“Prefectul Capitalei, Mihai Atănăsoaei a declarat că Primăria Capitalei este cea care are în atribuţii strângerea maidanezilor însă este de părere că Parchetul şi Poliţia ar trebui să stabilească cine este vinovat pentru moartea femeii. Prefectul a mai adăugat că anul trecut 13.200 de persoane au fost muşcate de maidanezi, dintre care 2.500 au fost copii. “Fenomenul este în creştere pentru că în 2009, Institutul Matei Balş a raportat 11.000 de cazuri de persoane muşcate”, a declarat Atănăsoaei rămânând la părerea că eutanasierea câinilor agresivi este o soluţie. “De asemenea, strângerea lor, sterilizarea şi apoi eliberarea lor pe străzi nu este o măsură bună, cred că municipalitatea trebuie să investească mai mult în adăposturi pentru câini”, a concluzionat edilul.”

Bun, aţi citit, da? Acuma daţi-mi voie să mă dezlănţui urât: Păi, futu-vă-n boturile voastre de incompetenţi şi de impostori, după 20 de ani, voi încă vă mai întrebaţi care este cea mai bună soluţie?????? După 20 de ani, aruncaţi pisica de la Primărie la Prefectură şi de la Prefectură la Şcoala de Fete? După 20 de ani, municipalitatea încă se mai tăvăleşte pe jos că trebuie să investească în adăposturi? În 20 de ani nu aţi reuşit să-i faceţi nici măcar să nu se mai împuieze???? Nici măcar asta??? Cred că Ceauşescu se tăvăleşte pe jos de râs, la el în mormânt.

La mine la bloc, lucrurile arată aşa. E o ditamai haita, sunt mai mult de 20. Noaptea trag nişte concerte de lătrături de ţi se face frică să stai în casă, darămite să ieşi pe stradă. Acum câţiva ani, timp de câteva luni, îi căşunase pe mine unei căţele. Timp de vreo două luni, a sărit la mine constant, cu o agresivitate pe care încerc să nu mi-o amintesc, ca să nu mă ia cu palpitaţii. Dimineaţa, seara, la prânz, mă agresa constant. Ajunsesem să-mi fie frică să plec de acasă şi să mă întorc. Fiecare ieşire sau intrare în bloc era un coşmar. Am sunat de enşpe mii de ori la Ecarisaj. Am ajuns până la a o suna pe directoare. Mi-a promis cu cerul şi cu pâmântul că va trimite o echipă, m-a pus să fac reclamaţii scrise şi tot tacâmul. NU A VENIT NICIODATĂ NIMENI să ia căţeaua aia. La sfatul unei prietene căreia nişte câini îi sfâşiaseră, într-o iarnă, geaca şi o muşcaseră serios, mi-am cumpărat un spray paralizant. Am încercat să fac rost chiar şi de un dispozitiv d-ăla cu ultrasunete, care cică-i alungă.

Am nutrit, la un moment dat, chiar şi gânduri criminale. Începusem să mă interesez de unde aş putea lua… CONTINUAREA ŞI COMENTARIILE AICI.

La ora la care scriu acest post, ar trebui să fiu undeva la Casa de Pensii sau la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate sau la şomaj, să mă calc în picioare cu alte sute de mii de oameni plătiţi pe drepturi de autor, care la rândul lor îi calcă în picioare pe funcţionarii statului, obligaţi să aplice o ordonanţă pe care n-o înţeleg nici măcar cei care au dat-o, susţinută de nişte norme de aplicare care se bat cap în cap între ele.

Iată ce spun reporterii Hotnews despre situaţia în desfăşurare:

“Ordonanta 58/2010″ este in aceste zile sperietoarea celor care obtin venituri din activitati independente (PFA, drepturi de autor) dar si a functionarilor din institutiile de stat care trebuie sa incaseze contributiile la somaj, pensii si sanatate. Miercuri, 25 august este termenul limita pentru depunerea declaratiilor aferente acestor contributii. Prin urmare luni, 23 august, multi dintre cei care obtin astfel de venituri au purces la drum pentru a isi face datoria de contribuabili. Lucru mai dificil decat v-ati imagina: la somaj si la Casa de pensii domneste un haos total, se asteapta aproximativ o ora pentru a depune declaratiile, cat despre plata efectiva, aceasta este si mai dificila: cei de la somaj, de exemplu, au explicat simplu ca “nu au cont”, la fel si la pensii, insa acolo “se poate plati la casierie”. In orice caz, raspunsul exasperat al unei functionare spune totul: “Daca este despre Ordonanta 58 nu va putem ajuta!”.”

Mai mult decât atât, PFA-urile, care au deja contracte cu casele de pensii şi de sănătate şi plătesc trimestrial asigurări, ÎN AVANS, pe nişte sume estimative declarate la începutul anului fiscal, sunt obligate, mai nou, de aceeaşi ordonanţă imbecilă, să facă LUNAR raportări ale veniturilor. Eu de exemplu, am încasat pe PFA o singură dată anul acesta nişte bani, dar de plătit, plătesc cu sfinţenie trimestrial, asigurări pe nişte venituri estimate, pe care sunt încă departe de a le realiza. Nu contează, tre’ să merg să depun declaraţii, că aşa vrea muşchiul de premier retardat al lui Boc.

Mai mult decât atât, în urma acestei ordonanţe, PFA-urile s-au trezit brusc cu fundul extrem de descoperit în faţa organelor ANAF. Atâtea portiţe de a ne călca în picioare au reprezentanţii statului, începând cu această ordonanţă, încât singura soluţie care ne rămâne este să închidem mustăriile şi să ne angajăm gunoieri, cu salariul minim pe economie.

Şi mai mult decât atât, ordonanţa lu’ peşte prăjit îi obligă inclusiv pe cei care nu mai sunt plătiţi pe DDA să meargă SĂ DECLARE CĂ NU MAI SUNT PLĂTIŢI.

În timpul ăsta, funcţionarii statului lucrează cu mâinile goale, pentru că au fost luaţi şi ei prin surprindere de această mizerie de ordonanţă. Nu au softuri, nu au nimic, nu ştiu să răspundă la întrebările oamenilor, pentru că nu înţeleg nici ei ce vrea Boc şi gaşca lui de imbecili incompetenţi. Până mai ieri, nu existau nici conturi în care oamenii să-şi poată face plăţile, dar asupra eventualilor întârziaţi planau amenzi între 25 şi 50 de milioane.

Am o prietenă avocat care a cerut consultanţă financiară la vreo trei firme de specialitate. Răspunsurile şi interpretările pe care le-a primit sunt diferite una de cealaltă şi absolut contradictorii.

Nimeni nu înţelege nimic, nici măcar un doctorat în finanţe nu ne-ar putea ajuta să înţelegem ce ni se întâmplă. Jurnalişti, publicitari, artişti, avocaţi, contabili, stau cu toţii în bătaia jetului guvernamental de urină, iar răspunsul premierului avorton la toate astea este halucinant: “Atâta vreme cât  situaţia asta nu există e doar o afirmaţie. Oamenii stau la coadă dar nu pentru cauza invocată de dumneavoastră. Trebuie să mi se aducă o analiză pentru asta”. Păi, futu-ţi analiza mă-tii, nu mai bine ne prezinţi tu o analiză a căcatului în care afunzi ţara asta, din ce în ce mai tare, pe zi ce trece, după care îţi dai demisia? Sau, mă rog, vorba unui coleg, ne-am mulţumi şi doar cu demisia, nu mai avem nevoie de analiză. Şi, înainte de demisie (sau după, nu ţinem la o ordine anume), nu mai bine îţi bagi undeva dosarele alea cu şină? Vezi, poate mai încape pe lângă dosare şi legea neconstituţională de micşorare a pensiilor, o altă dovadă a marii tale incompetenţe, care frizează deja patologicul. Poate încape şi grădina carpatică. Hai, şi tot haosul, şi toată mizeria la care asistăm cu toţii în fiecare zi. În nume personal, te rog să-ţi bagi în fund şi cele câteva zeci de declaraţii de venituri pe care numai eu le am de depus până la sfârşitul anului. Câte sunt? 24 pentru DDA şi încă atâtea pentru PFA, la care oricum mai trebuie să fac o raportare generală şi la sfârşitul anului fiscal? Habar n-am, vezi tu câte sunt, te descurci.

Deja refuz să cred că e vorba de ură, refuz să cred că e o mişcare special amenajată ca să lovească presa, cu tot cu victimele colaterale, din rândul artiştilor, al publicitarilor, al avocaţilor şi al altor categorii profesionale care câştigă din activităţi independente. Nu poate fi decât imbecilitate pură.

Ca să revin: da, pentru prima oară vreau să emigrez. Niciodată nu m-am simţit mai rău în ţara mea, niciodată nu m-am simţit mai fără speranţă, niciodată nu m-am simţit mai cu dinţii în ţărână, niciodată nu mi-a scorojit mai tare obrazul flegma conducătorilor. De două zile, în casa mea se vorbeşte despre asta. Se vorbeşte serios.

Până emigrez, mai am nişte treabă. Vineri, 27 august la ora 11, în faţa Ministerului de Finanţe se vor strânge oameni să protesteze. Voi fi acolo.

Mai vreau grevă fiscală. Şi demisia guvernului. După aia, pot să plec liniştită.

Comentarii aici.

Senzaţional, stimaţi cititori, după cum ştiţi, cât am stat la pârnaie mi s-a făcut poftă să devin Preşedintele Poporului, dar, senzaţional, deşi un sondaj prin SMS efectuat de OTV a arătat că poporul mă vrea într-o proporţie de 102%, nu pot deveni chiar imediat, trebuie să aştept să-i expire mandatul marinarului.

Până atunci, senzaţional, ca să mă antrenez şi să mă menţin în formă, am candidat la funcţia de Preşedinte al Poporului de Scară, într-un bloc de pensionari din Drumul Găzarului. Senzaţional, deşi contracandidata mea, madam Jeni de la 3, a dus o campanie foarte murdară, vărsându-mi oliţa nepoţelului în cap, la unul dintre mitingurile electorale din faţa blocului, am ciuruit-o! Am câştigat a doua zi, la renumărare! Rămâneţi alături de mine, pentru că acum sunt preşedinte de scară, iar peste 4 ani jumate, voi fi preşedinte de ţară şi nici nu ştiţi ce pierdeţi!

Dar daţi-mi voie, stimaţi cititori şi viitori alegători, să vă anunţ în exclusivitate că munca de preşedinte de scară nu e uşoară.

Azi, de pildă, am fost nevoit să chem guvernul scării la ordin, într-o şedinţă de urgenţă la uscătorie, pentru a-l soma să rezolve problema tampoanelor, a cojilor de cartofi şi, senzaţional, a prezervativelor aruncate pe geam, care ajung să împodobească inestetic pomii din jurul blocului, periclitându-ne relaţiile bilaterale de prietenie şi colaborare cu celelalte scări.

Primul ministru… continuare aici.

• Din câte am aflat noi, locuitorii Bucureştiului vroiau să spargă, să fure; iar în faţa Parlamentului, sau mă rog nu ştiu exact locul unde eram fiindcă nu cunosc prea bine Bucureştiul, a venit Iliescu şi ne-a mulţumit. De fapt noi am fost de la întreprindere trimişi. Şi ni s-a zis că trebuie să mergem la Bucureşti. (B.V. – miner, fost vagonetar la E. M. Paroşeni)

• În după-amiaza zilei de 15 iunie,  minerii au fost împărţiţi în două tabere: unii la Sala Polivalentă iar alţii la Casa Scânteii. Eu am fost în tabăra de la Polivalentă. Acolo ne-am uitat la televizor la meciuri şi dimineaţa au venit maşinile cu alimente. Eu, ca lider, am împărţit hrana tăind pâine, salam, şuncă şi ce mai era. Suplimentele erau venite de la Bucureşti, nu ştiu de pe unde exact, cu maşini speciale, furgonete de transport alimente (N. C. – miner,  lider la E.M. Vulcan)

• Atunci i-am întrebat ce fac şi unde se duc. Şi atunci şoferul mi-a zis: “Lasă, că-i duc în Ferentari!” Şi mai era un civil cu şoferul în cabină. Şi atunci le-am zis la ortacii mei: “Băi, dacă la voi acasă ar veni cineva să intre peste voi în casă voi cum v-aţi simţi? V-ar cădea bine?” (N. C. – miner,  lider la E.M. Vulcan)

• Veneau tot felul de civili care ziceau: „Acela-i drogat, sau acela-i golan”, şi minerii tăbărau imediat cu bâtele pe el. Nu mai stăteau să verifice. Deci erau manipulaţi, se vedea clar. În plus, am văzut mineri îmbrăcaţi în salopete curate, curate, ceea ce nu prea se poate. Minerul e vai şi amar de el: cu cizmele sparte, cu cojocul rupt. Deci se cunoştea imediat care era miner şi care era fals miner. (I.M., subinginer la mina Paroşeni)

• Pe unii dintre ei îi cunoşteam, erau securişti aruncaţi (infiltraţi în urma grevei minerilor din 1977, n.n.) în Vale, pe care îi cunoşteam noi toţi şi care cunoşteau Bucureştiul. Şi ei ne arătau (securiştii şi bucureştenii; dar cine erau aceşti bucureşteni nu pot să spun), astea sunt sediile partidelor, astea sunt sediile redacţiilor de ziare, aici îl găsiţi pe Băcanu, aici îl găsiţi pe Raţiu etc. (V.C. – fost maistru minier, Martor anii 90)

• La mină e la fel ca la armată, trebuie să executi ordinul. Eu dacă am primit ordin de la director să plec la Bucuresti, nu am avut ce face! Directorul este răspunzător de mine, eu sunt răspunzător de oamenii din subordinea mea. De aceea am luat cu mine carte de pontaj si am facut pontajul la Bucuresti. (V.C. – fost maistru minier)

• Noi eram ca un fel de gardă de corp a FSN-ului. Ne-a dat poliţia şi de băut… continuarea aici.

Victoria Moţoc, 20 ani, studentă

“(…) La patru şi jumătate spre cinci dimineaţa stăteam cu Mihai şi mai fumam o ţigară uitându-ne pe geam spre Piaţă. Brusc, jandarmii dispuşi în dispozitiv în jurul Universităţii şi Arhitecturii s-au retras şi au apărut camioane pline de mineri. Priveam pe geam la ei fără cea mai mică spaimă. Din gura de metrou a ieşit un tânăr care cred că se ducea la lucru. Era cinci dimineaţa. Au sărit pe el. Bâtele se ridicau şi coboarau. Minerii erau ca într-o grămadă de rugby. Când s-au retras, tânărul, desfigurat şi fără suflare, avea o cămaşă în întregime roşie de sânge. Mi-a venit să vomit. Unul dintre mineri a luat corpul fără vlagă al acelui bărbat şi l-a îndesat cu capul într-un coş de gunoi.

Mihai m-a luat de mână şi mi-a spus: ”Să ne ascundem”. Am alergat năucă pe scările Facultăţii de Geologie. Am ajuns într-un amfiteatru. Eram eu, Mihai, o fată şi încă un băiat. Băieţii au spart partea laterală a amfiteatrului şi am intrat practic sub podea. Am pus lemnele la loc şi am aşteptat. Ce? Nu ştiu. Nu-mi mai aduc aminte decât că era întuneric, stăteam cu nasul în praf şi tremuram. Toate simţurile erau anesteziate. Trăiam doar pentru că auzeam. Auzeam strigătele minerilor, înjurăturile, ţipetele de durere ale celor bătuţi, o portavoce care cerea o salvare pentru Marian Munteanu.

