţi-le cîte o carte lui Crin, Băsescu şi Geoană.

Pentru Băsescu: Balzac, „Iluzii pierdute”. Pentru Geoană: Troţki, orice. Crin Antonescu: să citească romanul lui Varujan că e gros.

sursa foto: wikipedia

Se uita la un film de tinereţe („Day of the fight”) al lui Kubrik, pe TCM. Am stat în semiîntuneric. A aprins la un moment dat o veioză micuţă. M-a servit cu nişte băutură, “un malţ”, mi-a adus scrumieră. Mi-a spus din start – probabil ca să nu-mi fac iluzii că ne putem împrieteni prea mult –, că ştie că eu i-am ras un roman („Voinţa de putere” – am scris o cronică acum vreo 7-8 ani), dar că mă înţelege, aşa-s tinerii.

Întîlnirea a fost incredibilă. M-am simţit excelent cu un tip de care nu mă simt apropiat în nici un fel. Dar e viu şi e o forţă. Are cîteva credinţe clare, precise. Trebuie să scrii mult, să fii harnic, şi după aia poate să vină potopul. Candidatura pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor i-a venit mai mult la nervi. A fost împins de alţii. Îl priveam cît umor, dar şi cît orgoliu nebun emană şi nu înţelegeam cum de nu e un star. Are exact tipul acela de consum absolut al starului TV – spune tot, se aruncă în teorii nebuneşti, se laudă tot timpul.

Un lucru are în plus: şi în cele mai fantasmagorice divagaţii, tipul e deştept. De fapt, am întîlnit exact omul pe care mi-l închipuiam după ce i-am citit majoritatea cărţilor. Dezlînat, divagant, narcisist, inteligent, sclipitor uneori, ironic, un megapovestitor (ar trebui făcute vreo 24 de ore de înregistrări pentru TVR acum!), naiv, ultra-macho, un Don Juan puţin obosit etc. Dacă lumea l-ar şti mai mult, dacă l-ar vedea cum povesteşte (şi dacă el ar fi aşa natural cum a fost în discuţia noastră – poate am fost un privilegiat), sigur scriitorii români ar deveni instant o marfă „mai comercială”.

Veţi vedea că majoritatea întrebărilor mele sînt neterminate şi intervin în mijlocul unor fraze şi anecdote luxuriante. Interviul n-a început cu o întrebare. N-am avut cînd. Doar am apucat să cer permisiunea să dau drumul la reportofon…

Eu nu vreau să merg contra lui Manolescu, dar vreau să merg contra imaginii detestabile, jalnice, penibile a scriitorului român în societate. N-am fost niciodată atît de jos sub comunişti. Şi eu, cu aroganţa mea ardeleană, cu aroganţa mea dintotdeauna, nu accept acest lucru şi, dacă e să fie, atunci mă angajez cîţiva ani să îi rad pe măgarii ăştia de la Guvern. Niciodată n-am auzit vreun ministru al culturii să se bată pentru bani, pentru fonduri…

Nu au, domnul Breban, e criză, de unde bani şi pentru scriitori?

Ăstea-s nişte minciuni fără margini, dragul meu. Depinde ce faci cu criza, cum o manipulezi, unde pui priorităţile. Sînt nişte bani enormi în această ţară. Acum vreo două luni, un amic, Varujan Vosganian, m-a rugat să-i scriu cîteva rînduri pe coperta patru a cărţii lui. I-am scris. Apoi m-a rugat să vin cu el prin cîteva oraşe, am fost. Şi acum m-a rugat să merg cu el în tot Ardealul. I-am spus, Varujan, tu nu vrei acum să-ţi dublez ţie campania electorală. Şi el a zis: Nu, că eu nu scot nici o vorbă. Eu i-am spus: tu nu scoţi nici o vorbă, dar oamenii nu sînt tîmpiţi. Am vorbit aşa cu el, mergînd cu maşina peste tot, şi am aflat ce bani învîrt ei…  Nici un ministru al notru, nici un preşedinte al Uniunii Scriitorilor nu s-a bătut. Eu aş merge pînă într-acolo încît aş ieşi în stradă.

Fac o paranteză. Acum vreo 30 de ani eram la Birt, aici la Suciu, eram vreo 15-20 de scriitori, Nichita, Fănuş, Traian Iancu – care era şeful fondului literar şi ofiţer – etc. Preda se plîngea că-i iau editura şi, după vreo două ore, plictisit, le zic: dom’le, ce tot discutăm atîta, ştiţi ce?, haideţi să ne întîlnim dimineaţă în Piaţa Victoriei şi coborîm cu  toţii pe Calea Victoriei… „Cum aşa?”, mi-au zis ei. „Nu facem nimic dom’le, doar coborîm, luăm cu noi două sticle de whisky, un termos de cafea”, le spun eu. La care Iancu: „Nicolae, agiţi oamenii contra partidului?” N-au vrut…

Am intrat la Diverta, erau multe rafturi cu tot felul de cărţi şi  nici un volum al unui scriitor român. Şi la tîrgul de carte mă întîlnesc cu nişte scriitori şi le-am zis, domnule, nu se poate aşa, nici o carte a unui scriitor român! Şi ei mi-au zis „Păi, şi ce să facem?”. Păi, pichetaţi în faţă, nu lăsaţi pe nimeni să intre o zi, luaţi o sticlă de whisky…

Deci ar fi motive şi elemente de luptă, că dacă ei în serios minciunile lor, că nu-s bani, că e criză… Astea-s nişte minciuni fără margini.

Nu puteţi să spuneţi că e o mincină, în jurul nostru oamenii chiar îşi pierd joburile, chiar nu mai au bani…

Dragul meu Rogozan, cînd eram noi tinerei, cu prietenii mei, nişte trenţăroşi amărîţi, Matei, Nichita, Cezar, eu le spuneam: „Futu-le muma-n cur la ăştia, praf îi facem.” Şi Matei, aşa elegant, îi spune lui Nichita: “Auzi, spune-i prietenului tău care a venit din Lugoj că e naiv”. Şi ne-a explicat doctoral o oră că nu se poate, că ăştia o să-şi împingă oamenii lor, copiii de muncitori, să devină scriitori. Erau glorii mari, Deşliu şi ăştia. După o oră-două, tufliţi amicii mei, Matei şi el doctoral, cu multe argumente, către mine: “Nu prea crezi, nu?”. (El nu prea credea în mine, pînă i-a dus în manuscris Nichita romanul meu „Francisca” a crezut mereu că eu sînt un diletant, un…). Şi zic, mă Matei, ai dreptate, argumente, îşi împing oamenii lor, marii scriitori sînt daţi afară sau sînt în puşcărie. Dar eu îs din Oaş, măi! Bunicul meu Nicolae Breban a fost preot foarte aproape de Negreşti Oaş. Şi acolo, dacă eşti băiat, ţi se dă de la şase ani o trăistucă, un cuţit şi te învaţă ţîpurituri: „Nişi jăndaru nu-i de fier să nu intre brifca în el”. Şi tu-mi zici că jăndaru e de fier. Da’ io nu cred mă, nu cred pînă nu bag brifca-n el.

Trec vreo 10-12 ani, Romania literara la sediul vechi…  Şampanie. Jos maşini. Eu membru în Comitetul Central, şef total, membru în conuducerea Uniunii scriitorilor. Nichita mă rugase să-l iau adjunct. Aveam patru posturi libere. În primele cinci minute l-am pus pe Nichita – şi cînd a murit rămăsese cu funcţia de adjunct. Şi era şi Matei. Şi-i zic (imită graiul maramureşean): mă, Matei, vezi mă că nu-i de fier, mă, eu am vrut să bag numai brifca, da’ mie mi-a intrat mîna pîn’ la cot. Nici nu mai ştiu cum s-o scot, măi…

Şi atunci aţi ajuns în funcţia aia şi, în afară de faptul că generaţia dumneavostră a avut de cîştigat şi aţi avut probabil ce-a mai mare putere dintre toţi scriitorii de după 50, nu aţi făcut…

Da, dar am luptat, am cîştigat-o. Ne-am şi compromis. Eu m-am compromis. Ce căutam eu în CC? Scosesem deja „Animale bolnave”, toţi mi-au spus: „nu te băga”. Domnule, mi s-a părut tare Ceauşescu în 68-69, zic “hai, domnule”…

Atunci a fost un moment de graţie, dar a fost şi momentul în care Ceauşescu a început să se izoleze…

Noi nu sîntem mari luptători, mai ales ăştia din sud. Dumneata eşti de aici din sud, nu?

Focşani…

A, atunci mai ai o mică speranţă. Nu, sudicii ăştia, două trei secole de fanariotism, s-au îmbibat de o splendidă limbă romînească, de rafinamentele greceşti, însă cu duplicitatea şi „triplicitatea” caracterului…

Nu ştiu să dea cu cuţîtu’ deloc.

Nu că nu ştiu, nu ştiu momentul cînd trebuie dat. Şi nu trebuie să dai, doar să-l scoţi. Îl scoţi şi vezi că ăla din faţa ta se cacă pe el.

Eu am stat 18 ani fără nici un venit. Şi m-a întrebat un tovăraş de la partid, un tip destul de înalt, „dom’le Breban, dar dumneavostră nu vă e frică”. Şi i-am spus: „Ba da, dar nu foarte taaaree”.

Plus că oamenii de aici se şi prefac că le e frică. Adică e atîta prefecătorie că nu mai ştii cînd e real, cînd nu e real. În sfîrşit…

Spuneţi că dacă o să cîştigaţi lupta…

Nu, nu, eu nu spun nimic. E o aventură din punctul meu de vedere de prost gust. La vîrsta mea, şi la numele meu n-am ce să mai caut să mă amestec în rafinata gloată a scriitorilor români… Dar situaţia e jalnică şi eu nu o accept. E impardonabil ca noi să fim a optuşpea roată de la căruţă, să fim dispreţuiţi.

Şi concret ce-o să faceţi, o să ieşiţi în stradă şi o să protestaţi…

Nu, nu, fii cuminte. E suficient să-i anunţ că ies în stradă… Pe mine mă şi cunosc. Ei ştiu că Breban cînd zice face, e dement. Sînt credibil, într-un sens, cred. Pînă la a ieşi în stradă sînt cîteva acte posibile. De exemplu, de ani de zile amicii mei de la Academie şi de la Uniune se plîng că nu li se acordă atenţie. Pentru că oamenii care au condus nu trăiesc vremurile noi. Pentru că acum dacă vrei reclamă ţi-o faci tu singur, astea-s vremurile noi! Uniunea Scriitorilor, ciudat, are încă un fel de prestigiu, mai mare decît Academia, care s-a tot consumat în scandaluri, în ultimii ani.

Aş face un birou de presă. În fiecare lună o să invit jurnalişti, profitînd de faptul că sînt şi mulţi scriitori tineri printre jurnalişti, o să aduc un vin bun (am la Valea Călugărească un om), nişte brînzeturi, ca la Paris. Şi stăm de vorbă, despre orice, şi despre politică.

Nu vi se pare că mai ales scriitorii tineri nu prea mai vorbesc despre politică, nu ies în faţă, nu se implică.

Dragul meu, unii scriitori trebuie să facă politică, alţii nu. Manolescu n-are fibră de politician. Eu m-am băgat în Partid şi în doi ani eram în toate conducerile, am ajuns şi membru în CC, o să-ţi povestesc odată cum a fost. Unii au o fibră… Manolescu n-are cinismul minim necesar în politică. Nu poţi să mergi cu idei advărate. Sau, cum face el, ceea ce e mai grav, cu raţionamente cerebrale. Politica şi femeile se cuceresc de aici, din plexul solar şi din coaie. Şi dacă stai în faţa unei mulţimi care e atît de eteroclită şi tu faci paradoxuri, peste 10 minute ăia pleacă. Şi cîştigă un Vadim care vobeşte din vintre…

Băsescu are coaie?

Da, el e singurul animal politic. Căruia îi scapă acum lucrurile din mînă. Dar, mă rog, a fost şi aşa grozav: dintr-un mic ministru al transporturilor a ajuns primar şi apoi preşedinte.

O să-l votaţi? De cine vă place acum?

Hai să-ţi dau un răspuns de politician. Îmi place politicianul care e duşmanul duşmanului meu. Simplu?

Destul de simplu dacă aş şti cine e duşmanul dumneavoastră…

Gîndeşte-te ce scriitori s-au lipit de Băsescu.

Mai puţini scriitori, mai mulţi filozofi…

Da, ca să înţelegi pe cine voi vota eu. Nu pe Băsescu. Îmi pare rău, mi-e simpatic… El mi-a dat sediul! Şi Varujan, drăguţ, acum cîţiva ani… Băsescu era primar, erau alegeri. Şi Trăienel ne-a primit, ne-a servit cu un ceai englezesc foarte bun. Şi a tăcut. Am sporovăit jumătate de oră, cît am vrut. Şi mi-a promis sediul: daţi-mi telefon după alegeri. Eu îi zic: Domnule Băsescu, vă admir – eu, de obicei, nu prea admir aşa… – vă admir că v-aţi luptat cu Năstase şi n-aţi căzut în genunchi. Bravo, domnule! Şi cred că o să cîştigaţi alegerile. Şi Băsescu mi-a zis: vino la mine după alegeri. Zic: Domnule, toate proverbele româneşti sînt luate de la latini, de la franţuji, de la nemţi, eu ştiu doar două făcute de români. Unul din ele spune: „Fereşte-te a doua zi după victorie”. Păi vreţi să mă feresc a doua zi după victorie? Am rezolvat atunci cu sediul…

Deci Băsescu e într-adevăr un zoon politikon.

Şi totuşi n-o să votaţi cu el… Cu cine o să votaţi?

Mda, nu ştiu. Băiatul ăsta, Antonescu, e deştept, dar prea tînăr.

Acum funcţionează votul de refuz. Şi în Franţa e la fel, e puternic votul de refuz. Sper că va funcţiona şi la Uniunea scriitorilor (rîde). Eu am fost indignat cînd Parlamentul l-a scos pe preşedinte din scaun. Şi s-a dus stabilitatea politică.

Paranteză. E zvon că pe Geoană îl susţin americanii… Cea mai bună postură a lui, de altfel, cred că a fost acolo, ca ambasador… Cu micul lui ştaif de inginer.

Nu prea vorbeşte corect limba română…

Da, dar americanii nu prea observă asta. La români nu-i foarte grav pentru că aproape toţi vorbesc prost… Pare că trage cu ochiul la populaţie, ştii? Aşa, mai face un dezacord…

Aa, deci spuneţi că greşeşte din populism?

Din populism… (rîde)

De ce vă sînt duşmani intelectualii de la GDS?

Reproşez GDS-ului şi lui Manolescu că au dat la o parte pe marii creatori de după război.

Să iei locul adevăraţilor creatori, poeţilor şi prozatorilor, Preda, Stănescu, Mazilescu… Sînt cîteva nume care s-au instalat pe sticlă şi nu sînt scriitori. Cu o singură excepţie: Cărtărescu, prozatorul. El a fost deştept cînd a trecut de la poezie la proză după 1990. A fost enorm umflat de Manolescu şi de Liiceanu, zăpăcindu-l total. Băiatul e total zăpăcit, el nu mai ştie dacă scrie bine sau prost. Eu am citit doar Orbitor atît, mi-a dat-o el. Este o carte bună, am luat amîndoi premiu la Uniunea Scriitorilor în acel an, eu pentru o trilogie el doar pentru primul volum. Cînd a terminat-o el, eu aveam deja o tetralogie. Dar bine, nu se compară cu mine, ca forţă (mustăceşte ironic). Dar, cu excepţia lui Cărtărescu din care au creat un eveniment literar… Vezi ce paradox! În ultimii 20 de ani s-a creat un singur eveniment literar. Comunismul şi Ceauşescu au creat opt evenimente literare, nu? Bănuieşti care sînt, nu?

Acum îi număr în minte…

Păi da, Preda Bănulescu, Dimov, Baltag, Ivănescu. Vezi ce nume?

Deci scriitorilor le face bine totalitarismul?

E mult spus. Nu le face bine. Marile valori europene ale secolului în secolele 18 şi 19 au fost create în oligarhii şi autocraţii dure, ca-n Rusia, cea mai mare şcoală de proză din lume. Sau în landurile germane, unde prinţii germani erau foarte duri. Lumea nu înţelege bine paradoxurile astea. Ai să vezi că la capitolul Manolescu din cartea mea îi spun că libertatea individuală nu are legătură cu libertatea publică. Şi el s-a lăsat înşelat de libertatea celorlalţi şi şi-a pierdut-o pe a lui…

Interesant..

Păi eu nu scriu decît lucruri interesante. Că, altfel, nici nu deranjez lumea.

Dumneata n-ai înţeles, domnule Manolescu, fostul meu prieten, că în clipa cînd masele îşi cîştigă libertatea, tu te cocîrjeşti, te ghemuieşti şi mai tare pe vocaţia ta, devii şi mai rob al propriei vocaţii şi abia atunci eşti liber. Nu împrăştiindu-te în zoaiele maselor. În sfîrşit…

Le reproşez intelectualilor că marginalizează marii creatori de după război. O ating şi pe fata aia, Pârvulescu, care a spus că toate premiile uniunii scriitorilor sînt fără valoare…

Nu, n-a spus aşa ceva, spune că s-au acordat şi politic…

Nu, nu, nu. Am fost eu în librărie, am citit cartea şi spune aşa „că nu au avut valoare”. Nici nu-i mai spun numele, să-i spunem I.P. Ca şi pe măgarul ăla de Popescu care l-a înjurat pe Nichita şi a cerut să ardem opera lui. Nici nu-i mai spun numele. Un băiat fascistoid care cere să ardem opera celui mai mare poet de după război. Nici Simion n-a sărit atunci, nici Uricariu. Cînd două corpusuri mari ale unei culturi nu mai reacţionează (Academia şi Uniunea, nota mea) sînt moarte sau pervertite.

Cum adică, românii nu au creat valoare 50 de ani? Se afirmă uneori nişte gogomănii sfruntate… Dar, domnule Rogozanu, grav nu e să fii atacat, grav e să nu ai iritabilitatea despre care învăţăm noi la bilogie (pocneşte din degete repetat), la celulele vii.

Despre asta vă vorbeam, lipsa de reacţie…

Prima calitate a unei celule vii: i-ri-ta-bi-li-ta-tea! După aia vin celelalte, adaptabilitatea etc. Păi cum, ce, te miri că te scuipă în cap politicianul, comunist sau capitalist? Păi dacă te vede că eşti gîlmă, că nu te mişti?

Îi reproşez GDS-ului, ca şi lui Manolescu, că au introdus în lumea literară criteriul politic, falsa luptă împotriva comunismului… Înainte, nu a luptat nici unul dintre băieţii ăştia împotriva comunismului.

Nu prea v-a plăcut Raportul lui Tismăneanu…

Nu, nu mi-a plăcut. Ideea a fost bună, dar Băsescu a făcut-o prost. A dat rasol. Nu numai că l-a chemat pe Tismăneanu, fiul unui activist stalinist politic…

Ce vină are el că tatăl lui…

N-are nici o vină! Dar are sechele. De ce l-a pus şef?, putea să-l facă adjunct. Trebuia şef din România, avem istorici foarte buni la Iaşi, şi în Bucureşti avem cîţiva. Nu a fost consultată Academia Română, e foarte grav, foarte grav!

Păi chiar dvs aţi spus că s-au întîmplat lucruri în neregulă acolo…

Nu, în ultimul timp nu mai e aşa. Au fost Doinaş, este Breban. Ar trebui să mai fie Balotă, Cimpoeşu, l-am propus şi pe Cărtărescu.

Vreau să te întreb ceva, că eşti şi jurnalist, de ce acolo, în balcon în Parlament, de ce n-am fost şi eu, şi Eugen Simion. De ce a fost doar Patapievici? Sigur că măgarul ăla de Vadim a profitat, e un Caţavencu. Pe care îl iubim cu toţii. Vouă vă place Caragiale! Mie nu-mi plac piesele, el este cel mai mare nuvelist român.

Revin, eu n-am citit Raportul, dar dacă nu au fost consultaţi istoricii mari, Academia…

GDS-ul a devenit rapid o sectă care s-a băgat în politică, l-a împins pe Constantinescu. Dacă te bagi în zoaiele politice – zoaiele ies cînd se prăbuşeşete un mare sistem.

Una din greşelile “Romaniei literare” a fost dihonia cu cei patru: Simion, Valeriu Cristea, Fănuş Neagu, Sorescu. Ce caută dihonia în lumea noastră literară? Valeriu Cristea făcuse un clip de susţinere pentru Iliescu şi l-au umplut de zoaie… De ce? Iliescu era ales prin vot secret şi popular. Ce caută politica în lumea noastră?

Păi spuneaţi că e important ca scriitorii să facă politică…

Nu, n-am zis asta, fii atent, am zis că unii da, alţii nu.

Iar ăştia de la GDS fac politică fără să se priceapă prea bine?

Nu, se pricep foarte bine. Dovadă că de zece ani au stat şi au tras bani… se pricep foarte bine, chiar prea bine! Au manipulat bine sfori politice. Bravo lor, eu nu-i invidiez pentru salariile lor. Dar n-are ce să caute politica în lumea noastră literară. Cearta în 90 de acolo a pornit. În 90, la primele alegeri la Uniunea scriitorilor, Simion s-a ridicat şi a propus ca revistele literare să se ocupe de literatură. În prezidiu erau Manolescu, Doinaş şi Blandiana. Dar Antonesei s-a ridicat şi l-a ras dur de tot pe Simion. Nu ştiu de ce Simion are o imagine foarte proastă printre scriitori… Atunci s-au ridicat toţi patru şi au ieşit din sală. De atunci a început un atac îngrozitor împotriva grupului „apolitic”.

Dar uitaţi care e argumentul…

Stai puţin, argumentele sînt labe, ştii ce-s alea labe?

Bun, atunci uitaţi care e „laba” lui Manolescu. El declară aşa: domnule, eu nu am fost un dizident înainte de ’89, măcar după să intru în politică.

Aşa, vrei să-ţi traduc eu fraza lui?

Vă rog!

Am fost total speriat şi ferit de politică de umbrela lui Ivaşcu care mi-a ţinut-o 30 de ani şi m-am gîndit ia să mă fac eu preşedintele României după 89. Şi m-am înnămolit…

Ce cauţi în politică, ce cauţi în altă meserie? Eu am fost doi ani membru supleant în CC, n-am ştiut cum să ies mai repede! Şi eu am avut putere, nu ca Manolescu. Manolescu putea fi un mare critic şi a devenit oportunist, şi-a pierdut 10-15 ani în politică cu tot felul de zoaie politice. Am văzut cartea lui, nu credeam că o scoate, eu ştiam că toată viaţa lui a fost semi-steril.

Cum aşa? A scris totuşi foarte mult.

A scris foarte puţin! Simion a scris de două ori mai mult ca el. Iar voi, bre, generaţia dumitale scrieţi foarte puţin.

N-avem timp.

Ee, ştii ce înseamnă talent? Talentul înseamnă timp! N-are legătură cu metafora cu înzestrarea nativă… Ţi-o spun eu. Talent înseamnă timp. N-ai timp, n-ai talent!, eu aşa spun.

(Vorbim 10 minute de ce românii nu mai au roman, doar nuvelă. Breban spune că roman au doar nordicii, rusii. Ajungem la Camil Petrescu care a păcătuit pentru că a scris doar două romane bune.)

Trebuia să scrie încă 10. Tolstoi a scris enorm, Dostoievski a scris enorm. Ştii cîte piese are Shakespeare? 37! Balzac are 80 de romane. A fi genial înseamnă a scrie mult şi foarte bine. Şi vii dumneata, Rogozanu, şi-i spui lui Zola „nu mult, dar bine?”. Dragul meu, lenea voastră a românilor voi s-o scuzaţi cu aceste penibile opoziţii: decît mult şi prost, mai bine puţin şi bun. Şi-l ridicaţi în slăvi pe acest penibil diletant – nu eu spun, o spune Călinescu – Mateiu Caragiale. Cum se poate? Păi Răscoala e o demenţă, de o forţă! Nouă ne trebuie cărţi mari, păi noi nu putem mai mult? Camil Petrescu a scris puţin… Trebuia să scrie mult mai mult, s-a băgat în filozofie, vezi?, această nesiguranţă…

Bine, vouă vi se pare că eu sînt un om de modă veche – cum şi sînt! – care a luat-o ca ardeleanu “deamboulea” prin porumb… Dar numai aşa se poate construi o operă! Modelul meu e marele model, voi aveţi modele mici. Voi spuneţi că sîntem prea mici, prea prostuţi ca să abordăm mari teme…

Nu vezi că în douăzeci de ani nu a apărut nici un mare scriitor?

Păi şi ce să facem. Să-l votăm iar pe Ceauşescu?

(zîmbeşte ironic) Nu te grăbi, nu te grăbi… Vezi, capcana omului inteligent e chiar inteligenţa. Spui naivităţi. Nu poate fi ăsta prezentul în România, eu îl refuz. Pentru voi tinerii e o lecţie formidabilă, o temă de meditaţie, că în 20 de ani trebuia să apară ceva de nivel foarte înalt. Aveţi noroc că nici dincolo nu apar mari nume acum… Americanii nu au nimic în afară de Faulkner.

Şi Bellow?

Da, şi Bellow… Mi-amintesc că m-am întîlnit cu Matei Călinescu şi mi-a spus de Updike. Nu-l citisem, a coborît la o librărie şi mi-a adus un exemplar. În vreo două trei zile m-a întrebat ce cred şi i-am spus: „mîna a doua spre a treia”… Cu multe chestii vulgare. Eu citesc tot timpul Thomas Mann…

(Continuăm să vorbim de Mann şi ajungem la Nietzsche, Breban amintind că românii n-au avut tupeu să-l publice decît pe şest, fără numele lui pe copertă pe vremea lui Ceaşcă.)

Stilul fanariot, şmecherie. Ascultă, ştii care e culmea, că şmecheria asta nu duce niciunde. Cînd eram tineri, stăteam la Capşa şi ne întrebam cine cîştigă mai bine dintre scriitori.  Şi tot Preda ieşea. Şi cineva a zis: băi, păi, şmecheria e să ai caracter!

(Trecem brusc la hoţie în politică, am pierdut complet controlul…)

Fii atent, axioma Breban: Toţi politicienii din Europa fură. Mult mai mult ca aici. Dar îşi fac treaba, fac drumuri, creează locuri de muncă mult mai mult ca aici. Ăştia la noi doar fură. Ăsta e un furt necinstit. Peste o anumită sumă de cîştig începi să devii binefăcător, creezi locuri de muncă… Numai în România furi şi fugi, furi şi minţi. Furi ca un prost. Dacă furi mult şi nu faci nimic, se vede. Eşti hoţ prost. Ba mai şi infestezi şi justiţia, dai bani şi acolo.

Psihologic, abisal, înţeleg. Comunismul românesc a luat tot de la oameni, numai din furia lumpenului. Cînd a căzut, au apărut oamenii ăştia orbiţi de o lăcomie agresivă.

Să ne întoarcem la competiţia dvs. cu Manolescu, Ştefan Agopian….

Nu, nu, păi cum?, Nicolae Breban poate intra cu cineva în competiţie? Ai exprimat fals poziţia mea. Eu nu sînt în competiţie cu Manolescu, singurul meu egal. Nici cu Ştefan Agopian care, sigur, mi-e prieten şi care e un bun scriitor şi un bun jurnalist, dar care de 20 de ani n-a mai scris nimic.

(rîd în hohote)

Păi nu, dragul meu, eu nu am respect pentru oamenii care nu-şi fac meseria. Eu sînt meseriaş în roman şi în ultima săptămîna am scos două cărţi. Sînt harnic, dragul meu, iar ceilalţi sînt leneşi.

Deci, nu intru în competiţie cu nimeni. Nici măcar cu Manolescu. Mă bucur că a reuşit să scoată Istoria literaturii. Din păcate, s-a văzut că a dat rasol cu ultimii 20 de ani, n-a citit… Mai bine spunea „nu mă bag, n-am citit”…

Eu intru în competiţie cu Thomas Mann. Eu sînt orgolios. Sînt iritat, indignat de soarta scriitorului în societatea de astăzi. Noi românii sîntem foarte mari palavragii şi pricepuţi în a ne scuza, lucru pe care l-am învăţat de la turci sau nu ştiu de la cine. Am o mare admiraţie pentru englezi care atunci cînd le spui un neadevăr te mai întreabă o dată, „ce?”, nu-ţi sar imediat în faţă.

I-am şi spus odată lui Traian Coşovei care m-a întrerupt şi mi-a zis că n-am dreptate: „Traian, şi nu poţi trăi cinci minute în nedreptate?”.

Dar aveţi fraza foarte lungă, nu prea e drept.

Dar avem şi foarte mult timp. În loc să stăm numai prin birturi, poate vorbim puţin despre Nietzsche sau Thomas Mann.

Deci, sînt iritat de soarta nedreaptă pe care scriitorul român înţelege acum  că i se datorează şi lui, nu doar politicienilor. Înainte era simplu, dădeam vina pe nişte securişti, nişte inculţi. Dar acum eu acuz nişte oameni fini, inteligenţi, cei de la GDS, care au introdus criteriul politic în lumea literară slăbindu-ne foarte mult. După 20 de ani, Eugen Simion are dreptate, nu Manolescu şi Paler care în 90 credeau în politică.

