Splendidă dimineaţa de toamnă în Ploieştiul meu. Una dintre acele dimineţi în care, vorba poetului, toamna îţi acoperă inima cu ceva. Fac cîţiva paşi pe străzile copilăriei mele, gîndindu-mă la ceea ce s-a întîmplat aseară. E vorba despre şedinţa grupurilor noastre parlamentare. Revenit din plimbare, mă întîlnesc cu 10 – 15 ploieşteni veniţi în audienţă, la cabinetul meu parlamentar. Ca de obicei, nu-mi pot reprima senzaţia distanţei cosmice dintre problemele lor, problemele reale ale unei vieţi obişnuite, şi agenda politică. Locuri de muncă, bani, locuinţe, ajutoare, sponsorizări, dar şi autorizaţii de construcţie, procese care se eternizează, bănci absurde ori branşamente la reţeaua de apă. Fac tot ce pot să-i ajut şi, ca de fiecare dată, am frustrarea că nu le pot rezolva problemele imediat şi pe de-a întregul. Dau telefoane, scriu adrese, insist, pledez –  rezolvarea problemelor lor este mereu în puterea altuia. Uneori am succes, alteori nu. Dar sentimentul pe care mi-l dă simplul fapt că mă implic de partea lor este reconfortant şi, în sine, motivant. Ca niciodată, cîţiva dintre ei vor să discutăm politică. Mă întreabă despre atitudinea mea din şedinţa grupurilor parlamentare. După audienţe, găsesc pe telefonul mobil zeci de apeluri ratate, mai toate de la jurnalişti dornici să discute cu mine despre şedinţa de ieri. Pentru că există o oarecare curiozitate, spun, în cîteva vorbe, esenţialul în ceea ce mă priveşte.

1. Am optat, argumentat şi votat pentru ca premierul, împreună cu guvernul său, să-şi depună mandatul şi să trecem neîntîrziat la constituirea unui alt guvern, bazat pe aceeaşi majoritate. Argumentele sunt multe, dar esenţialul este că numai un nou proiect politic (adică guvern cu ministere puţine, cu feţe noi şi, mai ales, cu idei şi abordări noi) ne mai poate aduce relansarea. În plus, nimic nu poate mobiliza mai bine această majoritate, despre care unii spun că nu există, decît lucrul la un nou început. Nu am fost suficient de persuasiv. Ideea mea a fost sprijinită, în final, de alţi 5 colegi. La vot, alţi 12 s-au abţinut şi restul, peste 100 de colegi, au votat pentru o altă variantă. Adică, încredere pentru premierul Boc şi mînă liberă pentru acesta în privinţa unei remanieri, pe care mai toată lumea a considerat-o necesară. Şi acum cred că am pornit pe un drum greşit. Dar copleşitoarea majoritate l-a decis şi, prin urmare, trebuie să-l urmăm pînă cînd se va înfunda de-a binelea şi apoi, tot împreună, vom găsi un alt drum. Nu dezertez, nu abandonez, nu mă resemnez. Cred că votul masiv al grupului a mărturisit reacţia în faţa unui pericol şi nu în faţa unei oportunităţi. Mai precis, a votat instinctul primar şi nu viziunea. Asta e!
2. Niciodată nu voi vota o moţiune a PSD. Cu toate că am votat ferm pentru înlocuirea guvernului Boc, nu voi sprijini niciodată un demers care ar aduce PSD la putere. Cred, în continuare, că PSD este structural incapabil să guverneze în interes naţional, iar modelul de societate asistenţială şi egalitară pe care îl propune suprimă României orice drept la renaştere.

La Ploieşti, toamna continuă să fie splendidă. O lumină galbenă, curată, matură  dă transparenţă rece aerului şi un fel de pace veştejită freamătă uşor castanii. Mama a gătit mîncare de cartofi (da, da, ştiu la ce vă gîndiţi, de cîte ori spun “cartofi” zîmbesc şi eu). Dincolo de politică, lumea e frumoasă…

PS Mulţi mă întreabă despre X sau Y, cum a votat, cum s-a comportat, ce a zis. Niciodată nu voi povesti aşa ceva. Despre mine, totul – despre alţii, nimic. De asemenea, părerea mea despre cel care sau cei care au făcut înregistrări în timpul şedinţei şi le-au dat presei, “pe surse”: habar n-am cine sînteţi, dar vă dispreţuiesc!