De trei ori au venit să verifice amfiteatru, de trei ori le-am simţit paşii călcând pe deasupra mea. A treia oară au venit la sigur. Ne-au spus să ieşim. Doi malaci m-au luat de o mână şi de alta. Întâi a fost pumnul peste ochi (în buna tradiţie masculină românească), apoi palma peste gură când am încercat să spun ceva. Apoi zborul pe scări în şuturi de la etajul doi la etajul unu. La etajul unu, un tip îndesat tuns regulamentar m-a apucat de păr şi a strigat:”E drogată, e drogată!” Drept este că mi se cam roteau ochii în cap. Au urmat bulanele pe spate. Am aflat cu această ocazie că doar primul doare, apoi îţi amorţeşte spatele şi este mai suportabil. Ajunşi la parter, un domn cu ochelari, probabil profesor la Geologie, cu un curaj nebun, s-a aruncat în faţa grupului de mineri care ne târa şi a pretins că suntem studenţii lui. Un bulan de cauciuc l-a lovit instantaneu peste faţă, spărgându-i ochelarii. Sângele îi şiroia pe obraji printre cioburi.

Şi ne-au aruncat în Piaţă, în spaţiul acela al morţii, unde zeci de mineri, adevăraţi gladiatori ai întunericului, învârteau bâte şi lanţuri. M-au aruncat mulţimii ca pe vrăjitoarele din Evul Mediu. Spre a fi linşată. S-au adunat asupra mea, mi-au smuls hainele, mi-au tăiat pantalonii cu o secure. Şi asta până când doi elevi poliţişti m-au ridicat şi m-au pus să alerg până dincolo de coloanele de jandarmi care se uitau impasibili la spectacolul mineresco-patriotic. Nu scăpasem încă. Mă aştepta muncitorimea şi pensionărimea fesenistă. M-au tras de păr, mi-au turnat lapte în cap, mi-au spart şi o sticlă în… continuarea aici

Da, între 12 şi 27 iunie, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Fundaţia Konrad Adenauer propun bucureştenilor un exerciţiu de memorie asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Pasajul Universităţii va deveni pentru două săptămâni un loc al memoriei contestate, printr-o expoziţie care îşi propune să adune mărturii, imagini şi semne de întrebare asupra României mineriadelor.

Iată câteva dintre poveştile pe care le veţi descoperi acolo. Voi reveni mâine cu mărturii ale câtorva victime şi chiar cu confesiuni ale minerilor.

N.E., 39 ani, chimistă la Sintofarm

În dimineaţa zilei de 13 iunie, după ce şi-a făcut cumpărăturile, a ajuns, din curiozitate, în Piaţa Universităţii pentru că auzise de incidentele dintre forţele de ordine şi demonstranţi. În dreptul Cinematografului Luceafărul a fost bătută de forţele de ordine, fiind apoi transportată şi reţinută la Unitatea Militară de la Măgurele unde a dat o declaraţie, după care a fost eliberată. În dimineaţa zilei de 14 iunie, a fost atacată la domiciliu de un grup de mineri, introdusă într-un Aro şi reţinută timp de 5 zile la Unitatea Militară de la Măgurele. Pe 19 iunie, i s-a emis mandat de arestarea pe 30 zile, mandat care i-a fost prelungit până la data de 18 august 1990. La un an de la evenimente, i s-a comunicat în scris că trebuie să plătească o amendă de 1000 lei.

M. C., 19 ani, gestionar

În dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, M.C. mergea la  Secţia 14 Poliţie pentru a-şi scoate cazierul judiciar necesar la angajare. A fost oprit de 2 bărbaţi în civil care l-au reţinut cu forţa în sediul secţiei de poliţie. A fost apoi transportat la Unitatea Militară de la Măgurele unde a fost lovit cu brutalitate cu bastoanele, bâtele, bocancii. La câteva zile a fost dus la Tribunalul Sectorului 3 unde a primit o condamnare cu închisoare contravenţională de 6 luni pentru tulburarea liniştii şi ordinii publice, pedeapsă pe care a executat-o

B.N.,  46 ani, Pensionar, grad 2 de invaliditate

În dimineaţa zilei de 14 iunie 1990, a fost căutat la domiciliu de 3 bărbaţi, în civil, care i-au cerut să se prezinte la Secţia 15 Poliţie pentru o confruntare cu nişte infractori. La Secţia 15 a fost reţinut şi transportat la Unitatea Militară de la Măgurele, unde a fost bătut de mai mulţi militari cu patul armei. În data de 19 iunie a intrat în comă şi a fost transferat la Spitalul Jilava.

B.L., 17 ani, Muncitor necalificat şi fratele lui B.I., 22 ani, instalator

În data de 14 iunie 1990 se aflau acasă cu familia. Un grup de 3 mineri le-au spart uşa locuinţei, i-au bătut cu bâtele şi furtunele de presiune, după care atât el cât şi fratele său au fost reţinuţi la sediul Poliţiei Capitalei, apoi la Unitatea Militară de la Măgurele. Au fost eliberaţi pe 22 iunie 1990.

B. M., 20 ani, muncitoare

În ziua de 13 iunie 1990, B.M. a fost la un control ocular la Spitalul Militar Central. În drum spre casă, în staţia de metrou de la Universitate a fost lovită cu bâta de un miner şi dusă cu forţa la Unitatea Militară de la Măgurele. A rămas arestată până la 14 iulie, după care, trasferată fiind la Spitalul Penintenciar Bucureşti, a fost eliberată abia la 12 septembrie 1990.

O.C., 13 ani, elev în Bucureşti

În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 a plecat către Gara de Nord; intenţiona să ajungă la rudele lui de la Galaţi. La gura de metrou din faţa Teatrului Naţional, a fost apucat de 2 poliţişti care l-au băgat cu forţa într-o dubă, în care a fost bătut şi transportat la Unitatea Militară de la Măgurele. Ajuns în unitatea militară, a fost lovit cu bastonul de poliţistul care-l conducea la grupul de minori reţinuţi. Peste o oră, minorilor reţinuţi li s-a spus să se ridice în picioare şi să se aşeze lângă zid. În faţa lor a venit un pluton de militari, înarmaţi cu pistoale mitralieră. Un cadru le-a spus militarilor să armeze şi să ochească, ordin pe care militarii l-au executat, trăgând spre ei însă fără glonţ pe ţeavă. Plutonul de militari a plecat râzând de cei reţinuţi, dintre care o parte leşinaseră. În după-amiaza aceleiaşi zile, O.C. a fost transferat la Centrul de Primire Minori din Bucureşti din strada Aron Florian, unde de asemenea a fost bătut. A fost eliberat în seara aceleiași zile.

I.V., 21 ani, electrician C.F.R.

Nu a participat la manifestaţia din Piaţa Universităţii. În seara zilei de 13 iunie 1990, venind de la cinematograf, a observat o maşină incendiată pe stada Eforiei şi împreună cu alţi civili a ajutat la stingerea incendiului; apoi s-a îndreptat spre casă. În data de 14 iunie1990, se afla pe Calea Dorobanţi, colţ cu Ştefan cel Mare, când a fost înconjurat şi bătut, mai ales în cap, de un grup de mineri care l-au băgat apoi în portbagajul unei maşini. L-au transportat astfel până la un camion militar parcat în faţa Ministerului de Interne; aici a fost din nou bătut cu diverse obiecte până a leşinat. În această stare a fost reţinut la Unitatea Militară de la Măgurele, într-un garaj păzit de militari şi câini lupi pe o perioadă de 2 zile. Aici a fost anchetat şi lovit, după care a fost transferat la Secţia 12 Poliţie unde a stat în arest până la 10 septembrie1990. În urma detenţiei, I.V. a suferit vătămări corporale, dovedite cu act medico-legal, a fost dat afară din serviciu şi amendat de procuror cu 1100 lei.

M.P., 33 ani, casnică

Pe 15 iunie1990, dimineaţa, M.P. a mers la cumpărături pe strada Lipscani pentru pomana fratelui mort cu o săptămână înainate. În zona magazinului Macul Roşu de pe strada Lipscani a fost înconjurată şi bătută cu pumnii, picioarele şi obiecte contondente de un grup de mineri şi transportată la sediul Poliţiei Capitalei. În camionul în care a fost introdusă de mineri, i-a fost furată  suma de aproximativ 8000 lei, i s-au smuls de la gît cele 2 lănţişoare din aur, cerceii de la urechi, 2 brăţări din aur de la mână şi inelele din aur. A fost transportată şi reţinută la Unitatea Militară de la Măgurele, unde a fost din nou bătută cu pumnii şi bastoanele de cauciuc. După 5 zile a fost eliberată.

Pentru comentarii vă invit pe blogul meu.

Deci, da! Traian Băsescu are şi părţi bune, pe care, mai ales ca femeie, n-ai cum să nu i le observi. Să le luăm pe rând, ca să nu ne scape vreuna:

Merge la cumpărături. Nu-mi amintesc să fi văzut imagini cu Iliescu sau Constantinescu la supermarket, cu listuţa de la soţie şi coşul în mână, dar cu Băse am văzut de mai multe ori. Extrapolând, sunt convinsă că nu se dă în lături nici de la a duce gunoiul, de la a spăla vasele, de la a pune aspiratorul sau de la a pieptăna ciucurii de la covor. E un exemplu pentru toţi bărbaţii români. Când aţi dus ultima oară gunoiul, Dinu Patriciu?

Invită femeile la dans. Bărbaţii români, cu excepţia celor de la Flamingo Boys, a lui Bucurenci şi a încă câtorva, urăsc să danseze. Ca să-şi valseze soţia la o nuntă, la un grătar, în faţa blocului, sau la un parastas mai vesel, tre’ să ia mai întâi ceva la bord, ca să-şi facă curaj. Pe Traian Băsescu, în schimb, l-am văzut dansând în toate vacanţele de pe litoral şi la toate revelioanele. Îşi invită nu numai soţia, ci şi pe alte doamne şi n-are nevoie să consume ceva înainte, fiindcă are deja curajul în sânge, până la nivelul la care începe gheaţa să plutească.

E un tată bun. Puţini taţi am văzut la fel de atenţi şi de receptivi la dorinţele copiilor. A vrut aia mică, EBUŢA, în Partidul Democrat Liberăluţ-aripa tânără, a lăsat-o să se bage, a vrut Secretar General al Partiduleţului, a lăsat-o să fie aleasă în cvasiunanimitate, a vrut să se joace de-a mama şi de-a tata cu ăla micu’ al lui Hrebenciuc, a strâns din dinţi şi i-a dat voie. Nici măcar când a vrut în Paramentuţul European tăticu nu s-a opus. Am motive să cred că singurele situaţii în care n-o lasă să facă ce vrea e când o găseşte cu degetele-n priză sau când încearcă să-şi bage furculiţa-n ochi. Asta înseamnă un tată bun.

Îi place să facă baie. În multe case din România, mai ales alea muncitoreşti şi ţărăneşti, bărbatul nu se duce să facă baie, până nu-l trimite nevasta de zece ori. Din punctul ăsta de vedere, Traian Băsescu iarăşi e un exemplu pentru alegători. Cum nu e atentă soţia, cum îl găseşte bălăcindu-se într-o mulţime.

Promovează femeile. Ce preşedinte al României, ce politician român (în afară de Ceauşescu, care a făcut-o pe cotoroanţa de nevastă-sa savantă) a împins în faţă femeile mai tare decât le-a îmbrâncit Traian Băsescu? Aud? Pe doamna Nina Iliescu nici n-am văzut-o prea bine la faţă, iar de femei politice cultivate de nea Nelu nu-mi amintesc, aşa cum nu-mi amintesc prea bine dacă Emil Constantinescu e însurat sau nu. Traian Băsescu, dimpotrivă, mereu a fost înconjurat de femei. Uite, pe doamna Udrea (ca să dau doar un singur exemplu) pariez c-o să ne-o pună, într-o zi, prim-ministru, şi asta doar fiindcă n-are cum să ne-o pună direct preşedinte. “N-are cum” în sensul că n-a avut loc încă un referendum care să lanseze conceptul de “ţară cu doi preşedinţi”.

Din Academia Caţavencu, numărul de mâine.

Vasilescu Georgel (încercănat, nebărbierit, nespălat pe cap, cu unghiile roase până la sânge, privirea în gol şi două ţigări aprinse, una în mână şi una în gură): …

Pleaşcă Marinică: Bună ziua, sunt agent de stradă Pleaşcă Marinică. Am venit să vă verific dacă sunteţi în concediu medical pe bune sau sunteţi plecat în vacanţă, în Bulgaria. Deci sunteţi în concediu medical sau sunteţi în Bulgaria, în vacanţă?

Vasilescu Georgel: Sunt pe dracu’ să mă ia. Sunt nimic. Nimic cu N mare, înţelegeţi? NIMIC, NIMENI şi NICĂIERI, asta sunt. M-aţi deranjat. Adormisem, visam că mor, aţi sunat la uşă şi m-aţi întrerupt.

Pleaşcă Marinică (încurcat): O secundă, că nu v-am înţeles. Cine aţi zis că sunteţi?

Vasilescu Georgel: Sunt un zero, domnule, asta sunt. Sunt un electron rătăcit într-o lume în care au murit toţi atomii. Sunt neantul, sunt abisul, punctul din care a-nceput lumea şi în care se va sfârşi, atunci când se va sfârşi. Sunt, deşi n-aş mai vrea să fiu, dar n-am curaj să nu mai fiu pentru că sunt un laş, o cârpă cu care se şterge pe picioare destinul.  Începe, uşor, să plângă.

Pleaşcă Marinică (se scarpină sub caschetă, din ce în ce mai dezorientat): Domnule, deci staţi puţin. Eu vreau să ştiu cum vă numiţi şi dacă sunteţi în concediu medical pe bune, la domiciliu, sau vi l-aţi luat, aşa, la şto, ca să mergeţi în vacanţă. Nu mă interesează pe mine astea cu electronii, că nu sunt electrician. Sunt de la poliţie, vă rog să prezentaţi buletinul.

Vasilescu Georgel (tresare brusc, trage din ambele ţigări): Buletinul… Buletinul meu către eternitate, paşaportul către dincolo… Doamne, dac-aţi şti cât de mult aş vrea să-l am! Dar nu mi-l dau, nu vor să mi-l dea… Începe să plângă de-a binelea, în hohote.

Pleaşcă Marinică (transpirat deja şi superfâstâcit): Domnule… Domnule, vă rog să nu plângeţi! Îi întinde o batistă.

Vasilescu Georgel (după ce ia batista şi îşi suflă mucii): Vă rog, vă rog, ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă să-mi găsesc curajul… Se aruncă la picioarele poliţistului, hohotind.

Pleaşcă Marinică (disperat): Domnule, ridicaţi-vă, nu mai plângeţi, eu am venit pentru… pentru concediul medical. Dar nu mai e nevoie, vă trec aicea că sunteţi în regulă, nu vă faceţi probleme, nu vă dau amendă. Îl ridică, desprinzându-l cu greu de bocancii lui de agent de stradă şi dă să plece.