Manolescu m-a făcut „oportunist”. Eu şi scriu: „domnule Manolescu, fostul meu prieten”… Că m-a şi apărat, n-a putut semna 4 luni pentru că mi-a apărat Bunavestire. „Oportunism de ce, dragă Manolescu, pentru că m-am întors în ţară? Pentru că am luat o revistă? Oportunist de ce? Pentru că mai trăiesc încă”. O să vezi că e frumos finalul, patetic aşa. O să-i fie greu să-mi răspundă. Mai ales că nu are talentul meu…

De asta intru eu în această luptă. Eu vreau să mă lupt cu guvernanţii şi cu difuzorii, în primul rînd. Vina e şi a noastră, şi a lor. A noastră…  scriitorii sper că s-au lămurit că nu mai are rost să luptăm cu comunismul.

(Sărim iar… Îmi povesteşte nişte “culise” pe care nu le pot cita)

Acum cîţiva ani, BRD mi-a susţinut un roman, ăla pe care l-ai ras dumneata, Voinţa de putere. Şi un vicepreşedinte mă întreabă dacă putem lua masa cu preşedinţii francezi. Şi mă întîlnesc cu ei…

(Începe să reproducă discuţia în franceză: despre Mirel Bran în Le Monde care publica numai lucruri negative despre Romania şi ajungem astfel la imaginea ţării în străinătate. Peste două minute eram la mizerabilismul pe care noi, tînăra generaţie, îl promovăm ca autenticism. Şi nu e!)

Breban a făcut scene tari pe vremea lui Ceauşescu. În „Bunavestire” am două scene de viol. Don Juan începe cu o partuză… Dar romancierii ăştia tineri nu ştiu e că e foarte greu să faci o scenă de futai. La primele cinci rînduri intri în vulgaritatea cea mai directă. Trebuie să fi scris cîteva mii de pagini să poţi face o scenă de acuplaj. De aia nu s-au băgat ăia mari, ăia nu-s tîmpiţi, ăia ştiau totul. În proză s-a făcut totul. Noi trebuie doar s-o mai facem o dată, din unghiul nostru.

Manolescu trebuia să facă o Istorie a literaturii ca G. Călinescu. Păi Călinescu a fost întrebat: cum de la 42 de ani aţi reuşit să faceţi? Şi a răspuns: Am stat 10 ani departe de Calea Victoriei şi de Capşa. Şi a ieşit capodopera asta uriaşă… N-a stat deoparte, bre. Eu dacă am scris romane bune înseamnă că am stat deoparte?

Doinaş, Manolescu, Dinescu au stat în politică şi n-au făcut nimic, domnule! Nici măcar pentru cultură. Singurul care a făcut ceva pentru cultură e hulitul Păunescu. El l-a convins pe Năstase să facă cele 1000 de indemnizaţii pentru cultură. Nimeni nu spune, nimeni nu ştie, toţi se fac că plouă.

Nu cumva a făcut mai mult rău decît bine? Chiar după 90.

Nu, înainte a făcut mai rău. El a avut talent. Avea şi o lăcomie fără margini. I-am spus: Ştii, unde ai greşit tu cu Ceauşescu, tu ai fost poet de curte, a fost şi Coşbuc, au fost şi alţii. Dar tu ai greşit dictatorul! Dacă îl lingeai în cur pe Franco, cădeai bine acum! L-ai lins pe ăsta care a sfîrşit prost, ca un cîine turbat în şanţ.

Cînd Popescu a cerut arderea operei lui Nichita, nimeni n-a reacţionat. Şi am scris atunci: se pare că frica azi de un jurnalist e mai mare decît frica sub tiranie. Nouă nu ne era foarte tare frică. Eu l-am băgat în pizda mă-sii pe Ceauşescu din Le Monde şi dup-aia m-am întors în ţară! Petru Dumitriu l-a înjurat şi a fugit. Ăsta e stilul românesc, să înjuri şi să fugi.

După două ore şi ceva încheiem discuţia pe reportofon. Mai bîrfim puţin, îl rog să-mi dea un autograf pe cartea pe care urmează să o lanseze săptămîna asta, “Trădarea criticii”, apărută la Curtea Veche. Tot drumul pînă acasă, închis o oră în maşină într-un trafic infernal, mi-au răsunat în cap cuvintele: “trebuie să protestăm, luăm o sticlă de whisky, un termos de cafea”…

Am ieşit din clădirea plină de sondaje, zvonuri, alegeri şi alte rahaturi şi m-am oprit în Lipscani la un pahar cu Zahar, Misha şi Sasha, scriitorul, criticul-editorul şi eseistul tînăr (reprezentanţii/directorii/patronii unei edituri de ni;[ dar foarte respectate din Moscova: Ad Marginem). Vasile Ernu a fost şi el prezent, m-a ajutat să discut cu Zahar care nu ştia sau n-avea chef să vorbească în engleză.

Cei trei care erau patru: Zahar Prilepin, Mihail Kotomin (Misha), Vasile Ernu şi Alexander Ivanov (Sasha)

Zahar e radicalul, jurnalistul, tipul cu formulări scurte şi percutante mereu în buzunar. Sasha e înţeleptul, gata oricînd să emită o teorie la care nu te-ai fi gîndit despre un lucru de lîngă de tine. Misha e un fin cunoscător al culturii pop ruseşti sau americane şi emite ipoteze interesante despre localizarea culturală şi ideologică – m-a cucerit cînd mi-a spus că-i plac The Strokes. S-a născut la Valdivostok şi mi-a explicat că oraşul lui natal apare într-un joc de curse cu maşini…

Cei trei au fost invitaţi la Festivalul Internaţional de Literatură din Bucureşti (FILB) d ela Muzeul Ţăranului Român. Zahar a citit acolo nişte pagini în premieră. Amănunte biografice găsiţi aici.

Am auzit că v-aţi certat zilele trecute…

Zahar: A fost o încălzire intelectuală, aşa…

Misha: E calea rusească de comunicare. Era vorba despre romane de război. Era vorba despre un scriitor sovietic, Iuri Bondarev.

Sasha: Misha şi Zahar adoră tipul ăsta de literatură, mie nu-mi place. Mie îmi plac operele lui de tinereţe. Dar cele de la maturitate nu mă încîntă. De asta ne-am certat…

Misha: Lui Saşa nu-i place pentru că l-a citit în timpul copilăriei, în perioada sovietică. Nouă ne place pentru că l-am citit după căderea URSS. Îl citim foarte diferit.

Zahar, care e cea mai şocantă poveste pe care ai citit-o în ziarul pe care îl conduci, Novaia Gazeta?

Zahar: În Rusia, de mult timp pe nimeni nimic nu mai uimeşte. Am văzut atîtea lucruri şocante în viaţa mea încît ştiu că nu pot fi spuse complet într-un articol.

Novaia Gazeta e mai mult o platformă care încearcă să întreţină un conflict între putere şi grupuri de intelectuali. Eu încerc să alimentez această stare de luptă.

Zahar Prilepin, în timpul unei demonstraţii la Moscova

Care a fost momentul tău cel mai greu ca jurnalist..

Zahar: Acum un an jumătate a fost un conflict foarte mare în care FSB-ul (serviciile secrete federale ruseşti) s-a prezentat la redacţie. Ne-au luat calculatoarele şi am fost dat în judecată pentru un text. Dar astea sînt normale, constituie un soi de fapt divers. Cînd a venit FSB, m-am dus la cel mai mare în grad şi i-am cerut numărul şefului care ordonase. Am vorbit cu omul, deci a fost un conflict, dar am şi putut vorbi ca să aflu cauzele, ce s-a întîmplat…

Zahar, eu ştiu despre Cecenia de la Politkovskaia. Ce diferenţă e între cum vezi tu Cecenia, după ce ai luptat acolo şase ani, şi cum o vedea Politkovskaia…

Zahar: Diferenţa e foarte mare. Războiul e întotdeauna o chestie murdară şi cineva trebuie să se ocupe de lucrurile astea murdare… A fost mizerie de ambele părţi, şi de partea rusă, şi de partea cecenă.

Din punctul meu de vedere, într-un război nimeni n-are dreptate. Politkovskaia a vrut să arate întotdeauna ce au făcut ruşii rău. Eu pot scrie oricînd o carte în care să spun ce greşeli au făcut cecenii. Am văzut cu ochii mei ceceni omorînd familii de ruşi, lucruri care s-au întîmplat probabil şi invers.

Ce părere aveţi despre Putin şi Medvedev?

Sasha: Pentru mine, Putin şi Medvedev sînt ca doi sîni de silicon. (rîsete) Sînt ceva artificial. Amîndoi beneficiază de media ruseşti, dar diferenţa dintre imaginea lor şi ce sînt de fapt e imensă. Putin e foarte mic-burghez… Îi plac ceasurile. Zahar a spus că Putin nu se poate conecta cu Rusia. Îmi imaginez aceşti sîni vorbitori spunînd peste ceva timp: „Dragi ruşi, considerăm că eforturile noastre au fost inutile. De aceea am hotărît să ne petrecem ultimii ani în Luxembourg. Vă mulţumim pentru sprijin”.

Noi avem în România o imagine complet diferită: Putin e tipul dur, iar Medvedev tipul mai moale.

Mişa: Medevedev are mai mult timp liber. El e un eseist. Scrie tot felul de lucruri. Îmi amintesc de prima imagine cu Medvedev după ce a cîştigat alegerile: a fost chemat să spună ceva la tribună şi el îi arăta cuiva ceva în I-phone-ul său. Are şi blog, scrie articole foarte poetice despre ce ar trebui Rusia să facă. El spune acolo că Rusia ar trebui modernizată, dar într-un mod foarte complex, printr-o procedură de alchimist aproape.

Zahar, unde te deosebeşti tu de Kasparov, tu fiind membru în Partidul Bolşevic…

Practic nu este nici o deosebire esenţială între partidul lui Kasparov şi partidul Naţional Bolşevic. Singura deosebire este că partidul lui Kasparov nu se luptă să ia puterea aşa cum bolşevicii o fac. În rest, noi sîntem percepuţi deseori ca un partid liberal…

Dacă ajungeţi la putere ce veţi face?

Zahar: Alegeri libere şi schimbarea capitalei în Ural.

Cînd au jucat, acum mai bine de două decenii, Kasparov şi Karpov, cu cine ţineaţi?

Mişa: A fost cîntecul de lebedă al URSS. Lumea sovietică se prăbuşea. Toată Uniunea urmărea lupta dintre sovieticul Karpov şi liberalul Kasparov. Nu pot să spun cu cine ţineam. Nu îmi plăcea prea mult Kasparov, nici acum nu prea-l cred. Nu înţelege problemele locale. E prea orientat către Vest.

Saşa: Eram student cînd a avut loc acel meci. aveam simpatiile împărţite între cei doi. Nu eram un dizident, dar îmi plăcea Kasparov, era foarte tînăr, juca mai artistic, ca un fel de mozart al şahului. Karpov era ca o maşină de şah. Diferenţa dintre ei, pot spune acum, e foarte mică. Era mare pe atunci. Dar acum… Karpov e bogat, Kasparov, la fel. Fac parte dintr-o comnpetiţie comercială şi cam atît.

Zahar, de ce-ţi place Mickey Rourke (i-am găsit vorbind la masă despre cît de tare e actorul cu pricina)? Ce alţi vestici vă mai plac. Sasha, Misha?

Zahar: Mă interesează foarte tare personajele în cazul cărora cultura este foarte legată de biografia lor. Îmi mai place Manu Chao. Şi din literatura m-a interesat ca biografia să fie foarte legată de ce scriu, cum e la Hemingway, Miller. Mă interesează foarte mult şi tematica războiului în literatura vestică.

Mişa: Eu sînt interesat de cultura de masă. Nu prea mult de asta contemporană care e prea conectată cu marketing, bani.

Ce e în neregulă cu banii?

Mişa: Aduc manipulare. Cînd cultura de masă era mai tînără putea să producă miracole, aşa cum era Michael Jackson, un fel de sfînt. Acum nu avem sfinţi, avem doar „producţii”.

Britney Spears e, de exemplu, şi produs de marketing, dar şi o figură tragică.

Misha: Da, îmi place Britney Spears (rîsete).

Zahar: VIP-urile ar trebui să afişeze clar o orientate ideologică. Britney Spears n-are. În schimb Shakira are… (rîsete) E latino-americană doar.

Saşa: Cînd am fost prima oară în România, în Cluj, am văzut o reclamă la Coca Cola foarte ştearsă şi prăfuită pe o clădire veche. Mi-a plăcut foarte mult. Îmi place cultura de masă într-un stadiu de degradare, exact ca acea reclamă. Îmi place cînd cultura de masă devine parte din cultura populară, ceva democratic, în sensul primitiv… În sensul ăsta, simbolurile vestice, Coca Cola, McDonalds devin noi simboluri, noi variante ale democratizării. Nu sînt un snob. Snobii adoptă o poziţie estetică. Mie îmi place nivelul vintage al culturii de masă.

Mişa: Am avut o serie editorială despre SF ul sovietic, despre cultura de masă sovietică. Vroiam să arătăm exact efectul vintage al culturii de masă, asemănător cu ce-a făcut Tarantino cînd a recuperat benzile desenate.

Saşa: Fiecare ţară are o versiune de James Bond. E una dintre ideile lui Mişa. Chiar şi cînd ideologia era coruptă, imaginile acestor eroi în perioada sovietică erau atractive, e foarte interesant… Subiecte precum agenţii secreţi sînt asociate astăzi cu un soi de stînga, cultura conspiraţiei…

Tinerii ruşi sînt cuceriţi de gadgeturi, de internet?

Zahar: Da, dar nu mă tem de aceste schimbări. Doar că tinerii se maturizează prea tîrziu. O mare parte îşi pierd timpul cu chestii pur virtuale. Se pare că nu mai sînt interesaţi nimic, nici de politică, ceea ce e foarte tragic. Nu sînt interesaţi nici măcar să bea sau să se fută.

Îi văd pe cei de pînă în 27-28 de ani că pierd foarte mult itmp în faţa calculatorului, se pierd în tot felul de războaie, jocuri etc. Eu la vîrsta lor deja fusesem în război, aveam copii…

Şi cum îţi vei proteja copiii de pericolele astea?

Eu mă tem, dar fac politică şi literatură tocmai de asta, pentru că mă tem de lumea în care vor trăi copiii mei.

Saşa, cum vezi a-politismul noii generaţii dependente de net…

Saşa: Eu sînt un dependent absolut de net. E îngrozitor. L-am descoperit acum cîţiva ani şi e ca un drog, nu doar pentru tineri. Mama mea, de 80 de ani, e şi ea dependentă, citeşte bloguri, citeşte despre mine, toate gunoaiele, toate zvonurile despre staruri. E periculos pentru Rusia pentru că se atomizează – oamenii sînt dispersaţi de fapt, nu sînt conectaţi. E important ce a zis Zahar despre legătura individului cu realitatea, despre cît de aproape e lumea de pielea ta.

Întrebarea clasică. Aţi stat cîteva zile în România, cum vi s-a părut, ce-aţi băut, ce aţi mîncat?

Mişa: Ca orice rus, am băut şi am vorbit. Foarte mult despre Marquez. Am fost şi la Casa Poprului

Zahar: România se deosebeşte foarte tare de orice ţară am văzut în Europa, Polonia, germania. E o ţară care nu se grăbeşte foarte tare.

Înseamnă că-s veşti bune…

Zahar: România nu încearcă să-ţi placă, să te domine. Nu contează cine a venit la ea s-o viziteze, ea îşi vede de treabă. Se vede şi în arhitectură, sînt lucruri frumoase, dar nu sînt agresive. Oamenii sînt plăcuţi, dar nu sînt agresivi, nu te cotropesc cu ospitalitatea lor. E o atmosferă lejeră. Mă nedumereşte ura faţă de Ceauşescu. Mi-a plăcut foarte mult Casa Poporului. Am văzut Casa, e de ajuns.

Saşa: am venit pentru festivalul pe care Vasile l-a organizat. Prima data în România am fost ca turist. Acum a fost profesional, am întîlnit agenţi, scriitori, editori… Dincolo de asta, Bucureştiul nu vrea să fie ca o prostituată. Bucureşti nu este un oraş superficial. Am fost în Ungaria, unde atmosfera dominantă e melancolia. Bucureştiul e şi el melancolic, dar nu chiar aşa. Ceauşescu a fost chiar un politician cu adevărat nebun. Avea idei! Clădirea aia e realizarea propriei lui nebunii. E ca Marquez. (rîsete) Nu e pentru fiinţe umane. În acelaşi timp, e atractivă. Ungurii au încercat să fie socialişti, dar nu au reuşit, sînt o ţară mică, au probleme mici şi dorinţe mici. Ceauşescu e simbolul dorinţelor uriaşe. Era aproape un concurent pentru Brejnev! Era o fiară, dar era o fiară autonomă.

Mişa: Am fost pentru prima dată în Bucureşti. Am fost puţin uimit de faptul că aici nu am văzut deloc cultură de stradă. Cultura de stradă e primul semn al stîngii de vreun fel. Aici nu există. N-am văzut punk-eri, n-am văzut „ciudaţi” pe străzi. Aici e ca la muzeu, n-am văzut nimic ieşit din comun, totul e stabil.

Ce-ar trebui să ştie un scriitor foarte tînăr care se apucă acum de scris?

Zahar: Capitalismul e un rahat.

Saşa: L-aş sfătui să rescrie istoria din ultimii 50 de ani. E important să înţeleagă că noi, în ultimii 50 de ani, am tot fugit către Vest. Dar cred că e timpul să ne oprim, să învăţăm să îi iubim pe cei din jurul nostru, pe noi înşine. să fie interesaţi de ce e simplu, nu doar de exotisme. În Bucureşti, îmi place nonexoticul. Aici nu sînt un turist ca la Paris, sînt doar un vecin… Tinerii trebuie să regîndească istoria, capitalismul nu mai e aşa de atractiv.

Mişa: Trebuie să se uite în jur. Nu e nevoie să se inventeze şi un Dan Brown român… Să fie atenţi la ce e în jur.

Cum e acum umorul în Rusia acum? Mai rîde rusul la glume politice?

Mişa: Să-ţi spun una. După o petrecere monstru, se trezeşte Putin mahmur şi-i zice lui Medvedev: auzi, poţi să-mi spui cine e premier şi cine e preşedinte, că nu mai ştiu? Ăsta îi spune: eu sînt preşedinte şi tu eşti premierul, ai puterea executivă. Putin îi răspunde: ok, chiar dacă eu sînt şeful executivului, tot tu te duci să iei bere…

Zahar: Umorul, ironia, sarcasmul au devenit marginale. Ruşii au obosit şi să rîdă, şi să plîngă.

Pe Vasile Dancu il stiu de ani buni – mai exact de pe la inceputul anilor 90, cand am colaborat la revista „NU” unde el publica primele sondaje de opinie de pe vremea aceea. Ulterior, durmurile ni s-au despartit, prin voia sortii, dar am ramas amici. Socul cel mare a venit cand am aflat ca acceptase propunerea lui Nastase si intrase in guvernul PSD. Ceva, undeva, nu rima cu Vasile pe care il stiam. Dezamagirea a fost crunta. Am mai povestit, de vreo doua ori, la o bere, fara nici un rezultat. Am ramas, fiecare, pe baricada sa. L-am mai criticat – uneori chiar dur – prin felurite ziare. Nu s-a suparat. Stia de ce-o fac. Anul acesta am avut prilejul de a sta de vorba inca o data, mai pe indelete. Am inceput, cat de cat, sa ne intelegem. Eu pe el, cel putin. Ceea ce veti citi mai jos sunt fragmente dintr-o conversatie mult mai lunga. Am cazut, insa, de comun acord, ca unele lucruri raman mai bine intre patru ochi. Deocamdata, cel putin.

„Partidele sunt organizate cu fata spre lider si cu spatele spre popor”

Zici pe blogul tau, intr-o poezie care, la vremea ei, a facut (pe buna dreptate) furori, asa: “intr-o zi, tot o sa se prinda ca nu esti unul de-al lor”. S-au prins. Mai tarziu, dar s-au prins. Si poemul cu pricina a aparut, insa, dupa gusturile mele, cam tarziu. Ce-ai cautat, insa, acolo, printre “ei”, in primul rand? Vasile Dancu pe care-l cunoscusem la inceputul anilor ’90, la “NU”, nu avea ce sa caute intr-un guvern Adrian Nastase. Ce-a fost in capul tau? Cum ti-ai justificat optiunea in oglinda? Si sa nu-mi spui ca nu stiai in ce te vari.

Nu stiu nici acum prea bine ce căutam. Am plecat la Guvern după multe framântari si cu promisiunea că voi rămâne independent. Si, dincolo de faptul ca am ajuns chiar vicepresedinte PSD, am incercat sa raman asa. Am fost convins de Năstase ca integrarea in NATO si negocierile cu UE nu au nici o şansă fără oameni din Romania, nu doar din Bucuresti. Ne-a sugerat că oamenii lui Iliescu nu o sa accepte vreodată sa dea frânele ţării pe mâna strainilor, ca sunt obisnuiti sa pescuiasca in ape tulburi si inca nu s-au consolidat economic. Am plecat in echipă cu doi prieteni (in grup si crimele sunt mai usor de facut) Ioan Rus si Vasile Puscas. Am lucruat doi ani incheiaţi penrtu asta, intr-un guvern de stanga cu toate ca, atunci si acum, prietenii mei imi spun ca eu sunt de dreapta. Nu eram pregatit pentru politica si nici acum nu sunt. Mi-e rusine, nu-mi plac băile de multime, nu stiu sa tac, nu pot sa ma conformez unei linii de partid. Nu am facut nimic care sa ma faca sa-mi fie rusine, mi-am sacrificat patru ani pentru iluzia ca imi servesc tara.

Sigur, ajuns la Bucuresti am mai inteles un lucru: statul de membru de partid te încurcă mai mult decât te ajută, dar încă pentru a face politică nu se poate din alt statut. Partidele sunt insă din nefericire puţin dezvoltate la noi. Centralizate, la discreţia liderului, favorizează loialitate in locul competentelor. Sunt organizate cu fata spre lider si cu … spatele la popor. Spre el se întorc doar in campanie electorală. Dar discreditarea partidelor este totuşi o greşeală. Avem datoria sa le modernizam, sa căutam grile de selecţie si mecanisme de democraţie internă. Încă nu exista formulă de democraţie fără partide, cu toată utopia votului uninominal. Societatea civila si presa ar trebui sa facă planuri de invadare a partidelor de către oameni serioşi, competenţi, cu spirit nou si sa-i discrediteze pe cei cu atitudini bolşevice. Antipartidismul ajuta partidele sa rămâna la cheremul unor lideri mici in proiecte si slabi la atitudine.

Tu si ceilalti care erati sau sunteti legati de CDR sau Alianta DA (chiar dacă o sa protestezi), voi cei de dreapta,  probabil nu puteti sa vedeti ca, intre 2001 si 2004,   dincolo de excesele lui Nastase sau a baronilor PSD, statul roman a functionat atunci, am avut crestere economica si am implementat Aquisul comunitar si am realizat integrarea in NATO.

Care sunt realizarile tale in guvernul Nastase? Cu ce te lauzi, de ce ti-e rusine? Tragand linia si facand socotelile se justifica alegerea? Ce n-ai mai face acum din ceea ce ai facut atunci?

Am introdus Legea transparentei, Legea liberului acces la informatii (care a nenorocit deja peste 10 ministri), Legea petitiilor, am scris prima Strategie nationala pentru imbunatatirea situatiei romilor, am ajutat sa se nască o relatie buna cu Germania (cu ajutorului lui Ovidiu Gant – un neamt formidabil din echipa mea), Am inventat o Agentie de Strategii guvernamentale dupa modelul celei de la Cabinetul lui Toni Blair (Franta a infiinta asa ceva in 2006), am facut startegile de comunicare externa si imagine pentru NATO si UE, am facut strategia de comunicare pentru referndumul din 2003  pentru care am luat un fel de Oscar de publicitate, cu Bogdan Enoiu si agentia sa, am facut multe lucruri pentru diaspora (multe nu pot fi facute publice). Am imaginat majoritatea componentelor de politici sociale (venit minim garantat, bursele guvernului in starinantate, ghiseul unic), am lucrat alaturi de Ioan Rus la libera circulatie a romanilor. Am scris prima startegia Nat Anticorupotie – PNA. Ma rog, am uitat o gramada de lucruri dar am lucrat foarte mult in cei 4 ani de la Guvern.

Am reiventat brandul PSD, l-am readus la rosu dar cel mai important lucru … l-am expirat pe Iliescu. Intoarcerile lui nu mai au acum nici o relevanta, a pierdut atunci si de atunci nu a mai avut curajul sa candideze. Am facut rebrandingul PSD si am inventat alegerile interne (am fost injurat apoi si nu s-a mai repetat experienta.

Nu as mai avea incredere in colegii de partid, nu as mai propune descentralizarea pentru ca acum stiu: in teritoriu nu exista decat clienti sau baroni locali. Am fost naiv sa cred ca ideile pot face lumea mai buna, nu as mai accepta sa lucrez cu  unii, nu as mai credita pe unii din cei cu care am inceput reforma.

Pe “vremea ta”, activitatea europarlamentarilor era ignorata de mass media din tara. Acum poti asculta discursurile Elenei Basescu sau pe cele ale lui Gigi Becali pe paginile de web ale ziarelor. Ca parlamentar European, cu ce realizari poti sa iesi in fata?

Am plecat la Bruxelles atunci cand a inceput sa-mi fie rusine ca fac parte din Parlamentul Romaniei si noi trageam de cateva luni de timp pentru ratiuni de partid. Am fost mai putin de un an europarlamentar, in rest am fost doar observator, fara drept de actiune. Am fost coraportor din partea PES la un proiect de directiva legata de cutremure, lucru mai rar pentru inceputul de mandat si un europarlamentar nou. Am facut legatura partidului cu grupul PES. Nu am mai vrut sa candidez pentru inca un mandat pentru ca nu suport genul acesta de munca diplomatica si nici naveta Cluj-Bucuresti -Bruxelles. Am contribuit prin amendamente la multe legi din domeniul dezvoltarii regionle, am sprijit nasterea unei reprezentatnte a Clujului la Bruxelles.

„Nu ma asteptam ca Geoana sa-i aduca inapoi pe toti comunistii si securistii”

Grupul “de la Cluj” a fost, cred in continuare, cea mai interesanta incercare de reforma a PSD. S-a ales praful de ea. Cine a venit cu ideea? – ca de ce s-a ales praful de ea, stiu:) si era de asteptat. Nu?

A fost ideea mea, la indemnul lui Rus să facem ceva. Primul document l-am scris in 2001 si l-am prezentat lui Nastase, erau 40 de intrebari despre Transilvania la care trebuie sa raspunda PSD. Toţi mi-ati spus ca PSD este nereformabil, eu m-am incapatinat să nu cred. Nici acum nu sunt convins cu totul. Am scris apoi documentul cu care l-am batut pe Iliescu „Reforma profundă a PSD” si nu ma asteptam ca Geona, după ceva castiga, sa-i aduca inapoi pe toti bolsevicii si securistii. Dar, dincolo de toate acestea, Grupul de la Cluj a fost o izbucnire de luciditate a stangii româneşti şi, mai ales, a provinciei. A fost şi o perioadă de euforie, aproape doi ani în care am visat cu toţii şi am realizat câteva lucruri. Grupul de la Cluj a fost un nume dat nevoii de schimbare, renunţării la imobilism şi centralism de tip bolşevic. Acum este greu să fie vizibil, căci toţi ochii sunt îndreptaţi spre „femurul porcin“ al guvernării. Sigur, am făcut şi noi unele erori, mai ales în identificarea unor oameni care să materializeze ideile noastre, în credinţa că istoria nu face paşi înapoi şi în ideea că, în fond, comunismul a murit, el nefiind niciodată prea implementat în România. Am greşit şi în modestia de a crede că nu noi trebuie să ne urcăm la volan după ce am construit maşina. A fost si un accident neprevazut: Ioan Rus s-a imbolnavit cand ar fi fost momentul sa luam puterea.

Am militat pentru un partid deschis, în care să vină tineri, să vină intelectuali, o stângă care să se ocupe de proiecte pe termen lung şi care să fie respectată. Am dorit o stângă care se adresează unor oameni concreţi nu unor scheme ideologice de la începutul secolului XX, denumiri generice: muncitorii, ţăranii, săracii etc. Nu va trece mult şi aceste idei vor învinge. Grupul de la Cluj, nu este un mit al presei cum a spus un coleg, ci un nume dat nevoii de schimbare în PSD, dar şi în alte partide. Este un vis al majorităţii încă tăcute.