Mă încăpățînez să scot în evidență vești bune. Moralul națiunii mă îngrijorează, iar abnegația cu care trusturile de presă mai mult sau mai puțin mogulizate apasă pedala apocaliptică mi se pare îngrijorătoare. De aceea, pentru o vreme cel puțin, de aici nu veți primi decît vești bune. Așadar, iat-o pe cea de azi:

http://www.gandul.info/financiar/jumatate-dintre-multinationale-fac-angajari-in-ce-domenii-sunt-disponibile-mii-de-noi-joburi-7039012

si

http://www.gandul.info/financiar/unde-te-angajezi-pe-criza-topul-marilor-angajatori-sute-de-posturi-libere-la-call-center-6773824

si

http://www.gandul.info/financiar/ce-slujbe-se-cauta-managerii-trainerii-si-reprezentantii-de-vanzari-6744679

Cînd oamenii de dreapta îndeamnă populația la muncă, inclusiv prin ieșirea activă pe piața muncii pentru a găsirea unui job, stînga răspunde: păi de unde să găsească oamenii joburi, că nu există. Sigur, viziunea stîngii noastre este aceea că șomerul trebuie să stea liniștit că vine jobul după el. Repetînd, cumva, modelul comunist, în care statul avea grijă să dea cîte un loc de muncă oricui. Ba chiar îl obliga să ia locul de muncă dat. În ceea ce mă privește, am fost și sînt în continuare convins că, pentru cineva care vrea să muncească și care caută serios un loc de muncă, există întotdeauna un job chiar și în aceste vremuri grele. Poate nu jobul ideal (ăsta greu se poate găsi și în vremuri de creștere economică), poate nu un job mai bun decît precedentul, poate nu un job din care să te îmbogățești, dar un job din care să trăiești cinstit se poate găsi.

În Le Monde, Pascal Bruckner vorbeşte despre înjurătura pe care un fotbalist din naţionala Franţei a aruncat-o antrenorului său. Finalul textului său are o dureroasă relevanţă şi pentru mediul nostru politic. Iată:

“Quand les élites se mettent à parler comme la racaille, la nation devient une seule plèbe, du haut en bas, unie par un même état d’esprit, une même vulgarité qui contamine les rapports humains.

Défaite de la civilité, de la politesse censées brider l’agressivité et contraindre hommes et femmes à emprunter d’autres voies. Cette violence verbale, à tous les niveaux, conjure surtout l’absence d’avenir et la banqueroute où s’enfonce notre société.

Nous nous conduisons comme une bande de malfrats qui ont raté leur coup et commencent à s’entredévorer, à se déchirer pour compenser leur faillite. La grossièreté n’est pas qu’un manque d’éducation ou de contrôle sur soi : elle est aussi un symptôme d’échec collectif.”

Sînt şocat de ura cu care au ajuns să-şi vorbească parlamentarii de la tribună, de greutatea cuvintelor care se aruncă cu uşurinţa cu care ai bea un pahar cu apă, de gloria pe care o au printre băncile Parlamentului cei care jignesc mai apăsat, cei care scuipă mai veninos, cei care “dau mai tare”…

Eu însumi, adesea, mă surprind plin de furie, gata să mă reped la microfon şi să revărs asupra adeversarilor acid verbal suburban. De cele mai multe ori, mă abţin. De puţine ori, temperamentul meu mă domină şi mă avînt spre tribună, dar pe drum, cale de cîţiva paşi, îmi revin puţin, îmi temperez cuvîntul şi nu jignesc. Deşi pornirea mea de a replica injurioasă vine din cele mai de jos straturi ale fiinţei. După o lungă şedinţă, în care asemenea episoade se repetă la nesfîrşit, ajung acasă sleit, murdar de toate vorbele grele care au zburat prin sală şi doborît de spectacolul urii deghizat ipocrit în “parlamentarism” la care am asistat.  Credeam că toate acestea au doar o relevanţă personală, aşa că nu m-am gîndit să scriu despre asta. Dar, după textul lui Bruckner, înţeleg că ceea ce aud şi văd zilnic în Parlament mărturiseşte ceva profund şi, pînă la urmă, colectiv. De aceea, depun şi eu această mărturie.