Vasilescu Georgel (i se aruncă în braţe): Nu plecaţi! Vă rog mult, nu plecaţi! Mai staţi cu mine, am nevoie să vorbesc cu cineva, am nevoie să simt o respiraţie de om lângă mine, am nevoie să îmbrăţişez un trup cald şi viu. Am nevoie să ţină cineva moartea la distanţă, să-mi ţină mâinile să nu mi le muşc (îşi muşcă mâinile), să-mi ţină hainele să nu mi le rup (îşi rupe maioul), să-mi ţină ochii să nu mi-i scot (dă să-şi bage degetele-n ochi, dar îl opreşte celălalt). Vă rog mult, nu plecaţi! Dacă plecaţi, mă omor! Se dă cu capul de uşă, de câteva ori, demonstrativ.

Finalul e dramatic: Pleaşcă Marinică se smulge din capcană şi o ia la fugă pe scări, pierzându-şi cascheta. Georgel se aruncă în casa scării şi, deşi stătea la etajul VIII, ajunge la parter înaintea lui Marinică.

Publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

Mai există oameni care pun botul la aşa ceva? Există oameni care nu se enervează instantaneu în faţa unei asemenea vome de afiş electoral? Există oameni care nu ştiu că toată compoziţia aia e de un fals sfidător şi greţos? Oameni care se opresc în faţa lui, şocaţi, şi exclamă “Băi, de când aşteptam soluţia pentru viitorul meu! În sfârşit!”? Care se uită înlăcrimaţi la mâna aia întinsă şi se înfioară la gândul că, iată, cuiva îi pasă, îi pasă cu adevărat? Cum să nu-i pese cuiva care întinde mâna aşa, către tine? Dacă nu i-ar păsa, n-ar întinde-o, nu?

Pe bune. Eu nu aş vota nici cu pistolul la tâmplă pe cineva care vine cu o asemenea campanie. Sunt eu speciala lu’ peşte prăjit? E verificat şi chiar funcţionează la mase un astfel de mesaj, duhnind a ipocrizie de la 100 de kilometri? Specialiştii în comunicare politică chiar ştiu ce fac sau sunt pur şi simplu nişte imbecili?

O să-mi ziceţi că acţionează subliminal chestiile de genul ăsta? OK. Asupra subliminalului cui acţionează, ca să zic aşa? La mine de ce produc exact efectul invers celui urmărit de tanti Liliana Mincă?

Publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

În lumina extraordinarelor observaţii făcute de domnia sa, îndrăznesc să spun că am impresia că mi-au venit nişte idei geniale, care vor duce la propăşirea turismului nostru pe cele mai înalte piscuri ale progresului:

• Paştele să nu mai cadă niciodată în perioade aşa timpurii. Cel mai bine ar fi să cadă prin iunie, iar Crăciunul maximum prin septembrie, ca să prindă hotelurile de la mare deschise. Mă rog, eu am făcut o sugestie, ideal ar fi ca datele să fie fixate de cineva competent, de la Ministerul Turismului.
• Paştele şi Crăciunul să aibă loc NUMAI pe litoralul românesc, în aşa fel încât credincioşii din întreaga lume să fie obligaţi să se deplaseze acolo, cu căţel, cu purcel, dacă vor să le sărbătorească. Asta ar presupune ca şi Papa să-şi adune bulendrele să se mute la Venus sau Saturn, dar nu cred că-i aşa complicat pentru doamna Udrea să-l convingă.
• 1 Mai pică şi el cam devreme, după părerea mea. Propun inversarea în calendar a lunii mai cu luna iulie, astfel încât apa mării să fie mai caldă. O altă soluţie ar fi încălzirea artificială a Mării Negre, bănuiesc că s-ar găsi bani pentru câteva zeci de mii de fierbătoare (sau foehn-uri, de ce nu?).
• Ziarele şi programele de ştiri ale televiziunilor să se ocupe numai de turism. Să laude turismul românesc şi să mediatizeze masiv “ţepele” bulgăreşti.
• Dacă bulgarii nu dau suficiente “ţepe”, să fie infiltraţi în industria hotelieră de la ei, profesionişti de la noi, care să erodeze treaba dinăuntrul ei, până la distrugerea definitivă.
• Transformarea serviciilor de pe litoralul nostru din “scumpe şi proaste” în “ieftine şi proaste”. Ca să nu afecteze profiturile hotelierilor, ieftinirea se poate face prin micşorarea sejururilor de la 7 zile la juma’ de oră. Adică, în loc să dai 20 de milioane pe 7 zile de nervi, dai aceiaşi bani pe o vacanţă de juma’ de oră, da’ măcar te simţi bine.
• Aducerea turiştilor străini în România. Am zis “aducerea”, nu “atragerea” pentru că părerea mea e că ne-am rugat destul de ei. Dacă nu vor să vină de bunăvoie, e momentul să înceapă să fie aduşi cu mascaţii.

Din Academia Caţavencu de miercuri.

L-am contrazis, evident. I-am zis ce ştia, de fapt, dar avea nevoie să i se reconfirme. Că ăla normal e el şi că e foarte OK să îţi ceri scuze şi să spui “Mulţumesc”. Şi că am avut şi eu obsesia asta cu “mulţumesc-ul (am mai şi scris despre ea aici) şi mi-am consumat mulţi neuroni, până când mi-am dat seama de o chestie: E mai sănătos şi mai bine să spui “mulţumesc” sau “îmi cer scuze” pentru tine, în primul rând. Să spui lucrurile astea ca să te simţi tu bine şi OK cu tine, fără să aştepţi nimic în schimb. Dacă faci un gest frumos faţă de cineva sau dai o mână de ajutor şi ăla nu se deranjează să dea un feedback, e treaba lui cu el, nu a ta. Dacă el e fericit şi împlinit aşa, e problema lui. Sigur că, de fiecare dată când oamenii îmi zâmbesc şi îmi spun “mulţumesc” pentru că le-am ţinut uşa de la lift să intre cu bagajele sau pentru că am ridicat jucăria aruncată de copilul şturlubatic pe care-l cară în braţe, zâmbetul lor îmi înseninează ziua, dar sunt deja pregătită să nu mi-o mai întunece varianta în care nu-mi aruncă nici măcar o privire. Îmi zâmbesc eu singură, pe dinăuntru, şi îmi văd mai departe de viaţă. Mi-ar plăcea să ne zâmbim mai mult unii altora, să fim mai deschişi, mai cordiali, mai puţin ciufuţi, dar poate că  ziua în care ăia care deja suntem aşa n-o să ni se mai pară “speciali” nu e chiar atât de departe. Poate vine vreo gripă nouă, care ne va îmbolnăvi pe toţi de cuvântul “mulţumesc”. Una care să aibă doar acest simptom şi căreia să-i placă atât de mult ţara noastră încât să se mute definitiv aici.

Până atunci, hai să vorbim despre “mulţumesc”-urile care ne fac să le zâmbim prietenos celorlalţi, indiferent dacă-i cunoaştem sau nu, dacă sunt trecători pe care nu-i vom mai întâlni a doua oară sau nu, dacă sunt ascunşi în spatele unui nick-name sau au un chip, dacă sunt la capătul unei linii telefonice sau chiar în faţa noastră. Şi despre gesturile mici care – da, ştiu, e un clişeu, dar nu găsesc alte cuvinte! – ne fac viaţa mai frumoasă. Uite, mie şi lui Nic ne-a făcut, aseară, în metrou, viaţa mai frumoasă un tânăr cu alură de om tare sărman. Se aşezase pe un scaun lângă care mai era unul gol, în timp ce eu mă aşezasem pe singurul scaun liber de pe rândul de vizavi, iar Nic rămăsese în picioare. S-a ridicat şi a venit spre noi, fără să ne spună nimic. Din zâmbetul lui am înţeles că voia să facem schimb de scaune, ca să putem sta amândoi pe cele două rămase libere, după ce se ridicase el. I-am mulţumit, uşor uimiţi de gest, şi ne-a fost tare drag de el. Cum ar fi fost să îi aruncăm o privire scârbită şi gomoasă sau să ne purtăm ca şi cum omul, zâmbetul lui bun, gestul n-ar fi existat? Nici nu pot să-mi imaginez o astfel de scenă. Pot însă să-mi imaginez că, într-o zi, când altcineva o să mai facă un gest asemănător, n-o să mai fiu uimită. Că o să mi se pară normal (firesc, natural, banal în sensul mişto al cuvântului) ca un om pe care nu-l cunosc şi care n-are nici un interes în ce mă priveşte să-şi fi făcut în cap un calcul din care să-i fi rezultat că, dacă el face un minim de efort, viaţa mea va fi un pic mai bună, fără ca a lui să fie mai rea.

Publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro

Cu imaginea asta am păşit în adolescenţă şi, apoi, în viaţa de adult. Sigur, am mai nuanţat-o pe parcurs, că, na, e şi D’Artagnan om, deci mai dă şi el cu mucii-n fasole, dar ideea de bază a rămas. În capul meu, de când am abandonat păpuşile dolofane şi până voi pune mâinile pe piept, bărbatul va continua să fie o fiinţă puternică şi curajoasă, obligată de propria definiţie să-şi rezolve cu demnitate şi onoare conflictele. Realitatea însă – şi nu mă refer la Realitatea TV, deşi face şi ea parte din realitate – se încăpăţânează să mă contrazică. Athos pe care îl ştiu eu nu ar fi ieşit niciodată la televizor să-i strige duşmanului lui că e un “beţiv transpirat”, un “prostănac”, un “papagal”, un “oligofren”, o “zdreanţă”, un “şobolan rozaliu” sau un “măi, animalule”. Portos pe care-l ştiu eu nu i-ar fi cerut vreodată cuiva să-i numere ouăle, Aramis nu i-ar fi zis nici beat unei femei “ţigancă împuţită” şi n-ar fi invitat-o pe masă să-i explice el nişte lucruri, hă-hă-hă, iar D’Artagnan n-ar fi bârfit în presa străină despre o eventuală partidă de sex oral pe care a auzit el că s-ar putea să i-o fi prestat o contesă duşmanului prietenului său.

Viaţa politică românească, deşi preponderent masculină, seamănă perfect cu un material difuzat acum câţiva ani la Poveştiri adevărate, în care două babe cu basma s-au bătut cu sacoşele şi bastoanele în direct, după care au năvălit în regie şi au snopit şi câţiva tehnicieni. Totul dublat de blesteme, strigături şi scuipaţi, fireşte.

Politicianul român – şi nu numai el, am văzut că s-a extins şi la alte categorii profesionale – îşi tranşează chestiunile de onoare ridicându-şi în cap o fustă înflorată şi creaţă, pe care doar fizic n-o are, şi mestecându-şi, cu bale veninoase, colţul unei broboade care doar la propriu nu-i acoperă chelia. A înlocuit mănuşa cu flegma, floreta cu strigătura despre cât de mică o are adversarul şi cât de curvă e nevastă-sa, discreţia cu detaliile despre ce felaţii i-a mai făcut nu ştiu cine nu ştiu cui şi scuza cu argintul viu aruncat sub călcătura actualului rival, până mai ieri partener de alianţă.

Eu pot să înţeleg că şi bărbatul e om, dar mi-e greu şi îmi face silă să-l văd, din ce în ce mai mult şi mai des, înlocuit de o ţaţa Floarea isterică şi ieftină. Ştiu că instituţia duelului a dispărut, dar mă aştept ca definiţia „bărbăţiei“ să-şi poată recupera noţiuni ca „onoare“ şi „demnitate“. Sunt cele pe care le admirăm cel mai mult la un bărbat, noi, femeile. Iar dacă pot să fac ceva pentru asta, să mi se spună ce. Dacă bărbatul a devenit ce văd la televizor şi în ziare pentru că nu stau eu acasă, la cratiţă, şi am drept de vot, sunt gata să renunţ la cel din urmă. Şi-aşa nu am niciodată ce vota…

Text preluat din Academia Caţavencu.

Eu, personal, am nişte amintiri de coşmar despre coada la pâine, din vremea când, copil fiind, mergeam în vacanţe la ţară, la bunici. Mă trimitea mamaie la brutărie, unde zăceam cu orele, într-un soare ucigător şi un miros de înnebunitor de pâine caldă. Rareori prindeam din primul cuptor, rareori prindeam şi din al doilea. La întoarcere, prin praful încins, haleam nervos, de foame, de epuizare, de nervi şi de poftă, jumătate dintr-o pâine mare, albă, pufoasă, cu coaja tare şi aromă de vatră.

Azi, nu prea mai există cozi. Am mai întâlnit doar pe la caseriile UPC, la Poştă, la Administraţia Financiară şi la doctor. Mi-a povestit însă o prietenă despre o coadă la care nu m-aş fi aşteptat: la casieria Teatrului Naţional din Bucureşti. Pentru piesa Egoistul, de exemplu, se aşteaptă, cu orele. Prietena mea a fost, sâmbătă, 27 februarie, să-şi ia bilet pentru reprezentaţia din 12 martie. Casieria se deschidea la ora 10, ea a ajuns acolo pe la 9. A găsit o coadă care şerpuia afară din casierie, până la fântâna arteziană. Veniseră oamenii de la 7,45, ca să fie siguri că vor prinde bilete. Şi de unde, până atunci, se dăduseră câte 8 bilete de persoană, s-a modificat şi regula: începând din sâmbăta menţionată, se vor da doar câte 4, ca să ajungă la toată lumea. Eu zic că e de bine.

Şi-mi pun o dorinţă pentru poporul român: să avem parte de cât mai multe cozi la teatru, la Ateneu şi la muzee. Să ne călcăm în picioare ca să-i vedem pe maestrul Radu Beligan şi pe alţii, în Egoistul şi în multe, multe altele. Dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe cozi la altceva decât la concerte de manele, concerte Bambi şi Bimbo, defilări de chiloţi, spectacole porno şi filme proaste! Amin!

Publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

Cerşetorul cu BMW e îmbrăcat bine, e foarte civilizat şi deţine şi una bucată blondă, pe scaunul din dreapta, pentru credibilitate. Acţionează, de obicei, în parcările marilor megamarketuri, unde e mult mai uşor să intri în dialog cu alţi şoferi decât în alte locuri, unde se parchează haotic şi poţi s-aştepţi 8 ore până să te poţi apropia de un alt mânuitor al volanului. Dacă e refuzat, îşi disimulează aproape perfect dracii şi nu scoate ranga din BMW la tine. Se mută pur şi simplu cu mâna-ntinsă şi povestea la altă maşină.

Bun, eu mi-am făcut datoria. V-am povestit. Mai departe e treaba voastră câţi bani îi daţi şi dacă-i cereţi ca garanţie buletinul sau blonda. Succes!

Publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

Secretara: Bună ziua, cu ce vă pot ajuta?

Iri: Bună ziua. Am o întâlnire cu doamnele Mother Caterpillar și Primavera.

Secretara: Cum vă numiți?

Iri: Irinel Columbeanu.

Secretara: Aa, da! Îmi păreați cunoscut da’ nu știam de unde să vă iau. Îl admir foarte mult pe șoferul soției dumneavoastră, sunt o mare fană a lui, să știți. O secundă, vă rog.

Secretara bagă capul într-un birou. În birou, Mother Caterpillar și Primavera cu niște laptopuri în față și înconjurate de obiecte de vrăjitorie: mături violet, baghete magice violet, un glob de ghicit, un carton cu ouă, un borcan de bulion, niște maimuțoaie de pluș, niște coji de banană, un ciocan violet, niște cuie mari, șosete murdare, hârtie igienică violet.