Dar sa-ti raspund direct de ce a esuat. Social democratii din Transilvania (ma includ si pe mine) nu au inteles urmatoarele lucruri: Primul este că atunci când cineva se lupta sa schimbe ceva nu ajunge sa-l aplauzi ci trebuie să-l sprijini, să-l împingi de la spate, să pui umărul, să-i iei o parte din greutate. Alt lucru ar fi că nu ajunge sa vrei sa fii seful PSD ca să se schimbe toate lucrurile in acest partid. Fiecare din noi trebuie sa adoptam schimbarea si sa participăm la ea chiar dacă ne afectează. Dacă Ioan Rus devenea Preşedinte al PSD, cum vroiau multi din colegii noştri, problema reformei nu se rezolva de la sine. Rezolvarea presupunea să ne schimbăm fiecare din noi o parte din proastele obiceiuri si reflexe. Colegii noştri ar fi trebuit sa se prindă că este necesar să mergi pâna la capăt, nu poţi face pauze de o bere intre etapele reformei si modernizării. Noi nu puteam si să centram si sa dăm cu capul, aşa cum ne cere câteodată mai ales presa. Am făcut un proiect, am lansat direcţii de acţiune, am argumentat si am fost consecvenţi in sprijinirea lui. Dacă majoritatea credea ca este necesar atunci trebuia să se pună pe lucru. Presa confundă reforma internă cu votul ca experienţa de evaluare internă.
Cel mai important lucru pe care lumea nu l-a observat este că nu trebuie sa confunzi o idee cu purtătorii ei. Meritul nostru este că ne-am bătut pentru modernizarea stângii, eliminarea bolsevismului, descentralizarea si respectul diferentelor dintre regiuni. O doamna editorialistă a scris că doar am vorbit, că am făcut doar proiecte. Dar ce să faci altceva, trebuia sa chemam minerii in sprijinul ideilor noastre? I-am chemat pe toţi pesedistii si timp de două congrese ideile noastre au produs efecte. Suntem noi vinovaţi pentru că conducerile alese pe baza acestor programe s-au folosit de ele doar electoral? Nu este normal să ni se reproseze noua activitatea celor care ne-au scos din joc. Noi putem fi criticaţi pentru proiect.

„Nimeni nu are nevoie de o stanga curată si nici de o dreapta cinstita”

Principalul, daca nu singurul contra-argument, al colegilor din PSD care n-au agreat niciodata “grupul de la Cluj” a fost rezultatul slab al PSD Cluj in alegeri. In toate alegerile. E, sa recunoastem, aparent paradoxal – cum ar zice Vanghelie: avem o mana de oameni destepti, lipsiti de acuzatii de coruptie, printre varfurile careia se numara un sociolog cu reputatie in interpretarea si chiar manipularea opiniei publice, care nu sunt in stare sa convinga mai mult de un sfert din populatia Clujului. De ce? Nu-mi spune: Clujul e un oras pretentios, universitar, alergic la discursurile de stanga, ca l-am votat pe Funar de vreo patru ori… Nu-mi spune “ungurii faramiteaza voturile stangii”. Spune-mi altceva.  Spune-le altceva.

Nu e adevarat, bucurestenii erau enervati doar cand l-am atacat pe Iliescu, nici ei nu au castigat Bucurestiul niciodata. M-am saturat sa tot raspund la oceasta intrebare intr-o tara care nu se uita nici la cifre, nici la informatie si nici nu are memorie sociala. Tie, pentru ca esti american si ai tot dreptul sa nu te interesezeze, iti trimit niste statistici. Noi, am castigat in 2004 alegerile in judetul Cluj, am invins Alianta DA, am obtinut cel mai bun rezultat al PSD vreodată in zona noastra. Uite performantele lui Iliescu, cel care ne-a criticat:

1996                Ion Iliescu       Judetul Cluj    67.149 voturi               15,29%

2000                                                                71.129 voturi               18,30%

Municipiul Cluj-Napoca

1996                ION ILIESCU                       22.083 voturi               11%
2000                                                                24.611 voturi               13,33 %

Toate sub 20%
Cu modestie, singura a dată când am candidat pentru o funcţie publică a fost în anul 2004, la alegerile pentru Parlamentul României, unde am obţinut 82.558 voturi, adică un procent de 25% din voturile valabil exprimate in judetul Cluj.

Inainte de 2000 cand am venit noi, PSD a avut doar 1 (un) consilier local si un deputat.

Stanga la noi? Nu cred ca stanga se poate naste prin imitatie sau prin implant. Din nefericire in Romania comunismul a fost adus pe tancuri ruseşti iar urmele se vad mai tare dupa 1989. Reconvertirea comunistilor in democratie este o jalnică imitatie a stangii sau dreptei. In legislatura 2004-2008 senatul era condus de un fost sef din nomenclatura comunista iar Camera Deputatilor de nepotul unei ilegaliste tortionare. Si exemplele pot continua la infinit…

Un comunism terorist nu putea naşte decât un hibrid cu o ciudată infatisare si abilitati cameleonice. Nimeni nu are nevoie de o stanga curată si nici de o dreapta cinstita, adica unii au nevoie dar ei sunt prea mici, iar strigatul lor de disperare a fost innăbuşit de televiziunile zgomotoase sau ziarele făcute sa ascunda adevarata fata a realitatii. Suntem un popor care isi vinde votul pe ulei şi zahăr, sau mici şi bere, la alegere. Ce inseamnă pentru oamenii flamanzi si speriati ideea de solidaritate sau cea de echitate? Ce sa facă ei cu ideea de tolerantă cînd cel mai simplu este sa intinzi mâna, sa astepti pomeni, să urăşti sau să te pleci pentru a primi o dregătorie. In momentul in care mi-am dat demisia din toate functiile am simtit cum unii din colegii de luptă cu tigania din social democratie sau cu bolsevismul dambovitean , au rasuflat usurati si s-au indreptat spre aeropert sa-i asptepte aliniati  pe Geoană si Vanghelie, care puteau aduce ceva avantaje. Erau obositi de o lupta de uzură cu baronii locali si vroiau si ei o afiliere cat mai aproape de camara politicii, principiile reformei nu aduc functii publice.  Am inteles acest lucru si am plecat pentru că pentru acel timp lupta nu mai avea sens, ne apropiam de formarea guvernului cu PDL si ei aveau nevoie sa se supună celui care imparte tortul. PSD a pornit prost după revolutie si doar in 2004, o exceptie,  am reusit să castigan primul loc in judet, invingand Alianta Da. PDL a reusit sa urce pe o criză de identitate a comunitatii noastre. Nu cred ca o comunitate care 12 ani votează Gheorghe Funar se poate trezi dintr-o dată. A votat din nou nevrotic, o iluzie si niste fraze demagogice. Oferta noastra a fost serioasă si oamenii pe care-i avem pot fi pusi la concurs cu pedelistii, om cu om, am castiga fara nici o problemă. Dar politica nu se face cu cantarul de farmacie sau testul de inteligenţă. Avem si noi, pesedistii clujeni,  defectul că nu suntem capabili să facem orice pentru victorie, uneori asteptam prea mult doar de la lideri. Vom castiga atunci cand nu vom mai putea fi atacati generic pentru baroni corupti sau comunisti. Este o explicatie pe care, in campanie, am auzit-o de mii de ori de la alegatori. Vremea stangii va veni in Transilvania cand oamenii isi vor fi dat seama ca tara nu o fura ungurii, ci un capitalism românesc sau strain, irational si corupt, condus de la centru. Cand vor vedea ca ei contează doar prin energia care si-o vand poate vor cauta nu o varianta de frondă, ci candidati intelectuali care au si alt proiect decat imbogatirea proprie. Sper ca asta sa se intample inainte ca sa ajung la varsta “Patriarhului” Iliescu, dupa expresia lui Viorel Hrebenciuc. Sensul principal al reformei era disparitia monopolului Bucurestiului si a unei conduceri pusă prin numire si vot in unanimitate. PSD avea douăzeci si ceva de vicepresedinti din Bucuresti si doi sau trei din tară. Judetele erau parasutate cu clienti politici, nu exista vot intern secret, totul era o variantă imbunatatită a vechiului PCR. Năstase predase conducerea iar noua generatie era umilită de revenirea oamenilor vechiului PSDR. Vechea generatie de politicieni este obisnuită cu monopolul resurselor si distribuirea lor cu târâita spre teritoriu. Dar aici PSD cu toti baronii locali reali sau imaginari este un mic incepător fată de Guvernul Tăriceanu. Actualul guvern a dus la perfectiune distribuirea de resurse clientelar, la modul cum distribuie ar putea să stea la putere si zece ani, dacă nu ar fi constitutia care sa ceara alegeri din patru in patru ani. Miza de belire a unor organizatii din Transilvania a fost in principal de a inchide gura privind cererile de descentralizare, fiscală mai ales.

„Eu am esuat in visul meu de a schimba politica”

Am avut, acum cativa ani buni, o discutie referitoare la posibilitatea desprinderii unei “aripi reformiste” din PSD. Argumentele ‘pro’? Pe termen mediu si/sau lung un asemenea partid ar avea sanse sa monopolizeze stanga inteligenta pe cale de formare. Argumentele ‘contra’? Lipsa unei infrastructuri absolut necesara unui asemenea demers. Absenta banilor, a sediilor, etc. E mai usor sa parazitezi un partid deja existent – dar e moral? Pe vremuri, si Ion Iliescu vorbea despre reforma dinlauntrul sistemului… S-a schimbat ceva de atunci pana acum?

Nu m-a interesat niciodata viata de partid si nici structurile noi care s-ar putea infiinta. Am considerat activitatea mea politica ca o etapa tranzitorie, o „armata”, in fiecare zi visam ca ma intorc la studentii mei, la scris si la cartile mele, la cercetare, la fotbal si la berea cu baietii. Imi faceam AMR-ul. Nu-mi place sa caut sponsori (mor de rusine), nu vreau sa ma lupt pentru a pune pe functii tot felul de netalentati si neterminati.

Imi repugna toate acestea, inclusiv aroganta celor care se aflau de partea cealalta a baricadei, multi veleitari, fara de insusiri (ah, Musil) care se uitau la mine ca la un bolsevic, ca la un prost sau chiar ca la un …animal. Unul din scriitorii mei preferati din adolescenta (Groşan), a scris despre mine ceva de genul … unul din ferma animalelor.

Altfel spus, faceti voi moralistii, filosofii, deontologii, partide noi, de ce imi cereti mie … eu am esuat in visul meu de a schimba politica.

Compromisul trebuie sa fie principala problema atunci cand faci un partid sau conduci unul. Compromisul însă este o formă de justificare a mizeriilor mai mari sau mai mici. Compromisul este renuntarea la o valoare pâna mai ieri sfântă. Ne resemnăm si incepem sa ne reconstruim universul fără acea valoare. Lumea noastră devine tot mai săracă in valori, stima de sine este afectată fără să ne dăm seama, intram intr-un lanț al slăbicunilor. Ajungem să ne scăldăm in ceea ce numim pragmatism, viaţa se goleste, incep să dispară oameni din viaţa noastră, fiecare prieten pierdut ia cu sine o valoare in care credeam odată. Nu te mai poţi intoarce inapoi la viaţa, te impinge mereu inainte … Nu stii practic spre ce mergi, dar te chinui să contabilizezi succese sterpe.

Marele compromis al românilor este incercarea de a nu plăti costuri sociale. Lupta noastră pentru reformă in PSD m-a convins că asteptăm ca să facă altii lucrul pentru noi, pentru că beneficiile se intind oricum asupra tuturor. Când vin unii la mine si imi spun că nu trebuie să cedăm, să ne luptăm pentru modernizarea partidului, le spun că atunci când cineva se lupta să schimbe ceva nu ajunge sa-l aplauzi ci trebuie să-l sprijini, să-l împingi de la spate, să pui umărul, să-i iei o parte din greutate. Fiecare din noi trebuie sa adoptam schimbarea si sa participăm la ea chiar dacă ne afectează. Dacă Ioan Rus devenea Preşedinte al PSD, cum vroiau multi din colegii noştri, problema reformei nu se rezolva de la sine. Rezolvarea presupunea să ne schimbăm fiecare din noi o parte din proastele obiceiuri si reflexe. Colegii noştri ar fi trebuit sa se prindă că este necesar să mergi pâna la capăt, nu poţi face pauze de o bere intre etapele reformei si modernizării. Noi nu puteam si să centram si sa dăm cu capul, aşa cum ne cere câteodată mai ales presa.

Sunteti – i.e., “grupul de la Cluj” – curtati pe fata de catre PDL. Deocamdata ati raspuns feciorelnic, clipind des din pleoape. Aveti de gand sa priviti propunerea in fata, da sau nu? Daca da, cand si cum? Din cate vad eu, aveti doar trei posibilitati, mari si late: (a) sa va mutati in corpore la alt partid unde sa incercati sa va promovati ideile (dar atunci ati da satisfactie tuturor celor care v-au suspectat de tradare de la bun inceput); (b) sa va desprindeti si s-o luati de la capat cu un partid social-democrat modern (dar atunci vezi contra-argumentele de mai sus – va mai dura cativa ani buni si cateva cicluri electorale cand si daca, dupa multe eforturi, veti reusi sa ajungeti sa contati); (c) o lalaiti ca si pana acum si dispareti de pe scena politica, oftand “fost-am lele cat am fost”… Deci, care varianta? Sau mai este vreuna care mi-a scapat?

Nu oftez, nu ma intereseaza, pot sa dispar din politica căci am unde sa ma intorc. Ti-a scapat una: vreau sa ma intorc la sculele mele. Adica  m-am intors la viata mea.

Sunt atat de fericit astăzi, de parca mi-as lua la revedere de la viata, spunea Nichita Stanescu intr-o poezie de dragoste. Am un sentiment de eliberare si o poftă de viata pe care nu le-am mai simtit din momentul cand am parasit o unitate militara unde fusesem inchis un an si jumatate, din intamplare, tot in Bucuresti. Chiar si Bucurestiul imi pare mai frumos acum, vad cladirile, vad pasarile si imi place sa ma plimb ore intregi.  Nu spun ca n-o sa revin in politică, mai am vise ramase in ranita si un baston de maresal pe care l-am aruncat in debara. Sunt alaturi de prietenii mei ramasi sa se lupte cu politica, sunt capabil sa-i ajut, dar nu stiu dacă as mai fi capabil sa rezist la o sedinta de partid. De 16 luni nu am fost la niciuna si nu le simt lipsa. Daca va mai fi vreodata vreo lupta nu cred că voi mai simti nevoia sa ma bat doar de dragul adevarului sau frumosului. Sper sa nu mai revin niciodată … insa niciodata n-o sa ma indepartez de acest câmp de batalie.

„Ce se spune acum despre avantajele unicameralismului este doar demagogie de campanie”.

In ultimul discurs din parlament, Traian Basescu a vorbit din nou despre necesitatea unui parlament unicameral, sugerand totodata un sistem de vot uninominal in doua tururi de scrutin. Parerea specialistului?

Despre Parlament am scris odata un text frumos „Parlamentul ca o prada”, dar astazi sunt convins ca este de vreo 3 ani un instrument in slujba unor grupuri de interese, antidemocratic, antimodernizare. A incaput pe mana unor sforari si nu mai poate produce nimic. Trebuie refacut cu totul. Acum, o camera este inutila, ambele avand aceleasi functiuni. Daca am transforma camera superioara in responsabila cu expertiza, strategia dezvoltarii teritoriale, reprezentarea regiunilor si politica externa, atunci ar trebui sa avem bicameralism. Ce se spune acum despre avantajele unicameralismului este doar demagogie de campanie.

De cand ai infiintat International Brand Consultants nu s-a mai auzit nimic de MetroMedia Transilvania. Cine mai e patron pe-acolo? De Institul Roman de Evaluare si Strategie ce se mai aude?

MMT merge inainte, este condusa de baietii mei,  fac foarte mult marketing si audientă, cu o cifra de afaceri de aproape 2 milioane de dolari pe anul trecut. Cu IRES si IBC lucrez de aproape un an, am multe contracte, dar lucrez la o noua echipa. Am angajat 10 absolventi de sociologie, am si vreo 60 de operatori cu norma intreaga la Call Center. Lucrez foarte mult, sunt mai aproape de decizile politice decat am fost vreodata. Lucrez cu discretie si pe bani. Pregatesc o revista si rapoarte tip think tank.

In rest, traiesc! Incerc să am curajul de a mă comporta ca un om normal. Nu imi bag piciorele, dar nici nu ma căsătoresc cu ea, politica. Am ales să schimb terenul de batalie, așa cum eu mi l-am ales si in momentele de deviere de la conformism. O să fac politică mult mai al dracului, Parlamentul nu este singurul loc in care se poate face ceva, nici chiar ultimul loc unde se poate dormi.

In opt ani, am lucrat la grajdurile politicii, am spălat si toaletele, am spalat vase, am fost si in salile de bal si in locuri in care s-au luat decizii mari, bune sau rele. Vreau să scriu despre toate acestea, nu vreau să îngrop o cunoastere obtinută cu multă muncă si suferintă.

Machiavelli a fost concediat si timp de sapte ani a devenit tăran, s-a retras la tară unde prindea sturzi in capcane si vorbea cu tăietorii de lemne. Si-a terminat acolo Arta razboiului si Principele. Chiar dacă a esuat in marele lui vis de a trezi măretia in sufletul Principelui, perioada de retragere i-a folosit, cel putin pentru fixarea posteritătii.

Nu vreau să las ceva la mijloc, sunt multi oameni care mă opresc pe stradă, imi scriu sau imi telefoneaza, unii vin la mine cu proiecte de schimbare a României. Nu cedez, voi face in viitor multe proiecte dar concreteţea lor va fi determinată si de receptivitatea celor din jur. Vrem să lucrez la o serie de rapoarte despre starea naţiunii si mai ales o publicaţie care in mod periodic sa lanseze temele de dezbatere publică pe care le consider necesare pentru ca România sa iasă din stagnare si aceasta cacofonie care tine loc de dezbatere publică si proiecte politice. Vom avea câteva teme urgente: Ce este social-democraţia de tip vest european si cu ce se deosebeşte ea de ceea ce avem acum? Ce trebuie să facem ca urgente pentru ca România sa ia, din mers, ritmul Europei? Ce se întâmpla in Transilvania din perspectiva descentralizării si relaţiei cu Centrul? Starea identitatii si solidarităţii ardelene. Cat de realiste sunt si ce lipsuri au strategiile regiunilor de dezvoltarea din zona noastră? Ma interesează si mecanismele prin care statul român îsi poate încă păstra anumite prerogative absolut necesare, zone in care se încearcă a fi înlocuit de reţele de corupţie sau grupuri de interese nelegitime. Studiem mecanisme de inovaţie politică si modul in care think tankurile pot schimba starea de lucruri.

Am 48 de ani si stau pe marginea râului, unde vorba lui Sun Tze, dacă ai rabdare, cadavrul duşmanului tău nu va întârzia să apară, plutind la vale. Parcă deja se vede ceva in zare. Scriu, citesc, conduc proiectele de cercetare ale doctoranzilor mei, voi face cercetari de opinie si de branding, voi avea timp mai mult să scriu in presa scrisă si să să apar in emisiuni regulate de analiză politică

“Nu suntem americani, ca sa ne permitem sa fim prosti sau superficiali”

Ca tot e numar rotund:) Mi-a placut dar m-a si enervat declaratia recenta din Cotidianul – “romani, nu va mai asteapta nimic!” E lesnicios in ziua de azi sa fii fatalist. E … mioritic. Ce facem, totusi? Murim cu Miorita de gat si ne vedem fiecare de-ale noastre pe principiul “scapa cine (si cum) poate?” Ce facem?

Sunt convins că nu putem arde etapele si nu poti schimba destinul istoric, decît rareori. Popoarele se cunosc după modul în care îsi asumă infrîngerile, iar istoria noastră invătată la scoală nu consemnează niciuna. Nu sunt tâmpiti, sunt smecheri si nu au avut niciodată ocazia să-si descopere demnitatea, astfel că nu au ce pierde. Nu sunt mândri, sunt doar orgoliosi. Au fost atat de umiliti încât nu mai cred într-un Dumnezeu doar al lor. Cred că Dumnezeu se uită pe vizetă la ei doar duminica si in sarbatori religioase, când sunt pregatiti să-l primească.

Românii au încercat sa păcălească istoria retragandu-se in păduri din fata dusmanului. Nu am construit cetăti si orase căci era pericolul să ni le strice năvălitorii si imperiile ce se luptau pe-aici. Dar acum nu mai avem unde să ne ascundem, acum trebuie să facem ceva, nu putem să scăpăm fără muncă si fara jertfă, cum spunea Eminescu. Nu ne mai putem fofila (ce verb!).

Nu suntem superficiali, cei care am trait inainte de 1989 stim ca este posibila si o alta Romanie. Sub dictatura, românii gaseau mecanisme de evaziune in literatură, arta, filosofie. Acum insă oamenii sunt supusi unui process de decerebralizare prin televiziune si presa, sunt redusi la instincte si pofte. Se distrug miturile colective si se inlocuiesc cu mituri de consum. Se uita prea mult la televizor si televiziunea le da iluzia ca inteleg ce se intamplă. Au intrat in cursa distinctiei si comparatiei cu ceilalti si atunci umbla după bani si prin consum vor sa demonstreze  că sunt … cineva.  Din păcate, nu suntem americani, ca sa ne permitem sa fim prosti sau superficiali, pe noi nu ne apara statul, noi am facut cea mai mare greseala când am ucis statul român, greseala pe care o facem zilnic.  Nu suntem mai superficiali decat altii dar noi nu avem mecanisme colective de control a prostiei.

Nu suntem nici poporul eroic care ne credeam, noi ne-am trimis copiii sa moara la Revolutie, apoi ne-am dat seama că nu iubeam libertatea, doar ne uram conducatorii.

Cred tot mai mult că politica este necesară ca aerul pentru o societate. Cred că politica noastra incă nu s-a desprins de nevoile fundamentale, cele de la baza piramidei lui Maslow. Nu ajuns la nevoile superioare, mai ales cele privind stima de sine. Politica noastra se va schimba cand o sa inteleg ca lipsa de organ pentru interesul de grup ne conserva saracia si ramânerea in urmă. Dar am sentimentul că facem pasi inapoi cu politica de astazi asa că m-am saturat sa mai fac planuri, sa mai vorbesc si chiar sa critic.  Ma ocup acum de cercetări de opinie, de branding si de sociologie. Mi-ar fi placut să ma intrebi in acest interviu despre cartea “Subtilitatea impenetrabilă a intelepciunii neclintite”, a maestrului zen Takuan sau despre comparatie dintre acesta si ultima piesa de rap pe care-o iubesc, cea a lui Puya, “Undeva in Balcani”. Cum zice Puya: “Is this, Is this the life
I wanna live, I wanna carry on”

Liviu Antonesei rezuma povestea implicarii sale politice, dar si pe cea, relativ recenta, a refuzului sau de a merge la vot. Vorbeste despre iluzia „raului cel mai mic”, dar si despre Creta, locul in care e probabil sa emigreze.

La inceputul anilor 90 faceai in campanii electorale „door to door”. Ai facut si politica activa, ai fost lider PAC, presedinte de consiliu judetean. Acum, ai spus asta de mai multe ori inclusiv in spatiul public, esti dezgustat de politica si vrei sa nu mergi la vot. Cum ai ajuns la asa ceva? Cind a fost momentul in care echilibrul s-a rupt si in urma caruia a aparut aceasta stare de refuz radical?

Cite prostii n-am facut cu totii la inceputul anilor 90! Cit priveste dezgustul de politica, pai, acesta nu s-a instalat deodata, ci printr-o acumulare de dezamagiri. Practic, inainte de referendumul cu suspendarea presedintelui, eram decis sa nu mai votez niciodata, cel putin nu in existenta asta!, aici, in Romania – sa mai votez, eventual la alegerile locale acolo unde m-as instala, daca imi duc pina la capat gindul de a pleca in alta parte pentru a-mi trai sfirsitul vietii, intr-un loc ceva mai normal, mai placut. Eram la Londra, la festivalul de film romanesc, cind Parlamentul a modificat legea referendumului desi procesul electoral era inceput. Nu mi-a placut asta si, intors in tara, m-am prezentat la urne si am votat impotriva suspendarii presedintelui, deci i-am dat a doua oara votul d-lui Basescu! Dupa jumatate de ora, cind am revenit acasa, am asistat la scena incredibila cu „tiganca imputita”. Mi-am dat doua palme si mi-am spus ca asa-mi trebuie daca n-am avut ce face si am infruntat ploaia ca sa votez pentru un asemenea ins! E limpede ca nu voi mai lua vreodata decizii pripite si, mai ales, provocate de evenimente exterioare si nu pur si simplu de propria mea constiinta!

Cum s-a consumat entuziasmul tau pentru politica? Mai ales: cine l-a consumat?

Cred ca entuziasmul meu fata de politica a fost, concomitent, victima unor asteptari prea mari fata de clasa politica si a unor prestatii execrabile aproape in massa ale politrucilor nostri! Daca e sa fiu sincer pina la capat, constat ca am si eu vina mea in aceasta privinta. Cine m-a pus sa am asteptari mari, cine m-a pus sa am asteptari tout court fata de oamenii astia?!

Nu cumva si tu ai devenit mai pretentios, mai excesiv in revendicarile tale fata de anumiti politicieni?

Dimpotriva, pe masura ce a trecut timpul, cred, am devenit tot mai realist, mai modest in asteptarile mele, oricum, nu i-am mai judecat pe politicieni prin prisma idealurilor mele de la inceputul pluralismului, nici in functie de valori absolute. N-am mai vrut, de pilda, sa fie neaparat suta la suta cinstiti, m-as fi multumit ca, pe linga buzunarele lor, sa se gindeasca, totusi, macar uneori, si la cei carora le-au cerut, chiar cersit, cum vad chiar in aceasta campanie, votul! La un moment dat, m-am obisnuit si cu faptul ca nu poate exista politica, poate nu doar aici, fara minciuna si fara demagogie, dar as fi preferat ca politrucii sa nu minta tot timpul, chiar si cind nu e neaparat nevoie, probabil ca sa nu-si iasa din mina, cum as fi preferat ca demagogia sa fie doar o camasa, care mai poate fi si data jos, nu chiar pielea iubitilor nostri politruci!

Sa alegem, dintre doua rele, raul cel mai mic! Nu ti se mai pare un tip de optiune realist? Nu mai poti merge la vot ca sa alegi macar asa – un raul, dar raul cel mai mic?

Asa am crezut si eu! Nu am votat „pozitiv” decit in 1990, cind am dat votul meu regretatului Ion Ratiu, in care vedeam un model politic, ca si in Corneliu Coposu, modele care, din pacate, n-au facut purici deloc in politichia noastra. Am mai votat pozitiv cu candidatul PAC la Primarie, caruia i-a facut si campania electorala, tot in 1992, dar cu stringere de inima in 1996. Este vorba despre dl. Constantin Simirad – cum ti se pare ca a evoluat intre timp?! Tot in 1996, am votat si celelalte candidaturi PAC pe care le-am avut la dispozitie. Dupa aceea, am votat exclusiv pe strategia „raul cel mai mic”. Dar cum evaluam „raul mai mic” si ce ne facem cind constatam ca „raul cel mai mic” se dovedeste odata ales,un rau urias? Dar sa exemplificam – in 2000, cind l-am votat in turul al doilea pe dl.  Iliescu, ba chiar am instigat la vot, cit de mic era raul?! In fond, atunci, am facut una din marile mele greseli – pentru ca, intre unul cu miinile pline de singe si altul cu gura plina de rahat, nu era nimic de ales. Am invatat insa ceva – atunci cind nu e de ales, cind nimic nu te misca in directia unui candidat, pur si simplu nu votezi, nu e jocul tau, sa-l joace cei care au nevoie de el!

Ce ar trebui sa se intimple pentru a reveni asupra deciziei de a merge la vot anul acesta?

Ar trebui ca dl. Basescu sa mi se para chiar mai periculos pentru democratia din Romania decit mi se pare acum. Din fericire, din simpla imprejurare ca sintem membri ai UE, D-Sa nu-si poate urma pina la capat structura autoritara, asa ca nu va ajuge nici Lukasenko, nici Chavez, nici macar un dictator mai mititel, dar, cu o majoritate ostila cum are acum, de buna seama ca va da mult de lucru jurnalistilor care, cum stim, sint tomomate in slujba mogulilor. Sau ar trebui ca vreunul dintre contra-candidati sa mi se para brusc exceptional, ceea ce, ma tem, nu va fi cazul. Oricare dintre ei ar fi putut deja dovedi asta. S-ar spune ca totul, de la UE la candidatii prezidentiali, conspira pentru a ma lasa sa stau in casa in ziua celor doua tururi si sa-i urmaresc pe dragii mei concetateni, cu candidatii lor cu tot, cum se agita! Toti ne meritam soarta si nu ma exclud din aceasta ecuatie, poate nu am facut destula politica la vremea mea, poate nu am facut una destul de buna sau, poate, pur si simplu nu trebuia sa cedez presiunilor, amicale ce-i drept, dar nu dusmanii ci prietenii iti pot face belelele cele mari!, ce s-au facut asupra mea sa ma bag in politica activa, desi pe mine nu ma bintuia deloc o asemenea dorinta!

Optiunea ta (refuz dezgustat!) poate deveni un exemplu de urmat. E un exemplu de urmat?