PS Şi mai fac o mărturisire. În a doua mea de zi de parlamentar, un deputat faimos din opoziţie, veteran al Parlamentului, m-a luat de-o parte şi mi-a spus: “De ce te-oi fi băgăt tu în povestea asta, nu ştiu. Tu eşti un tip fin, educat, în vreme ce aici e golănie adevărată. N-o să te adaptezi. N-o să-ţi placă. Tu nu eşti golan. Aici, o să te bagi în tărîţe şi o să te mănînce porcii.” A trecut, de atunci, un an şi jumătate. Mi-e greu să spun dacă omul a avut dreptate sau nu…

Text preluat de pe blogul lui Sever Voinescu.

Ţopăind voios prin politică, dl Victor Ponta foloseşte cuvinte fără să le citească instrucţiunile de utilizare.  Mă face fascist. Orbit de adoraţia infantilă pentru alde Che Guevara şi dus de mînuţă prin istoria recentă a societăţii româneşti de dl Ion Iliescu, preşedintele PSD habar n-are ce-i aia fascist şi persistă într-o rătăcire înduioşătoare. Şi ca să nu lase nici un dubiu asupra confuziei în care se află, dl Ponta mă citează ca fascist alături de Adolf Hitler.

De ce? Pentru că am exprimat îngrijorarea de a vedea mitingul sindical de astăzi deturnat de subteranele politice. De unde îngrijorarea? Din declaraţiile dlui Ponta. Şi ale dlui Dragnea. De ce să ne îngrijoreze  ceea ce spune dl Ponta? (Nimic insinuant în această întrebare!)Pentru că istoria partidului său este încărcată – prea încărcată – în privinţa manipulării politice a protestelor sindicale. Mineriadele anilor 90 şi amestecul partidului dlui Ponta în aceste mineriade sunt fapte istorice certe. Multe alte greve au fost executate la ordin pesedist.

Slavă Domnului, sindicatele au ştiut să organizeze excelent marele lor miting. Cred că semnalele de alarmă trase de noi au fost utile şi au avut mica lor contribuţie la buna desfăşurare a mitingului.

În rest, mai am un singur lucru de spus:  prin 1990 eram legionari, acum suntem fascişti. Persoanele care ne-au nimit astfel sunt, evident, diferite. Gîndirea este, evident, aceeaşi.

PS Ca să-l lămuresc, totuşi, pe dl Ponta cum e cu Hitler şi cu fascismul, îi spun că relaţia dintre diabolicul furher şi fascism a fost similară cu relaţia dintre domnia-sa şi comunism. În sufletul lui, Hitler era un admirator al fascismului, dar în acţiunea politică a fost mult mai mult decît un fascist. La fel şi dl Ponta, în sufleţelul său robust şi roz, năzdrăvanul pesedist  adoră comunismul, dar în prestaţia politică pare a fi  mai mult decît un comunist.

Text preluat de pe blogul lui Sever Voinescu

În politică, dacă nu produci schimbarea la timp vei fi tu însuți schimbat. Nu e cinism, nu e darwinism politic, nu e imoralitate. Este, pur și simplu, politică.

De cîteva zile circulă zvonul majorării taxelor. Pe la colțuri, economiști depășiți de situație și politicieni depășiți de propriile răspunderi șoptesc exasperați: ”nu e altă soluție!”. Față cu aceste vești, guvernul reacționează cînd sibilinic, cînd contradictoriu. Simt că se pregătește să dea vina pe FMI. Trebuie să o spun limpede: din discuțiile pe care le-am avut în ultimele zile cu mulți dintre colegii mei de partid, o asemenea măsură NU are susținători în PDL. Credem că o majorare de taxe acum ar ucide și puțina viață care mai palpită în economia noastră privată. PDL este partidul de dreapta care crede în economia de piață și care ajută economia privată. PDL nu este partidul bugetului de stat. Credem că un guvern care nu mai are alte soluții decît creșterea taxelor trebuie schimbat cu altul care are și alte soluții. În plină criză, guvernul a reușit în foarte mică măsură să restrîngă cheltuielile publice, să protejeze inițiativa privată și să folosească eficient resursele europene. Acestea erau marile examene ale guvernului. Nu le-a trecut. Mulți spun că e prea devreme pentru bilanț. Mie mi se pare că tempoul crizei economice impune bilanțuri mai rapide decît în mod obișnuit.