Secretara: A sosit domnul Irinel.

Mother Caterpillar: Domnu’ Irinel și mai cum, fă? Fii prefesionistă, fir-ai a dracu’, că pun mătura asta pă tine.

Secretara (fâstâcită): Domnul Irinel Columbeanu.

Primavera: Aveam miting cu dânsu’, fă?

Secretara: Da, sigur, avea programare.

Primavera: Bine, fă, zi-i să intre.

Mother Caterpillar (către Primavera): Fă, io o dau p-asta afară, să știi.

Primavera: Lasă, făăă!

Mother Caterpillar: Păi, nu vezi, fă, ce icompetentă e? Se ridică și o amenință cu mătura pe secretară: Icompetento! Dă dracii peste tine dacă mă mai inervezi, auzi? Îți leg cununiile, îți dau și penalizare și te și cocendiez, ‘r-ai dracu’ dă proastă, că m-am săturat dă tine…

Secretara iese speriată, în timp ce Mother Caterpillar o scuipă. Între timp, Iri a intrat și stă nedumerit lângă ușă.

Primavera: Haidi, făă, că a venit clientu’.

Mother Caterpillar (recită, pe un ton corporatist): Bună ziua, domnu’ clientu’. Bine ați venit. Vă mulțumim că ați ales compania noastră dă vrăji, care este lideră pă piața națională dă vrăji și oferă dăcât numai servicii dă top, mult mai bune dăcât serviciile dă la concurență, care te piși (biiip) pă ele dă servicii, că e scumpe și proaste. Stai jos, mânca-ți-aș ochii.

Irinel (se așază): Bună ziua.

Primavera: Doriți ceva dă băut? O cafea, o apă, o ciorbă dă unghii dă pui, un ceai dă șosete?

Irinel (disimulându-și scârba): Nu, mulțumesc.

Primavera: Dă mâncare vrei? Avem ochi dă câine mort prăjiți în gorgonzola și ouă dă gândaci dă bucătărie la tavă, cu garnitură dă icre negre și coropișnițe vii. Te servim?

Irinel (și mai scârbit): Nu, mulțumesc.

Mother Caterpillar (către Primavera): Fă, da’ ce sclifosit e ăsta. Către Irinel: Ia zi, mânca-ți-aș, cu ce te putem ajuta? În ce scop ne-ai deranjat?

Irinel: Am venit pentru o problemă mai delicată… Aș vrea să…

Mother Caterpillar (îl întrerupe): Taci! Taci! Taaaci! Lasă că-ți spunem noi dă ce ai venit. Către Primavera: Ia dă, fă, globu’ ăla-ncoace.

Primavera îi dă globul, nu înainte de a scuipa pe el și a-l șterge de fustele ei.

Mother Caterpillar: Stai așa că-ți ghicesc io acuma dă ce ai venit.

Ia globul și-l descântă, scuipând și ea de mai multe ori pe el, în timp ce dă din gură repede, abia inteligibil.

Mother Caterpillar (către glob): Gloabă spurcată/ Cu gura căscată/ Cu ochii beliți/ Cu dinții rânjiți/ Cu mâini răpciugoase/ Cu boală în oase/ Io te-ntreb, tu îmi răspunzi/ Altfel, te omor.

Primavera (către Mother Caterpillar, arătând spre glob): Ce zice, fă?

Mother Caterpillar (către Primavera): Stai, fă, ai răbdare. A dat boala peste tine, ce te grăbești așa?

Ascultă globul cu urechea.

Mother Caterpillar (către Irinel): Zice că ai venit să îi facem ipotenți pă toți șoferii lu’ Moni, nevastă-ta.

Irinel: N-am venit pentru asta.

Mother Caterpillar: E, pă dracu’. Înseamnă c-a greșit ăsta. Stai așa să mai întreb o dată.

Zgâlțăie un pic globul, îi mai trage un scuipat, după care îl ascultă iar cu urechea.

Mother Caterpillar: Zice c-ai venit să-ți găsești o nevastă mai tânără, dă vreo doișpe-treișpe anișori, așa.

Irinel: Nu.

Mother Caterpillar: Bine, dă unșpe!

Irinel: Nu.

Mother Caterpillar: E fi-r-ar al dracu’…

Dă cu globul de masă. Îi trage pumni, cum se dădea, pe vremuri, în televizor, când nu mai mergea.

Primavera (agitată): Ia dă, fă, la mine.

Ascultă și ea globul cu urechea.

Primavera: Zice că își cere scuze, da’ nu știe dă ce ai venit. Și că s-a stricat și tre’ să-l ducem urgent la service.

Mother Caterpillar (către ușă, zbiară): Făăăăăăăăăăăăăăăăă!

Intră secretara.

Primavera: Du ăsta repede la reparat, fă! Repede, ai înțeles?

Secretara iese cu globul.

Mother Caterpillar: Zi-ne matale, domnu’ clientu’, dă ce dracu’ ai venit. Hai, zi odată, că m-am plictisit și așteaptă clienții la ușă.

Irinel: Am venit… am venit să… am venit să mă faceți mai înalt.

Primavera: Păi, și nu puteai, mânca-ți-aș, să zici așa dă la-nceput? Către Mother Caterpillar: Auzi, fă, a venit să-l facem mai înalt.

Irinel: Se poate rezolva?

Mother Caterpillar: Normal că să poate, cum dracu’ să nu să poată. Să poate orice vrei matale. Îți facem și operație estetică dacă vrei, să te facem mai frumos. Vrei?

Irinel: Nu, mulțumesc, doar mai înalt aș vrea.

Mother Caterpillar: Costă 10.000 dă euro, să știi.

Irinel: Banii nu sunt o problemă. E OK.

Primavera: Haidi, fă, să ne-apucăm dă treabă.

Iau amândouă baghetele magice și le îndreaptă spre el: Ping!

Mother Caterpillar: Gata, s-a rezolvat. Acuma dă banii.

Irinel: Nu cred că s-a rezolvat.

Primavera: E, nu s-a rezolvat. Dacă io-ți zic că s-a rezolvat, s-a rezolvat. Ia ridică-te-n picioare.

Irinel se ridică.

Primavera (către Mother Caterpillar): Da, fă, nu s-a rezolvat. Ce dracu să ne pieptine facem acuma? Trecem la planul B?

Irinel se așază la loc, pe scaun.

Mother Caterpillar: Trecem la planul B, fă, normal, ce dracu mai întrebi ca proasta? Clientu’ nostru, stăpânu nostru, vrea mai înalt, îl facem mai înalt. Către Irinel: Dea dracii, dă nu te fac io acuma cât Ghiță Mureșan. Dă n-o să fii ditamai prăjina să mă scuipi pă mine direct în gură! Uite-aicea să mă scuipi, auzi?

Cască gura și-i arată cu degetul unde s-o scuipe. Irinel se oripilează. Apoi Mother Caterpillar ia un maimuțoi de pluș și un ciocan. Bate cu ciocanul un ditamai cuiul în inima maimuțoiului. Irinel se chircește pe scaun, ca și cum ar simți durerea cuiului înfipt.

Mother Caterpillar: Ee, ia ridică-te acuma, să vezi cât ești.

Irinel se ridică.

Primavera (îngrijorată): E tot pitic, făă! N-a mers vraja! Ce dracu’ ai, ai înnebunit la cap? Nu mai ești în stare dă nimic, icompetenta dracu’.

Mother Caterpillar: Taci, fă, dân gură, că te ia mama dracu’, nu vorbi cu mine așa în fața clientului, că pun mătur-asta și pă tine. Planu’ C. Hai, repede, adu’ ligheanul ăla să facem vraja, că suntem prefesioniste și nu să poate să plece clientu’ dă la noi nerezolvat.

Primavera aduce ligheanul.

Mother Caterpillar: Așa, mersi, ești drăguță. Acuma adu-mi așa: un borcan dă bulion, mațe dă șoarece putrezit, o pereche dă șosete murdare, două coji dă banană, o scrumieră plină dă chiștoace, păr dân nasu’ dă la zece morți, un sul dă hârtie igienică și un carton dă ouă clocite. Haaaai!

Primavera se execută. Rezultatul e un lighean în care sunt amestecate toate cele de mai sus.

Mother Caterpillar (către Iri): Gata. Acuma mănânci matale toată chestia asta și te faci înalt ca bradul și pă deasupra și frumos. Asta cu frumos e bonus, dân partea firmei, să te fidilizăm ca să vii d-acuma-ncolo numa’ la compania noastră dă vrăji, care e cea mai bună dă pă piață. Hai, la haleală! Poftă bună! Vrei și pâine sau ești la regim dă slăbit?

Irinel (stupefiat): Nu, mulțumesc.

Primavera: Hai! Bagă-n tine, ce te uiți așa la noi?

Îi dă o lingură, după care ele se întorc la laptopuri. Irinel se uită la lingură, se uită la lighean și leșină.

Primavera: Haoleo, făă, a leșinat ș-ăsta, a făcut infract, a murit.

Își pun amândouă mâinile-n cap.

Mother Caterpillar: Haoleoooo! Fi-r-ar al dracu’, cre’ că s-a stricat și ligheanu’ dă vrăji. Trebe dus și-ăsta la reparat, că altfel dăm dracu faliment, lua-l-ar dracii dă lighean cu mama lui, că în ziua dă azi, toate e scumpe și proaste! Hai! Ia-i lu’ ăsta portofelu’ și să-l târâm afară de-acilea, că mai avem 20 dă programări și nu putem să lăsăm clienții s-aștepte. Prefesionalismu’ înainte dă toate, făăă!

Secretara bagă din nou capul pe uşă:

Secretara: A venit domnul Geoană să-l faceţi mai deştept.

Pamflet publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

Cum marketingul nu are limite, e clar că vin din urmă “calitatea splendidă”, “calitatea mirifică”, “calitatea magnifică, “calitatea măreaţă”, “calitatea divină”, “calitatea celestă” şi “calitatea dumnezeiască”. Atunci să ne văd pe noi, cumpărătorii! Cum vom alege, de exemplu, între nişte icre cu ceapă de o calitate celestă şi unele de o calitate dumnezeiască, pe care să le mâncăm cu o pâine de o calitate sublimă, bombardându-ne ficaţii cu E-uri de o calitate tulburător de excepţional de înălţător de formidabilă?

Postat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

Tonul pe care se discută aceste chestii, la televizor, mi se pare mai mult decât amuzant. Moderatorii şi invitaţii sunt precipitaţi, agitaţi, transpiraţi de curiozitate şi gâtuiţi de nedumeriri. Vorba lui Diaconescu însuşi, zici că a murit, nu că şi-a dat demisia.

Asta mă face să-mi pară puţin rău că nu există, în viaţa publică românească, un personaj care să ironizeze programatic genul ăsta de atitudine, prin tot felul de gesturi stranii, inexplicabile şi imprevizibile. Un nebun care să arunce deliberat câte-o piatră-n apă, după care să savureze agitaţia celor 75787 de deştepţi, care se reped s-o scoată. Un politician care să alterneze coerenţa cu delirul, în aşa fel încât să fie sigur că, în momentul în care va face ceva, orice, toată lumea se va încolona să mediteze patetic asupra gestului său. Parcă şi văd nişte titluri mari pe ecranele încinse:

• “Cutremur în politică: Icsuleanu Igrecescu a îngenuncheat în faţa unei necunoscute, pe trecerea de pietoni, i-a desfăcut sandalele cu dinţii, după care a plecat la partid, unde a cerut demisia portarului
• “Soţia preşedintelui PSŢŞMV, Icsuleanu Igrecescu, s-a înscris în formaţiunea politică rivală. Război conjugal sau cacealma politică?????”
• “De ce a venit Icsuleanu Igrecescu în fustă şi sutien la congresul partidului? Homosexualitate? Nebunie? Droguri? Depresie? Circ? Analiştii se pronunţă”

N-ar fi drăguţ? Eu zic c-ar fi.

N-aş vrea să fiu înţeleasă greşit: e perfect normal să se discute lucrurile astea, însă aş prefera un ton mai calm şi o abordare mai relaxată. Şi ca cei care aleargă după “adevăr”, să nu alerge chiar până la epuizare. Vorba lui Moromete: “Da’ de ce să fugiţi, frăţioare? Încet nu puteţi să mergeţi?”.

Publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro

Aş fi vrut să fiu de faţă când l-a scris tanti de la starea civilă. Cred că lucrurile au arătat cam aşa:

- Deci da, domnu’, ziceţi, cum îl cheamă p-ăsta micu?

- Carol-Ferdinand.

- Carol… Fu… Carol Fi… Carol cum, domnu’?

- Carol Ferdinand.

- Cu liniuţă sau fără liniuţă?

- Nu ştiu, cum credeţi…

- Cu liniuţă. Aşa. Numele de familie?

- Ăăă… Păi, avem aşa: la soţie, Hohenzollern, iar la mine şi la copil “Al României”.

- Poftiiim? Hohen… cum? Şi cum adică “Al României”? Ce nume de familie e ăsta, domnu’, “Al României”? Vă bateţi joc de mine? Credeţi că îmi arde de glume? Aveţi idee de când nu mi-am luat salariul, domnu’? Aveţi idee în ce stres lucrăm, în ce balamuc? Veniţi aicea să vă bateţi joc de oameni? Ia, gata, vă rog să ieşiţi afară! Auzi, “Al României”… nţţ… Om bătrân şi îi arde de glume! Afară!

- Doamnă, nu vă enervaţi, vă rog! Chiar aşa mă cheamă, “Al României”, vă rog să mă credeţi pe cuvântul de onoare. Doamnă… ştiţi… eu sunt prinţ!

- Prinţ… Înţeleg… Domnu’, dumneata chiar nu ai treabă acasă? Nu ai alte distracţii? Du-te şi matale şi joacă o tablă în Cişmigiu, nu veni aicea, pe capul meu, să faci panaramă, că io nu mi-am bătut joc de dumneata şi ţi-am vorbit frumos.

- Doamnă… Ce să fac să vă conving că sunt prinţ şi că mă cheamă “Al României”?

- Afarăăăăă! Afară sau chem badigarjii!

Transpirat, prinţul băgă mâna într-o sacoşă, de unde scoase un pachet de cafea, pe care îl puse timid pe masă, în faţa partenerei sale de dialog.

Partenera se uită când la pachetul de cafea, când la prinţ, timp de vreo juma’ de minut. Apoi luă pixul:

- Deci Hohen şi mai cum o cheamă pe doamna, concubina dumneavoastră, mama lu’ ăla micu?

- Hohenzollern. Şi nu e concubină, e soţie…

- Mda… Şi la dumneavoastră cum aţi zis să scriu? “Despre România”? La dumneavoastră şi la ăla micu’. Numele de familie…

- Al României.

- …

- …

- Poftiţi, ăsta e certificatul. Mergeţi sănătos, domnu’ Al României, să vă trăiască.

- Săru’mâna.

Publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

Dacă aş şti că mai am de trăit doar o săptămână, mai întâi aş plânge puţin. Nu prea mult, fiindcă nu mi-ar permite timpul. Apoi, m-aş vedea cu toţi oamenii pe care îi iubesc, să îmi iau “la revedere” şi să-i rog să nu fie trişti. Aş râde cu ei. Ne-am aminti momente frumoase şi ne-am promite că ne vom reîntâlni cândva. OK, probabil că am şi plânge un pic, dar nu prea mult, pentru că nu ne-ar permite timpul.