Nu, cu siguranta nu este un exemplu de urmat, nu vreau sa fie un asemenea exemplu, pentru ca as fi si un fel de scuza dupa aceea! Cred ca fiecare trebuie sa gindeasca cu propria minte si sa decida singur daca si ce anume voteaza. Ma tem insa, daca ne uitam la cifrele in scadere accelerata ale prezentei la vot, ca nici n-ar trebui sa dau eu vreun exemplu. Am senzatia ca nu sint singurul dezgustat de aceste bande – erau sa scriu sleahte, dar sleahta e ceva nobil! Asistam, in ultimii patru-cinci ani, la un fel de greva electorala in curs de generalizare. Nu cred ca vom avea prezente mai bune nici in toamna asta, in ciuda trucului cu referendumul, care mi se pare destul de jalnic, se putea gasi si ceva mai bun!

Au trecut 20 de ani de la Revolutie sau ce o fi fost in decembrie 89. Sintem unde sintem! Ai asteptat prea mult de aceasta perioada sau ai asteptat realist si s-a intimplat, in fapt, prea putin?

Daca la inceput eram cumva fantast, imaginindu-mi evolutiile la modul rapid si maximal, deja dupa feseneiada din ianuarie 1990 si, mai ales, dupa mineriada din 13 – 15 iunie 1990, am devenit mai mult decit realist. Problema nu este ca nu s-a intimplat ceea ce visam eu in decembrie 1989, nici ca nu am evoluat precum tarile care au avut alt start la iesirea din comunism, pentru ca au avut si alte conditii de start!, ci ca nu s-a petrecut nici macar ceea ce putea, obiectiv vorbind, sa se intimple, daca aveam o clasa politica cit de cit responsabila. Asa, chiar si ceea ce s-a facut s-a facut parca impotriva vointei ei, oricum in afara ei, fie prin presiunile UE, fie prin mici insule de autonomie – culturala, economica, mediatica, civica etc – care au reusit totusi sa apara in ciuda ei! Asta mi se pare, in fond, dramatic.

Ai fost un intelectual implicat; ulterior, un spectator angajat. Ce esti acum?

E greu de spus! Mai intii ca, pentru perioada cit am fost implicat in politica, am renuntat la statutul de intelectual! N-am scris articole de opinie in toata perioada aceea, nu m-am pronuntat ca intelectual sau jurnalist asupra mersului lucrurilor la romani, pentru ca nu mi se parea onest sa joc si sa arbitrez in acelasi timp. Vad ca acum nu mai exista asemenea scrupule, devreme ce demnitari ai statului tin rubrici in ziare sau fac emisiuni de TV  unde se rafuiesc cu adversarii politici. Nu cred ca mai exista vreo tara in lumea asta unde asa ceva este posibil! In al doilea rind, daca sint intelectuali cei care se pun trup si suflet la dispozitia unor politicieni, oricare ar fi acestia, atunci eu, cu siguranta, nu sint asa ceva. Eu pot sprijini idei, valori, institutii, dar nu persoane politice, cel putin nu din politica bastinasa! Un spectator angajat, in sens aronian, cred ca sint si acum, chiar daca ma exprim mai putin in presa clasica si mai mult in cea electronica – si, de fapt, ma exprim mai putin in general in cele politice si obstesti! Inainte de toate insa, eu ma socotesc un scriitor, un scriitor care evita pe cit poate, pe cit este omeneste posibil dependentele. Deci, prefer sa mor pre limba mea, ca orice alta pasare libera.

Emigrezi in Grecia pentru ca ai fost dezamagit de politicieni sau te bate sa te duci acolo din ratiuni care depasesc meschinul joc politic autohton?

Politica bastinasa poate fi cel mult un catalizator, care sa ma ajute sa pun in opera mai repede o decizie pe care mental am luat-o mai de mult. Sigur ca are si politica treaba ei in chiar formularea deciziei interioare. Sint deja dublu bunic, asta inseamna o virsta, nu mai am oricum de trait cit mai trait deja si, atunci, nu e oare firesc sa doresc sa-mi traiesc apusul intr-un loc in care sa ma simt, totusi, bine, in primul rind, sa ma pot socoti om si nu fraierul de serviciu al politrucilor nostri? Ezit, de fapt, intre Cracovia si Creta, locuri care imi plac la fel de mult, desi din motive diferite. S-ar putea sa cistige ultima pentru ca are si puternice argumente meteorologice. Au bagat astia, de la Ceausescu la CET-ul care a inceput sa repare punctul termic in iunie si n-a terminat nici acum, au bagat deci astia atit frig in mine, ca doar un loc aproape mereu insorit ar mai putea sa mi-l mai scoata din oase!

N.B! Liviu Antonesei se va alatura in curind echipei VoxPublica.

E criză. E toamnă. Uniunea Scriitorilor are norocul că a semnat cîteva contracte pe mulţi ani pentru închirierea unor spaţii. Aşa că nişte bani tot mai vin. Dar încasările din timbrul literar sînt la pămînt pentru că vînzările de carte au scăzut îngrozitor . Şi totuşi bătălia e intensă pentru preşedinţia Uniunii. Aveţi pe siteul lor programele candidaţilor, au apărut deja mici răfuieli prin revistele culturale. Nu e de glumă.

Am făcut deja un interviu şi cu Nicolae Breban, de la Ştefan Agopian am o promisiune, deci Vox va acoperi ca lumea alegerile pentru Uniune.

M-am abţinut tot timpul interviului să-l întreb pe Manolescu ce salariu primeşte de la Uniune. Cineva zisese 5000 pe lună şi a primit un drept la replică în care i s-a spus că fabulează. O sumă exactă nu i s-a comunicat în schimb. N-am putut să-l întreb. Omul ăsta mi-a fost profesor şi un fel de naş într-ale criticii literare. Aşa că scuzaţi cuminţenia.

L-am întrebat măcar, după ce o făcusem în particular şi acum 4 ani, la ce Dumnezeu se bagă în chestia asta cu Uniunea. Aveţi răspunsul lui Manolescu mai jos. Şi, cum spuneam, veţi avea şi răspunsuri ale principalilor contracandidaţi în următoarele zile. Enjoy.

Cine e cel mai puternic contracandidat?

Nu îmi pot da seama de potenţialul contracandidaţilor, fiecare are şansa lui. Le-am citit programele pe care le-am şi publicat pe siteul USR. Sînt toate pline de bune intenţii. Din păcate, foarte multe nu sînt bazate şi pe o reală cunoaştere a lucrurilor. Unii îşi propun să facă lucruri pe care le-am făcut deja…

De exemplu?

Sînt prea multe…

Daţi-mi un exemplu ca să-i pot întreba apoi de ce l-au trecut în program.

Faptul că Uniunea trebuie să aibă un studiu exact al bunurilor patrimoniale şi să stabilească exact situaţia şi măsurile ce trebuie luate. Astea sînt făcute de foarte multă vreme. Alt exemplu: că trebuie să ne facem broşuri de informaţie. Dar avem un site… Ca să nu spun că există tendinţa în aceste programe de a spune că lucrurile trebuie luate de la zero.

Maiorescian, aşa…

Da. Eu interpretez asta, dincolo de nepoliteţe, ca pe un fel de lipsă de respect faţă de munca de patru ani a echipei actuale. Eu nu mi-am permis niciodată să spun că am venit pe un gol şi că a trebuit să fac eu totul. Am o problemă cu acest mod de a privi. Nu “după noi potopul”, ci “înainte de noi potopul”. Nu cred că e corect. În rest, sînt consideraţii utile.

Credeţi că va afecta alegerile Istoria critică a literaturii…

Nu cred că scriitorii sînt nişte copii atît de naivi încît să pună iritările lor personale mai presus de anumite considerente privind viaţa Uniunii Scriitorilor.

Nu sînteţi idealist? S-a spus că şi la alegerile de la Academie a contat Istoria…

Nu, nu, acolo n-a contat chiar deloc istoria. Acolo au contat nişte jocuri de culise făcute de unii sau de alţii. Să fim serioşi. Nu pot să-mi scriu cărţile în funcţie de dorinţele şi de aşteptările colegilor mei. E cartea mea, problema mea.

Lucrurile s-au mai limpezit între timp. Nu uita că am fost în toate filialele, am asistat la alegeri, ştiu atmosfera. Istoria nu constituie o problmă. Şi ar fi fost foarte ciudat. Ar fi însemnat să-mi fac despre colegii mei, scriitorii, o părere foarte proastă dacă ei ar fi pus istoria în faţă. Din fericire, nu cred că e cazul…

După turneul prin ţară, vi s-a părut că mandatul următor va fi sigur al dumneavoastră? V-aţi liniştit?

Cînd e vorba de alegeri, nu poţi să ştii niciodată, e vorba despre o doză de iraţional. Dacă oamenii se vor uita şi la raportul pe care l-am făcut şi la programul meu, vor alege în cunoştinţă de cauză. Eu cred că nu o să am susrprize.

O să repet o întrebare pe care v-am pus-o în particular în urmă cu patru ani. Vă reproşam atunci că vă pierdeţi timpul cu Uniunea. De ce ţineţi neapărat să mai luaţi un mandat. Cu ce vă simţiţi dvs. cîştigat din toată chestia asta organizatorică, cu multe bătăi de cap. De ce vreţi să rămîneţi la USR şi pe timp de criză, şi cînd vor fi şi probleme cu banii?

Să ştii că nu e cine ştie ce complicat. Dacă nu vrem noi s-o complicăm. În al doilea rînd, faptul că în ultimii ani am fost şi la UNESCO şi la Uniune nu m-a împiedicat să-mi termin istoria literaturii. Apoi, n-am fugit niciodată de lucrurile astea, de ce am făcut politică vreme de atîţia ani? N-am simţit că pierd vremea. Şi, într-un fel, n-am pierdut-o. Există în mine şi această pornire, de a face lucruri nu numai în interesul meu. Vreau să fac ceva şi pentru breasla scriitorilor, eu spun că merită să fie făcut.

Cînd vă uitaţi acum în urmă la candidatura pentru preşedinţia României nu vi se pare că a fost un demers inutil?

Nu, lucrurile nu se fac aşa în politică. Eu nu am candidat atunci ca să cîştig. Ştiam bine cum sînt jocurile. Era un fel de a trage în sus o formaţiune politică şi o idee. Nu crede că eram atît de naiv încît să cred că aş fi putut cîştiga preşedinţia. Şi întrebarea ar fi fost dacă chiar voiam să cîştig. Lucrurile sînt mai complicate decît par. Există tot felul de motivaţii de mîna a doua, de mîna a treia care intră în joc. Nu e vorba că îmi făceam iluzia că eu o să fiu preşedinte. Ba chiar mi-era teamă de ideea asta. Există şi o responsabilitate faţă de ceilalţi. Pînă la urmă mi-am scris cărţile pe care vroiam să le scriu… Şi dacă eu mă simt în stare să fac ceva şi pentru colegii mei pe care-i cunosc foarte bine…

Mă rog, dacă am ceva să le reproşez este că nu sînt mai solidari în urmărirea propriilor interese. Şi asta am încercat să fac, să-i adun. De asta am făcut colocvii de tineri, de aia am făcut o revistă pe care mi-o reproşează acum Agopian că aş fi scos-o eu din burtă. A fost o revistă hotărîtă de conducerea uniunii din care făcea parte Agopian, cu un concurs de proiecte, pe care l-a cîştigat Luminiţa Marcu, revistă pe care Agopian nici n-a deschis-o vreodată. Aşa că ce să mai discutăm… Sîntem datori şi faţă de ceilalţi, de asta m-am băgat şi în politică, şi acum la Uniune. Îmi pare rău că n-am avut tăria să fiu disident înainte de ’89. După ’89 nu mai aveam nici o scuză să stau deoparte şi eventual să cîrîi, să stau pe margine şi să nu fac nimic, cum se întîmplă la noi.

Dvs. aţi candidat la prezidenţiale, apoi l-aţi susţinut într-o campanie pe Isărescu… Cum vi se pare implicarea celorlalţi intelectuali în politică acum.

E mai mică decît era în anii 90. Probabil efectul unor decepţii se vede la majoritatea. Dar, din fericire, implicarea încă există. E bine ca intelectualul să-şi asume şi această misiune – hai să spunem vorbe mari, romantice… E bine s-o facă în ciuda faptului că el e şi victima propriilor naivităţi. Eu am prieteni acum foarte implicaţi acum în politică, scriind, luînd poziţie publică pentru sau împotriva unor oameni, şi-mi dau seama că mulţi nu au încă spirit politică, mai spun şi prostii, mai comit şi naivităţi. Dar e bine să se întîmple. Ce-ar fi în viaţa politică românească dacă n-ar exista rubrici politice, dacă n-ar exista poziţia unor oameni ca ei la televiziune, cum ar arăta viaţa noastră politică? Trebuie să facem ceva, să ne dăm cu părerea. Are dreptul prietenul meu să spună şi prostii.

Sînt totuşi intelectuali care sînt angajaţi la instituţii direct prezidate de preşedinte de guvern. Ei nu-şi pierd cumva statutul de intelectual?

Cu ce eşti mai puţin intelectual dacă eşti în  Parlament sau în altă parte? Eu zic că rămîi intelectual în măsura în care îţi asumi urmările pentru principalele tale convingeri. Să fii în stare să-ţi respecţi principiile.

În rest, am văzut părerile la televizor cînd am fost în ţară. Doar datul cu părerea e instituţie naţională. Şi se întîmplă şi acolo ce se întîmpla şi cu programele de la Uniunea scriitorilor: bune intenţii bazate pe ignoranţă. Cînd îi văd ce soluţii la criză dau ziarişti intelectuali, mă apucă o invidie… De unde ştiu ei şi eu nu ştiu? Eu sînt mai prost adică… Dacă aş avea soluţie m-aş îmbogăţi, probabil… Dar văd că toţi ştiu ce-i bine şi ce-i rău. M-am speriat, am rămas în urmă, probabil că stau aici, la Paris departe, şi am pierdut legătura cu ţara.

În Uniunea Scriitorilor cum s-a simţit criza…

Criza s-a simţit, dar nu foarte tare. S-a simţit la încasarea  taxei de timbru, scăzînd mult şi vînzarea de carte. Am scăzut sub nivelul de acum un an sau doi. În rest, nu. Nu sîntem în situaţia bugetarilor care au surse care s-au subţiat. Noi am contat pe bani care au venit din contracte pe care nu le-am renegociat.

Deci acele chirii, contracte cu Cazinoul Victoria şi celelalte nu au fost renegociate.

Nu, nu. Le-am renegociat noi acum 4 ani. Atunci nu erau adaptate la piaţă şi am profitat de ocazie că a venit o nouă echipă şi le-am renegociat cu foarte mare folos pentru noi.

Şi pe cîţi ani e acum contractul cu suma aceea?

Nu pot să-ţi spun exact, sînt şi pe 7 şi pe 10 ani.

Nu există pericolul să vină şi să spună vrem “preţ de criză”?

Există clauze de renegociere, nu e aşa de simplu să vină şi să ceară alt preţ. Ne-am luat toate măsurile.

Explicaţi-mi puţin relaţia dintre USR şi Copyro.

Între cele două insituţii nu există nici o relaţie. Doar că membrii Uniunii pot fi şi membri Copyro, cei care şi-au cedat drepturile. Prin lege, Copyro trebuie să fie independentă, e un organism de gestiune colectivă. Faptul că la un moment dat Eugen Uricaru era şi preşedinte la Uniune, şi la Copyro nu era ok.

Ce vă reproşaţi? Ce aţi greşit în mandatul ăsta.

Unul dintre proiecte a fost să putem plăti doi oameni specializaţi în marketing şi în imagine. Sigur, avem un site, am obligat filialele să-şi facă site-uri, ceea ce e un mare pas înainte. Dar n-am putut să angajăm oameni pricepuţi, pentru că ei nu vin pentru 10-20 de milioane cît puteam noi să plătim. Ştiu că ni s-a reproşat imediat că redactorii-şefi sînt plătiţi cu 10 milioane şi că nu putem da 30 de milioane unui specialist în imagine. Din păcate s-a resimţit. Am vrut să cresc vizibillitatea Uniunii şi n-am putut profesionaliza acest departament.

N-am reuşit să avem la sfîrşitul fiecărui an financiar acel depozit care să ne asigure în anul următor toate cheltuielile. Am fost pe puncutl s-o facem, dar din cauza crizei şi scăderii încasărilor a trebuit să renunţăm. Asta fusese ideea de la început, cu Varujan, cu capul lui de finanţist, am încercat să facem asta. Dar n-am reuşit, e un lucru pe care-l regret. Dacă nu venea criza, era foarte posibil să reuşim.

N-am reuşit pînă la statutul nou care va fi votat după alegeri să avem o organigramă care chiar să funcţioneze. Deocamdată avem 2-3 oameni care fac toată treaba şi restul critică de pe margine. Acum avem în statut prevederi ceva mai clare, sper să ne ţină şi curelele financiare să-i putem plăti pentru că lucrează acolo de dimineaţă pînă seara.

Cine sînt ei.

Secretarii cu internele şi cu externele. De exemplu, secretarul de la interne, Gabriel Chifu, nu a avut pînă de curînd un secretar propriu. El bătea la maşină, el lua legătura cu filialele, tot ce ţinea de Uniune în ţară trebuia să facă el. La fel se întîmpla şi cu Varujan – nu avea secreatară, nu avea nimic… El venea la sfîrşit de an, ne prezenta situaţia, punea pe tabele, s-o vedem, acolo era o treabă de meserie, dar el se folosea de oamenii lui de la minister, pentru că la Uniune nu avea cu cine. Iar lucrurile astea nu se ştiu. Şi vin unii şi întreabă ce rost are să plătim secretari, secretare.

Şi dacă se întîmplă o nenorocire, cum s-a întîmplat cu accidentul de maşină al lui Gabriel Chifu, care e în spital de două săptămîni, nu am pe cine să pun să facă, sîntem legaţi de mîini şi de picioare.

S-a spus despre Festivalul de la Neptun că s-a cheltuit foarte mult pentru foarte puţin.

Asta n-a spus-o decît Ştefan Agopian…

Au fost şi ecouri în presă asemănătoare.

Da, şi acolo ştiu cine a fost. Diverse domnişoare care au scris, fostele mele studente, care au fost pînă la Medgidia la mama, şi la Neptun n-au mai ajuns să vadă ce s-a întîmplat.

Acest festival nu este făcut pe banii scriitorilor, un lucru pe care domnul Agopian şi restul nu-l ştiu. El este prin atragere de fonduri. Noi dăm o sumă mică din taxa de timbru. Restul sînt bani atraşi de la sponsori.

Cam cît, procentual, înseamnă suma aceea din taxa de timbru.

Foarte mică. Cea mai mare parte din bani sînt atraşi. Singura cheltuială a noastră sînt biletele străinilor pentru că instituţiile care ne oferă ajutor bugetar nu pot plăti deplasări în şi din străinătate. În rest, n-am un procent.

Iar Agopian întreabă „de ce să nu ne dăm premiul nouă, de ce să-l dăm unui străin”. Uită că noi dăm pentru scriitori români cel mai mare premiu, după cel de la Anonimul. Şi acel premiu tot din bani atraşi. Astea sînt detaliile pe care autorii programelor le ignoră.

Să vii să spui că scriitorii sînt săraci pentru că Uniunea n-a făcut nimic… Asta cînd actuala aechipă a pus în aplicare pensia suplimentară, a mărit numărul locurilor la indemnizaţia de merit şi mărit încasările din timbru literar cam de 1000 de ori. Şi tu vii şi-mi spui că Uniunea i-a lăsat pe scriitori săraci? Nu mi se pare cinstit.

Cam cît strînge din timbru acum Uniunea?

Cînd am venit noi erau încasaţi vreo 400 de milioane de lei vechi din 2001, pînă în 2004 inclusiv. În 2005 noi am atras 20 de miliarde. Am mai atras şi în anii următori. Chiar şi in acest an în care, vai de lume, cîte negocieri şi cîte reeşalonări am avut, tot am scos 3 miliarde în şase luni. Aceste sume nu erau înainte. Şi nu poţi să vii atunci să spui că nu a existat preocupare.

Una dintre intenţiile normale ale unui nou preşedinte ar fi să atragă noi membri cotizanţi.

Da, deşi cotizaţia e derizorie, am mai mărit-o un pic, dar tot e mică şi oricum rămîne la filiale.

Eu, de exemplu, ce avantaj aş avea dacă vin la Uniunea Scriitorilor…

Cele mai vizibile avantaje sînt pentru scriitori bătrîni, care au supliment de pensie şi indemnizaţia. A trebuit cumva să blocăm acest flux pentru că riscam să nu mai facem faţă cheltuielilor şi atunci am introdus „stagiatura” prin care trei ani membrii nu beneficiază de nici unul dintre aceste avantaje.

Acuma, tinerii scriitori pot vedea Uniunea ca pe o societate profesională. Dar şi ca pe un sindicat. Pentru că foarte mulţi dintre ei au multe probleme. Ştii foarte bine ce probleme pot apărea cînd se schimbă echipa la Cotidianul. Există şi o capacitate pe care o au sindicatele de a interveni în cazuri din astea. Sîntem un sindicat paradoxal, sîntem o asociaţie patronală de fapt, pentru că noi de fapt protejăm drepturile de autor. Este altceva decît un drept salarial. Nu avem chiar rolul sindicatului clasic. Dreptul de autor e un drept patronal. Una este să vrei să fii tradus prin ICR în afară şi alta e să ai în spate un juriu de scriitori care face selecţii. Astea sînt avantajele.

O să vă dau un exemplu de conflict în care Uniunea trebuia să intervină, dintre ziarul Adevărul şi familia Ianoşi, pentru traducerea din Tolstoi (detalii aici).

În cazul ăsta, tot ce poate face Uniunea scriitorilor este să certifice în faţa autorităţii că dreptul asupra traducerii este un drept de proprietate ca oricare altul şi că trebuie onorat. Că pirateria este în afara acestei chestii. În asta ni s-a solicitat sprijinul. Şi au avut , să zicem expertiza noastră.

Din păcate, noi sîntem încă la marginea pirateriei, dar ia gîndeşte-te ce s eîntîmplă cu filmele, cu CD-urile, este o nebunie, şi nu numai în România.

Eu v-aş corecta puţin. Piraterie e atunci cînd un elev, să zicem, vă fură istoria de pe net. Dar aici avem o corporaţie, un trust media care ia de la un traducător în vîrstă şi neajutorat şi publică în sute de mii de exemplare pentru a face profit. Nu mai e piraterie, e altceva…

Da, asta e piraterie modernă. Piraţii moderni nu sînt doar ăia din Somalia cu nişte biete vaporaşe, piraţii moderni arată şi altfel.

Totul este să controlezi dreptul de autor, să nu-mi iei dreptul meu. Eu am făcut o traducere, tu mi-o iei, scoţi bani din asta şi eu rămîn cu deştul în gură. Şi pe urmă mă mai şi întrebi de ce scriitorul e sărac.

Am văzut o comparaţie pe internet care m-a amuzat: aţi fost asemuit cu Traian Băsescu. Ce părere aveţi de asta?

(rîde) Aha. Poate mi s-a spus aşa pentru că despre Băsescu se spune că va fi ales din cauză că nu are contracandidaţi… Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Presupun că ăsta a fost motivul pentru care am fost comparat cu el.

Ştiu că aveţi statut de diplomat adică nu prea puteţi face politică. Vă rog totuşi să comentaţi cît puteţi din ce-aţi văzut din campanie, din calitatea candidaţilor.

Nu mă pot referi la candidaţi, îi cunosc pe toţi foarte bine, unii au fost în Partidul Alianţei Civice. dacă e să mă refer la ce s-a întîmplat pînă acum, campania arată prost. În loc să vină cu propuneri, idei. Toată lumea are treabă cu ălălalt.

Şi nu era aşa şi acum 10-15 ani?

Era într-un fel mai liniştită, mai… Cînd eu am fost audiat la Parlament ca să plec ambasador, în comisia de politica externă cineva de acolo i-a spus colegului său care era şef de partid „eu am venit să-l susţin pentru că pe vremea cînd eram adversari politici ne înţelegeam mult mai bine decît acum cînd sîntem în acelaşi  partid”. Eu am respectat punctul de vedere al fiecărui politician. De aia nu-mi place campania asta. Eu vreau să fiu ocupat de mine însumi, să văd ce am eu de oferit. Dar, repet, nu vreau să mă bag în politică pentru că nu am voie.

Va urma în toamna asta, cel puţin sper, o serie de discuţii despre cei 20 de ani de la Revoluţie. Ce credeţi că trebuie spus în primul rînd despre anii ăştia.

„Nu s-a schimbat nimic. Ba chiar e mai rău totul”, aşa se spune de multe ori. Şi asta e o mare prostie. S-a schimbat totul, trăim în alt tip de regim. Nu e ca ăla ideal pe care îl visam noi în 89. Dar trăim într-o altă lume. Sîntem totuşi liberi. Asta este, după părerea mea, important. Comunismul nu avea nici un fel de avantaj, totul era o farsă. Şi cînd vin şi spun oamenii că aveau mai multe concedii decît acum. Nici asta nu e adevărat…

Puneţi în prim-plan libertatea de expresie. Dar vi se pare că ea, acum, după 20 de ani, mai înseamnă ceva.

Libertatea de expresie, economia de piaţă, democraţia! Nu contează că se ceartă, domnule, măcar se aleg, nu se falsifică alegerea ca înainte de 89.

Ne-am întîlnit în cîteva lupte împotriva morilor de vînt (de aceeaşi parte a baricadei), haha, aşa că l-am sunat şi i-am zis să mă bage în agenda lui de prezidenţiabil pentru un interviu. A intrat imediat pe messenger. M-a lovit nickname-ul pe care îl avea pe mess: Anaxarh. Am google-it şi am găsit chestia asta:

Un secol mai târziu, relatează de data aceasta Diogenes Laertios şi Origen din Alexandria, Anaxarh, duşman declarat al altui tiran, Nicocreon (sau Aristocreon), rege în Salamis, în insula Cipru, fu capturat de satrap şi pus la rândul său într’o piuă, spre a fi pisat cu pisăloage de fier până îşi va da duhul. Râzându-şi de călău şi de cazna la care acesta îl supunea, Anaxarh, curajos, îi replică :

,,Striveşte, striveşte aparenţa lui Anaxarh ! Zdrobeşte sacul care îl conţine, căci pe Anaxarh nu-l vei putea zdrobi!’’ (aici)

Mai multe despre candidat, lucruri pe care le-a făcut, ce înseamnă alternativa verde şi altele le puteţi găsi pe remuscernea.ro.

În rest, visaţi puţin că aţi putea vota verde. În fond, de ce nu?. Verdele e atît de la modă încît a ajuns deja să nu mai fie la modă (sic!). Cu alte cuvinte, Remus chiar ar putea fi candidatul ideal, nepătat şi neaberant pentru cei care fie s-au săturat de politicienii vechi, fie vor o viaţă mai verde, fie vor ca progeniturile să înveţe totuşi şi despre Darwin la şcoală.

Cine-i Anaxarh?

Este un filosof grec caruia i s-a pierdut intreaga opera… din pacate din operele grecilor antici nu s-a pastrat decat o mica parte. Spre exemplu, Epicur a scris peste 120 de carti dar s-au pastrat doar 3 scrisori.

Dar ce predica el?

Nu exista prea mutle informatii despre Anaxarh. Mie insa mi-a placut povestea lui tragica. Foarte mult manuscrise au fost pierdute, nu stim daca a fost un geniu sau nu.

Oricum Platon si Aristotel au ajuns la noi gratie arabilor. S-ar fi putut foarte bine sa se piarda si manuscrisele lor. Recent s-au descoperit manuscrise ale altor filosofi necunoscuti pana acum in ruinele orasului Pompeii.

Daca se intimpla ceva cu serverele mari, si “opera” noasta pe net s-ar putea pierde definitiv

Exact! Ideile, ca si oamenii sunt ceva fragil. De multe ori conjunctura istorica ajunge sa îi sfarme. De aceea trebuie cred sa avem grija de valorile culturale sa le protejam oricand ele sunt amenintate. Vezi si cartea lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451 in care pompierii erau cei care ardeau cartile, iar cei care incercau sa le salveze trebuiau sa le memoreze.

Cum sa te prezint pe scurt alegatorilor? Sa-ti spun “alternatica verde”?

E foarte bine alternativa verde. Pentru ca este vorba de o alternativa la actuala clasa politica. Cred ca foarte multa lume s-a lamurit ca actuala clasa politica a adus Romania intr-o fundatura si ca este incapabila (aceasta clasa politica) sa ne mai scota de aici. Or, este neaparat nevoi de o mutatie importanta in prestatia politicienilor si acest lucru incerc sa il construiesc, încerc sa aduc aceasta mutatie absolut necesara pentru o schimbare.

Ai un slogan care cuprinde un mesaj protevist: “gandeste liber”.

Sloganul meu acum este “gandeste indraznet”. Pentru ca a gandi indraznet implica si o anumita disponibilitate spre actiune.

Sarbu l-a conceput asa pentru ca spunea ca “nu mai poti vorbi liber, deci «gandeste liber»”

Dar a gandi indraznet inseamna sa ai in vedere o transpunere in practica a gandirii libere.

Nu cumva lumea romaneasca, asa cum e ea azi, prefera sa fie ultraconformista si sa gindeasca liber pe la spate? in timpul liber?

Sincer, cred ca multi romani sunt doritori nu doar sa gandeasca liber, ci si sa se implice in efortul schimbarii de substanta a societatii romanesti.

Esti optimist.