Guvernarea se dovedește a fi din ce în ce mai grea. Poate că nu putem mai mult. Poate că nu putem mai bine. Poate că nimeni altcineva nu ar fi putut mai mult și mai bine. Dar nu mai putem continua așa. Nu știu dacă e ceasul al 11-lea sau al 12-lea, dar e ceasul schimbării.

Momentul schimbării întregului mod de a fi în politică a fost marcat de victoria lui Traian Băsescu în alegerile din decembrie 2009. După decembrie 2009 nu mai poți guverna ca înainte de decembrie 2009. Nu numai că exigențele electoratului au crescut sensibil, dar criza economică și înapoierea în care se află statul reclamă o cu totul altă calitate profesională și o cu totul altă calitate politică la guvernare. Traian Băsescu a reușit, după cinci ani de mandat greu, să pună în criză întregul sistem politic românesc arătîndu-l așa cum e: corupt, inerțial, leneș, îngust, incompetent. Cînd întreaga clasă politică s-a unit furibund împotriva lui, a reușit să învingă de unul singur, avînd doar PDL de partea sa. A învins strîns, dar i-a învins pe toți la un loc. Mai mult, a învins cu un număr de voturi mai mare decît obținuse cu cinci ani înainte. În 2009, mai mulți români au avut încredere în Traian Băsescu decît în 2004. Imediat după victorie, Traian Băsescu a spus: cinci milioane de români mi-au dat încrederea lor și alți cinci milioane de români mi-au dat o lecție, tuturor le mulțumesc. Traian Băsescu, respectînd voința electoratului, a desemnat cu guvern. Era de datoria acestui guvern să preia și să înțeleagă atît încrederea cît și lecția. Ce a făcut guvernul cu încrederea? Ce a făcut guvernul cu lecția?

Am vorbit despre schimbarea felului de a fi în politică  în ultimele trei campanii electorale legănîndu-ne în iluzia că e vorba despre adversarii noștri și nu despre noi. Mulți au crezut că e suficient să devii retorul schimbării ca să cîștigi alegeri. Poate că au avut dreptate. Dar cei mai mulți dintre propovăduitorii schimbării au crezut că schimbarea nu se referă la ei din simplul motiv că ei o strigă cei dintîi și cel mai tare. Poate la fel cred și acum. Ei bine, se înșeală! Iată-ne, partidul schimbării, partidul votat de oameni pentru a schimba, făcînd exact ceea ce imputam sever adversarilor noștri că fac.

Această criză economică a dovedit dureros neputințele unei întregi generații politice. Cred că responsabilitatea politică pentru ceea ce suferă România acum aparține tuturor: PDL, PSD, PNL, UDMR. Firește, vina se poate doza. Poate că unii sînt mai vinovați decît alții. Dar toți împreună, conducerile tuturor acestor partide, poartă răspunderea suferințelor de azi ale românilor. Nu știu ce au de gînd celelalte partide. Nici nu mă privește. Dar știu că PDL este la ceasul unui examen greu. Trebuie să se schimbe. Trebuie să fie capabil să producă singur, în cadru perfect statutar și democratic, o alternativă. Trebuie să arate că este partidul  proiectului lui Traian Băsescu și nu partidul deconcentratelor. Trebuie să arate că este un mare partid și nu o mașină de strîns voturi la soroc.

Cred că se impune o schimbare serioasă în echipa de guvernare. Și cred că PDL trebuie să se reconfigureze gîndidndu-se la alegerile din 2012 și nu gîndindu-se la mulțumirea ”gășcuțelor”. Ceasul acestor schimbări a venit. Vorba Condoleezzei Rice, trebuie doar să simțim încotro merge istoria și să-i dăm un brînci exact în acea direcție. Asemenea vremuri au meritul de a nu lăsa loc de dubiu asupra sensului în care merge istoria.

Text preluat cu acordul autorului de pe blogul personal.