Dacă aş mai avea de trăit doar o săptămână, le-aş cere iertare tuturor celor pe care i-am rănit, cu voie sau fără de voie. Apoi, i-aş ierta, chiar dacă nu mi-au cerut-o niciodată, pe toţi cei care m-au rănit. Le-aş spune că i-am iertat, ca să-i eliberez de povara vinovăţiei, şi i-aş îmbrăţişa.

Dacă aş mai avea de trăit doar o săptămână, aş mânca toate lucrurile pe care acum mi le interzic, pentru că îngraşă. Ştrudel cu mere, îngheţată şi sos de vanilie, papanaşi, paste, cartofi prăjiţi, ardei umpluţi… Aş bea ciocolată caldă şi aş ronţăi alune trase în miere.

Dacă aş mai avea de trăit doar o săptămână, aş merge la coafor şi m-aş aranja, ca să plec frumoasă. Şi m-aş consulta cu prietenele fashioniste în privinţa hainelor potrivite pentru drum. Aş reciti “Oscar şi tanti Roz” (cine a citit-o va înţelege de ce), aş revedea nişte filme frumoase şi optimiste şi aş asculta muzică, în maşină, în timp ce aş conduce.

Dacă aş mai avea de trăit doar o săptămână, aş dărui oamenilor dragi lucrurile mele, ca să aibă grijă de ele, să se bucure şi să le folosească mai departe.

Dacă aş mai avea de trăit doar o săptămână, le-aş scrie tuturor oamenilor din lume o scrisoare în care i-aş ruga să fie fericiţi. Să nu îşi mai amâne bucuriile, să nu îşi mai amâne iertările, să nu îşi mai consume viaţa lăsând mereu pentru mai târziu ceea ce e important. Să nu mai aleagă banii, puterea, ambiţia, vanitatea, ci dragostea şi oamenii. Să trăiască mereu ca şi cum ar mai avea de trăit doar o săptămână.

Dacă aş mai avea de trăit doar o săptămână, i-aş aminti surorii mele că e cea mai minunată soră din lume.

Dacă aş mai avea de trăit doar o săptămână, aş face scufundări împreună cu soţul meu, ca să ne uităm după peştişori. E înnebunit după asta, iar eu l-am refuzat de multe ori, fiindcă nu mă simt foarte în largul meu sub apă. Apoi, i-aş spune în câteva milioane de feluri cât de mult înseamnă pentru mine. L-aş ruga să-mi promită că va fi fericit şi i-aş promite că ne vom reîntâlni cândva. OK, poate am şi plânge puţin, dar nu prea mult, pentru că nu ne-ar permite timpul.

Publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

Ce-i drept, nu m-am mai uitat şi în direcţia din care venise purtătorul de copite. Poate aş fi văzut mai multe căruţe aliniate la semafor, moment în care totul ar fi devenit mult mai limpede: aveam de-a face cu o coloană oficială, iar domnul care o tăiase pe roşu era antemergător. Sigur, avea sirena stricată, iar girofarul i-l stinsese vântul, dar s-a descurcat şi fără, ca un adevărat profesionist.

- Aloo, Traiane, te deranjez?

- Tu nu mă deranjezi niciodată, păsărică, hăhăhă…

- Auzi, tu ai idee de ce eu nu mai apar deloc în presă?

- Da, păsărică. Pentru că ţi-am zis eu să nu mai apari, de-aia… Hăhăhă…

- A, daa? Păi, şi ţi se pare normal, Traiane? Ţi se pare normal? Cât timp crezi că mai pot să trăiesc aşa? Mai am un pic şi mă sui pe pereţi. Asta nu e viaţă, Traiane, e tortură, să ştii! Dă să plângă.

- Hăhăhăhă. Eşti puternică, păsărică, o să rezişti.

- Traiane, vorbesc serios. Nu mai rezist. Am dat o tonă de bani pe Vuittoane şi ţoale de firmă degeaba, în ultimele luni. Degeaba, înţelegi? Nu m-a văzut nimeni cu ele la televizor. Ăia sunt bani pierduţi, Traiane, pricepi? Puteam foarte bine să-i arunc direct la ghenă sau să-i dau la săraci, tot aia era.

- Hăhăhăhă… Lasă, păsărică, că ţi le-am văzut eu, ţi le-a văzut Boc, ţi le-au văzut colegii din guvern, ăia de la partid… Pantalonii ăia roz, strânşi pe fund, de săptămâna trecută, au blocat activitatea executivului pentru două zile.

- Nu erau roz, erau fuchsia. Şi de-aia nu mai pot eu că mi-au văzut hainele colegii din guvern. Cine mi le-a văzut? Cati Andronescu? Tu ai văzut-o p-aia cum se-mbracă? Zici că e mamaie!

-Cati Andronescu nu mai e ministru.

- A, da? Mă rog… Nici nu contează dacă mai e sau nu mai e. Apropo, tu ştii că a-nceput să apară la TV mai des decât mine, pe vremuri? Înnebunesc când o văd! Traiane, vreau la televizor! Acum! Vreau la televizor în momentul ăsta, înţelegi? Începe să bâzâie.

- Păsărică, nu mai plânge, hai că vedem cum facem, hăhăhăhă, găsim o soluţie, vedem…

- Nu mai cred în promisiunile tale. Vreau acum o soluţie. Tu ştii de când n-am mai dat cu mopul într-o şcoală? De când n-am mai tricotat în direct la TV? De când nu m-am mai pozat c-un salvamar? De când n-am mai ciocnit un ou la ştiri? De când n-am mai călărit? De când n-am mai dansat? O, Doamne, parcă au trecut 100 de ani, îmi vine să urlu de durere numai când îmi amintesc cât a trecut. Unde e viaţa mea de altădată? Te rog… Te rog… Traiane, te rog, lasă-mă să iau o lopată şi să ies să dau zăpada de pe trotuarul din faţa ministerului. Şi să chem televiziunile. Te imploor… Suspină.

- Păsărică, nu se poate, e regulă pentru tot partidul. Nu mai iese nimeni în presă, nu mai apărem în public, hăhăhăhă.

- Mi se rupe mie de tot partidul! Eu nu sunt “tot partidul”. De când mă bagi pe mine, Traiane, în aceeaşi oală cu “tot partidul”?

- Ai dreptate, păsărică, nu eşti “tot partidul”.

- Păi, vezi? Vezi? Deci mă laşi să ies la lopată, da?

- Nu.

- Cum nu?????

- Nu, păsărică, nu la lopată. Hai să găsim ceva mai discret. Să apari în presă, da’ cu ceva mai modest, totuşi. Să atragi atenţia, dar nu chiar pe toată.

- Dar eu o vreau pe toată!

- Nu se poate. Uite, poţi să ieşi la geamul biroului tău de ministru şi să scuturi o cârpă de praf. Trimit eu nişte fotografi să stea ascunşi în boscheţi şi să te surprindă. Mesajul o să fie “Elena Udrea a avut curajul să opreze reduceri drastice în bugetul ministerului. Şi-a concediat femeia de serviciu şi îşi face singură curat în birou”. Ce zici?

- Mda… Nu sună rău. Dar doar aşa, să mă pozeze de la fereastră, mi se pare cam puţin. Mi-am făcut breton nou la Paris şi aş vrea să se vadă.

- Le zic eu să focuseze pe breton.

- Şi am şi slăbit câteva kile, aş vrea să mă văd cu totul în poze. Nu vrei mai bine să mă pozeze când spăl WC-urile ministerului? Te roooog… Am făcut şi nişte şedinţe de electrostimulare şi am fesierii foarte fermi. M-ar putea poza în aşa fel încât să se vadă… Te rooog…

- Exclus, păsărică, hăhăhăhă, p-ăia poţi să mi-i arăţi doar mie, dacă vrei.

- Traiane, nu fi nesimţit!

- Doar o poză la geam, când scuturi cârpa de praf, asta e tot ce se poate în momentul ăsta, păsărică…

- Oooof… Atunci pot măcar să ţin şi poşeta aia nouă în mâna cu care scutur cârpa? E unicat în România, n-o mai are nimeni.

- Bine, păsărică, ţine şi poşeta.

- OK. Trimiţi tu fotografii în juma’ de oră?

- Da.

- Da’ în juma’ de oră, nu mai devreme, da? Vreau să trimit şoferul să-mi aducă şi mănuşile alea noi, din piele de crocodil, pe care mi le-am luat de la Milano. Sunt superbe!

Ceea ce aţi citit este, desigur, un scenariu de ficţiune. Recunoaşteţi însă că ficţiunea ar putea deveni oricând realitate.

Text publicat pe VoxPublica şi simonatache.ro.

Jur că nu inventez şi vă rog să nu insistaţi cu “Cine era cântăreaţa?”, că n-o să vă spun. M-am prins însă cum a ajuns Bittman consilier la Ministerul Finanţelor. L-a invitat Vlădescu, cu care e prieten şi o arde prin cluburi, să cânte la vreo paranghelie a instituţiei, iar el a refuzat jobul, pe motiv că era prea uşurel, şi a cerut unul mai serios. Slavă cerului, totuşi, că s-a mulţumit cu titulatura ridicolă de “consilier pe probleme de feedback de la populaţie” şi că nu s-a vrut, Doamne fereşte, preşedinte ANAF. În felul ăsta, rămâne disponibilă conducerea ANAF pentru cineva mai competent: Mihai Trăistariu sau fetele de la Bambi.

Pentru comentarii vă invit aici.

În primul rând, alegerea mi se pare proastă. Da, Dan Bittman poate afla părerea populaţiei despre Ministerul Finanţelor, când se duce el să facă piaţa, când traversează pe zebră, când se dă jos din maşină ca să-şi cumpere ţigări sau când trage o cântare la un botez select, dar muuult, muult mai potriviţi pentru această funcţie ar fi fost, de exemplu, Stela şi Arşinel. Sunt mai guralivi şi mai populari, le au cu glumele care ţin la mase şi par genul care ar obţine cel mai obiectiv şi mai rapid feedback de la populaţie. Trimite-i într-o piaţă sau într-un supermaket şi fac pariu că le spune populaţia şi ce lapte-a supt de la mă-sa, darămite părerea despre Ministerul Finanţelor. Ca să nu mai zic de Ţociu şi Palade, care ar face o treabă şi mai bună…

Pe de altă parte, nu pot să nu recunosc că mi se pare o iniţiativă excelentă înfiinţarea acestui post. “Consilier pe probleme de feedback de la populaţie” la Ministerul Finanţelor mi se pare ceva genial, de care România avea de multă vreme nevoie. Toate ministerele, primăriile, instituţiile, comitetele şi comiţiile ar avea nevoie urgent de aşa ceva. După cum ar avea nevoie şi de multe altele, similare. Ce-aţi zice, de exemplu, de un consilier pe probleme de feedback de la animale, la Ministerul Agriculturii? Este că ar fi necesar? Ar fi. Păi, ce, oile, porcii şi celelalte animăluţe de la noi din ţară nu simt nevoia să dea feedback? O simt cu siguranţă, doar că n-au cui. De unde să ştim dacă sunt bine la cap dacă nu stă nimeni de vorbă cu ele? De unde să ştim dacă n-au luat vreo gripă sau vreo altă boală, dacă pe nimeni nu interesează ce e-n sufletul şi în trupul lor? L-aş recomanda pe Gigi Becali pentru jobul ăsta, din motive pe care nu tre’ să le mai explic, dar, cum nu cred că ne putem lipsi de el de la Parlamentul European, merge să-l ocupe şi-o oaie, o văcuţă sau chiar un căţel. Câinele lui Bahmuţeanu o fi liber de contract?

De asemenea, pentru că am văzut că s-a vorbit mult de flăcări violete în ultima vreme, cred că tot guvernul ar avea nevoie de un consilier pe probleme de feedback parapsihologic şi de feng-shui. Îl recomand pe Busu, nu pentru că s-ar pricepe, ci pentru că simt în el un potenţial uriaş de a-şi alcătui o echipă imbatabilă. În definitiv, poate chiar ar fi mai bine să se acopere domeniile astea cu echipe întregi, nu cu persoane. În definitiv, Vlădescu ar fi trebuit să angajeze toată trupa Holograf la Ministerul Finanţelor, nu doar pe Bittman.

Pentru comentarii, vă invit aici.

Pentru comentarii, vă invit aici.

Filmul: mi-a plăcut, nu m-a plictisit deloc, dar ar fi meritat o ceva mai mare strădanie, la capitolul “poveste”. Problema nu e că e o superbanală, previzibilă şi schematică poveste despre bine şi rău, în care binele, logic, învinge, ci că ar fi putut, totuşi, să nu fie chiar făcută pe genunchi. Am înţeles convenţia de basm uşurel, pe bune, nu m-am dus acolo să fiu zguduită din temelii, nu m-am aşteptat să fiu nevoită să iau ore de psihoterapie după film, însă o atenţie mai mare la scenariu, nişte replici mai bune şi renunţarea la măcar 20% dintre clişeele tipic americăneşti ar fi făcut mult bine. Nu pot să zic însă nici că expedierea poveştii i-a dăunat prea mult, fiincă partea de efecte speciale chiar a făcut toţi banii. Notă mediocră lui Cameron pentru regie şi scenariu, dar nota 11 pentru lumea imaginară prin care m-a plimbat. E aşa de frumoasă şi de diafană, că, vorba cuiva, îţi vine şi ţie, ca şi personajului principal, să te îndrăgosteşti şi să rămâi în ea. Iar creaturile cu care ea e populată sunt splendide. Au corpuri longiline, albastre, cu cozi frumoase, nişte ochi ireali, o graţie şi o agilitate absolut fascinante. Jos pălăria şi în faţa băieţilor de la calculatoare, pentru realizarea ei tehnică.

Mergeţi să vedeţi Avatar, dacă n-aţi apucat încă. E spectaculos, chiar dacă, luat la bani mărunţi, e, vorba lui Ionuţ într-o conversaţie cu mine pe messenger, “un film lame, dar un desen animat foarte mişto”.

În definitiv, dacă nu schematiza la maximum povestea şi se-apuca să ne zgâlţie la cap cu d-alea “grele”, ar mai fi avut loc Cameron să desfăşoare, pe larg, în faţa noastră, toată acea lume extraordinar de frumoasă? Probabil că nu. Sau, poate că da, dar, în cazul ăla, pe principiul “mai binele e duşmanul binelui”, am fi zăcut după vizionare, cu febră şi frisoane, cel puţin trei zile. Sau nu mai voiam, Doamne fereşte, să plecăm din sală. Ne-am fi legat de scaune, refuzând să reintrăm în viaţa noastră şi aşteptând să ni se albăstrească pielea şi să ne crească cozi.

Pentru comentarii, vă invit aici.