Multi dintre ei sunt tineri de 30-40 de ani care lucreaza de 10-15 ani in a-si construi aici un viitor si care vad ca in ciuda eforturilor lor deosebite lucrurile stau oarecum pe loc. Multi dintre ei au devenit acum captivii bancilor pentru ca si-au luat credite.

Si cum le rezolvi angoasa cu creditele?

Mulţi tineri sunt doritori sa contribuie cumva la ridicarea Roamniei spre un standard general mult mai bun. Dar acesti tineri vad ca haosul si blocajul politic le surpa in mod constant eforturile. Nu poate merge nici o tara de una singura fara o prestatie matura si cat de cat eficienta a politicului, nu se poate face abstractie de politica oricat am vrea. Acolo unde sunt politicieni iresponsabili lucrurile merg rau. Iar tinerii din zona dinamica realizeaza foarte bine acest lucru.

Dă-mi şi un exemplu concret din reformarea pe care o propui?

În esenta noi, eu şi Partidul Verde, sustinem economia durabila si responsabilitatea actului politic care urmareste dezvoltarea agriculturii si a industriilor verzi, a tehnologiilor noi nepoluante. S-ar putea crea numeroase locuri noi de munca in aceste indusctrii.

Ai primit ajutor si de la oameni de afaceri? Vei merge prin tara? Ai bani de turneu?

Avem acum discutii cu oameni de afaceri si sper sa ii convingem ca sprijinul lor inseamna o investitie in asanarea mediului de afaceri inca dominat de coruptie, netransparenta si favoritisme din partea autoritatilro publice. De exemplu site-ul e-licitatii a fost facut doar de forma, el nu ajuta la transparentizarea licitatiilor publice. Dimpotriva. Site-ul e-romania a costat enorm si in mare parte e nefunctional. Iar mediul de afaceri nu se poate folosi de el. In continuare licitatiile publice au clienti favoriti ceea ce  afecteaza grav economia de piata

Ajungi presedinte, sa spunem. Care va fi prima masura?

Voi avea un set de prime masuri care vor viza:

1. reformarea autentica a sistemului electoral romanesc care acum este cel mai restrictiv discriminatoriu si nedemocratic din UE, dupa cum am aratat in studiul publicat pe www.remuscernea.ro

2. o strangere a relatiilor dintre mediul civic si cel politic. In mod normal, mediul politic este interesat sa reactioneze pozitiv la semnalele trase de zona civica pentru a rezolva problemele semnalate.

Mie mi se pare ca legaturile societate civila – politic sint prea strinse…

Din pacate mediul politic actual este ostil ong-urilor serioase si deloc receptiv la temele pe care acestea le ridica. Printr-o strangere a relatiilor vreau sa spun ca este nevoie ca mediul politici sa devina receptiv la semnalele de alarma trase de ong-uri

Ce o sa faci cind pe teren, prin tara, o sa vina o batrinica la tine si o sa-ti spuna: “maica, da’ de ce nu crezi tu in Dumnezeu?” Ce te costa sa pupi moastele Sfintului Dumitru ca Geoana azi?

Sper sa pot face orice persoana deschisa unui dialog sa inteleaga ca lumea este diversa si ca nu toti oamenii gandesc la fel, ca mult mai mult conteaza morala de care da dovada un individ decat credinta sau necredinta pe care o clameaza. Acei politicieni care utilizeaza religia pentru a se promova in campaniile electorale sunt inimicii si ai democratiei si ai religiei. Pentru ca ei nu au programe politice serioase si atitudini politice credibile prin care sa miste Romania inainte, dar se preteaza la a specula sentimentele religioase ale oamenilro pentru a-si mentine puterea si prezerva privilegiile. Tarile civilizate sunt insa tari seculare in care neutralitatea institutiilor fata de religie este acceptata.

Populismul religios este periculos si el trebuie criticat sever de orice persoana care doreste intr-adevar democratie, fie ca acea persoana este ortodoxa, catolica, atee, protestanta samd…

Crezi în UE?

Cred ca proiectul UE este unul important si util tarilor membre. În esenta el a pacificat Europa, a deschis granitele a facilitat circulatia marfurilor si tinde sa creeze si o anumita solidaritate intre oameni pe masura ce este asumata de acestia constiinta de european.

Multi “verzi” sint si euroscpetici, de aia intrebam…

Verzii europeni sprijina proiectul european. Insa una este sa fii critic cu anumite chestiuni care privesc UE si sa incerci sa le schimbi. Si alta e sa fii ostil proiectului european in sine. La conferinta de la Malmo a Verzilor Europeni la care am fost recent a fost primita ca o stire foarte buna aceea ca Cehia pana la urma va ratifica Tratatul european.

Ce cred ca mai trebuieinsa este o mai mare forta acordata institutiilro europene si gasirea unor cai de a nu birocratiza totusi prea mult lucrurile…

Cine e cel mai nociv dintre Basescu, Antonescu si Geoana?

E foarte greu sa distingi intre ei. Cred ca in acesti ani cat au fost pe rand la putere, ei si partidele lor, si-au dat masura. Tocmai pentru ca ma revolta prestatia lor incerc sa creez eu alaturi de Partidul verde o alternativa.

Ti-ai depus declaratia de avere? Tu cum rezişti? Te-ai descurcat din fondurile onguurilor unde ai lucrat?

Sincer, am avut venituri infime in ultima perioada. Anul trecut aproape 0.

Şi cum rezişti? Vinde-mi reteta!

Acum trebuie sa plec urgent, ca am o filmare la ora 14.00 cu o televiziune franceza.La intrebarea asta iti pot raspunde mai tarziu. As sugera sa o lasam pe altadata pentru ca am un punct de vedere pe care nu il pot spune in 2 fraze.

Aşa că, exact atunci cînd eram pe cale să aflu secretul supravieţuirii fără bani, Remus a fugit la francezi. Îl mai caut peste vreo două săptămîni, înainte de primul tur, să ne vîndă reţeta…

Cristian Ghinea

Unde se duc analistii cand se duc

TT: Era o vreme in care faceai turul televiziunilor si al radiourilor. Unde ai disparut?

CG: Nu am disparut, fac si acum turul atunci cind am ceva de comunicat, cum a fost raportul nostru de saptamina trecuta cu agricultura si subventiile. Hai sa-ti povestesc cum a fost ziua aia, lansam raportul despre viitorul agriculturii, fix in ziua cind se facea un nou guvern. Eu sunam la presa sa il promovez, alti ziaristi ma sunau pe mine sa ma invite. Eu: despre ce sa vorbim? Ei: Despre Basescu, criza. Eu: Dar nu vreti mai bine sa vorbim despre agricultura? Ei: aaa…nu. A fost o scena comica repetata de citeva ori in ziua respectiva. Deci, pe scurt, cam refuz invitatii pe teme politice pentru ca 1) nu am timp 2) ma plictisesc ingrozitor talk-showurile politice si daca nu ma mai uit eu mi se pare ca nu mai au importanta. Dar intrebarea ta ma pune pe ginduri, asa imi zice si Ciprian, colegul meu de la CRPE: du-te la televiziuni, pentru ca altfel uita lumea de tine. Altfel, cind e ceva legat de politici concrete sau de UE, fug imediat, dar nu prea primesc invitatii de acest gen. Tu ce zici, sa ma duc sau nu?

TT: Sunt de acord cu Ciprian. Insa motivul meu e mai degraba unul egoist. Sunt satul de vesnicii comentatori politici. De argumentele lor. Recita aceeasi poezie over and over si daca ii urmaresti o vreme ajungi sa o cunosti atat de bine incat o poti recita o data cu ei. Fa exercitiul asta de curiozitate si o sa vezi ca poti fi Bodan Chirieac, CTP, fara prea mari eforturi. Cu SRS e mai greu. El e mai creativ, asa, ca sa ma exprim elegant

Insa tot nu pricep argumentul tau. Nu te duci de plictiseala? Ce motiv e asta?

CG: Nu, in primul rind nu ma duc pt ca nu am timp. Sa te duci la  televiziuni iti rupe ziua de munca, deseori ma intreb din ce traiesc oamenii aceia care stau toata ziua in televizor, evident cu exceptia celor platiti pentru asta. Emisiunile sint plicticoase prin repetitie. Pe vremuri, cind eram invitat faceam pe naiba in patru sa ma duc, lasam ce faceam si fugeam. Asta iti aduce o glorie placuta, vecinii te cunosc, rudele se lauda cu tine (e nepotul meu…), cei mai tupeisti te suna si iti spun: auzi, tu esti la telezivor cu aia mari, am si eu un nepot fara job, poti sa il bagi pe undeva… Dar, pe fond, emisiunile astea cu 5 invitati care discuta crizele zilei nu rezolva nimic, nu duc nicaieri si sint mereu cam la fel. De asta zic, plictisul m-a facut sa nu am tragere de inima, asa ca mereu am altceva de facut. Se intimpla.

Uite, vin de la o conferinta la Sofia, unde un tip din Polonia foarte destept, Adam Jasser, a spus o chestie trăznet. Era vorba despre est-europeni (e asa placut sa scapi de poezia asta cu numai la noi e urit…) Jasser zice: talk-showurile nu sint aproape niciodata despre politici publice, seamana cu telenovelele: putine idei, conflicte personale si mult teatru. Si era vorba despre Polonia, imagine that!

Lectii despre enervare

TT: Misto aia cu jobul pentru nepot. Dar cum ramane cu datoria fata de lucrurile in care crezi. Acum ceva ani ne petreceam ore intregi despicand firul in patru. Acum ce facem, abandonam? Ii lasam pe toti Parvulestii si Cetepeii Romaniei sa vorbeasca in numele nostru. Eu am uneori senzatia ca tot mai multi oameni rationali se retrag din spatiul public. Stau in micul lor cocon si isi vad de ale lor. Din cand in cand se mai plang ca Romania e nasoala. Si gata. Iar in ceea ce priveste teatrul, sunt usor dezamagit. Mijloacele de exprimare sunt cam saracute

CG: Pirvulescu si CTP sint onorabili si dintre cei buni. Imi pare insa sa cei noi sint dezastruosi, fara idei. Chiar daca gresea, CTP era capabil sa articuleze un argument, acum argumentele nu se mai poarta.  Dar ce incerc eu sa spun este ca nu TV-ul e locul potrivit sa schimbi ceva. Si pe mine ma enerveaza cinismul public omniprezent, dar televizorul nu e locul de unde sa promovezi schimbarea. Poate si din cauza asta nu mai am stomac pentru talk-showurile politice, nu prea poti sa zici nimic, sa plasezi o idee, ca vine unul si iti ia vorba din gura cu o poanta.  Altfel, ma zbat sa fac la CRPE un loc unde tocmai profesionalismul sa aiba o voce, deci nu ma poti acuza de defetism. Dar viata nu e la televizor, ci in alte parti.  Dar vor crede oamenii ca sintem ciudosi ca nu aparem la televizor, prea vorbim mult de un lucru neimportant. Sa se noteze ca tu m-ai atras in acest subiect.

TT: Hahaha, “viata e in alta parte”, esti un mic Kundera. Totusi,  tv-ul ramane mijlocul preferat de informare pentru Romania. Inca vreo cativa ani. Si acolo se decid, in buna masura alegerile. On the other hand,  nu am spus ca Pirvulescu si CTP sunt nefrecventabili. Ideea era ca sunt mult prea prezenti. Atat de mult,  incat omeneste nu e posibil sa ofere valoare adaugata tuturor dezbaterilor in care se implica sau sunt atrasi. Si pentru ca ma acuzi ca iti intind capcane, te intreb direct: cu cine votezi si de ce?

CG: Nu am spus niciodata cu cine votez si nu am indemat la vot si doar nu o sa ma apuc acum, cind sint un no name fara aparitii tv, nu? In plus, vreau ca oamenii sa asculte argumentele mele, nu sa se blocheze in optiunile mele personale. Deci, nu zic.

Dar vreau sa zic ceva personal legat de aceasta criza. Si continui fara sa vreau retorica anti-TV

TT: Asa…

CG: Sa stii ca petrec extraordinar aceasta criza. E prima criza in care eu personal nu mai sint un dependent de TV. La cele precedente, incepind cu Cirobea – 1997, steam cu orele la TV, ma uitam la talk-showuri (remember Tuca?)

TT: Sfantul Tuca al Mineriadelor

CG: Ma enervam, tineam cu unii, vai, ce bine le-a zis-o, bla bla

CG: Acum, redescopar viata in criza. Si e frumoasa. Pur si simplu am atita treaba care ma pasioneaza incit nu ma uit la TV, iar cind ma uit, stau pe Discovery, AXN, maxim BBC, CNN.  Informatia bruta o iau de pe net, iar interpretarile de la TV nu fac doi bani in cea mai mare parte. Si eu sint un individ perfect functional in criza. E extraordinar sa simti asta, o recomand tuturor, nu va mai uitati la politica de dragul politicii.

Socialistii din Republica Ortdoxa Romana

TT: La scolile pe care le-am facut m-au invatat sa insist. De ce nu imi raspunzi la intrebarea cu votul. Ti-e teama ca are sa ti se puna stampila de “patrician”, “portocaliu”, “pesedist” etc?  Adica, si asta nu numai in ceea ce te priveste, de ce nu isi asuma intelectualul roman o parte sau alta,  Nu dupa modelul TRU, care a primit un loc pe lista. Ci dupa modelul americanilor, care isi asuma deschis optiunile.

CG: Pentru ca eu ca persoana umana, si noi toti, sintem mai complicaţi decit etichetele. Si viata e prea scurta ca se ne luptam cu etichetele puse de altii. Mi-a spus Nastase pe vremuri la TV ca sint analist portocaliu. Ce sa-i raspunzi unuia ca asta? E inutil. Pina una alta, guvernarea portocalie nu mi-a adus nici un avantaj, nici nu l-am cautat.  Am fondat un think-tank, platesc chirie pe piata libera (nu ca fundatiile lui Nastase). Etichetele astea sint pierdere de vreme.  Altfel, eu imi asum deschis niste valori politice: sint neoliberal in domeniul economic, democrat conservator laic in domeniul social si cu o tendinta de a gindi politicile dincolo de numele lor, ci de rezultate. De asta, unii prieteni neoliberali au considerat ca m-am dat cu stinga cu propunerea de limitare a subventiilor pentru fermele mari si ajutarea taranilor de mijloc (fac discutia asta in ultimul articol din Dilema). Astea sint etichete adevarate, celelalte, basescian, patrician, sint vorbe. Vreau sa stiu si eu ce gindeste un basescian in ce priveste rolul bisericii in stat, si care e deosebirea de un “geoanian”. Tu stii? Nu stiu daca mai tii minte, in 2004 am facut o analiza a programelor celor doua aliante-partide, am pus niste experti sa dea note pe diverse domenii de politici si am facut un supliment la Dilema. A avut mare impact. Acum, am vazut ca doar Hotnews a pus fata in fata programele economice ale candidatilor. In rest, campania e doar telenovela, cum zicea Jasser, idei putine, conflicte personale si mult teatru.

TT: Stiu ca Geoana se inchina cu disperare pe la tv. Asta e socant pentru mine. Incerc sa imi dau seama ce spun socialistii francezi cand se uita la Geoana. Nici cu Basescu nu mi-e rusine. Citeam pe undeva ca anul asta ca oamenii lui de prin guvern au batut recordul la alocarile bugetare pentru culte. Traim in Republica Ortodoxa Romania (cu denominatiunile conlocuitoare).

Ghinea, instigatorul: Revolutia contribuabillor

CG: Ciprian, colegul si prietenul meu, are acum o idee excelenta: sa facem un incubator de think-tankuri. Tu iti dai seama cita nevoie de cercetare pe politici e in tara asta? Uite, visez la o Alianta a Platitorilor de Impozite, care sa faca un raport despre banii platiti de la buget catre culte (nu doar BOR), unde se duc, pe ce criterii, ce rezultat au.

TT: Pai da, si aici ne intoarcem, obsesiv deja, la discursul public. E, pana la urma, treaba voastra, e expertilor sa nu lasati dezbaterea confiscata de oameni care nu pot urmari subiectele mari.  Or daca tu, Ghinea, nu ai timp de tv locul tau e luat de Ciuvica sau Mircea Badea. Adica fie de un om cu o agenda neclara fie de  un entertainer.

CG: Ei, lasa, ca nu din vina mea e Ciuvica sau Badea acolo. Ciuvica pentru ca postul are o orientare anti-basescu, iar el e bun de berbec care da cu capul in zid fara sa fie clar de ce, iar Badea face audienta, aici mai degraba publicul trebuie blamat. De ce mi-i pui mie in circa? Dar tot nu termini cu televizorul? Hai sa vorbim despre criza. Poftim! In exclusivitate, parerile lui Ghinea despre criza (din ciclul “n-ati intrebat, dar va raspundem”)

In care nu renegociem acordul cu FMI

TT: Las’ ca te intreb. Era  alta solutie decat aceea a acordului cu FMI? FMI este Mesia pentru presedinte si dracul in persoana pentru liberali. Unii comentatori (Daniel Oanta) vorbesc chiar despre o renegociere a acordului

CG: Nu e Mesia pentru nimeni. Avem o cadere economica de 8%, un deficit bugetar de 7,3%. E usor sa faci politici anti-criza cind ai bani, cind ai de unde creste deficitul (ca nemtii) sau cind poti tipari moneda credibila (ca Obama). Noi insa ar trebui sa inventam politici anti-criza care sa nu coste nimic. Acum sa vedem adevăraţii lideri. In rest, e multa vorbarie, toti au idei, dar toate costa. Şi chiar pe cele care nu ar trebui să coste, vezi legea unică a salarizării, le facem atît de greu şi de schimonosit… La Sofia m-am intilnit cu reprezentantul FMI pentru Romania si Bulgaria, a avut şi el o prezentare acolo, omul e foarte relaxat si iti vorbeste pe cifre, cum fac ei mereu.  Au permis ca jumătate din transa precedenta sa mearga spre buget, o masura exceptionala, pentru ca am avut o cadere economica mai mare decit au prevazut si ei (si toti spuneau atunci ca sint prea pesimisti). Altfel, oricine iese Presedinte si oricine va fi premier va trebui sa aplice acordul cu FMI. Sau sa nu mai plateasca salariile in lunile care vin. E atit de simplu. Renegociere? Poate, dar de ce? Ce sa renegociem, conditiile oricum au fost laxe, FMI si-a schimat optica in criza. Sa luam legea pensiilor.

CG: Logica FMI e simpla: noi va dam bani, dar daca la anul iar luati intre 1 si 2 miliarde de euro de la bugetul de stat ca sa dati la pensii, iar veniti la noi. Pensiile sint cea mai mare provocare pentru buget pe termen mediu. Pariu ca daca iese Antonescu tot aplica masura asta? Nici daca isi doneaza Dinu Patriciu averea statului roman, nu ne ajunge decit pe vreo doua luni. Deci, conflictul pe FMI e unul pur politic si fara relevanta practica pt ca Romania nu e in pozitie sa negocieze. Bulgarii, la inceputul anulului, au prospectat si ei un imprumut, in principiu pot lua banii, dar acum nu au nevoie. Bulgarii ar avea de ce sa dezbate problema asta, ei au pozitie de negociere, noi nu prea.

TT: Si atunci de unde opozitia asta incrancenata a PSD si PNL fata legea pensiilor? Stiu ca sunt unii pe acolo care cunosc destul de bine situatia

CG: Asta e problema de fond a politicii romanesti, si nu vreau sa dau dreptate unora sau altora, pentru ca si PDL facea opozitie in orb cind era Tariceanu premier. Au aceasta viziune copilaroasa ca politicile sint pentru altii, pentru tehnocrati, ei ca politicieni se ocupa doar cu datul la gioale. Altfel, discutia pe legea pensiilor e perfect irationala.

CG: Uite, discutia despre legarea pensiei de salariul mediu.  Am avut o discutie interesanta cu reprezentantul FMI. El mi-a zis ca au cerut asta pentru ca Romania nu va suporta ca o crestere de salariu nominala (deci nu puterea reala de cumparare) sa creasca mereu automat presiunea pe sistemul de pensii.  Aveam si eu rezerve fata de idee, dar nu din motivele populiste ale lui Vosganian et co, ci pentru ca legind pensia de salariu, iei jucaria guvernelor: pina acum, fiecare guvern crestea pensiile electoral, ca sa zica: noi sintem Mos Craciun, va dam pensii. A fost o tentatie care a distrus practic stabilitatea sistemului de pensii, si din acest motiv platim de la bugetul public. Daca legi cresterea pensiilor de nivelul salariului nominal, cel putin le iei aceasta jucarie politicienirlor. I-am dat acest argument si parea ca nu pricepe: adica de ce sa creasca politicienii pensiile daca nu sint bani

CG: Am izbucnit in ris. Dar pe fond, omul avea dreptate, nu avem de unde sa crestem pensiile in acelasi ritm ca salariul (mai ales ca de citiva ani am avut rate mari de crestere a salariului nominal, inainte de criza).

TT: Bun, legea e ca si moarta. Tu crezi ca guvernul de dupa alegeri va reveni la ea?

CG: Sigur ca da, e cerinta in acord. Nu legea Boc ca atare, dar o lege care sa prinda niste criterii de ajustare si stabilizare a bugetului de pensii.  Si gindeste-te din punctul de vedere al FMI, daca nici macar asta nu se face, daca cel mai mare pericol la adresa bugetului pt anii urmatori nu primeste nici o solutie, atunci la ce se poate angaja Romania? Cat sa lasi de la tine in ideea ca e greu in Romania sa misti lucrurile?

TT: Pai Romania a finalizat un singur acord pana acum.  Ce l-ar opri pe urmatorul guvern sa suspende acordul asta sau sa ceara asa cum cere Daniel Oanta, o renegociere care, printre altele, sa nu mai cuprinda legea asta?

CG: Sa suspende nu prea poate, pentru ca nu avem bani. Nu mai sintem in situatia din 2004 – 2005, cind acordul cu FMI conta doar pentru increderea investitorilor, acum chiar avem nevoie de banii respectivi. O renegociere e altceva, putem incerca, dar nu  avem pozitie de negociere. Pentru ca oricum conditiile initiale nu erau cine stie ce dure, si repet, daca nici sistemul de pensii nu incerci sa il dregi, atunci ce?  Iar renegocierea ar pleca de la ce logica: am avut o cadere mai mare decit cea asteptata, dati-ne voie sa ce? Oricum ne-au lasat sa transferam banii direct la buget, ceea ce e o măsură extraordinară pentru FMI, nu fără precedent, dar extraordinară.

TT: Asa cum o pui tu, suntem iar in situatia in care nu vom avea guvern de alta culoare decat aceea a FMI. Si atunci intreb care e rostul daramarii guvernului Boc. Aia care or sa ramana la guvernare vor plati un pret urias

CG: Depinde de cum vor convinge populatia. Uite, o idee pe care am auzit-o de la Ivan Krastev, un intelectual bulgar influent la nivel european, cum noi nu prea avem. El compara crizele economice prin care au trecut tarile din est in anii 90 cu cea de acum. Demonstratia e mai complicata, dar concluzia era ca acele crize au dus la aparitia guvernelor kamikaze – stateau putin la putere, faceau reforme soc si apoi plecau. Dar acelea erau reforme usor de facut, tehnic vorbind, nu e greu sa privatizezi de pilda, trebuie sa vrei si se face repede. Criza de acum e mai complicata, si trebuie sa duca la altfel de politici si altfel de guverne – guverne care sa convinga publicul. Reforma pensiilor de pilda nu se face in citeva luni, e nevoie de masuri pe termen mediu si lung. Si trebuie sa explici populatiei simplu, de ce nu mai sint bani acolo, de ce trebuie reformat, etc. Altfel, Boc s-a vrut a fi kamikaze, dar reformele acelea trebuie sa reziste, trebuie gindite pe termen mai lung si sa te asiguri de majoritati solide. Legea salarizarii unice, care probabil va ramine ca realizare a sa, trebuie sa fi negociata in detalii si de viitorul guvern.

Falsa discutie despre unicameral si inexistente politici  publice

TT: Si ajungem la o discutie care ti-e draga.  Cine poate elabora si aplica politici publice in Romania?

TT: Si stii de ce te intreb….

TT: ….pentru ca am senzatia ca adunatura eclectica din partidele romanesti face aproape imposibil coalizarea unor curente solide in jurul politicilor publice de orice fel. Ce legatura are Vanghelie cu legea pensiilor. Sau Orban cu salariile? Sau Flutur cu criza din sanatate. Oamenii astia au alte lucruri pe agenda

CG: Cine face politici in Romania? Asta e adevarata problema, nu Parlamentul unicameral si nici dictatura lui Basescu visata de adversarii sai.

TT: Pai, cine le face?

CG: Da, asta e adevarata drama. Partidele nu au capacitate de a face politici. Uite, ca zici de guvernul FMI. Cind Tariceanu a luat decizia de a renunta la acord, am zis ca e o masura curajoasa, dar pentru a fi buna trebuie urmata de responsabilitate interna. Adica sa aratam ca putem tine un deficit bugetar mic si fara FMI in circa noasrtra. A fost, daca vrei, un pariu al nostru cu istoria. Si l-am pierdut clar, dureros. Daca te uiti in ultimii 19 ani,am avut deficite mici cind aveam FMI pe cap, indiferent de culoarea politica (Nastase a lasat deficitul la 1%,  Tariceanu l-a lasat la 5%). Asta este, am pierdut pariul, nu avem resurse interne de responsabilitate, niste ani vom mai functiona cu guvernul FMI. Iar dezbaterea interna este vorbarie goala.

TT: Intre paranteze fie spus, asta il face pe Nastase al naibii de simpatic.

CG: Cind am scris, inainte de criza, un articol numit “Mi-e dor de FMI”, cind Tariceanu se visa deja mare keynesian care arunca bugetul in aer, am enervat multa lume. Poftim, tot acolo am ajuns. Si mai grav chiar, zic ceva ce tine de contrafactual, si fara criza pornita din America, noi am fi intrat intr-o criza a finantelor publice.

CG: O tara ca trece in patru ani de crestere economica masiva de la 1% deficit la 5% fara ca acesti bani sa se vada si intr-o vreme cind toata zona euro a redus deficitul la jumatate inseama ca are probleme grave interne, nu e numai criza externa.

TT: Pai si ce ne ramane de facut? Ceea ce descrii tu e mai degraba o criza cronica de sistem decat o etapa prin care trebuie sa trecem. Il aducem pe Nastase inapoi, ne rugam la Dumnezeul tehnocratilor sau…

CG: Nu ai inteles ideea cu Nastase, el a fost OK cu deficitul bugetar, dar si el avea FMI, abia apoi ne-am decis sa renuntam. Si mai avea ceva: guvern monocolor si asteptari sa ramina la putere.

TT: Pai si Tariceanu avea FMI si l-a trimis la plimbare. Invocarea lui Nastase era ironica.

CG: Tehnocratii sint o solutie de avarie, dar nu fac decit sa prelungeasca boala: adica, le dam lor tehnocratilor, grija banilor, si noi ne jucam cu lopetica in nisip de-a politicienii. Pe termen lung, solutia tehnocratica adinceste problema.

TT: Anyway, intrebarea ramane

CG: Ce facem? Scriem despre subiectele astea, explicam oamenilor, ii intrebam pe ministrii iresponsabili ce au facut cu banii. Si dam vina pe FMI, ca doar e singura ancora de responsabilitate pentru Romania. Ce altceva sa facem? Si facem Alianta Contribuabililor, sa o opunem Aliantei Bugetarilor. Ai vazut ca magistratii au venit acum cu o noua ineptie, cica  pensia special este un drept cistigat. Asta este, i-am facut independenti, am creat un nou actor-veto in sistem (teoria asta cu Veto Players, dezvoltata de George Tsebelis, care spune ca schimbarea intr-un sistem depinde de numarul actorilor care pot bloca deciziilor, explica cazul romanesc mult mai bine decit teorii mai raspindite, public choice sau mai stiu eu ce.

TT: Gata, terminam aici.

CG: Deci, m-ai pacalit, nu am zis nimic despre criza politica. Care criza, nu?  Vezi, ajungi la vorba mea, nu te mai uita la televizor.

Eu lucrez la Casa Presei, Vasile stă la o aruncătură de băţ. Şi totuşi am vorbit pe mess, am zis că ne vom scrie ideile mai bine. Vedeţi şi voi ce-a ieşit… Cartea sigur va face vîlvă. Sîntem prieteni, deci nu-mi pretindeţi obiectivitate. Am puţini prieteni –  n-o să vă bat la cap decît cu ăia trei-patru buni din mediul cultural pe care-i am şi care chiar fac lucruri tari.

Am citit „Ultimii eretici” cu senzaţia iniţială că cele două personaje ale lui Vasile Ernu, un misterios V.I. (un terorist care plănuise asasinarea lui Stalin, disident apoi) şi Vasily Andreevici (un soi de metamorfoză literară a autorului) au strîns o armată de idei radicale pentru a face artificii şi pocnitori cu ele. E altceva însă. Găsim acolo tot scepticismul fişat din maeştri ai îndoielii, expus de două personaje literare care pot arunca bombe cu neuroni, nu cu neutroni. „Născut în URSS”, prima lui carte, pare acum doar o jucărioară, „Ultimii eretici” e locul în care Vasile îşi asumă riscuri.