Am citit proiectul de Constituție pe care guvernul l-a trimis, cu propunere de inițiere, președintelui Băsescu. Mărturisesc sincer: aveam așteptări mai mari. Proiectul guvernului consacră cele decise referendar de popor, în noimebrie 2009. Foarte bine! De asemenea, umblă la componența CSM. Iarăși, foarte bine! În plus, mai adaugă în textul fundamental corecții de parcurs, mici ajustări menite să deblocheze posibile blocaje. Am îndoieli asupra eficienței acestora. De pildă, un nou blocaj între președinte și premier, similar celui pe care l-am avut în anii 2006-2008, tot nu poate fi rezolvat. De aceea, acceptînd aproape tot ce se găsește în acest proiect, spun clar: e prea puțin! Orice analiză a sistemului constituțional românesc arată că defecțiunile acestuia sînt profunde – Constituția are nevoie de reparații capitale.

Prin urmare, e nevoie de o nouă Constituție rescrisă de la cap la coadă, și nu de o lege care modifică niște articole din actuala Constituție. Prin urmare, aș socoti proiectul Guvernului doar un prim pas pe drumul unei serioase reforme constituționale. Sper să avem mai mult succes cu reforma constituțională decît avem cu reformele în alte domenii sectoriale. Altfel, proiectul guvernului are un rol benefic pentru întregul proces, așa cum am mai spus. După interminabile discuții politice despre modificarea Constituției, avem, în fine, o comisie parlamentară anume desemnată de legislativ să producă propunerile de modificare. Proiectul guvernului (care are toate șansele să devină proiectul președintelui) dinamizează acest proces care devenise exasperant de lent, inerțial, leneș. Modificarea Constituției devenise unul dintre acele subiecte despre care toți politicienii vorbeau, dar nimeni nu făcea nimic. Adică unul dintre multele exemple care justificau percepția proastă pe care cetățenii o au despre clasă noastră politică al cărei nume comun este ”Ineficiență”. În acest context, gestul Guvernului de a plasa în procedură legislativă un proiect de modificare a Legii fundamentale este de salutat.

În ceea ce mă privește, cred că ne trebuie o Constituție a responsabilităților și nu una a drepturilor și atribuțiilor, cînd vorbim despre instituțiile statului. Cred că drepturile fundamentale recunoscute persoanei trebuie mai clar explicate și mai cred că centrul de forță al acestei Constituții trebuie să fie binomul cetățean – comunitate locală și nu binomul cetățean – stat. Cred că sistemul de ”checks-and-balances” între puterile statului trebuie complet regîndit.  Nu doar control reciproc (”reciproc” este cuvîntul esențial aici) între puterile statului, dar și limitări serioase. Adesea, legislativul face ceea ce trebuie să facă executivul, executivul legiferează abundent (slavă Domnului, acum s-a mai oprit!), puterea judecătorească face singură legi și decide asupra execuției bugetare, legislativul decide cine este trimis în judecată și cine nu etc. Avem o grămădă de situații în care puterile statului se interferează anormal. În fine, Constituția trebuie să propună un stat mic, dar puternic. Asta înseamnă un stat descentralizat. De altfel, un Parlament unicameral poate avea sens într-o paradigmă democratică numai dacă România are un stat puternic descentralizat  și o cu totul altă organizare administrativ-teritorială. M-aș fi așteptat ca Guvernul să propună, deja, un anumit proiect în acest sens, pentru că momentul modificării Constituției este cel mai potrivit pentru a opera și reorganizarea administrativ-teritorială.