“Salut! Mă cheamă Frusina. Sunt acea amica a voastră (toţi aveţi câte una) căreia îi place să se certe în magazin, să facă reclamaţie la OPC, să urle la RDS. O fac pentru amuzamentul vostru, desigur, dar şi pentru că, aşa cum ar spune Badea Mircea, “îmi ocup tot timpul trăind în Romania”. Cred că inversiunea pe care tocmai am scos-o din mine este genială. Sunt genială. Ăsta ar fi al doilea motiv pentru care urlu la RDS. Eu sunt genială, ei nişte proşti şi trebuie să îi fac să înţeleagă asta. Mama zice că situaţia stă exact invers: eu sunt proasta, că mă agit. Chiar şi doamna Cardioloagă (este absolut oribil cum cuvintele astea, la feminin, se termina în “oloagă”) a încercat să îmi bată un apropo că aş fi proastă că mă stresez, în urma diagnosticului de “nevroză cardiacă”. I-am tăiat-o scurt. Dar aia e altă poveste.

Ca să fiu extrem de cool, am decis să nu decid dinainte ce voi face anul ăsta (mă rog, anul trecut, de-acuma) de Revelion. Numai neamurile proaste, care nu au înţeles încă măreţia universului şi micimea unui revelion, se pregătesc şi fac salata boeuf. Nu? Aşadar, fără să ştiu, am decis în fapt să nu fac nimic. Asta, oarecum m-a sâcâit şi m-a făcut să-mi dau seama că e… fals. Că nu sunt pe bune un spirit liber care să afle pe 31 decembrie, la 11.53, ce va face exact de revelion.

Bun. Locuiesc în Buftea. Într-o casă mare şi oribilă (închiriată, slavă Domnului), cu multă gresie şi balustrade metalice la cele 2 rânduri de scări. Evident, am o antenă parabolică. Serviciu oferit de BOOM.

30 Decembrie – Încep să nu mai prind unele canale deloc, iar pe Realitatea, Boc vorbeste în reluare, iar CTP se bâlbâie. Încep să mă sperii puţin că nu o să am TV de revelion (aşa mi-am dat seama ca eu, în sufletul meu, oricât de cool voiam să fiu, aşteptam, de fapt, cu nerăbdare programul TV de revelion şi mesajul Preşedintelui). Pe seară, începe din nou să meargă. Boc vorbeşte perfect coerent, iar CTP mă excită din nou cu vorbele-i apăsate. Sunt calmă.

31 Decembrie, ora 13.00 – Nu mai merge niciun canal!!! Încep chiar să iau în calcul un revelion cu mami şi tati, cu salata boeuf şi program tv. Încerc să mă calmez. Nu vreau să încep anul nou tot isterică. Ca niciodata, “îl las” pe prietenul meu să sune la BOOM. Încerc ceva nou. Să rămân detaşată. Sa nu mă bag. Dar gândul nu-mi dă pace. Ştiu, ştiu cu groază în suflet, ştiu că nu au cum să vină azi să repare antena. În timp ce prietenul meu vorbeşte la telefon cu BOOM şi oferă datele din contract, adresa etc., îmi trec prin cap următoarele:

“Cum ar fi, totuşi, să zica că pot ajunge azi?”

“Sunt sigură ca e ceva simplu. Dacă mă duc până la poartă şi mă uit un pic la antenă, poate mă prind eu ce are.”

“Înnebunesc dacă ăştia nu trimit azi pe cineva!!!!!”

“Nu se poate să ne lase aşa de Revelion!”

“Poate îşi revine de la sine”

“Precis e o chestie de un fir… ceva simplu.”

“Cum naiba o să stau aici, în padure, în casa asta mare şi urâtă, fără TV de Revelion?”

“Cum ar fi dacă mă agit ca idioata şi ei or să vină totuşi azi?”

“Îi omor dacă zic că trimit pe cineva acum şi, diseară, pe la 8-9, eu sunt pe telefon, urlând la ei că nu a venit nimeni şi nu am TV de revelion”

“Dacă sare pisica în următoarele 10 secunde de pe pervaz, înseamnă că vin… 6,7,8… sau invers mai bine, dacă nu sare, vin…9,10…”

“Doamne Dumnezeule, dacă exişti, dă-mi program TV de revelion şi promit, la schimb, să fac o faptă bună şi să înfiez un copil!”

El: “OK, vă mulţumesc, la revedere”, pe un ton înnebunitor de calm.

Eu: “Deci? Când vin?”

El: “Luni, pe 4. Azi nu lucrează nimeni.”

Eu: “Ok. Asta e”.

Dezastrul s-a produs. Nu mai contează dacă sare sau nu pisica de pe pervaz şi nici dacă există Dumnezeu sau nu sau ambele situaţii împreună. BOOM nu lucrează pe 31. Dar acum sunt mai liniştită.

Ora 14. Mă culc oleacă. Mă pun în pat, dar al dracu’ gând nu-mi dă deloc pace. Bine, e altfel acum. Nu mai este cu “Voi afla unde stă operatoarea Elena Tufă de la RDS şi îi voi pune şobolani morţi în cutia poştală pentru ca m-a minţit că vine echipa şi nu a venit!!!”. Acum ştiu clar că nu vine echipa. Acum am doar fantezii (aia cu şobolanii nu e o fantezie, ci un plan bine pus la punct şi gândit). Stau acolo, întinsă în pat şi asta e ce aud la mine în cap:

“Hmmm, cum ar fi să vada un domn de la BOOM (care e liber azi, dar trece pe la serviciu… aşa, degeaba) că am sunat azi să reclamăm că nu avem TV şi să se gândească “Cum să las oamenii aşa, de revelion? Hai că dau o fugă să le fac o bucurie”. Sigur sunt unii pe acolo, pe la sediul BOOM, şi or să vadă că nu avem TV şi precis nu ne lasă aşa, mai ales că vor fi impresionaţi că nu ne-am isterizat. Cred că se vor mira mult că nu am orăcăit că e revelionul, apoi se vor emoţiona şi or să vină. Plus că oricum e posibil să îşi revină de la sine… Aoleu! Oare acum, că am făcut reclamaţie, o fi făcut operatoarea aia ceva de nu mai are nici cum să îşi revină singur? Ce nasoală ar fi asta… Nu cred că ne vor lăsa aşa… nişte oameni de bine…”. Adorm.

Mă trezeşte prietenul meu: “Scoală-te şi bagă şi tu câinii undeva, că au venit ăia de la BOOM”.

“CUM??????????? A TRECUT ANUL NOU ŞI EU AM DORMIT???”

Nu. Venise o echipă de la BOOM. Nu visam. Eram trează complet acum, căutam câinii.

“Dă-le bani!!! Dă-le şpagă, săracii!” – Da. Asta am zis. Nu sună şocant, dar pentru cei care ştiu cum mi-am distrus jumătate din neuroni şi mi-am mâncat jumate din viaţă refuzând să dau şpagă, este extrem de şocant, comic şi, într-un final, tragic.

Au venit. Au reparat. Aveam TV de revelion. O sun pe mama şi îi povestesc toate cele de mai sus, într-un efort de a îi arăta pentru a mia oară cât de bolnavă este ţara asta, cum te tâmpeşte şi înnebuneşte până la punctul unde pisica de pe pervaz începe să aibă un rol decisiv. Ca să nu mai vorbim de amestecul lui Dumnezeu în toată treaba asta…

Mama (concluzie): “Ai văzut, Frusina? Ai văzut, mamă, ce înseamnă să gândeşti pozitiv şi să transmiţi vibraţii bune?”"

Pentru comentarii, vă invit aici.

Mai întâi, mi-aş lua, fată, fată, numai haine şi blănuri de la Milano şi mi-aş bea cafeaua numai la Paris, ca să văd, fată, şi eu cum e. Aş arde-o, fată, prin saloanele de frumuseţe cele mai scumpe, mi-aş face veacul la coafor, aş lua lecţii de dans şi l-aş pune pe Moga să-mi compună o piesă, ca să mă lansez, fată, şi eu în muzică. În tot acest timp, aş avea grijă să mă dezvolt armonios şi pe linie intelectuală. Am auzit că tinereţea şi frumuseţea se duc, dar inteligenţa rămâne, fatăăă! Aş angaja, aşadar, pe cineva să-mi facă filme după toate cărţile trendy. Scurte, fată, d-alea, cum le zice, scurt-metraje, că n-o să am timp să văd filme lungi.

După ce m-aş plictisi de acest stil de viaţă, ceea ce s-ar întâmpla cam în două-trei săptămâni, aş reveni la viaţa mea normală şi m-aş apuca să mă distrez în felul următor:

1. Le-aş plăti pe Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin să facă ceva împreună. Să construiască o casă, să sădească un pom, să-i spele un ciorap lui Ştefan Bănică Jr. Ceva constructiv, în orice caz.

2. L-aş plăti pe Paulo Coelho să-i caute pe Goagăl lui Vanghelie şi să scrie comunicate de presă pentru o firmă de pufuleţi. Ideea ar fi să devină foarte ocupat şi să nu mai aibă timp de scris cărţi.

3. I-aş fura lui Piedone toate beculeţele şi “statuile” din sectorul 4 şi nu i le-aş da înapoi decât dac-ar accepta să concureze la “Dansez pentru tine”, împreună cu Emil Boc. Ar fi treaba lui să-l convingă pe Emil Boc. Dac-o să vrea beculeţele-napoi – şi o să le vrea! – se va descurca.

4. Le-aş face o ţară falsă lui Vadim Tudor şi lui Gigi Becali şi i-aş pune preşedinţi prin rotaţie. Nu trebuie să fie mare, câţiva studenţi la teatru dispuşi să se distreze, contra cost, ar fi “poporul”, iar Guvernul şi Parlamentul s-ar rezolva cu echipa Steaua, plus câteva babe peremiste, de-alea de leşină pe la conferinţele de presă ale lui Vadim.

Precizare: De fapt şi de drept, nu mi-ar plăcea deloc să fiu bogată. Mi s-a întâmplat o dată, la Monopoly, şi m-am lecuit. În vreme ce toţi ceilalţi se zbăteau în ghearele falimentului şi trăiau intens, eu stăteam ca proasta, pe un purcoi de bani şi pe un munte de proprietăţi, aşteptând să se termine jocul. A fost superplictisitor.

Pentru comentarii, vă invit aici.

COMPUNERE DESPRE IARNĂ, ZĂPADĂ, BRĂDUŢ ŞI MOŞ CRĂCIUN

Când e iarnă la modul general?

Iarnă e atunci când obrăjorii şi năsucul sunt reci şi au culoarea florii ăleia care se cheamă bujor. Când trebuie să purtăm fular, mănuşi şi căciuliţe şi când mama face inspecţia la şosete şi hăinuţe şi ne întoarce de la uşă daca nu i se par suficient de multe şi de călduroase. Când bem seara ceai fierbinte cu multă lămâie şi ne încălzim mânuţele pe ceaşcă până ne frige uşor, cât să chicotim un pic. Iarnă e şi când e zăpadă.

Ce e zăpada?

Zăpada e când e şi gheaţă. Când un puf alb, cu sclipiri de argint, acoperă copacii, casele, maşinile, magazinele, maşinile, absolut tot şi trebuie să mergem mai atenţi ca să nu alunecăm şi să ne lovim la năsuc, coate sau genunchi. Când cade, zăpada asta, cade sub formă de fulgi albi şi moi. Dacă prinzi în palmă un fulg, se topeşte şi se face apă. Zăpada seamănă cu vata de zahăr din Orăşelul Copiilor, cu diferenţa că nu e voie s-o mănânci, fiindcă, dac-o mănânci, se umflă gâtul, curge nasul şi creşte temperatura. Bine, poţi să răceşti şi fără să mănânci zăpadă. În orice caz, atunci mama te ţine în casă înfofolit şi te doftoriceşte.

Care-i treaba cu sania?

Chestia cea mai frumoasă în legătură cu zăpada e că poţi să te dai cu sania. E frumos şi când te trage tata sau bunicul cu sania, alunecă uşor şi te simţi de parcă pluteşti. Dar cel mai frumos e când te duci cu mulţi copii la derdeluş. Derdeluşul e întotdeauna pe un deal mai înalt. Te urci şi-ţi dai drumul de sus cu sania şi atunci senzaţia e mult mai tare. Te agăţi bine cu mâinile să nu cazi şi să te ţii chiote şi bucurie. Iar dacă mai cazi, nu-i nimic, te scuturi de zăpadă şi o iei de la capăt, până te strigă mama în casă şi te ia şi puţin la întrebări în legătură cu poezia de la grădiniţă.

Upsss, în curând vine Moşul

La un moment dat, oamenii mari încep să se agite. Aleargă încoace şi-ncolo, fac multe cumpărături, multe planuri, curăţenie, tot felul. Auzi mai des ca de obicei chestia cu “trebuie să fii cuminte fiindcă, în curând, vine Moşul”.

Într-o zi, tata vine acasă cu un brad mare pe care îl duce în cămară sau pe balcon, cu promisiunea că, în câteva zile, o să-l împodobiţi împreună cu globuri, beteală, dulciuri, jucării şi beculeţe.

Brăduţul împodobit

Seara în care împodobeşti bradul e ca o poveste. În casă e cald şi miroase frumos a cozonaci. Mama trebăluieşte de zor, are ochii puţin obosiţi de alergătură şi zâmbetul bun ca de obicei, tata e puţin emoţionat, puţin stângaci şi nerăbdător ca şi tine. În cutii, globuleţele colorate sclipesc tare frumos, iar când le atingi între ele, din greşeală sau intenţionat, scot un clinchet cristalin, cam ca al clopoţeilor. Le pui în brad, pentru unele te urci pe scăunel sau îl rogi pe tata să le agaţe, deşi parcă n-ai vrea, parcă ai vrea să le pui tu pe toate. Te învârţi în jurul brăduţului, ca să iasă bine repartizarea culorilor, mai strâmbi din năsuc puţin nemulţumit, mai iei unul de colo şi îl pui dincolo, le mai inversezi între ele. Nu toate globurile sunt rotunde, unele au formă de steluţă, altele de brăduţ, altele de animăluţe, mă rog, tot felul de forme. În pom se pun şi bomboane, şi clopoţei, şi artificii. Beteala şi instalaţia de beculeţe vin la sfârşit, după ce s-a pus globul din vârf, ăla, cel mai mare şi mai frumos. Pentru asta s-ar putea să fie nevoie să te ia in braţe tata, ca să ajungi. Înainte de culcare, arzi vreo două artificii să vezi cum e, ţii ochişorii strânşi la început şi, mamă ce frumos e după aia, când îi deschizi.

Când te culci, laşi instalaţia să meargă şi, o vreme, priveşti umbrele colorate care apar pe pereţi şi pe perdea, atunci când se aprind sau se sting beculeţele.

Adormi cam greu fiindcă, de emoţie, îţi ard puţin obrajii, inima bate mai tare ca de obicei şi, în plus, îţi zboară aşa ca nişte fluturaşi prin burtică. Ştii că atunci când tu o să visezi, o să vină Moş Crăciun să pună cadourile sub brad. Din când în când te fulgeră întrebarea “Dar dacă nu vine?” Trebuie să vină, de ce sa nu vină, ai fost un copil cuminte şi i-ai scris şi o scrisoare mai demult. Tare ai vrea să-ţi aducă ce l-ai rugat. De fapt, tare ai mai vrea să nu adormi deloc, ca să-l surprizi pe Moş, dar nu-ţi iese niciodată. Adormi şi visezi că a venit Moşul şi că stai de vorbă cu el, mai o poezie, mai un cântecel, chestii d-astea.