Încă o chestie şi nu vă mai bat la cap  (am zis că sîntem prieteni şi nu vreau să fiu penibil cu laudele): este prima carte din România ultimilor ani care poate ajunge la un public mare şi poate transmite ceva din scepticismul unei întregi şcoli de gîndire pe care unii de vîrsta noatră au întîlnit-o în şcolile din România, în bibliografiile pe care le urăşte mainstreamul cultrual de aici. O carte care poate măcar nelinişti puţin. Asta dacă vrea cineva puţină schimbare de atitudine. Că poate vă simţiţi foarte bine aşa. Mai multe despre Ernu găsiţi aici. Iată şi ce-am vorbit:

Crezi că există o comunitate deja formată care să gîndească în răspăr noile realităţi? Sau eşti un accident uresesisto-românesc?

Vasile Ernu: Mi-ar plăcea să cred că încep să apară comunităţi care nu mai vor să gîndească după o mantra prestabilită (oricare ar fi ea). Sînt mici focare, grupuri care se mişcă în direcţii diferite, experimentează lucruri diferite, gîndesc tot mai diversificat. Monopolul asupra culturii s-a spart ceea ce e foarte bine. As vrea sa nu fiu un accident. Eu la rindul meu sint un amestec si pot spune ca am multi amici aici pe care-i apreciez pentru ce fac si cum gindesc. Imi plac partizanii, iar noi ne recunoastem intre noi chiar daca nu avem epoleti.

Bun, sa luam un astfel de partizan roman. Îi spui ca e parte dintr-un Matrix ucigator, sa nu se imprumute, sa nu intre in jocul bancilor. N-o sa te ia drept un soi de profet nebun cum apar în filmele hollywoodiene cu apocalipse?

Vasile Ernu: Eu nu sint nici profet, nici suficient de nebun (in sensul crestin). Incerc sa fiu un scriitor care, cred, intelege destul de bine care este rostul literaturii. Eu nu vin sa dau nici sfaturi, nici solutii, nici macar raspunsuri directe. Eu vin sa ridic niste intrebari esentiale pe care omul trebuie sa si le puna macar o data in viata. Eu folosesc literatura pe care o fac exact in aceast sens: incerc sa distrug “adevarurile de la sine inteles”, incerc sa-l pun pe cititor intr-un anumit orizont de sens.

Problema cu creditele este extraordinar de interesanta si stii de ce? Fiindca modul in care o pun eu loveste atit in esenta structurilor financiare, in clasa ideologica dominanta care predica noul canon economic si mai ales ironizez pozitia bisericii (crestine). Creditul este o bogatie inversata, pe minus si, daca un bogat “intra cu greu in imparatia cerului”, atunci un tip care are credit nu are nici o sansa. Bogatul poate renunta la bogatia sa (teoretic), cel cu credite nu, fiindca are o bogatie pe minus, care nu-i apartine… Iar salvarea este eminamente un  act politic, deci creditul are bataie foarte lunga. Stalin ar fi foarte invidios pe bancheri.

Bun, explica-mi atunci contradictia care apare in cartea ta intre cel care face credit si se inlantuieste si “represiunea economica”  care-l forteaza pina la urma sa ajunga la asta. Eu am un credit – da-mi un sfat ce sa fac cu el. (stiu ca o sa-mi spui ca nu dai sfaturi – dar inchipuie-ti totusi intilnirea cu un cititor insistent)

Vasile Ernu: Costi, eu nu dau sfaturi, eu nu scot solutii din cutia fermecata. Cartea mea nu e un reţetar de solutii. Daca vrei solutii facile trebuie sa frecventezi alt gen de scriitori sau manuale care te invata cum sa ai succes in viata in 30 de zile. Eu incerc sa arat cititorului riscurile la care se supune, modul in care isi poate pierde libertatea, care sint noile forme de represiune si ca de multe ori pericolele vin din cu totul alta parte. Eu vreau ca cititorul meu sa-si puna intrebari. Ca-si ia sau nu credit, asta nu ma priveste.

Cartea ta pare de multe ori narativizarea  unui lung sir de carti cheie din “hermeneutica negativa”, de la Bahtin la Baudrillard, de la Matrix, la ce vrei tu. Tu nu poţi fi toate vocile decît în carte. De aia te abordez ca un cititor naiv. Deci zi-mi ceva ce e Vasile, nu personajul din carte Vasily Andreevici. Deci, ce i-ai recomanda unui cititor care are de ales, religia sau un credit la banca. Ce-i mai putin rau?

Vasile Ernu: In carte se regasesc fireste foarte multe idei si lecturi de o anumita factura. Sint multi autori care-mi plac si la care tin. Cartea mea este mai degraba una de idei, un soi de thriller filosofic, dar care cred eu se citeste destul de lejer fiindca eu nu prea folosesc jargonul filosofic, ci un limbaj destul de simplu. Pe linga reperele bibliografice camuflate prin diverse povestiri si intimplari, mai pot fi vazute destul de usor si trimiterile biografice (ca sint nascut in urss, ca traiesc in romania, ca sint de o anumita formatie intelectuala, ca am fost educat intr-un mediu religios de o anumia factura … un soi de protestant de factura iudaica… si tot asa). Eu incerc sa folosesc tot bagajul de cunostinte si experienta de viata in scriitura pe care o fac in acest moment… In ce priveste alegerile noastre in viata… Eu stiu un singur lucru, ca nimeni nu poate decide pentru un altul. Fiecare e condamnat sa aleaga pentru sine si e responsabil pentru aceasta alegere.

Ok, diplomatule. Ai vazut Inglourious Basterds?

Nu, încă… doar fragmente… astept cu sufletul la gura sa-l vad….

Omul face acolo o echivalenta fara inconjur intre propaganda nazista si hollywood

Vasile Ernu: Ajungem si acolo.

costi rogozanu: e chiar un filmulet despre un soi de rambo nazist. Iar se insinueaza ca Hollywood e marea razbunare. Nu au ajuns cam prea usor de facut analogiile astea? Nu cumva te paste o eticheta de aia de stinga cool?

Vasile Ernu: Eu stiu in ce societate traiesc, sint constient de riscurile acestei societati. Stiu ca de la un text-critica la un text-marfa este doar un mic pas. Societatea in care traim a reusit de  o maniera coplesitoare sa transforme aproape totul in marfa. E una din problemele care ma framinta: care este modalitatea prin care critica sa poata deveni eficienta. Pe mine acum nu ma intereseaa pozitionarea spre stinga/dreapta. Eu ironizez si stinga, nu rareori. Eroii mei sint incomozi pentru tot spectrul: de la Dumnezeu la portarul de la banca. Eu am citeva convingeri, am un crez minim pe care-l respect cu destul de multa rigurozitate. Eu stiu ca un intelectual este fie de curte, fie de exil. Eu nu vreau sa fiu un intelectual de curte, iar pentru a nu intra in aceasta categorie trebuie sa folosesti in textele tale un anumit ingredient pe care eu il numesc “Risc”. Un text care nu-si asuma un anumit risc este marfa si punct. In rest ce papuci port, ce sapca am sau cum folosesc anumite retorici e secundar.

Mie imi plac riscurile, imi place sa imping discursul in asa zisele “zone periculoase”. Eu nu vreau bani (acumulare de capital) si functii/pozitii deci nu am nimic de pierdut. Insa vrea sa muncesc si sa fiu remunerat corect, ceea ce a cu totulceva. Recunosc ca am o educatie crestin/socialista care lucreaza cu alte valori si convingeri.

Costi Rogozanu: Intre “gandeste liber dar asuma-ti ca nu prea poti vorbi” si “vorbeste liber dar nu gindi” tu ai gasit solutia scrisului de carti. Ce căi ar mai fi? Cum să se apere de Matrix un tînăr corporatist care nu scrie, nu picteaza?

Vasile Ernu: Problema mare e urmatoarea: cartile nu prea schimba lumea. Si asta o stim de foarte mult timp. Cartile ne pot ajuta sa schimbam lumea . Eu incerc sa inteleg tot mai mult cum putem sa rezistam, care sint tehnicile actuale de “aparare civila”, care sint caile prin care trebuie sa ne aparam libertatea etc. Cartea mea cu asta se ocupa de fapt. Cind totul a fost cucerit, cind batalia a fost pierduta, cind dusmanul e peste tot intrebarea care ramine e “noi ce facem?”. Daca intelegem si reflectam la ce se intimpa in jurul nostru atunci trebuie sa decidem ce facem. Daca colaboram si pina unde, daca ne supunem si pina unde, daca ne revoltam si cum o facem…. In acest moment eu nu am solutii fermecate insa sint totusi un optimist. Eu cred cu convingere, de exemplu, ca trebuie sa reinventam utopii. Omenirea fara utopie este moarta. Moartea utopiei face sa dispara viitorul, iar cind viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie sa reinvete sa viseze pentru a nu-si pierde prezentul. Numai masinile nu au vise. Stiu ca utopiile au adus si multa suferinta insa acesta ne este destinul.

Ideologia dominanta actuala propovaduieste “moarte utopiei”. Ne este interzis sa visam fiindca mecanismul social promovat de ea este de fapt un model social foarte primitiv si tautologic. Pornind de la citeva texte ale lui W.Benjamin (o mare feblete de-a mea), eu vorbesc in carte despre acest mecanism.

Ai doua chestii care mi-au placut mult. Opozitia numere-cuvinte, adică ordinea capitalista versus ordinea sovietica. Banii si propaganda. Acum fuziunea e extrem de ciudata. Imaginea perfectă e Neo din Matrix care vede realitatea doar prin cifre, exact ca ăia de pe WallStreet. Tu ai ales ca reprezentativa pentru zona asta românească, de periferie, imaginea vampirului. De ce sintem vampiri, Vasile?

Vasile Ernu: Un mic secret. Acum citiva ani m-am imprietenit cu Borys Groys unul din cei mai interesanti filosofi/esteticieni de prin Europa, venit si el din URSS si care locuieste si preda in Germania. Pe mine ma interesa foarte mult analiza anumitor grupuri din URSS care au reusit sa se sustraga (macar partial) din masinaria puterii comuniste. Ma interesa cum anumite grupari puteau sa gaseasca mecanisme de rezistenta fara sa intre in cirdasie cu puterea. Groys mi-a povestit atunci o chestiune foarte tare care avea sa devina o carte micuta care a aparut la Moscova (si in Germania, in Romania a aparut la ed.Idea din Cluj/ Post-scriptum comunist) in aceeasi perioada cu prima mea carte. El mi-a explicat primul acest mecanism. Comunismul (ca si statele religioase zic eu) se construieste pe limba/limbaj, pe cind capitalismul pe cifre, adica pe economic.

Sînt doua limbaje diferite. De aceea comunismul are nevoie de intelectuali, pentru a-l legitima si delegitima, de aceea intelectualul isi mai pastreaza aura in comunism (indiferent daca e pozitiva sau negativa), iar in capitalism devine un banal producator de marfuri. Eu am scris doua capitole pe aceasta tema, iar acest lucru il demonstrez scriind “O zi din viata lui Ostap Ibrahimovici Bender”. Speculantii si “sectantii” au stiut sa fenteze regimul si nicidecum disidentii. Cum? Asta povestesc pe larg in carte.

Acum insa daca traim intr-o lume metrica, unde limba nu are decit o functie comerciala, trebuie sa gasim alte mecanisme de lupta si rezistenta. Comunismul a picat nu din cauze economice, ci “lingvistice”. Limba regimului si-a pierdut puterea, a aparut un soi de inflatie a sensului. Acum ca actualul regim sa se dizolve trebuie ca “limba” lui sa-si piarda sensul. De exemplu, inflatia cifrelor, adica a banilor pot sa-i puna viata in pericol.

Vorbeşti la un moment dat de subversivii aia foarte răi, blatnoi, si de subversivii buni, tip Ostap Bender.

Vasile Ernu: Discut depsre puscarii si mecanisme de subzistenta si mai ales despre Şalamov si sensul Gulagului. In ce priveste Ostapii (romani sau sovietici) ei sint multi. De fapt ei au invins comunismul. Parerea mea e ca bisnitarii si hotii au invins comunismul si nu disidentii. Ei au inteles foarte repede in comunism cum trebuie sa comunice cu regimul, cum sa-l utilizeze, cum sa faca transferul de de sens (bani, avere, proprietati) dintr-un limbaj in altul, dintr-un regim politic in altul. Nu Doina Cornea, nu Saharov sau Soljeniţîn au luat puterea noii orinduiri dupa caderea comunismului ci “neinfricatii fii ai locotenentului Schmidt”. In comunism ei erau intersanti si aveau un rol foarte semnificativ, acum insa ei au devenit un real pericol pentru societate fiindca au devenit Puterea.

Ai un cerc vicios in carte care prinde mult din deruta noastra. Spui (personajele tale o spun, ma rog) ca ti-e dor de linistea perestroikai la un moment dat. Spui ca poate secretul a fost linistea oferita de totalitarismul sovietic. In acelasi timp ti-e frica de linistea capitalista, robotizata. Pînă la urmă în ochii personajelor tale viitorul e simplu. Ori tăcem, ori tăcem! ce tăcere alegem, capitalistă, comunistă, devine o nuanţă…

Vasile Ernu: Nu, Perestroika nu e liniste. Ea a fost cea mai mare explozie politica din ultimii 50 de ani care a culminat cu caderea comunismului. Brejnevismul a fost liniste si stagnare, insa in acea perioada au aparut fenomene culturale foarte interesante. In acea perioada (si in regimuri comuniste din zona sint perioade asemanatoare) stabilitatea si siguranta sint elemente centrale. In comunism s-a produs un soi de oferirea unui “sens major” si unificator al societatii cum numai in state religioase se mai intimla. In doua sensuri opuse. Mai intii a fost credinta oarba intr-o utopie care a dat sens si unificat marea majoritate a populatiei din URSS. Dupa care comunismul a devenit dusmanul care ne unea pe toti şi ne dedea sens. Toti in sinea noastra la unison stiam care este dusmanul. Acest lucru s-a pierdut definitiv. Fiindca ce vine odata cu noul regim postcomunist este un soi de pulverizare si fragmentare. Nu mai exista un sens unificator. Ei bine aceasta privire spre trecut (un soi de nostalgie) este nu dupa regim ci dupa aceste lucruri care tin de timp, sens, stabilitate.

E o reactie la societatea actuala care e carcterizata prin fragmentarea sensului, lipsa stabilitatii, inflatie de tot felul.

Asa, si de ce nu m-as lasa oprimat de roboti bancari? Nu-i totuna daca tac din cauza unor aparatcici timpiti din URSS sau din cauza unora dintr-o multinationala. Ba chiar ultimii iti dau si masina daca esti cuminte.

Vasile Ernu: Eu incerc sa inteleg… si probabil ma mai si contrazic. (Nici eu nu sint deacord cu eroii mei de multeori, dar sint eroii mei si-i respect.) Asta inseamna ca e bine. Eu ii critic si pe vechii politruci, si pe noii politruci. Si ăia, şi ăştia-s dusmanii mei, vor sa-mi fure viata si libertatea. Eu incerc sa definesc dusmanii actuali si sa ii critic, incerc sa vad care sint formele actuale de lupta prin care sa-mi apar viata si libertatea. Am totusi o singura viata si nu vreau sa o las pe mina politrucilor comunisti sau capitalisti. Eu spun insa un lucru destul de suparator. In comunism politrucii nu erau model de viata, toti ii uram, pe cind astazi ei au devenit eroii si modelul de viata. E trist si foarte periculos.

Zi-mi un film de la Hollywood care-ti place

Vasile Ernu: Un singur film… Pai recunosc ca-mi plac filmele cu gangsteri si puscariasi, Iar Hollywoodul e maestru la acest gen…

Tie iti plac gangsterii. Dar te-ai gindit ca de acolo ii cunosti? Te-ai lasat intoxicat, ha.

Vasile Ernu: Mi-ar placea sa scriu o carte despre puscariasi insa la noi nu exista cultura puscariei asa cum este ea dezvoltata la rusi si americani.

Si ultima chestie. Personajele tale baga citeva teorii nebune pentru intelectualii romani: era mai bine sub ocupatia sovietica pentru Romania, Ceausescu n-a existat, felul romanilor de a se face de cacat si complexul sclavului din Est etc. Se fac acum 20 de ani de la revolutie. Si mi se pare ca dupa ce n-am fost in stare sa ne asumam ceausismul la care am fost partasi si de care sintem vinovati in primul rind, nu ne mai asumam nici revolta aia din 89. Tot rusii si americanii au facut-o si pe aia. Procedam corect? Sau sintem iar provinciali.

Vasile Ernu: Romanii sint un popor foarte straniu iar intelectualii acestui popor au si ei metehnele lor. E foarte greu sa inteleg relatia intelectualilor cu propria lor istorie. Eu cred, daca vrem sa intelegem mai bine ce ni se intimpla, tot aluatul asta dospit in noi, ar trebui  privit pe o perioada mai lunga de timp.. Comunismul si capitalismul nu ne-au afectat si nu ne afecteaza in sensul profund al cuvintului. Sint niste accidente care ni se intimpla.Teoria mea a vampirismului vine cumva sa explice aceasta stare stranie a noastra. Eu sint tot mai convins ca noi sintem un popor de vampiri. Iar vampirii nu au istorie fiindca-s prinsi intre doua lumi (un soi de nici-nici… si/si). Noi nu facem istorie in sensul occidental al cuvintului fiindca noi sintem pasivi, istoria ni se intimpla. Noi sintem sub vremuri, insa vampirismul nostrum ne scoate din spatial temporar de tip uman pe care noi il intelegem ca istorie.  Noi nu ne asumam nimic fiindca nu noi facem istorie. Rezistam prin diverse forme. Si atunci ne minunam cind apare cite un Ceausescu. Rezistenta prin cultura naste stalinism si ceausism. Politicului ii raspunzi cu gesturi  politice. Gruparile intelectuale dominante sint un soi de samani care descinta, blesteama istoria. Istoria este un domeniu al naturalului: noi facem greu distinctie intre fulgere si revolutie, iar marea parte a intelectualilor le trateaza ca fiind unul si acelasi lucru. Pacat. Trebuie sa producem fapte (in sensul istoric), trebuie sa ni le asumam indiferent daca sint bune sau rele. Au existat totusi citeva momente in istoria noastra in care anumiti intelectuali romani au avut proiecte foarte interesante pe care le-au dus la capat. Pasoptistii, de exemplu, au avut un proiect cultural-politic foarte ambitios si reusit, zic eu. E o poveste lunga. Eu as umbla putin la elementele de interpetare a istoriei si vietii noastre culturale. As schimba putin grila de interpretare. Eu sint sigur ca putem afla lucruri foarte interesante despre noi. Dar trebuie sa avem curajul de a privi altfel si sa fim responsabili de propriile noastre demersuri.

În urmărire generală

Aşa s-a născut cea mai năstruşnică şi mai de succes idee de copertă din presa maghiară a ultimelor trei decenii. De atunci, au devenit trendsetteri. De la 10.000 de exemplare tiraj cât aveau la început, au ajuns la peste o sută de mii. Multe publicaţii săptămânale compatriote au încercat să preia modelul, dar fără prea mult succes. Nicio copie nu a reuşit să bată originalul. Nu se ştie de ce, dar nimănui, până acum, nu i-a ieşit pasenţa. Ceva mereu lipseşte.

Omul care face diferenţa, master mind-ul coperţilor HVG, este Zoltán Horváth. Istoric, muzeolog şi profesor de engleză, Horváth a lucrat ani buni în advertising. Un stagiu numai bun pentru a se alătura echipei de „iresponsabili” care a pornit publicaţia.

Va cădea?

De atunci, din 1979, Zoltán Horváth face coperţile revistei. Număr de număr. Dacă înmulţiţi 30 cu 52, veţi obţine cantitatea de ilustraţii cu care a bucurat, săptămână de săptămână, o parte a publicului ungar. Spun „a bucurat”, pentru că anul acesta Zoltán Horváth s-a pensionat.

Secretul succesului coperţilor HVG, se pare că e simplu: o echipă foarte puternică de creativi care lucrează la ele o groază de timp. Vocile mai răutăcioase spun chiar că sunt publicaţii în Ungaria care lucrează mai puţin la paginile interioare decât HVG la copertă.

Stare de asediu

Pentru a afla, însă, mai multe despre alchimia acestui brand, l-am sunat chiar pe „capul răutăţilor”.

Notă: Explicaţiile foto sunt traduceri ale titlurilor de pe coperta ilustrată. Unele, însă, fiind jocuri de cuvinte, sunt aproape imposibil de redat.

Marius Cosmeanu: Aţi mai fost vreodată în România?

István Horváth: Da, pe la mijlocul anilor 1980, ca jurnalist.

Despre ce trebuia să scrieţi?

Noi, pe atunci, ne uitam cu un oarecare confort la aşa-zisele ţări socialiste din jurul nostru, cu atât mai mult la regimul Ceauşescu. Urma să scriu despre viaţa de zi cu zi a românilor, despre condiţiile lor de trai. Ştiam că nu o duc prea bine, dar când am văzut magazinele goale, becurile de 20 W care licăreau pe stradă şi toată atmosfera orwelliană de atunci, trebuie să vă mărturisesc că am fost marcat. Şi, totuşi, a fost interesant. Am avut şi destule suprize plăcute. Ca să v-o spun pe ai’ dreaptă, în Ungaria există o prejudecată faţă de România, plecând, desigur, de la istoria relaţiei dintre cele două ţări. Cu toate acestea, chiar şi în condiţiile acelea mizere, ca să folosesc un termen pretenţios, Bucureştiul, o să vă miraţi, mi s-a părut un oraş absolut European. Impresia a fost pozitivă în multe sensuri.

Nu (toţi) ca subiecţi...

Cu cine v-aţi întâlnit la Bucureşti?

Cu niciun nume sonor, îl aveam ghid pe corespondentul de atunci al MTI (Rompresul lor – n.m.) la Bucureşti. El ne purta prin oraş. Am vizitat instituţii de stat, am văzut oraşul, clădiri, cartierele mărginaşe, am vorbit cu oamenii. Cam asta a fost. Pe atunci, Bucureştiul era în plină transformare, se construia în draci. Colegul nostru ne-a dus să vedem cartierele care îşi trăiau ultimele zile, aşa că am văzut destule… Dar ţin minte că eram cu toţii fascinaţi de fantasticele clădiri burgheze din cartierele de vile, îndeosebit de cele construite după model franţuzesc. Toate acestea contrastau cu drumurile proaste, cu întunericul de pe străzi, cu sărăcia din magazine ş.a.m.d. Dar ştiţi mai bine ca mine…

A fost ceva care v-a marcat în mod deosebit?

La un moment dat am auzit pe stradă vocea unei mulţimi care scanda infernal. Nu eram foarte entuziasmat de situaţie pentru că ceva similar am prins şi în 1968, la Praga, când trupele ţărilor socialiste i-au ajutat pe cehi… Aşa că mi-am spus: „Hopa, iar am prins ceva. Iese cu balamuc!”. Ştiţi cum e, mintea omului gândeşte mereu pozitiv… Am aflat, însă, repede că era un grup de suporteri ai Stelei. Ei, pe vremea aia în Ungaria era de neconceput aşa ceva, dacă miliţienii vedeau patru cetăţeni în grup pe stradă îi şi luau la întrebări. Pentru cineva sosit din Ungaria era ceva cu totul deosebit să vadă o mulţime care umple toată strada,  de la un zid la celălalt, puhoi de oamnei scandând cât îi ţine gura numele echipei favorite. Era de necrezut. Poate că era o supapă la situaţia politică de atunci.

Minifotbal

Fiul lui Ceauşescu era preşedintele clubului.

A, în cazul acesta e clar. Am şi înţeles, vă mulţumesc

Spuneţi-mi de activitatea dumneavoastră la HVG.

Lucrez aici din 1979. Gândiţi-vă că de atunci fac coperţile revistei. Înmulţiţi 30 de ani cu 52 şi o să aflaţi cam câte coperţi am făcut de atunci. Daca adăugăm şi articolele care au fost ilustrate de aceste coperţi, vom avea, de fapt, o istorie ilustrată a acestor 30 de ani. Am avut o expoziţie în 1999, la Budapesta, când revista a împlinit 20 de ani, unde am expus o selcţie de 400 de coperţi. A fost ceva extraordinar! Printre ele sunt desigur şi unele care ilustrează relaţiile româno-maghiare pentru că, nu vă ascund, e un subiect care preocupă. Nu e vorba doar de comunitatea maghiară din Ardeal, ci şi de subiecte care au abordat rolul politicii externe a României la nivel european.

Undă de şoc

În medie, în toată această perioadă, cam de câte ori pe an a apărut România pe copertă?

N-aş putea să vă spun, dar ştiu că în a doua jumătate a anilor 1980 a apărut destul de des. A urmat apoi o perioadă de interes mai mare faţă de soarta maghiarilor de peste hotare. Erau subiecte care aduceau, implicit, un tiraj mai ridicat. Au existat, apoi, două momente cardinale: transmisia în direct a evenimentelor din decembrie 1989 şi conflictul din martie 1990 de la Târgu Mureş. Amândouă au fost revelatoare pentru noi. Ne-am dat seama ce ni s-ar fi putut întâmpla, de fapt, cu schimbarea de regim în Ungaria. Aveam un termen de comparaţie. La fel şi în privinţa războiul iugoslav. Nicunul nu a fost un proces natural şi, totuşi, dacă ne gândim bine, au fost logice. S-a văzut că între ţările acestui spaţiu au existat diferenţe de socializare semnificative. În România şi în Iugsolavia se adunase mai multă frustrare, lumea a fost mai pornită. Cred că noi, cei din Ungaria, eram mai paşnici în acea perioadă.

Apune?

Cum aţi ajuns ilustratorul revistei. Care e punctul de plecare al acestei istorii?

E povestea unei cariere tipic est-europene. Meseria mea de bază e cea de profesor de istorie şi de engleză, plus cea de muzeolog. Cu acest background am ajuns redactorul unei reviste economice, aşa am devenit, de fapt, şi jurnalist. Numai că atunci când a pornit revista, nu erau bani pentru reclamă, aşa că în paleta de publicaţii de atunci care aveau pe prima pagină tot felul de prostii, ne-am spus „hai să fim noi mai cu moţ şi să facem reclamă cu coperta noastră, să găsim ceva care să aibă mereu un mesaj frapant”.

A existat un model sau era ceva cu totul original?

A existat, în sensul că publicaţiile săptămânale din Occident apăreau cu coperţi atractive, dar ceea ce am făcut noi a fost un mod de exprimare tipic est-european. Gaguri aveau multe publicaţii occidentale, dar revista de care ne apropiam noi cel mai mult în vreme aceea a fost The Economist, dar îi urmăream şi pe cei de la Der Spiegel sau Newsweek. Erau reviste care foloseau metode de atragere a publicului prin copertă. La toate acestea, noi am mai pus o lopată de umor est-european, cu şopârliţe, cu mesaje printre rânduri, cunoaşteţi tehnica… Ne mai luam şi de regim, dar voalat, în aşa fel încât regimul nu îşi dădea seama dacă mesajul era despre el sau nu. O lăsam în coadă de peşte şi, ca să nu iasă scandal, mai bine nu ne mai spuneau nimic. Partea grafică nu o făceam eu, eu doar inventam ideea. Obişnuiesc să spun că e ca la un film: e sunt regizorul care are o viziune şi operatorul face filmul.

Grevă

Acum se întâmplă la fel?

Da, cam la fel, numai că suntem mai rodaţi şi lucrăm mai mulţi…(după o pauză) Mă auziţi?

Da, vă aud.

A, că mi se părea că picăie ceva…

Poate suntem mai mulţi pe fir…

A, nu, nu, sper că nu mai trăim vremurile acelea…:) Aşa, să continuăm.

Se spune că ilustratorii nu se împacă prea bine cu calculatorul.

E ceva adevăr în asta, dar în cazul nostru calculatoru a fost mană cerească. Principala noastra problemă la început era că nu puteam realiza manual tot ce vroiam. După ce a apărut calculatorul, am fost printre primii care am făcut colaje pe calculator. Acum, eu le spun colegilor cam ce vreau, ce să fie pe copertă (proporţii, culori, titlul etc.) şi apoi stau lângă ei şi îi bat la cap. Cam asta e linia tehnologică. În ultima vreme, însă, avem o echipă specială care lucrează la copertă. Eu intervin doar ca un soi de supervisor, la subiectele la care se iscă polemici sau sunt neînţelegeri.

Cum aţi defini stilul dumneavoastră?

Stilul meu e că nu am stil. Mai exact, folosim toate tehnicile de calculator posibile: facem colaje, fotografii, manipulăm dimensiunea, culorile, folosim picturi sau diferite efecte din arta plastică, imagini figurative sau nonfigurative, abstracte, tot ce poate fi util unei teme. Asta nu e artă, ci compoziţie.

Pământul făgăduinţei (de coşmar)

Cum staţi cu inspiraţia?

După ce mi se povesteşte subiectul articolului, dincolo de informaţiile pe care le transmite, aflu care e povestea, mesajul ei şi mă apuc cu graficienii, căutăm poze şi lucrăm. Sunt momente în care ideea îmi vine spontan, alteori durează mai mult. Am şi eu resorturile mele umane, motivaţiile şi revoltele legate de anumite subiecte. Important e să simţi ce e în capul jurnalistului. Sigur, niciodată nu o să îl satisfaci, de multe ori nici mie nu îmi place ce iese, dar contează ca mesajul să fie transmis, să ajungă instantaneu la cititor.