În fine, Constituția trebuie să scape de cîteva ipocrizii. Figura președintelui, plutind undeva deasupra executivului, dar nefiind chiar executiv, mi se pare insuficient conturată. Dacă președintele este parte a executivului, atunci vedem asta clar, în Constituție. Dacă nu este, atunci să vedem asta clar în Constituție. Dar actualul desen constituțional în culori indecise nu mai poate funcționa. Apoi, faptul că președintelui i se dă responsabilitatea medierii conflictelor dintre puterile statului, dar nu i se dă nici o pîrghie să decidă într-o asemenea situație, mi se pare o ipocrizie constituțională de care trebuie să scăpăm. Ori îi dăm responsabilitatea medierii, dar îi dăm și instrumentele să medieze, ori nu-i dăm această responsabilitate și trimitem imediat orice conflict între puteri la judecător (eventual la judecătorul constituțional). La fel, mi se pare ipocrit să se consacre figura președintelui apolitic, suspendat la egală distanță de toate forțele politice. Președintele este un om politic. El ajunge președinte tocmai pentru că este un bun om politic. În toate cazurile, omul care ajunge președintele României vine direct din fruntea unei mari mișcări politice, fie că e partid, fie că e alianță. Nu e ipocrit să ceri acestui om ca, din clipă în care devine președinte, să uite complet că a fost parte a acelei mișcări și că oamenii l-au votat în mare măsură pentru asta? Să transformi peste noapte liderul unei mișcări politice de succes (că de-aia cîștigă prezidențialele) într-un tătuc care-i iubește și-i dojenește egal pe toți actorii politici - așa cum face actuala Constituție – mi se pare, cum spuneam, o ipocrizie fără margini.

Ar mai fi multe de spus, sînt convins. O vom face pe parcursul viitoarelor luni de zile în care tema Constituției va fi în fruntea agendei publice. Oricum, bine că s-a urnit căruța! Revizuirea Constituției a început cu adevărat!

Text preluat cu acordul autorului de pe blogul personal.

O spun direct: susţin legea lustraţiei. O fac din motive  morale, care ţin mai degrabă de simbolistică. Îmi dau seamă că motivele pragmatice care susţineau un asemenea demers la începutul anilor 90, nu se mai pot susţine. Legea lustraţiei, adoptată la vremea ei, adică prin 1991 - 1992, ne-ar fi scutit de multe rele. O Românie care ar fi fost lipsită de “aportul” liderilor comunişti şi securişti imediat după 1990, ar fi arătat cu mult mai bine acum. Dar, răul s-a produs deja. Cei care ar fi trebuit lustraţi atunci, au condus şi au furat cu zel România vreme de 20 de ani. România a fost deja condusă de Ion Iliescu şi furată de cei ieşiţi în lumea afacerilor de sub pulpana sa ori a regimului său.  Cei de care trebuia să ne ferească legea lustraţiei au condus deja România, iar acum sînt la pensie sau în capacităţi private.

Nu caracterul sancţionatoriu este esenţial pentru legea lustraţiei, ci caracterul preventiv. Pentru o perioadă de timp, oamenii ataşaţi dictaturii trebuie să lase loc oamenilor ataşaţi democraţiei. Este crucial ca acest interval de lustraţie să curgă imediat după răsturnarea regimului dictatorial. Dacă începe să curgă la 20 de ani după prăbuşira dictaturii, lustraţia însăşi este inutilă şi nefirească.

Şi totuşi, convins fiind că această lege nu mai poate produce efectele benefice pe care le-ar fi putut produce dacă era adoptată la vremea ei, o susţin. Ca nici o altă lege, legea lustraţiei discutată în 2010 are o încărcătură simbolică uriaşă şi atît. Cînd preşedintele Băsescu a condamnat crimele comunismului în 2007, Parlamentul s-a comportat jalnic. PSD a lipsit ostentativ, iar PRM a produs cel mai ruşinos spectacol din istoria Parlamentului nostru, sub ochiul complice - toropit al dlui Văcăroiu. PNL a fost reţinut, pentru că orice susţinere a Raportului ar fi însemnat o susţinere a preşedintelui Băsescu, ceea ce era şi este de neconceput pentru liberali. La rîndul lor, PD şi PLD păreau timorate, palide, speriate. Parlamentul României poate arăta într-un singur fel ce crede despre comunism: adoptînd sau respingînd legea lustaţiei. Este un gest simbolic, dar explicit. Mă aşez printre cei mai activi susţinători ai legii, tocmai pentru că sînt dintre cei care cred în forţa colosală a simbolurilor şi în rolul extrem de important al gesturilor morale, dar şi pentru că regret enorm că societatea românească a ratat momentul fructificării reale a procesului de lustraţie.