Moş Crăciun

Moş Crăciun e un tip mai în vârstă, cu barba şi pletele lungi şi albe. E mai rotofei el aşa şi, probabil, din cauza asta e mereu vesel şi foarte vioi pentru vârsta lui şi râde cu hohote lungi “Ho-hooo-hoooooo”. E îmbrăcat tot timpul în roşu, foarte prietenos şi receptiv la dorinţele copiilor. Locuieşte undeva în Laponia, dar, în noaptea de Crăciun, când are treabă de nu-şi vede capul, se plimbă pe tot globul. De fapt, se plimbă pe deasupra lui, prin văzduh, cu o sanie mare trasă de reni. Practic, într-o singură noapte, Moşul are timp să facă ocolul pământului, să intre, pe horn sau pe geam (mă rog, treaba lui pe unde) în absolut fiecare casă şi să lase, tiptil şi pe nevăzute, cadourile dorite, tuturor copiilor.

În zilele când mergi la grădiniţă sau la şcoală, trage mama de tine încercând să te fure somnului dulce. De Crăciun, însă, te trezeşti cu noaptea-n cap, înaintea tuturor din casă. Nici măcar nu mai faci pipi, te duci glonţ, somnoros dar nerăbdător, cu ochii abia întredeschişi şi cu inima încercând să spargă pijamaua şi pipăi pe sub brăduţ. Foşnetul pacheţelelor pe care Moşul le-a lăsat acolo face somnul să dispară cum ai clipi. După ce mai întîi, cu obrajii roşii de emoţie şi uimire, desfaci cadourile, dai năvală spre camera părinţilor, dai uşa de perete şi împarţi cu ei bucuria minunatei surprize.

Şi te surprinzi gândindu-te, preţ de o secundă: “Oare ce-o să-mi aducă Moşul la anul?”

Hai, la mulţi ani, dragi copii şi stimaţi oameni buni, să aveţi un 2010 mişto.

Pentru comentarii, vă invit aici.

Poporul… “Poporul” e un cuvânt fără sens, din punctul meu de vedere. Atât de mult a fost şi e folosit încât s-a golit pur şi simplu de semnificaţii. E ca atunci când zici “sticlă” de 200 de ori succesiv. După a 200-a repetare, o să te întrebi ce naiba e aia “sticlă”. Dacă perseverezi şi repeţi “sticlă” de încă 100 de ori, a 301-a oară nici n-o să-l mai auzi.

Cam asta mi se întâmplă mie cu “popor”, pe care l-am auzit într-o jumătate de viaţă de miliarde de ori, nu doar de două-trei sute. Primele semne de golire de sens mi le-a dat în copilărie, la vremea poeziilor patriotice. Încă de pe atunci am început să simt că e ceva în neregulă. Trebuia să mă emoţionez când recitam versuri care-l conţineau şi nu simţeam nici o emoţie. Alături de el, erau “patrie” şi “ţară”. Nici la alea nu m-am mai emoţionat de la un punct încolo. Cred că eram cam prin clasa a II-a când am decis că nu sunt “patrioată”, în sensul emoţional al cuvântului. Mi-oi fi iubind patria, poporul şi ţara, din moment ce nu le-am părăsit încă, dar cuvintele care le denumesc nu le mai aud de mult. Cred c-o să inventez nişte cuvinte noi, pe care să le folosesc numai eu, ca să nu ajungă să fie golite şi ele de sens. Ţării o să-i zic “cocomoco”, poporului “fufumumu”, iar patriei “pliviciuciu”. Să nu le mai spuneţi nimănui, vă rog. Mai ales la politicieni aş vrea să nu ajungă. Dacă-l aud pe vreunul strigându-şi cu ochii în lacrimi sacrificiul pentru pliviciuciu şi dragostea pentru fufumumu, chiar că plec din cocomoco.

Mai jos, aveţi rezultatele.

Simona Tache:

Mika Pana:

Nea:

SkyNet:

Demostene:

Laurenţiu Rădulescu:

Nedormitul:

Octavian Bene:

Alin Ionescu şi Fotoşop:

Raluca Hippie:

Adriana Timsa:

Pentru comentarii, vă invit aici.

Eu am primit vestea cu oarecare emoţie. Mi se pare o promoţie înduioşătoare. Nu-ţi vine să râzi când o afli, doar să zâmbeşti tandru, cu înţelegere. Aproape că-ţi vine să şi cumperi un LCD, dar nu fiindcă ţi-ar trebui aşa ceva (mai ai vreo şase), ci fiindcă vrei castraveţii. Se naşte un nou gen de marketing, e clar. Ăla care ne va convinge să cumpărăm lucruri mari, din dragoste pentru lucrurile mici: “Cumperi o platformă de foraj petrolier, primeşti cadou 10 pliculeţe de zahăr vanilat”, “Cumperi 800 km de cale ferată, primeşti cadou o cutie de scobitori”, “Cumperi un parc de tractoare şi combine agricole, primeşti şi două pacheţele de gumă de mestecat”, “Cumperi o uzină de maşini industriale, primeşti cadou o periuţă de dinţi”.

Eu, la aia cu zahărul vanilat, aş marşa în secunda doi, dacă ar exista. Vin sărbătorile şi mă gândeam să fac nişte prăjiturele.

Pentru comentarii, vă invit aici.

- Ce s-a întâmplat, Mariana?

Mariana bâiguie, sufocându-se:

- Domnule primar… domnule primar…

Îi arată spre fereastră. Primarul se repede şi dă draperia la o parte. Încremeneşte cu ea în mână, livid. De-abia atunci, urletul de fiară rănită al Marianei, gâtuit de hohote, sparge tăcerea de sfârşit de lume:

- Niiiingeeeee, domnule primaaar, niiingeeee!

Se prăbuşeşte pe podea. Se chirceşte ca un copil şi continuă să plângă isteric.

Pe uşă năvălesc încă vreo 20 de funcţionari îngroziţi. Au văzut şi ei. Au aflat şi ei. Ştiu şi ei. Se adună în jurul primarului şi îl privesc cu ochi neajutoraţi şi plini de speranţă. Primarul se aşază. Tace, o vreme, cu capul în mâini. Apoi întreabă:

- Cum e posibil? Cum de s-a întâmplat din nou?

Funcţionarii încep să se agite.

- Nu ştim, domnule primar. Nimeni nu se aştepta.

- Nimeni nu se mai aştepta să ningă.

- Ne pedepseşte Dumnezeu, domnule primar!

Primarul începe să urle:

- Cum e posibiiiil? De ce nu mi-aţi spus că se va întâmpla iar?

- Nimeni nu a bănuit că va ninge din nou! Nu aveam de unde să ştim. Noi am făcut tot ce era omeneşte posibil să prevenim această nenorocire. Dar ne-a luat prin surprindere, domnule primar. Ca şi acum un an, ca şi acum doi ani!, îi răspunde un şef de departament mai curajos.

- Trebuia să luăm măsuri! Cum e posibil să vină iar peste noi această nenorocire şi să ne prindă nepregătiţi? Cum? Cuuuuum?

- Am luat măsuri, domnule primar. Am luat toate măsurile stabilite.

- Am verificat pe Google şi am aflat că e încălzire globală. Dacă e încălzire globală, nu are cum să mai ningă, domnule primar, scrie clar pe Google, am verificat de mai multe ori.

- Am făcut şi rugăciuni, domnule primar. Ne-am rugat cu toţii, conform fişei postului, să nu mai ningă şi anul acesta.

- Am ţinut toate posturile. Şi de mâncare şi de tot, şefu’. De când a început postul Crăciunului n-am mai mâncat de dulce şi nici nu m-am mai atins de nevastă-mea.

- Am făcut tot posibilul să nu mai ningă, domnule primar, credeţi-ne! Am luat toate măsurile.

- Şi totuşi s-a întâmplat.

- Daaa, s-a întâmplat din noooou, se aude, de undeva de jos, de pe parchet, hohotul Marianei.

- Ce facem acum?, întreabă primarul cu un nod vizibil de groază în gât.

- Nu avem ce să facem. Ne rugăm la Dumnezeu şi aşteptăm să treacă, i se răspunde.

- Avem… utilaje… utilaje de deszăpezire avem?, întreabă primarul, din ce în ce mai înspăimântat.

- Avem ceva, adică cred că avem, dar nici nu ştim unde sunt, nici nu ştim câte sunt, nici nu ştiu dacă avem combustibil, nu ştiu cine ştie să le conducă… Ne-a luat pe nepregătite. Până scoatem utilajele, nenorocirea va fi deja atât de mare încât… încât … domnule primar, iertaţi-ne, am făcut tot posibilul să nu se întâmple.

- Şi totuuuuşi s-a întââmplaaaat!, se aude iar jelania Marianei. Copilaşul meeeu, unde-o fi copilaşuuul meeeu?

Ca loviţi de un trăznet, toţi funcţionarii îşi aduc aminte de copilaşii lor. Se năpustesc afară, călcându-se în picioare şi călcând aproape toţi peste Mariana. E deja pe viaţă şi pe moarte. Fiecare trebuie să se salveze pe el şi să-şi salveze copilaşii.

Primarul rămâne singur. Sau, mă rog, cu Mariana. O priveşte cum se târăşte încet, ca o râmă, afară din biroul lui. Trebuie să ajungă la copilaş. Când i se mai vede doar călcâiul stâng, primarul izbucneşte în lacrimi. Îi strigă:

- Mariana, dacă murim, să ştii că ai fost o secretară bună!

Afară, primii fulgi de nea se năpustesc ca nişte fiare furibunde la jugulara Bucureştiului şi i-o sfâşie fără milă.

Pentru comentarii, vă invit aici.

Când se mai necăjea, mamaie se închidea în ea. Uneori, nu foarte des, plângea. Ţin minte că, odată, când eram eu mică, i-a murit o purcea. Aşa de tare s-a necăjit mamaie, că a plâns vreo două zile. Pe urmă, se mai necăjea pe noi, copiii, că mai făceam tâmpenii, dar n-o ţinea mult supărarea. Pe soră-mea a despăducheat-o, de vreo două ori, după ce s-a băgat în cotineaţa unor vecini şi s-a umplut de insecte parazite de la găini. O despăduchea şi o bombănea, dar după aia îi trecea, o mângâia şi-i zicea “Mânca-o-ar mamaie!”. Eu aveam obiceiul să plec prin sat fără să spun. Mă căuta cu orele, până dădea de mine pe la vreo băbuţă din vecini. A fost nevoită să-l pună pe tataie să-mi lege poarta. Aveam vreo 4 ani, l-am văzut şi m-am interesat de ce o leagă: “Eee, o leg să nu intre hoţii”, mi-a zis. “Lasă că ştiu eu, o legi ca să nu mai plec eu”, a venit replica mea. Din ziua aia, n-am mai plecat pe poarta mare, ci pe portiţa de la gâşte. Nu eram mult mai mare decât o gâscă, aşa că nu mi-era greu s-o tulesc pe acolo.

Mamaie ne făcea cozonaci, şi gogoşi, şi scovergi, şi prăjituri. Oricât de obosită ar fi fost, dacă-ncepeam să ne milogim, seara, târziu, că vrem gogoşi, îşi punea şorţul şi ne făcea. Ne învăţa să tricotăm. Ea tricota pentru noi şosete, pulovere, vestuţe, iar noi, pe lângă ea, tricotam bluziţe şi fustiţe pentru păpuşi. Când era mai tânără, întindea războiul de ţesut şi ţesea. Cuverturi, preşuri. În zilele de sărbătoare, îşi lua biblia sau o carte de rugăciuni şi citea. Mamaie nu are decât două clase, dar ştie să scrie şi să citească şi e foarte deşteaptă. Are o inteligenţă şi o deschidere la minte de te lasă cu gura căscată.

Când ne-am făcut mai mari, ne lăsa la discotecă. Ne întorceam acasă pe la 3-4 dimineaţa şi ne trezeam că ne ieşea înainte pe stradă. Nu putea să doarmă de grijă, dar ne lăsa să ne bucurăm de adolescenţă, cu preţul somnului ei. Ţin minte că, odată, era şi maică-mea acolo, când am cerut voie la disco. Maică-mea a zis “Nu!”, dar mamaie a intervenit prompt: “Uite ce e, acuma sunt la mine şi eu le dau voie să se ducă, când or fi acasă, decizi tu, dar acuma eu hotărăsc. Hai, duceţi-vă!”. Şi ne-am dus.

Tataie e mare, cât un munte, morocănos şi blând. Vorbeşte puţin, foarte puţin, şi poate să pară aspru, dacă nu-l cunoşti. Nouă, nepoţilor, ne zice “‘tu-ţi grijania mă-tii”, dar ca pe-un fel de alint. Cu mamaie s-a purtat toată viaţa ca un domn. Cât e el de mare, n-a bătut un cui şi n-a pus un gard fără s-o consulte. O chema mereu s-o întrebe: “Ia zi, mă, Anicuţo, e bine?”. N-a băut decât pe la câte-o paranghelie, un pahar-două de vin, n-a fumat şi, într-o cultură rurală în care bărbatul e Gigi durul, n-a atins-o niciodată pe mamaie nici măcar c-o vorbă, darămite c-un pai. Niciodată, jur. La ţară, femeile sunt înjurate la greu, bătute şi înşelate, mamaie a fost tratată toată viaţa cu o blândeţe şi o gentileţe extraordinare. Da’ nici ea nu i-a vorbit vreodată urât lui tataie. Îl ceartă doar când se aşează la masă, fiindcă îşi pune mereu ciorbă pe el: “Hai, mă, Niculae, iar ai pus pe tine?!”. Tataie râde ruşinat, iar data viitoare pune din nou pe cămaşă măcar nişte sos, dacă nu ciorbă. Tataie e supergospodar. Şi acum, când are deja peste 80 de ani, se scoală la 4 dimineaţa şi aleargă non-stop. Mă ia cu leşin când dau telefon şi aflu de la mamaie că el e plecat cu măgăruşul la câmp. Când eram eu mică, era încasator la IREB. Mergea prin sate şi aduna banii de lumină. Când venea, seara, ne aducea mereu câte ceva. Ba mere, ba nuci, ba ce mai găsea el de cumpărat pe unde umbla. Apoi, se apuca de socoteli. Făcea tabele cu banii încasaţi şi îi tot aduna. Plăcerea socotelilor i-a rămas şi acum. Dacă-l întrebi câţi ani are, îţi spune în zile: 29.224 zile. Sau câte zile a adunat el la momentul la care-l întrebi. De când a mai îmbătrânit, a devenit şi el bisericos. Îl căra mamaie la slujbe şi-l punea să mănânce de post, ceea ce, pentru mâncăul care a fost dintotdeauna tataie, nu era chiar uşor. Acum, ea nu mai poate merge până la biserică şi se duce doar el.

Acum mai mulţi ani, am întrebat-o pe mamaie despre povestea lor de dragoste. Mi-a zis că a furat-o de-acasă, că, pe vremea aia, aşa se făcea. Puneai ochii pe fată şi apoi o furai cu acordul ei. A furat-o, apoi şi-au făcut cu mâna lor casă. Ei doi, singuri, au ridicat-o. Au făcut doi copii, iar copiii le-au făcut nepoţi.

Când e ziua lui mamaie, tot timpul îi zic lui tataie să aibă grijă de ea. La un moment dat, de curând, Niculae cel morocănos şi blând, care vorbeşte puţin, mi-a zis ceva ce m-a lăsat mască: “Am grijă de ea, cum să n-am grijă!? Ca de-o prinţesă am grijă, că o iubesc şi acum, ce dacă suntem bătrâni? O iubesc de nu mai pot! E lumina ochilor mei”.