Câţi lucraţi la copertă?

Echipa s-a mai schimbat în toţi anii aceştia. Acum suntem patru, inclusiv eu şi doi graficieni. Unul dintre ei e de la început, din perioada în care grafica o făceam manual, şi care şi face şi acum partea de grafică manuală. Celălalt coleg e cel care face grafica pe calculator. Şi mai sunt fotografii, care ne ajută cu pozele. Când lucrăm la o copertă, mai trec pe acolo şi autorul articolului ilustrat, şi redactorul-şef, adică mai aruncă şi ei o privire, să nu facem prostii. Primul confirmă că nu spunem exact opusul a ceea ce vrea să transmită articolul, al doilea îşi face treaba, el răspunde de toată revista, normal.

Până la ultima încărcătură

Nu aţi simţit niciodată în aceşti 30 de ani că a secat creativitatea sau că v-aţi plictisit?

Nuuu, păi e ca o aventură toată treaba asta. Mereu spun că să o faci o dată pe săptămână, nu e mult…

Cum aţi caracteriza în trei vorbe o copertă reuşită?

Să fie de impact, să transmită un mesaj şi să te poţi îndrăgosti de ea. Nu ajunge să fie simpatică, cititorul când vede coperta trebuie să spună: „Să mă ia Dracu’ dacă nu exact la asta m-am gândit şi eu! Ce trăznaie au găsit ăştia!”. E ca poanta unui banc bun la care toţi râd deodată şi se bucură că reuşesc să comunice perfect.

E pur si muove

Există lucruri sacre, de care nu vă atingeţi?

Da, imaginile tabu, pe care nu le folosim cu prea mare tragere de inimă. Punctul nostru de plecare e mereu un tabu. Nu vrem să ajungă pe copertă, dar dacă ideea e foarte bună, ne gândim cum să transmitem mesajul în aşa fel încât cititorului să îi vină în minte tabu-ul respectiv, să îi zboare gândul într-acolo. Apoi, de exemplu, niciodată nu am publicat poza cuiva, politician sau oricine ar fi el, care să aibă faţa deformată sau să facă grimase. Nu coborâm atât de jos.

Adică?

De exemplu, dacă respectivul e fotografiat când îşi suflă nasul sau în situaţii de genul acesta. Foarte rar, cred că de 2-3 ori în viaţa mea (de mai multe ori nici nu e voie să recunoşti , am făcut rabat de la această regulă. Când punem un politician pe copertă, folosim de fiecare dată fotografii de protocol. Umorul, ironia sau sarcasmul sunt induse prin context şi prin conexiunile făcute de cititor.

Aţi avut probleme cu politicienii pe care i-aţi ilustrat?

Da, am ajuns şi la proces. Aveam un ministru care răspundea de Serviciile Secrete (ei sunt mai sensibili decât alţi funcţionari de stat şi era un subiect despre care nu vroia să vorbească nici în ruptul capului, chiar dacă toată ţara vorbea deja de acel subiect. Aşa că am pus o poză cu el în care avea dopuri de parafină în urechi, ochii legaţi şi buzele cusute, adică era unul care „n-aude, nu vede şi nu vorbeşte”. În titlu am scris: „Intelligens Szerviz” (în maghiară: Serviz Inteligent). Am câştigat procesul, s-a considerat că era o opinie, nu o intenţie de calomnie sau de defăimare.

Serviz inteligent

Câte din jocurile de cuvinte folosite pe coperţi au intrat şi în folclor?

Au fost destule. Mai întîi le preia presa, apoi le folosesc şi oamenii. Suntem o publicaţie îndrăgostită de jocurile de cuvinte.

În ce măsură se potriveşte acest gen de umor cu tonul, totuşi, serios al unei reviste de business? În România nu prea găseşti acest gen pe coperţile revistelor de profil. Care credeţi că e motivul: publicul nu gustă acest gen sau managerii nu au curajul să îl promoveze?

Budapesta are un public urban pentru care ironia, umorul, sarcasmul, skepsisul contează foarte mult, au fost mereu prezente în viaţa lui. Aşa că noi nu am făcut altceva decât să continuăm o tradiţie urbană. Într-un fel, şi eu sunt copilul acestei tradiţii. Nu am devenit aşa prin munca pe care o fac; eu am fost aşa dintotdeauna. Dacă cunoaşteţi tradiţia cabareturilor politice din Budapesta, înţelegeţi ce spun. Acest gen are mereu public aici. În trecut, lumea nu reacţiona cu revoltă la scăpările regimului, ci cu ironie, cu bancuri, cu umor, o strategie care i-a ajutat pe oameni să-şi pună la punct şi psihicul. Cu un banc bun îi dădeau cezarului ce i se cuvenea. Nu s-au spart geamurile guvernului, ci s-au făcut glume pe seama lui.

Conflict de rol

În ce măsură simţiţi presiunea tabloidizării?

În mod sigur există o astfel de tendinţă. Bunăoară, sunt simboluri care sunt folosite până la saturaţie.

Cum ar fi?

Cum ar fi Coroana Ungariei. Încercăm să nu abuzăm de ea. Apoi, cândva puneam mult mai mult accent pe partea grafică, artistică. Acum spunem că o copertă trebuie să fie mai de impact, cu culori mai puternice. Tehnicile de a face umor s-au schimbat şi ele. Înainte de 1989 aveam un umor voalat, după 1989 puteam spune lucrurilor pe nume, iar acum, când viaţa politică e mult mai zgomotoasă şi e criză economică, lumea e mult mai irascibilă şi nu prea e receptivă la ironii. Am depăşit acea fază, trebuie să ne adaptăm stilul, tehnicile de a provoca râsul. Apoi, dacă toată lumea urlă în jurul tău, nu pentru că te prostituezi, dar şi tu trebuie să ridici vocea ca să te faci auzit. Trebuie, totuşi, să păstrezi o anumită decenţă, nu poţi coborî sub anumite limite. De exemplu, nu publicăm niciodată femei goale. Avem un public care s-a obişnuit cu noi, nu putem să îi păcălim aşteptările, să coborâm ştacheta.

Teren de atenuare

Se întâmplă să aveţi o idee, o ilustraţie care să vi se pară mai dură ca de obicei, dar cu toate acestea să o publicaţi pe copertă?

Da, sunt momente în care şi eu simt că mesajul e mai dur, mai curajos, dar mergem cu acea idee şi dacă vedem că publicul reacţionează vehement şi în număr mare, suntem mai precauţi pe viitor. Înveţi din toate astea. Coperta HVG a însemnat mereu un ambalaj care a creat o anumită atmosferă în jurul produsului nostru şi a dat publicului cheia în care să citească revista. Ideea acestor coperţi e că lucrurile nu sunt chiar atît de dramatice. Încercăm o relativizare a lucrurilor. Iar cititorul ştie că nu va avea coşmaruri după ce citeşte revista, ştie că va fi informat. Un  om care dă bani şi cumpără HVG renunţând să se uite la televizor, la un meci, de exemplu, nu vrea doar să înveţe sau să se informeze, ci şi să se distreze, să se simtă bine.

Mare întrebare

Alte secrete?

Limbajul. E foarte important! Nu e adevărat că presa de business se face doar cu un limbaj tehnic. Limbajul trebuie să fie cel de toate zilele, uman. Spun asta ca unul care a studiat latina. Sloganul propus colegilor mei de primul redactor-şef al revistei a fost: „Scrieţi în aşa fel încât să înţeleagă şi Horváth!”, adică eu, un afon într-ale economiei. Şi aşa e firesc, nu e nicio mistică în treaba asta.

Melcul panonic

Aţi fost vreodată ademenit să lucraţi în altă parte?

Am lucrat şapte ani în industria de publicitate. Practic, acolo am învăţat tot ce m-a ajutat apoi să dau titluri bune, să scriu slogane, să gândesc în logica de afiş ş.a.m.d. Dar asta a fost înainte de a fi ajuns la revistă. Da, am avut şi alte oferte, dar nu le-am acceptat.

Blocat

Ce reviste străine citiţi acum?

Nu mai citesc aşa de mult. Vă spun sincer, un câine bătrân ca mine nu prea mai are ce învăţa. Dar am rămas fidel „Sfintei Treimi”: The Economist, Der Spiegel şi Newsweek. Sigur, răsfoiesc toate publicaţiile care vin la redacţie, că niciodată nu ştii de unde sare o idee. Mai e Internetul, pe care îl torn în mine, dar la fel de repede şi uit ce am citit. Sunt umblat şi în probleme ungureşti, şi internaţionale, nu mă puteţi prinde.

Ia poze cu mici “imperfecţiuni” şi desenează pe marginea lor. Ilinca Stănescu, o româncă plecată la vârsta de 10 ani în SUA, a dezvoltat o mică afacere online cu poze desenate pe la colţuri. Fiecare instantaneu pe margine căruia adaugă tuş sau acuarelă este mai apoi vândută cu câteva sute de dolari.

Ceea ce face Ilinca Stănescu este, spune chiar ea, Lilu Art. Are în total câteva zeci de mici opere, pe care le expune pe propriul site, liluart.com. Ilinca povesteşte pentru Vox Publica cum i-a venit ideea unei astfel de pasiuni şi cum o banală poză poate ajunge exponat Lilu Art.

Cum ţi-a venit ideea să desenezi pe marginea fotografiilor?
M-a lovit după ce mi-am luat un aparat Nikon. Mi-am spus atunci că în 20 de ani îmi voi deschide o mică galerie şi voi avea nişte poveşti uimitoare în spatele fiecărei fotografii. Între timp mi-am zis cum ar fi dacă în loc de fotografiile propriu-zise m-aş apuca să desenez pe margine fiecăreia în parte. Prima fotografie pe care am modificat-o a fost cea în care mă dădeam pe o bicicletă. Aşa a început, prietenilor mei le-a plăcut ideea, am făcut câteva poze desenate şi pentru ei şi iată, am ajuns aici.

Explică-mi tehnica pe care o foloseşti pentru a ajunge la lucrarea finală.
Lilu începe de fiecare dată cu o fotografie. Încerc să-mi dau apoi seama ce vreau să adaug. Uneorie e o bucată din interiorul fotografiei, altădată e o continuare a marginii sau pur şi simplu cu un chenar complet diferit de ceea ce este în poză. În funcţie de ce-mi inspiră poza decid cu ce desenez: tuş, acuarelă, cărbune, acrilic. Dau drumul la muzică şi încep să fac o fotografie Lilu.

Ce trebuie să aibă sau, dimpotrivă, să-i lipsească unei poze pentru a deveni o operă Liluart?
Inspiraţia îmi vine în funcţie de tipul fotografiilor. Trebuie să aibă ceva emoţie în spatele ei, e suficient să inspire arta să iasă la lumină.

Există fotografii, să zicem perfecte, la care nu ai dorit să adaugi culoare?
Da, există unele care sunt perfecte aşa cum sunt ca fotografii. Adesea mă gândesc că arta scoate ce e mai bun dintr-o fotografie, iar fotografia scoate la iveală ce e mai bun din artă. Cred că sunt extrem de complementare.

Câte astfel de lucrări ai realizat până acum?
Am făcut în total 38 de exponate Lilu Art şi am alte trei la care lucrez acum.

Câte dintre fotografii sunt ale tale şi câte ale altor persoane?
Cele mai multe sunt făcute de mine, dar mai ales în cazul celor făcute la comandă, clientul îmi pune la dispoziţie propriile fotografii (de exemplu o fotografie de nuntă, sau una cu un bebeluş).

Ce îţi place să fotografiezi în special?
Îmi place să fotografiez natura, în toate formele ei. Frumuseţea ei simplă, arhitectura ei.

Ce este mai important pentru tine, fotografia sau desenul? Fără care dintre ele nu ai putea trăi?
E o întrebare capcană. Aş zice că fotografia pentru că surprinde momentul exact, dar în acelaşi timp aş zice că şi desenul, pentru că surprinde emoţia din spatele momentului.

Câte fotografii ai vândut până acum? Care este cel mai bun preţ pe care l-ai obţinut pentru o fotografie?
Am vândut 17 lucrări, iar preţurile lor variază între 100 şi 500 de dolari.

Ai plecat la 10 ani din România. Ai vreo poză de-acolo pe care ai transformat-o? Cu ce era?
Mă pregătesc să scanez câteva fotografii din România şi mi-ar plăcea să lucrez cu astfel de amintiri.

Asta mi-a fost şi intenţia cu toată seria de interviuri pe care o fac şi o voi continua pe VoxPublica. Să vorbim ceva mai aşezat, să auzim argumentele oamenilor pînă la capăt. Daniel Barbu, autorul unor cărţi de referinţă în ştiinţele politice româneşti (cîteva titluri aici), a făcut un “printscreen” realităţilor politice româneşti. Am încercat să ne ţinem în afara actualităţii imediate care distruge tot farmecul vorbitului despre politică.  Şi cred că într-o oră şi ceva de discuţii Barbu a reuşit să rezume interesant cîteva din marile teme care nu se discută destul: maşinăriile de vot, programe de candidat sau slăbiciunea intelectualilor “angajaţi”.

S-a vorbit de multe ori şi de blat politic între cele două partide mari. Funcţionează şi cînd e vorba de alegerea preşedintelui? Adică cele două mari companii electorale funcţionează în concordanţă, nu sînt în competiţie reală?…

Sigur, aceste companii au un sediu social în Bucureşti, au pretenţia că sînt naţionale. Dar nu trebuie să uităm că ele, în fapt, sînt o colecţie – a început sub guvernarea Năstase – de filiale locale, de mici companii. Deci ar fi mai degrabă holdinguri… Ceea ce dumneavoastră numiţi „blat” a fost un sistem de înţelegeri în zonele rurale şi urbane mici după care se desfăşoară procesul electoral. Înţelegerile nu ţin seamă de liderii naţionali ai acestor partide, PSD-PDL-PNL. Ştiu istorii foarte concrete ale unor candidaţi care s-au dus în 2008 în judeţul unde partidul avea un scor foarte bun, sperînd că vor obţine primul loc în colegiul respectiv, şi primarii de acolo le-au spus clar: „ştii, aici mai mult de 25% nu-ţi dau…”. Pentru că primarul de la partidul X împreună cu alţi primari, consilieri judeţeni, prefect deja stabiliseră în judeţul cine cît va lua. Schiţa era fixată.

Cum s-ar putea întîmpla asta la prezidenţiale?

Păi, în acelaşi mod. Probabil că acest guvern PDL va supravieţui pînă la alegeri într-o formă sau alta. Preşedintele numeşte un nume onorabil care va fi trîntit de coaliţia pentru Johannis ceea ce înseamnă că, pînă pe 6 decembrie, cu una sau două propuneri respinse de parlament, acest guvern va administra afacerile curente. Ceea ce înseamnă că va avea prefecţi, ceea ce înseamnă că va numi preşedinţii secţiilor de votare. 18000 de secţii de votare vor avea preşedinţi numiţi de Vasile Blaga, asta e foarte clar, ceea ce e în avantajul PDL.

Marele mister al acestor prezidenţiale, în acest context, este următorul: îl sprijină PDL sută la sută pe Traian Băsescu în această clipă? Sau deja numeroşi baroni sau viconţi sau baroneţi au simţit cam încotro bate vîntul şi s-au înţeles cu PSD-ul?

Blaga este de multe ori încadrat în grupul celor care mai cîrcotesc în faţa lui Traian Băsescu…

Exact, are rezerve. Cît se vor investi Blaga, Videanu, Berceanu pentru Băsescu? Sigur, ei vor spune că 100%, dar în realitate pot funcţiona şi la 75%, 40% pentru Traian Băsescu. Ăsta e marele mister al acestor alegeri.

Misterul stă în PDL deci…

PDL va funcţiona aşa cum a făcut-o în ultimii ani, avînd şi controlul asupra secţiilor de votare, control care e dublat de operaţiuni deja cunoscute – „voluntari” cu miile care vor supraveghea de fapt alegerile din partea partidelor –, hotărîri de guvern pe ultima sută de metri pentru diverşi oameni de afaceri. Niciodată pînă în 2008 şi apoi în 2009, cu excepţia UDMR în anumite zone, niciodată partidele nu cîştigaseră cu 80%, 90%. Acum, fie PDL, fie PSD au cîştigat pe secţia de votare cu scoruri precum 90%, uneori 120%, datorită listelor suplimentare. Asta înseamnă antrepenoriat electoral, adică ştii cum să produci voturi. Mai mult sau mai puţin onest. De regulă, aceste moduri de producţie a voturilor nu pot fi dovedite. Deci, ca să termin, Băsescu iese dacă PDL se va mobiliza 100%.

De ce n-ar mai fi trup şi suflet? Credeţi că Blaga sau Berceanu nu îşi văd liniştiţi de viaţa lor, de afacerile lor, de ce s-ar întoarce împotriva lui Băsescu…

Sigur, lor le merg treburile, dar treburile pot merge la fel de bine şi cu Mircea Geoană preşedinte. Istoria cu Monica Ridzi am impresia că a tulburat foarte mult acest baronat, aceşti fruntaşi ai PDL, din cîte pot eu să-mi dau seama. Nu în sensul că le-ar părea rău, ci în sensul în care s-a văzut că DNA avea înregistrări ambientale. Fiecare dintre fruntaşii PDL se gîndeşte: dacă DNA ne ascultă pe noi acum, nu? E totuşi un sentiment de insecuritate. Se pot gîndi „poate cu Mircea ne va fi mai bine! poate că Mircea n-o să ne mai…” Iar acuma nimic nu-i împiedică pe Blaga sau Berceanu să descopere că, de fapt, în 2005 au fost duşi într-o direcţie greşită şi că ei sînt social democraţi, cum au fost pînă în 2005. Şi că Boc i-a dus pe căi greşite. Cine îi împiedică să redescopere pasiunea pentru social-democraţi. Eu fac doar nişte reconstituiri pe date publice, nu am nici un fel de surse, cum se spune în presă…

Totuşi, în cazul EBA a funcţionat foarte bine aparatul de vot…

Normal, 10 voturi pe secţie, în medie, totul a fost perfect. Dar acum altele sînt mizele. Misterul zace în minţile unor Blaga, Videanu, Berceanu. Dacă ei se decid să-l susţină 100% pe Băsescu acesta are o şansă mare să cîştige acest mandat. Dacă ei îşi vor face calculul că afacerile le vor merge bine şi cu Mircea Geoană, dar nu vor mai fi urmăriţi de SRI şi că îşi vor cîştiga confortul psihic, s-ar putea să lucreze mai puţin pentru domnul Băsescu…

Care ar fi principalul defect al lui Geoană? Şi cel mai mare atu?

Cea mai mare calitate este funcţia de preşedinte al PSD, cea mai mare maşină de vot, istoric cea mai bună. PDL a devenit doar recent o maşină puternică.

Dar şi PSD e o maşină care se cam gripează. Să ne gîndim la declaraţiile lui Vanghelie, Mazăre care contestă tot, Mitrea…

Evident, dar preşedinţia PSD e singurul atu al lui Geoană, chiar şi în aceste condiţii. Şi marea lui slăbiciune, în acelaşi timp, pentru că nu a reuşit să impună un leadership în partid, n-a reuşit să devină un Iliescu sau un Năstase, adică să poată conduce maşinăria fără alte discuţii şi toată lumnea din teritoriu să-i recunoască fără preget calitatea de şef. El n-a reuşit asta, avantajul lui e şi dezavantajul lui. Nu este clar cît de bine controlează toată mecanica de partid.

La slăbiciunea lui a contribuit şi Iliescu care spunea la utimul congres că „şi Geoană are defectele lui”…

Probabil că Iliescu nu uită congresul dinn 2005, o situaţie clasică de pumnal în spate. Normal că nu are un mare respect personal pentru Mircea Geoană, dar îl susţine. Mircea Geoană nu a reuşit să aibă un discurs politic.  Pe vremea unor Iliescu şi Năstase era ceva mai tăcut, dar era şi un partid extrem de complicat. Un lider social democrat are un avantaj extraordinar pentru că poate ţine un discurs pentru un public extrem de vast. El poate încerca să meargă dincolo de partid pentru pensionari, categorii defavorizate. Or, Mircea Geoană nu a reuşit să stîrnească interesul unui electorat care nu e interesat clientelar de PSD.

El e sub partid în sondaje.

Exact, nu a reuşit nici să conducă partidul, nici să obţină o audienţă mai mare decît cea a propriului partid.

Totuşi, credeţi că dacă intră cu Băsescu în turul 2 şi dacă PDL nu e mobilizat 100% cum spuneaţi mai devrem, Geoană are o şansă să-l bată.

Are o şansă. A spus-o Churchill şi avea mare dreptate: „Alegerile nu se cîştigă niciodată. Alegerile se pierd”. În sensul că foarte mulţi cetăţeni se vor duce să-l voteze pe Mircea Geoană pur şi simplu pentru a bloca drumul lui Traian Băsescu. Raymond Aron a spus că, din păcate, în politica democratică, ai de ales între două rele şi trebuie să ai discernămîntul de a-l alege pe cel mai puţin dăunător. Nu vreau să fiu profet în nici un fel, dar Mircea Geoană ar putea fi beneficiarul unui asemenea trend, adică multă lume să spună că nu e ce ne dorim noi, dar e clar că nu-l mai vrem pe Băsescu. Şi Crin Antonescu are şansa lui…

El ce defect are, Crin Antonescu…

Acelaşi defect, nu a reuşit să vină cu un proiect politic. Dacă îi luăm pe cei patru candidaţi majori, Geoană şi Antonescu au sarcina cea mai grea. Băsescu are misiunea cea mai simplă. El deja ne-a arătat pe timpul mandatului cine este, cum gîndeşte, ce crede despre una-alta. Pentru clasele educate, urbane e o chestiune foarte clară: îl placi sau nu-l placi. Oprescu e la fel: ca să fiu mai trivial, „îţi place de doctor sau nu-ţi place de doctor”, simplu, nu?

Nu e un personaj cam umflat în sondaje?

Şi mie mi se pare. Adică pot înţelege de ce a cîştigat primăria. A fost susţinut de o reţea clientelară, de oameni de afaceri, grupuri de interese care au vrut să-i dea o lecţie lui Traian Băsescu. Şi i-au dat-o. Eu sînt uimit, mă uit la sondaje şi-l văd cu 11-12-13% şi nu înţeleg, pentru că nu are teritoriul.

Deci pentru Antonescu e cel mai complicat, pentru că nu are maşinăria puternică de vot a lui Geoană. Antonescu are o Dacie faţă de un Bentley, cum are Geoană…

Patriciu are maşini puternice… E văzut ca un defect al lui Antonescu. Are Patriciu prea mare influenţă?

Din fericire pentru Crin Antonescu, e influenţat într-un punct care nu atrage de obicei atenţia. Se spune despre candidaţi că nu au programe. Fals! Crin Antonescu are un program, e pus pe site, a fost lansat în iulie, a fost apoi completat. E un program evident inspirat, dacă nu de Dinu Patriciu direct, de o filozofie de acel tip, o filozofie desuetă. Citim acolo: ce îşi propune Crin Antonescu să facă? Cotă unică de 10%. TVA de 15%. Bugetul public să nu fie mai mare de 25% din produsul intern brut.

Cam radical…

Cineva care are suficientă ştiinţă să coreleze aceste cifre cu ce înseamnă marile politici de sănătate asta înseamnă că nu vom mai avea sistem de sănătate publică, se va privatiza sistemul de pensii, nu vom mai avea sistem de educaţie publică. Vrem sau nu vrem asta? Din fericire pentru Crina Antonescu, puţină lume i-a citit programul de pe site. Dacă mai multă lume l-ar citi, s-ar speria.

Dacă l-ar citi pe Patriciu în fiecare săptămînă, s-ar speria. Citează din Friedman nonstop.

Un neoliberalism orb, da. De ce spuneam că Antonescu are o sarcină foarte grea? Aţi văzut ce se întîmplă cu toţi liberalii europeni, aţi văzut ce rezultat bun au avut în Germania la alegerile recente. Pentru că ei cel puţin au părut că iau în serios acea întrebare care-i tulbură pe liberalii de pretutindeni: ce liberalism vine după neoliberlism? Actuala criză a pus capăt ultimelor ecouri ale reaganismului, thatcherismului. Nu se mai poate! Ce s-a spus atunci cu piaţa care reglează totul, statul să fie mic şi să stea deoparte… acum ştim că nu-i aşa, s-a dovedit din SUA pînă în Japonia, din Finlanda pînă în Africa de Sud! Noi nu stăm acum la supa populară cum au făcut bunicii şi străbunicii noştri în anii 1929-33, tocmai pentru că avem un stat! Deci există această entitate care ne oferă anumite tipuri de garanţii, suportăm criza cît de cît datorită statului. Or, liberalii din ziua de azi sînt pretutindeni angajaţi în această reflecţie: ce tip de stat ar fi potrivit acum? Şi nu cum gîndeau friedmanienii că statul va dispărea la un moment dat, că piaţa îi va prelua funcţiile. Ştim acum că mediul de afaceri, companiile sînt la fel de corupte, venale, tiranice ca şi funcţionarii şi politicienii.

Clonele statului…

Exact. Iar Crin Antonescu nu a făcut această reflecţie. El propune ceea ce Margaret Thatcher propunea în 1979. Totuşi, sînt de atunci 30 de ani! La fel şi Mircea Geoană, el are o mare temă, nerezolvată de partidul lui. Ce înseamnă să fii social-democrat după căderea comunismului. Stînga a primit totuşi o mare lovitură. Oricîte distincţii s-ar face între social-democraţie şi comunism, pînă la urmă erau veri primari. După căderea comunismului, ce tip de egalitate le poţi propune cetăţenilor în condiţii democratice? PSD n-a rezolvat problema nici înainte de Geoană. Adrian Năstase a rezolvat-o într-un mod foarte trist, prin ralierea la neoliberlism. Să ne amintim că Mihai Tănăsescu şi el au propus în 2003 o cotă unică. N-a fost o idee a dreptei, a fost o idee a stîngii. E absurd, îţi vine să rîzi că un asemnea partid trece drept „de stînga”.

Geoană intră în scenă, în ultimul spot electoral ca un cruciat, executînd o cruce şi apoi sărind la luptă.

Exact, l-am auzit, cu Dumnezeu, cu ţara, un discurs foarte straniu pentru un lider social-democrat. Crin Antonescu şi Kelemen Hunor sînt cei mai distinşi din această campanie, n-am nici o ezitare să o spun; dacă m-aţi întreba pe cine aş vrea să invit la masă acasă dintre candidaţii la preşedinţie, pe cei doi n-aş avea nici o ezitare să-i invit, inteligenţi, buni vorbitori, probabil cinstiţi…

Chiar, cum vi se pare că liberalii au un candidat după tiparul „sărac şi cinstit”. Care propune cota unică de 10%…

Sigur, nu e neapărat un handicap. Politicienii nu trebuie să fie prea bogaţi. Cu cîteva excepţii patologice, Berlusconi în Italia… În general, politicienii au grijă să nu iasă în evidenţă prea mult, indiferent că sînt liberali sau social-democraţi. Ei trebuie să fie recunoscuţi ca purtători de cuvînt pentru un mijloc al societăţii, mijloc care nu e bogat. Oameni care în general trăiesc din salariu, nu au un patrimoniu personal… Şi, sigur, politicianul democrat de toate soiurile are interesul ca această clasă de mijloc să se regăsească totuşi în el.
Am fost vizitaţi aici la facultate de un grup de socialişti belgieni. Ei fuseseră înainte la partidul-frate, PSD-ul românesc, şi ajunseseră la noi cu nişte figuri foarte lungi, apropo de ce spuneaţi de crucile lui Geoană. Două motive aveau: pentru că li se propusese o vizită la mănăstirile din nordul Moldovei şi ei au explicat că sînt socialişti şi nu prea i-ar interesa…; şi, în al doilea rînd, au constatat că cei trei baroni PSD care-i primiseră – din cîte am reconstituit erau probabil Năstase, Geoană şi Mitrea –, purtau cu toţii ceasuri de peste 10000 de euro, ceea ce pentru ei era… Socialistul belgian plecase de jos, a reprezentat mai întîi cartierul şi nu uită niciodată cartierul…

Ăştia purtau la mînă Cartier-ul…

Da! Şi belgienii erau sincer nedumeriţi. Cu mănăstriri, cu ceasuri scumpe… Deci ar fi un atu modestia lui Antonescu. Dincolo de acel program pe care nu-l citeşte nimeni… El a spus “eu sînt un nou model de preşedinte” şi asta e adevărat. Repet, e un om extrem de onorabil. Nu are o avere personală…

Dar îl are pe Patriciu. Apropo, ce forţă au mogulii, Vântu, aliat cu Patriciu şi Voiculescu.

Eu aş face o mare distincţie, pe de o parte Vântu şi Voiculescu, de cealaltă Patriciu. El este un neoliberal de anii ’70 şi a ratat şansa de a influenţa viaţa politică românească. El ar vrea ca ideile lui să treacă, dar a avut un ziar în mînă care multă vreme a fost de referinţă. L-a transformat în tabloid. Pe cînd Vântu şi Voiculescu au această capacitate extraordinară de a influenţa opinia publică prin cele două televiziuni. Eu adesea mă amuzam să văd cum aceleaşi persoane mergeau la ambele televiziuni. Era clar o perioadă de negociere.