PS Comentariile dlui A Năstase sînt întristătoare. Pentru cei ca domnia-sa, legea lustraţiei este un prilej ca cineva să scape de altcineva. Rămîn pentru un moment în această perspectivă şi-mi spun că, dacă legea venea la vremea ei, România ar fi fost scăpată de dl Năstase şi dl Năstase ar fi fost scutit de o grămadă de necazuri pe care funcţiile în care România nelustrată l-a plasat i le-au adus. Ar fi fost mai bine pentru toată lumea. Dar nu pot privi România prin ochii dlui Năstase mai mult de o clipă, aşa că revin la punctul meu de vedere. Cel din care îl văd pe fostul premier incapabil să priceapă miza morală a acestui proiect. Nici nu-l condamn, nici nu-l critic pentru asta. Există oameni care pur şi simplu nu pot percepe dimensiunea morală a lumii. N-ai ce să le faci…

Articol preluat de pe blogul autorului.

De pe la episodul al III-lea, nu am mai urmărit stenogramele Voicu. Am înțeles bine sistemul încă din primele două episoade și știu că, de acum înainte, viitoarele numere ale acestui roman – foileton nu mai pot aduce altceva nou în afară de nume. Nimic nou în privința sistemului, nimic nou în privința originii sale, nimic nou în privința anvergurii sale…

text preluat de pe blogul lui Sever Voinescu

Din ceea ce am citit, două lucruri mă impresionează puternic. Primul, felul în care judecători de Înaltă Curte vorbesc cu unul ca Voicu, dar și ce vorbesc unii magistrați supremi cu unul ca Voicu. Vorbesc despre dosare, promit, sînt chemați la ordine, înghit promisiuni de șpagă și, dacă nu iese, se scuză tremurînd, jură, se tînguiesc. E degradant! Zilele trecute, un tînăr magistrat îmi spunea că cei care cred că problema lor ține de bani, de salarii și sporuri, se înșeală. E o problemă de respect. Societatea le datorează și nu le acordă respect. Înclusiv în formă salarială. De acord! Absolut de acord! Numai că respectul nu se obține nici prin lege, nici prin hotărîri judecătorești definitive și irevocabile. Se obține greu, cu un efort etic considerabil. Și se pierde ușor. Paradoxal, eu cred că întregul corp profesional al magistraților are acum o excelentă ocazie să cîștige respect din partea cetățenilor și să dea de rușine cu politicienii (știu că mulți magistrați vor și asta). Dacă întregul corp profesional are, solidar, o anume reacție – cea firească, de bun simț și onoare – sînt sigur că magistrații vor cîștiga prestigiu moral. Dacă nu, arată că nu sînt cu nimic mai buni decît politicienii care își acoperă, la adăpostul votului secret, colegii corupți și mincinoși. Mai mult, dacă magistrații tac și învîrt hîrtii în interiorul breslei fără să se întîmple nimic, efectul va fi invers. Așadar, cazul Voicu mi se pare un examen de conștiință pentru întregul corp al magistraților. Ca la orice examen, o dată ce ai intrat în sală ai două opțiuni: ori ”îl pici”, ori ”îl iei”. Stenogramele Voicu au băgat pe magistrați în sala de examen. Au și tras biletul. Acum, depinde numai de ei.

Dar e și ceva ce mă înspăimîntă în stenograme. La un moment dat, Voicu spune că, dacă pierde Geoană alegerile, rețeaua e în funcțiune, lucrează, e gata de ”gherilă”. Despre ce rețea o fi vorbind? Și chiar lucrează? Condiția ca rețeaua să  lucreze s-a îndeplinit: Geoană a pierdut. Nu pot decît să sper că cei care trebuie să știe răspunsul la aceste întrebări îl știu și că noi, cei care am fi lucrați de rețea,  vom afla curînd despre ce e vorba…

PS Recitesc, spre corectare, textul de mai sus și îmi dau seama că ar putea exista două ambiguități pe care vreau să le clarific. Prima: cînd vorbesc despre politicieni în al doilea paragraf, mă includ. Deși nu am apărat niciodată pe nimeni la adăpostul votului secret (de cîte ori a trebuit să votez asemenea chestiuni, am votat de fiecare dată pentru deblocarea mersului firesc al justiției), îmi asum o parte de vină din ceea ce este vina colectivă care ne acoperă pe noi, toți politicienii. A doua precizare: în al treilea paragraf, prin ”noi” cei lucrați de rețeaua la care se referea domnul Voicu, înțeleg ”noi, cetățenii”. Adică, dumneavoastră și cu mine…