Dar, totuşi, la Antene n-a existat vreodată un dubiu cu cine ţin şi cu cine nu ţin…

La Antene a existat şi un dubiu, părea că la începutul verii există o aplecare către Antonescu. Apoi a urmat Geoană. Există şi o orientare pro-Oprescu. Deci încă lucrurile nu sînt clare, probabil domnul Voiculescu încă mai negociază. La Realitatea e încă şi mai neclar. Dinu Patriciu şi-a refuzat singur şansa. Ar fi putut face un ziar, un echivalent al lui New York Times, un ziar pe care clasa mijlocie să-l citescă în fiecare dimineaţă. A irosit o şansă. Există un asemnea ziar pe trunchiul căruia s-ar putea construi, Ziarul Financiar. Revenind la Patriciu, în 2003, cînd a fost momentul opţiunii între afaceri şi politică, au fost mai mulţi care au ales. Şi vreau să-l compar pe Patriciu, care a ieşit din politică, cu Videanu care şi-a dat demisia din Parlament pentru a reveni după 2 ani ca primar al Bucureştiului. Totuşi Patriciu a ales atunci între interesul privat şi interesul concetăţenilor. Domnul Videanu a ales în 2003. Ca după aceea să ne fie propus ca mare politician. Dinu Patriciu a fost fidel măcar alegerii din 2003.

Cum vă explicaţi că Videanu, ministru al economiei în momente de criză gravă, a fost foarte menajat de media, de toate lumea…

Nu am nici o explicaţie. E o persoană, după părerea mea, complet nefrecventabilă. El şi contabilul lui, Pogea. Am impresia că jurnalistul român nu e sensibil la chestiuni care îi sar în ochi jurnalistului britanic sau german sau suedez. Mai puţin cel francez, Franţa e o ţară foarte specială în care guvernul, pe diferite căi, are o enormă influenţă asupra presei. Totuşi, să pui ministrul economiei şi ministrul de finanţe pe un patron şi pe contabilul său?! E înspăimîntător. Şi nimeni n-a părut şocat de un asemnea lucru! Există această mentalitate care e larg răspîndită şi care vine din manualele de la ASE din anii 60 care mă tem că sînt valabile şi astăzi – mă rog, or fi schimbat cîte un cuvînt pe ici pe colo – cum că primul ministru e un fel de gospodar, de administrator. Ei cred că România e un fel de firmă aşa mai mare, mai complexă. Nu trebuie un economist, trebuie un vizionar!

Au apărut memoriile lui Raymond Moley, principalul consilier al lui Roosevelt în primul mandat, ei au rezolvat Marea Criză. Şi povesteşte că au făcut-o în trei luni – au luat măsurile cele mai importante care au pus America pe calea cea bună. Sigur că au mai avut cîţiva consilieri, dar spune că, dacă el şi preşedintele s-ar fi dus la un examen de economie la un colegiu, ar fi picat amîndoi. S-au orientat după bunul simţ şi ideile politice. Deci nu trebuie să fii economist, trebuie să fii politician adevărat, să ai o viziune despre societate.

Ce vi se pare periculos la Traian Băsescu. Trecem peste faptul că nu l-aţi invita la o masă…

Nu are o viziune despre societatea românească. E adevărat că alegem oameni. Dar cred că e de datoria celor trei candidaţi majori – hai să-l scoatem pe Oprescu din calcul, că mă enervează… – să ne spună în cuvinte nu prea complicate cum văd ei România în 2014, fără chiţibuşerii cum că preşedintele nu poate face nimic. Traian Băsescu ne-a arătat că poate face ce vrea. Şi chiar poate, preşedintele are puterea de a indica direcţia. Nici unul dintre cei trei nu poate să ne spună cum vor România în 2014.

Ăsta e un defect pe care spuneţi că-l găsim la toţi. Ce are Băsescu mai grav de atît? Sînteţi totuşi cunoscut ca un om care nu îl adoră pe Traian Băsescu.

Nu, nu l-am apreciat niciodată. Recunosc că are o agerime şi o mobilitate de spirit, dar mi se pare dintre toţi, îi includ şi pe Vadim, şi pe Becali, cel mai periculos. El a dovedit-o. Despre Vadim putem spune că numai gura e de el şi nu va ajunge niciodată preşedinte. Traian Băsescu ne-a dovedit sistematic că este complet lipsit de simţul statului chiar cînd vorbea de “mizeriile de la ministerul de interne”. Închipuiţi-vă că Obama ar fi venit după alegeri să spună „am găsit la Departamentul de Justiţie nişte mizerii”, e de neimaginat.

Spuneţi, cu alte cuvinte, că Băsescu contribuie la disoluţia statului…

Băsescu e principalul vehicul al disoluţiei autorităţilor publice, completă lipsă de respect faţă de stat. Pentru că el a substituit… Aici într-un fel le port pică, aproape cu titlu personal, aşa zişilor intelectuali, personalităţilor culturale care îl sprijină! Pentru că Băsescu a făcut cu ajutorul lor, sprijinit şi aclamat de ei, o substituţie de neacceptat, cea dintre stat şi popor. Potrivit Constituţiei, preşedintele României este reprezentantul Statului Român. Parlamentul este reprezentantul poporului român. Or, Băsescu a încrucişat lucrurile: statul e ticăloşit şi eu sînt cu poporul. Nu, el este chipul statului. Dacă ceva nu merge, e datoria lui să arate ce nu merge şi să interpreleze autoritatea care poate schimba lucrurile. Nu spui „mizerie la minister”.

Aşa şi Nica a ieşit şi a spus că e mizerie în propriul minister.

Nu mai era ministru… Nu mă interesează ce spune Nica. E un personaj onomatopeic…

Am vorbit şi cu intelectualii de care aminteaţi. Şi, unul dintre argumentele sprijinului pentru Băsescu a fost că tocmai faptul că e atacat nonstop pe nedrept de moguli îi face pe ei să-l apere tot timpul şi să-şi suspende spiritul critic…

Mie nu mi se pare că-l atacă prea multă lume pe Băsescu.

Totuşi, mai toţi moderatorii, analiştii fac asta…

Staţi puţin, atunci cînd într-o ţară democratică cu o presă independentă – e adevărat, a noastră nu prea e de calitate, dar e independentă – observi că fiica preşedintelui nu poate justifica 1 milion de euro e o întrebare legitimă. Dacă interpretezi o emisiune la televizor cu trei patru ziarişti care pun întrebarea asta ca pe un atac la Traian Băsescu… Cad miniştrii în Belgia sau în Suedia pentru cîteva mii de euro cheltuiţi în scop personal. Când vezi o scenă de 70.000 de euro făcută din trei scînduri, sigur că şi cetăţenii din parc înţeleg despre ce e vorba.

Cum explicaţi atunci fascinaţia acestor intelectuali pentru preşedinte. Ce au ei de cîştigat de pe urma lui Traian Băsescu?

Unii sînt şi oameni de afaceri şi au parte de amnistii fiscale, cum e Gabriel Liiceanu, alţii au primit funcţii şi au devenit înalţi demnitari, nu mai sînt intelectuali ca statut. Intelectualul trebuie să fie totuşi independent, nu poate fi şi ministru şi intelectual. Mai era un  tînăr de la Transparency International, Alistar, care se ducea la televizor ca reprezentant al societăţii civile şi apoi am aflat că trebuia să-şi depună declaraţia de avere pentru că era funcţionar public. Şi nu mai înţeleg! Trebuie să alegi. Intelectualul trebuie să fie independent, nu are nevoie de funcţii sau de businessuri…

Dar nu credeţi că e un cîştig că intelectualii intră în politică?

Nu, pentru că aici intervine ceea ce Roberto Michels numea în urmă cu o sută de ani „legea de fier a oligarhiei”, în sensul că orice fel de grup uman are o conducere, nimic nu se conduce democratic. Şi, dacă vrei să intri în jocul acelei companii, entităţi, te supui acestei legi de fier, nu mai aperi valori şi principii, ci încerci să-ţi menţii poziţia în interiorul organizaţiei, ăsta devine principalul scop.

Ralierea intelectualilor la Traian Băsescu are şi o motivaţie mult mai puternică. Ei sînt într-un fel foarte indirect dar explicit, în acelaşi timp, continuatorii generaţiei Criterion din anii 30. În sensul că s-au aliat cu Traian Băsescu din insensibilitate democratică. Detestă democraţia. Socotesc că oamenii nu trebuie să fie egali, că votul nu trebuie să fie egal…

Dacă îi spuneţi asta lui Tismăneanu, face atac…

Tismăneanu a trecut bine prin multe regimuri politice. E un onorabil profesor american care în timpul liber se mai ocupă şi de România. Mizele carierei lui nu sînt aici…

Bun, atunci Mihăieş sau Patapievici. Ei vă vor spune că au luptat mereu pentru democraţie…

Da, dar felul în care înţeleg democraţia e… Sigur, nu mai poţi ca în anii 30… Atunci era la modă să spui că democraţia parlamentară a dus România de rîpă, se spunea şi în Italia, şi în Germania. Chiar şi în Franţa. Acum e incorect politic să spui „detest democraţia”, dar cîte unui filozof îi mai scapă, cum s-a întîmplat cu domnul Liiceanu în 20 mai 1990, cînd a spus„aşa se întîmplă dacă votează toţi proştii”. Într-o carte a lui, Patapievici a vorbit despre calificarea votului, cum că nu toată lumea ar trebui să voteze chiar cu aceeaşi forţă. Deci, pînă la urmă, chiar sînt elemente explicite antidemocratice. Ei nu pot spune direct „detestăm democraţia, România nu poate fi condusă decît de noi. Şi am găsit un preşedinte care chiar să ne bage în seamnă, ne dă impresia că sîntem importanţi. Iliescu sau Constantinescu nu ne-au băgat în seamă”.

Ostilitatea pentru democraţie ar putea fi generală. S-ar putea să fie un curent general. Sînt mulţi gînditori care, uitîndu-se la Italia, la unele ţări nordice sau la SUA pe vremea lui Bush, spun că s-ar putea ca şi democraţia să ajungă la un sfîrşit, să nu fie regimul final şi definitiv politic. Poate urmează alte forme de regim politic. Apar cărţi cu titlul „Iarna democraţiei”… E acest sentiment în percepţia multor specialişti în ştiinţa politica. Cum e Sheldon Wolin în Statele Unite care vorbeşte de „inverted democracy”, democraţie răsturnată…

Se poate ca aceşti intelectuali care îl susţin pe Băsescu pînă la urmă să fie de partea viitorului şi noi care mai credem că, politic, oamenii sînt egali, care credem în pluralismul ideilor, libertatea cuvîntului, s-ar putea ca noi să fim deja istorie…

A.C.: Biroul ăsta în care sîntem acum e cel care a fost al domnului Boc?
L.C.: Nu, nu, domnul Boc are un etaj mai jos. El e încă premierul în funcţie, are în continuare biroul lui.  Cred că ăsta a fost al domnului Nica. Mi l-au dat ca un gest de curtoazie.

A.C..: Aoleo, înseamnă că e plin de microfoane, de-aia vi l-au dat. V-au făcut aici loc, în capcană, pînă la instalare.
L.C.: Pînă la instalare sau în orice caz cît trebuie să lucrez.

A.C.: V-au dat doar birou, pînă acum n-aţi avut acces la documente oficiale, n-aţi văzut situaţia României?
L.C.: Păi, cum să nu, am avut acces la toate documentele. În primul rînd am avut acces din partea cealaltă, de la bancă.

A.C.: Şi cum stăm, e o grea moştenire? Că toate guvernele, cînd s-au instalat, s-au plîns de greaua moştenire.
L.C.: Ei, ştiţi că toate moştenirile sînt grele! Am spus-o public: stăm bine deocamdată, dar depinde de ce facem de acum încolo, dacă atragem sau nu finanţări.

A.C..: Păi, şi avem şanse să le obţinem?
A.C.: Impresia mea este că da. Sînt doar nişte condiţionalităţi grele de îndeplinit, dar dacă le îndeplinim, da, obţinem toate finanţările. Dacă sîntem disciplinaţi.

Textul integral poate fi citit în ediţia de miercuri a Academiei Caţavencu sau pe caţavencu.ro

Este autorul romanelor “Simion Liftnicul”, “Povestea Marelui Brigand”, “Christina domestica şi vînătorii de suflete”; scrie o proză scurtă excelentă şi, cum veţi vedea mai jos, este tipul nonşalant care trăieşte în provincie fără complexe de provincial. Cimpoeşu face o distincţie clară între traiul frumos, “din puţin”, şi traiul bun propus de vremurile prin care trecem. Principala problemă a zilei de astăzi ar fi tocmai că am uitat să trăim frumos. În rest, propune atac în forţă la adresa vulgarităţii. Ba chiar aflăm că tot ce-şi doreşte este o creştere în autoritate în defavoarea poporului mult şi prost. Democraţie nu trebuie să însemne dictatura prostiei, crede el. (mai multe detalii despre Cimpoesu date de el insusi, aici)

Ce oameni de valoare cunoaşteţi în politică?

N-o sa fii de acord cu mine. Hrebenciuc e un om de valoare. Plus Diaconescu, la PSD. Blaga e un om de valoare. Apoi, Valeriu Stoica şi Stolojan. La liberali, Vosganian e un scriitor de valoare, citeşte-i romanul!, şi a fost un ministru destul de bun. Şi primarul meu de la Bacău, Stavarache, e valoros, a făcut destule lucruri bune pe aici. Depinde la ce valoare ne referim de fiecare dată. De exemplu, valoarea literară ţine de o anumită eficienţă simbolică a discursului literar. În politică, e vorba tot de eficienţă, dar în alt plan.

O întrebare care mi-a fost pusă şi mie de un amic. Dom’le, au furat toţi la vremea lor. De ce aş vrea furt, dar şi zgomot cu Băsescu şi n-aş vrea furt fără zgomot cu Antonescu sau Geoană?

E o falsă dilemă, o şmecherie. Băsescu s-a pus la dispoziţia justiţiei pe vremea cînd nu era decît primar, iar prim-ministru era Adrian Năstase – în anii cînd justiţia era controlată de PSD. Dacă nu l-au putut dovedi atunci, ce să le facem? Dacă se fură, măcar să ştim şi noi!

Păi ştim?

Păi ştim, că ne spune Băsescu. El reprezintă acele forţe care se opun cripto-comuniştilor şi celor datori KGB-ului. Toate afirmaţiile lui Băsescu despre justiţie au fost confirmate de Uniunea Europeană. Cîte din afirmaţiile lui Geoana sau Antonescu au fost confirmate?

Multe erau generalitati. Că se fură ştim cu toţii, e corupţie.

Ştim că Patriciu a vrut să influenţeze justiţia. Atunci cînd Băsescu a vorbit despre asta, i s-au cerut dovezi. Cînd a scos dovada (biletul roz) au sărit toţi în capul lui. A fost o conjuraţie perfect orchestrată.

De Tăriceanu vorbiţi…

Tăriceanu şi ai lui, fireşte. Ştim că Năstase a furat, ştiu şi colegii lui de partid, dar Parlamentul nu vrea să-l dea pe mîna justiţiei. Ştim şi despre Ridzi. Ştim că băieţii deştepţi din energie fură de la săraci şi dau bogaţilor… Deci, toate acestea sunt de multă vreme, dar abia Băsescu le-a dat în vileag.

Deci e important să ştim, nu neaparăt să ne fie mai bine?

Binele începe cu adevărul. Nu ne poate fi bine în minciună. Şi-apoi, eu nu vreau să trăiesc neapărat bine, ci vreau să trăim frumos. A trăi frumos înseamnă a trăi cu puţin şi în bună înţelegere.

Stoici şi informaţi…

E mai greu să trăieşti frumos decît să trăieşti bine. Toţi cocalarii trăiesc bine. Ei, şi? Asta vrem, să trăim ca ei, să “avem de toate”? Şi magistraţii trăiesc bine, vai de mama lor. Au toţi gută şi boli digestive, uită-te la ei cum arată, nu e unul normal.

Există o generaţie “multinaţională, corporatistă”, cum vreţi să-i spuneţi care ar fi de părere că traiul frumos înseamnă să ţii capul la cutie, să nu te informezi că te enervezi, să cîştigi mult şi cam atît. Ce le spuneţi lor?

Există în munţii României oameni care se mulţumesc cu o felie de pîine şi un pahar cu apă, se hrănesc mai mult cu Dumnezeu…

Sînt sigur, dar nu contribuie la bugetul ţării destul…

La ei mă gîndesc. Nu sunt de acord că trebuie să ţii capul la cutie. Dacă eşti în lume, trebuie să trăieşti ca ceilalţi din lume. Dacă vrei să renunţi la lume, mai sunt locuri la mănăstire.

Dacă am fi trăit frumos şi modest cum spuneţi dumneavoastră, n-am fi intrat în UE.

Asta e doar o ipoteză. Ne-ar fi primit ca pe o rezervaţie, o conservă de trecut. Poate că am intrat în UE fiindcă le-am dat Petrom-ul aproape gratis şi BCR-ul şi altele. Nici ăia nu-s sfinţi…

Spuneţi-mi ce vă enervează totuşi la Traian Băsescu

Faptul că a fost prieten cu un securist notoriu ca Roşca Stănescu, care acum face pe formatorul de opinie, îl vedem toată ziua pe la televiziunile lui Voiculescu. Are o figură de înţelept cu ochelarii pe nas.

Nu e singurul.

Sînt pline televiziunile de ciutaci şi ciuvici de-ăştia. Cînd vor să critice guvernul, încep prin a-l ironiza pe Boc, că e prea mic de statură. Asta e problema lor cea mai importantă, de ce nu avem un prim-ministru înalt şi elegant, aşa ca Tăriceanu. Tăriceanu şi “guvernul care îl conduc”, aşa zicea el, fiindcă, deşi se îmbracă atît de elegant şi ştie să mănînce cu furculiţa, nu prea se descurcă cu gramatica elementară.

Băsescu are puterea. Nu se victimizează totuşi? Cîtă mai vrea?

E jocul lui politic. Probabil că nu are atîta putere cîtă îşi doreşte. Fişa postului pentru postul de Preşedinte e destul de restrictivă. Dar îmi place la Băsescu că e unul din puţinii oameni politici care nu fac greşeli gramaticale sau fac foarte puţine. Asta spune ceva despre felul cum gîndeşte. Dacă te exprimi prost, gîndeşti prost. Băsescu are un discurs coerent şi pe înţelesul tuturor. Spre deosebire de foarte mulţi dintre politicieni. E îngrozitor cum maltratează ăştia limba română! Băsescu nu e un savant, nu e academician, dar vorbeşte corect româneşte, nu spune “ţara care o conduc” sau “ eu ca şi Preşedinte” – ceilalţi cam în felul ăsta se exprimă. E un băiat de cartier care, într-un moment de orgoliu, pretindea că a citit Levantul lui Cărtărescu… Fireşte că nu l-a citit. Dar, hai să fim un pic sinceri, cîţi intelectuali cu pretenţii l-au citit?

Există un pericol de autoritarism la el, totuşi?

Ar fi bine să fie autoritate, nu autoritarism. România are nevoie de autoritate. Dar această acuză cu autoritarismul venea în urmă cu cîţiva ani de la adversarii lui care acum deplîng diluarea instituţiilor statului, lipsa lor de autoritate. Băsescu a vrut să întărească statul, iar adversarii lui acum îl acuză că a scăzut puterea instituţiilor. Dar cînd voia să o întărească, îl acuzau de autoritarism.

Statul înseamnă şi Parlament, şi Guvern pe care vrea să le slăbeasca.

Statul român e lipsit de autoritate pentru că instituţiile lui sunt pline de oameni de calitate proastă şi de aceea statul nu-i poate apăra pe cetăţeni. Nu-i apără nici justiţia, nici poliţia, nimeni. Parlamentul e slăbit de politicienii corupţi care fac legi cu „portiţe” numai pentru folosul lor şi al neamurilor lor. Băsescu a cerut ca Parlamentul să-şi exercite corect atribuţiile. Băsescu nu vrea sa slăbească Guvernul, de unde ai scos asta? Vrea ca guvernul să nu stea degeaba, să facă reformă.

Păi dacă îi comandă direct?

Nu-i comandă direct, ci prin intermediul primului ministru, care e din partidul lui. În Franţa, Sarkozy îi comandă direct şi nu e nici o catastrofă. Depinde ce comenzi dai, nu prin ce mijloace.

Ce rezolvi dacă instigi poporul împotriva Parlamentului. La 322 am înţeles. Dar acum? Dacă faci referendum pentru dizolvarea Parlamentului, iese cu brio propunerea.

Poporul s-a lămurit demult cum e cu parlamentarii. Cum ajung ei acolo şi ce fac după aceea. Băsescu nu a făcut decît să formuleze, să dea girul său acestei opinii larg răspîndite, aproape generalizate. A propus să dizolvăm Parlamentul? Nu! Atunci, despre ce vorbim? E ca şi chestia cu dictatura. Băsescu e acuzat de porniri dictatoriale, dar de fapt el nu prea are mijloacele să-şi exercite nici măcar atribuţiile constituţionale, fiindcă e bruiat tot timpul ba de echipa de zgomote a PSD-ului, ba de cea a PNL-ului, ba de tonomatele lui Voiculescu.

Poporul ăsta e şi el poate la fel de corupt ca ăia pe care îi alege. Nu cumva avem reprezentanţi după chipul şi asemănarea noastră?

Ba da, Parlamentul e dupa chipul şi asemănarea poporului – poporul e corupt, neinformat etc. Dar asta nu înseamnă că trebuie să rămînă aşa o mie de ani. Cineva trebuie să încerce să schimbe lucrurile. Mai ţii minte ce spunea Patapievici în “Politice”? L-am citat şi eu în “Simion liftnicul”, dar puţini au înţeles că de fapt eram de acord cu el…

Nu mai ţin minte.

Vorbea despre votul cenzitar şi despre misera plebs. Pe urmă l-au atacat patrioţii de profesie că, uite, a jignit poporul etc.

Aha, nu pot fi de acord cu vot cenzitar.

E un punct de vedere. Democraţia nu înseamnă neapărat numai puterea proştilor. Egalitatea de şanse nu o pot asigura tîmpiţii, ci oamenii luminaţi sau care ştiu măcar tabla înmulţirii.

Cum se simte, după domnia lui Băsescu, Bacăul?

Nu ştiu. Partidul lui Băsescu e reprezentat aici de oameni fără personalitate. Mulţi dintre ei, puşi pe căpătuială. În toate partidele există oameni de calitate şi puşlamale, care nu sunt repartizaţi uniform pe judeţe. Se întîmplă că aici sunt mai mulţi din a doua categorie.

Întreb în general, calitatea vieţii in Bacau, acum 5 ani şi astăzi.

Calitatea vieţii, dacă te referi la indici standard, a scăzut. Oamenii citesc mai puţin, nu merg la teatru, nu se cultivă în nici un fel. Despre asta vorbim în legătura cu calitatea vieţii. Dacă însă te referi la nivelul de trai, cred că a crescut. Nu mai încapi de maşini, e o circulaţie aproape la fel de sufocantă ca în Bucureşti. Asta e calitatea vieţii, sau aerul curat?

Atunci, înseamnă că speraţi că Băsescu va creşte acea “calitate a vieţii”, totuşi.. Sau partidul de la guvernare… Sau consiliul local.

Nu Băsescu. El e doar preşedinte. Uită-te la atribuţiile preşedintelui. Cînd a vrut să facă ceva, l-au suspendat. Ar trebui să facă asta intelectualii, da, guvernul, instituţiile de învăţamînt, mass-media. Legiuitorul să impună un număr de ore de cultură la televizor, să stimuleze dezvoltarea culturii naţionale – căci asta ţine identitatea noastra. Să interzică vulgaritatea şi incultura la tv…

Şi atunci dispare modelul occidental. Eu m-aş simţi acum incomplet dacă n-aş fi văzut la 15 ani Beavis şi Butthead.

Doi tîmpiţei simpatici, dar daca te opreai la cei doi, rămîneai incomplet. Sper că între timp ai mai văzut şi alte filme, ai mai citit şi niscai cărţi. Aşa cum interzice prostituţia sau consumul de marijuana, statul ar trebui să interzică şi vulgaritatea. Vulgaritatea e mai periculoasă decît marijuana, are efecte mai devastatoare, pe termen lung, produce mai mulţi monştri. Nu există un model occidental, unul singur. În Suedia e altfel decît în Anglia, unde e altfel decît în Olanda, unde e altfel decît în Germania, fiecare a căutat soluţii proprii la problemele proprii.

Peste tot sînt emisiuni de trei ori mai vulgare decît am reuşit noi să facem pînă acum.

Nu ştiu, eu am fost în Danemarca şi nu am văzut aşa ceva. Sigur e însă că modelul emisiunilor de la noi vine din altă parte. Dar, mă rog, de ce trebuie să importăm deşeuri?

Deci credeţi că se poate impune cultura cu forţa?

Nu cu forţa, ci prin puterea exemplului. Prin oferta mai bogată şi mai variată. Dacă cer emisiuni culturale, nu înseamnă ca le impun cu forţa – căci telespectatorul are butoanele la el, ci ofer. Cu forţa a fost impusă vulgaritatea? Nu, ci prin oferta supraabundentă. Eu mă simt discriminat în ţara mea, fiindcă nu găsesc la televizor emisiuni care să-mi placă. Şi eu nu spun că trebuie să ni se recite toată ziua poezii proaste ale poeţilor români.

Dar emisiuni cum făcea Iosif Sava? Şi cum mai face din cînd în cînd Patapievici?

Nu au audienta.

Asta arată că avem valori, care stau ascunse sub un morman de gunoaie. Nu audienţa e problema în cultură. Audienta vine în timp. Trebuie să educi un public tînăr zeci de ani, ca să ai audienţă într-un final. Ce audienţă să ceri de la pasionaţii telenovelelor şi manelelor. Sigur că şi intelectualii trebuie să-şi regleze discursul, să-l facă mai accesibil, fiecare să facă un pas către ceilalţi. Nu toţi intelectualii ştiu să-şi vîndă marfa. L-am auzit zilele trecute pe Geo Şerban vorbind despre Călinescu. Nici nu ştiam cine e Geo Şerban. A fost minunat. Probabil că dacă l-ai chema la televizor, ar avea emoţii şi s-ar bîlbîi, n-ar înţelege nimeni ce spune, mă rog, e o ipoteză. Dar trebuie început de undeva.

O întrebare cu care vroiam să încep: e aşa bună descentralizarea de care se tot vorbeşte sau e iarăşi o himeră dîmboviţeană care ne va face şi mai rău? Spuneţi că e nevoie de autoritarism, nu prea se pupă cu descentralizarea dorită de toată lumea.

În acest moment, descentralizarea e inoportună. Oamenii din administraţia locală nu au pregătirea necesară pentru a o face ca lumea. Vor fi şi mai multe abuzuri.

Păi Blaga şi Băsescu vor repede descentralizare.

Li se cere de la UE. Dar cei de la UE nu ştiu ce e în satele noastre, cîtă prostie şi delăsare e în consiliile locale. Şi ce lipsă de expertiză, ca să folosesc limbajul lor.

Mie mi se pare un baros în moalele capului intelectualilor de exemplu, al profesorilor care vor fi la mîna primarilor analfabeţi.

Exact, profesorii şi medicii vor fi la mîna unor consilieri timpiţi, beţivi şi corupţi…

Atunci să refuze UE – pentru că altfel vom avea 42 de mafii numite judeţe.

E o modernizare forţată, fiindcă la noi întotdeauna forma a luat-o înaintea conţinutului – de pe vremea lui Cuza.

Din cauză că nu am intrat în UE, ci am fost acceptaţi, a trebuit să ne luăm nişte angajamente aiurea. Sîntem un fel de rudă săracă. Asta e situaţia. Dar, decît în Balcani sau în spaţiul fost sovietic, parcă e mai bine în UE. Tot ce s-a schimbat în bine în ţara asta se datorează presiunii factorilor politici europeni şi americani, nu politicienilor noştri

Am o ultimă întrebare: la ce vă uitaţi totuşi la televizor. Ce emisiuni româneşti vă plac totuşi, ce jurnalişti/comentatori

Nu prea mă uit la televizor, n-am la ce şi nici timp nu prea am. Aşa că nu ştiu ce aş putea recomanda. Filme bune pe HBO, destul de rar, cîte o emisiune mai acătării pe TVR Cultural… Mă mai uit uneori la fotbal… Îmi plac Hurezeanu şi acritura de C.T. Popescu, au haz… Mai nimeresc şi “Cîrcotaşii” cîte o emisiune bună…  Doar nu te aşteptai să-ţi recomand Trinitas!

Nu vă uitaţi la tv, dar sînteţi foarte informat. Recomandaţi atunci alte canale de informare.

Internet. Măcar nu e atîta isterie. Ăştia te manipulează în linişte.

E mai multă isterie, uitaţi blogurile.

Mda… Poate că ai dreptate. Pe internet am observat şi eu cît de mulţi oameni nu fac nimic în ţara asta. Îi găseşti toată ziua pe forumuri. Cum apare o ştire, cum dau buzna să “comenteze”. Cu sutele!