Pentru comentarii, vă invit aici.

- renumărarea tuturor voturilor

- repetarea alegerilor începând de la turul I

- repetarea alegerilor din 2004 şi 2000, atât turul I şi turul II

- repetarea tuturor alegerilor parlamentare ever

- renumărarea găleţilor, ligheanelor şi pixurilor din toate campaniile electorale pe care le-a avut vreodată România

- reluarea Congresului al IV-lea al PCR

- reluarea revoluţiilor din 1989, 1848 şi 1821

- reluarea răscoalei de la 1907

În fine, ideal ar fi să ne întoarcem până la Decebal, dacă nu chiar până la Burebista.

Trebuie procedat aşa: fiecare tabără numără, renumără şi reia tot ce am enumerat mai sus şi obţine un rezultat, obligatoriu diferit de al celeilalte tabere. Dacă, Doamne fereşte, le-a dat la fel, se mai numără o dată, până le dă diferit. După aia, fiecare tabără contestă rezultatul celeilalte la Curtea Constituţională, Haga, UE, CIA, NASA, Uniunea Compozitorilor din România, UNICEF, Uniunea Asociaţiilor de Locatari din România (dacă nu există, trebuie înfiinţată), MISA şi FIFA. După ce toate mai sus numitele instanţe comunică o decizie, se contestă şi aia. Şi tot aşa. În timpul ăsta, noi, poporul, vom muri de foame, sete, frig şi boli sau ne vom omorî între noi, dar nu contează, măcar o să ne distrăm.

P.S. Şi să se reia şi căsătoria Mihaelei Rădulescu cu Ştefan Bănică Jr., ca să aflăm, în sfârşit, care dintre cele două dive e mai frumoasă şi mai deşteaptă şi pe care dintre ele a iubit-o Elvisul autohton cu-adevărat!

Pentru comentarii, vă invit aici.

Super! Felicitări domnului Patapievici! Cine se plângea că intelectualii nu iau atitudine-n ţara asta? Personal, nu ştiu sigur dacă lui Băsescu i s-a oferit sau nu o asemenea casetă (şi nici nu mă interesează!), dar ştiu foarte sigur că H.-R. Patapievici ar fi trebuit să facă orice altceva în loc de declaraţia asta: să mai citească o juma’ de bibliotecă, să scrie o carte, să doarmă etc. Putea să fie vorba de oricine, nu doar de Geoană. Putea să fie vorba şi de Laura Andreşan, putea să fie vorba de Băsescu însuşi (asta ca să nu se-nţeleagă cumva, în logica simplistă cu care se operează în aceste zile, că ăsta ar fi un atac la Băsescu) nu mă interesează, mă aştept ca măcar intelectualii să nu vehiculeze mizerii d-astea. Mă rog, mă aşteptam, că acuma nu mă mai aştept deja. Ia ziceţi, domnule Patapievici, mai multe cu sexul ăsta oral. Aveţi detalii, ceva, aţi văzut caseta? Hai, că ne-aţi făcut curioşi. Am înţeles că Traian Băsescu e onest şi a refuzat să vorbească despre asta şi bravo lui, da’ cineva trebuie să se ocupe de problemele importante ale ţării. Nu mai există şi alte casete? Cu Mutu aveţi ceva? Cu Mihaela Rădulescu şi/sau Andreea Marin? Cu Zoe Petre? Cu Doina Cornea? Spuneţi-ne tot ce ştiţi. Direct sau prin intermediul presei străine. Mulţumim mult!

UPDATE: Între timp, domnul Patapievici infirmă că ar fi dat declaraţia cu pricina şi aduce în sprijinul său un mail al jurnalistului spaniol care a publicat declaraţia pe care domnul Patapievici n-a dat-o. Nu mai înţeleg nimic. Uite cum facem: dacă a dat-o, rămâne valabil ce am zis mai sus, dacă n-a dat-o, retractez. Vă alegeţi voi varianta care corespunde adevărului, că eu încă nu m-am dumirit care-i ăla.

Pentru comentarii, vă invit aici.

1. Florin Iaru nu are cum să fie sincer anti-Băsescu. Sigur are un interes financiar sau de altă natură în asta, sigur e vândut.

2. Florin Iaru e prost, pentru că a spus nu știu ce chestie inexactă la televizor, referitor la filmulețul trucat în care Băsescu părea că lovește un copil. Nu contează că, deși anti-Băsescu, Florin Iaru a susținut sus și tare că filmul e trucat, încă de dinainte expertiza oficială. A calculat greșit nu știu ce număr de frame-uri, deci să ne mai lase, e prost.

Nu pentru că vreau să-i iau apărarea lui Florin Iaru scriu acest text. Și nici pentru că vreau să demonstrez cuiva că nu e vândut și/sau prost. Îl scriu pentru că, după ce am citit cu tristețe acele lucruri, m-am gândit mult la Florin. Mi-am adus aminte ce om mișto este și am simțit nevoia să-mi formulez gândurile mai pe larg. Aceste rânduri se adresează, așadar, strict următorilor oameni:

- mie

- celor care îl cunosc pe Iaru și țin la el

- celor care cred că oamenii ca indivizi sunt mult mai importanți decât crezurile politice, crezuri în numele cărora, în aceste zile, se jignesc, se judecă și se execută persoane și amiciții

- lui Florin

Florin Iaru e unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut. E un copil mare, hăhăit și gălăgios, tonic și intempestiv, împrăștiat și guraliv. E un copil mare și inimos, pe care îl poți suna la orice oră din zi și din noapte să-i ceri ajutorul, fără cea mai mică teamă că l-ai putea deranja sau că ar putea zice “Nu”. Cred sincer că și-a petrecut jumătate din viață ajutându-i pe ceilalți. Nu știu să existe cunoscuți de-ai lui care să nu-l fi sunat măcar o dată să-i spună “Florine, mi s-a stricat computerul, dacă nu mă ajuți urgent, sunt terminat!”. Și nu știu ca Iaru să fi zis vreodată “Nu pot!” sau “Te rezolv, da’ poimâine!”. Dacă aș aduna nopțile și zilele pe care le-a petrecut suflând în fundul computerelor agonice ale prietenilor, amicilor, colegilor sau pur și simplu cunoscuților, i-aș putea da lui Florin încă o bucată bună de viață, să facă ce vrea el cu ea. Pentru că Florin, dacă a sărit să te ajute, chiar te ajută până-n pânzele albe. Se luptă cu monstrul electronic până-l dovedește. Uneori, îl simți că nici măcar el nu mai crede că există soluții, da’ nu se lasă până nu le găsește. Iar asta poate să presupună uneori și 24 ore de chin, fără pauză. În care le lasă pe-ale lui pentru ale tale.

Florin Iaru e omul pe care nu l-am văzut niciodată supărat pe cineva. L-am auzit înjurând, cu zbierete îngrozitoare, diverși clienți care trimiteau în ultimul moment reclame greșite pentru Academia Cațavencu. Dar înjura în absolut, nu pe cineva anume. Și înjura fără răutate, exact ca un copil. L-am văzut țipând la colegi, tot pe teme tehnice de serviciu. Țipând îngrozitor (nu cred că aveți idee cam cât de tare poate țipa Iaru…), dar tot într-un fel complet și cu desăvâșire lipsit de răutate. A țipat o dată și la mine, dar nu mi-a trecut prin cap nici o secundă să mă supăr. Nu știu să vă explic fenomenul, nu știu să vă zic de unde înțeleg oamenii că nervii lui Iaru n-au nici o legătură cu răutatea sau cu supărarea. Cred că o simt pur și simplu. E un om de o atât de mare bunătate încât o simți și când zbiară la tine. Și simți că, în mai puțin de un minut, o să-i treacă și o să-ți zâmbească și o să se poarte normal, ca și cum nervii ăia n-ar fi existat. Și așa se și întâmplă.

În ziua în care Iaru s-a lăsat de fumat, la Academia Cațavencu era luni, ziua cea mai grea, aia în care se face ziarul. Eram la DPT când s-a enervat atât de tare pe o reclamă încât a dat cu tastatura de birou și a spart-o. Eram mai mulți acolo și am încremenit. Am mers pâș-pâș până i-a trecut, după care toată lumea și-a văzut de treabă, ca și cum chestia aia nu se întâmplase. Pentru că nici nu se întâmplase, de fapt. Nervii lui Iaru sunt tot atât de blânzi și de candizi pe cât sunt de gălăgioși. Și nu-i bagă nimeni în seamă, nici măcar el. Pentru că toată lumea știe că e unul dintre cei mai buni oameni din lume.

Există momente în care Iaru te scoate din minți. Sunt alea în care îți zice “Rezolv în 20 de minute!”, dar durează trei ore. Și alea în care îți zice “Sunt pe drum, ajung imediat”, dar nu ajunge imediat și nici nu-ți mai răspunde la telefon decât peste o oră, când îți spune iar că ajunge imediat. Simți că, atunci când o să ajungă – știi că o să vină, pentru că Iaru nu dă niciodată țepe, doar bălmăjește uneori timingul, pentru că e superîmprăștiat! -, o să-l strângi de gât. De-abia-l aștepți, ca să-i zici vreo două. Când apare însă, vesel, tonic, guraliv și cu moaca aia de “pâinea lui Dumnezeu” (să mă ierte, că e ateu!), uiți că voiai să-l strângi de gât. Nu poți să te superi pe el pur și simplu. E prea bun.

Iaru e omul pe care-ți vine să-l întrebi “Bă, Florine, tu ai dușmani?”. L-am și întrebat o dată, mi-a zis că crede că are. Eu nu prea cred, iar, dacă are, sigur sunt puțini. E omul pe care nu l-am auzit vreodată vorbind veninos sau cu resentiment despre cineva. Și dacă nimerește în vreo bârfă, prestația lui e ca și zbieretele lui la nervi, candidă și blândă.

Iaru e omul care se poate contrazice gălăgios ore-n șir. Face un tămbălău de zici că-i zece, nu unul. Dar nu se încrâncenează, nu turbează, nu moare cu tine de gât dacă nu ești de acord cu el. Iar, dacă-i zici, “Bă, Florine, ia mai taci, că mai vrea și Icsulică să zică ceva!”, zice “Biine”, zâmbește simpatic și tace, cuminte. Uită, cam într-un minut, că promisese să mai tacă și o ia de la-nceput, dar după aia iar e cuminte, dacă-i ceri.

Ca orice om foarte, foarte bun, Iaru nu are orgolii și vanități. Nu se supără, nu se umflă tărâța-n el dacă i se refuză un layout, dacă i se zice a opta oară că ceva nu e bine. Zice: “Biine, ia să vedem, cum să facem să fie bine?”. Nu are frustrări, ambiții, pofte de mărire și de putere, nu se crede geniul geniilor și se poartă la fel de frumos și de blând cu toți oamenii.

La Revoluție, a fost arestat și dus la Jilava. Era într-o dubă, cu mai mulți: un zugrav, un pictor și încă câțiva. În drum spre Jilava, duba a fost oprită în câmp. S-au gândit că pân-acolo le-a fost. Că îi vor da jos și îi vor executa. Florin a avut o idee: “Băi, dacă ne dau jos, să fugim toți, în direcții diferite. În felul ăsta, măcar unul dintre noi va avea șansa să scape și va putea să anunțe familiile celorlați că au murit”. Apoi, fiecare le-a spus numele și profesia celorlalți și și-au făcut promisiuni pentru varianta în care vor scăpa vii. Zugravul a promis, de exemplu, că, dacă nu moare, le va zugrăvi tuturor celorlalți casele gratis. Au scăpat, din fericire. Nu i-au împușcat. I-au dus la Jilava. Lui Florin îi spărseseră încă de pe stradă și, apoi, în bătaia de la poliție, fiolele de insulină. El are diabet, iar absența insulinei îl poate omorî. Norocul lui că, fiind tânăr și rezistent, n-a intrat în comă diabetică, altfel n-ar mai fi avut cum să-și facă veacul, după aia, zi și noapte, în Piața Universității, iar lumea n-ar mai fi avut, zilele astea, pe cine înjura că e vândut fiindcă nu ține cu Băsescu.

Iaru nu a scris nicăieri povestea de la Revoluție. Cred că nu i s-a părut important să o scrie. Nu i s-a părut că i s-a întâmplat ceva special. Sau mai special decât li s-a întâmplat altora. Nu a scris-o și nici nu s-a cocoțat pe întâmplările din decembrie ‘89, ca să devină om de afaceri. Nici n-a sărit din balconul Pieței Universității în politică. A stat în banca lui și și-a văzut de treabă. Iar, în aceste zile, în care i se judecă cu nonșalanță caracterul pe baza opțiunii lui politice anti-Băsescu, nu cred că i-ar trece prin cap să-și invoce în apărarea lui propriul trecut. Nici nu cred că ar simți nevoia să se apere în vreun fel. Am spus eu, pe foarte scurt, povestea de la Jilava, dar numai și numai pentru că ea se leagă perfect și firesc cu ce am povestit mai sus despre el. Puteam să nici n-o spun, puteam să nici n-o știu.

Iaru e Iaru, așa cum e el. Și e sincer, onest și bun și când repară calculatoare, și când țipă, și când ia bătaie în închisoare, la Revoluție, și când e anti-Băsescu.

Pentru comentarii, vă invit aici.

Nu cred că ziariștii sunt toți de bună credință, dar nici nu cred că sunt toți niște javre vândute, care stau preș sub picioarele mogulilor. Nu cred, de exemplu, că oameni care au plecat cu demnitate dintr-o redacție în care Vântu îl adusese pe Nistorescu s-au transformat între timp, în doar câteva luni, în niște slugi jalnice. Nu cred că Băsescu i-a dat una-n freză puștiului respectiv, dar nici nu cred că n-ar fi fost în stare să o facă. Nu cred că filmulețul e adevărat, dar nici nu m-a convins încă nimeni că e trucat (mă rog, înțeleg că urmează să fie făcută publică o expertiză care dovedește trucajul, dar încă n-am auzit-o). Nu cred că Băsescu era comunist când se bătea cu Năstase, numai pentru că se declara așa, iar acuma, când se bate cu Geoană, e anticomunist, doar pentru că se declară așa.

Cred că politica e un joc de orgolii și interese, în care oamenii se declară în diverse feluri, în funcție de interesul de moment și de urechile pe care le vizează. Cred că Geoană e o marionetă în mâinile Hrebenciucilor și ai Ilieștilor lui, dar cred că și Băsescu e un personaj turbulent, cu care nu vrea nimeni să se mai joace și care a adus țara într-un blocaj absolut, atât de absolut încât, vorba lui, “nici măcar constituția nu mai are soluții pentru ce se întâmplă acum”. Cred că ceea ce au făcut Patriciu și compania cu filmulețul e mizerabil, dar mai cred și că ce a făcut Băsescu cu referendumul a fost tot o manipulare ordinară.

Cred că jocurile politice ale alianței PSD-PNL-etc. contra lui Băsescu sunt infecte, dar mai cred și că Băsescu, unul dintre cei mai mari maeștri ai jocului cu bilețele, a contribuit masiv la scufundarea politicii românești în groapa cu lături. Cred că să te duci la Timișoara și să-ți pui labele pe Revoluție e o mârlănie vecină cu imbecilitatea, dar mai cred că și să-ți acuzi staff-ul de campanie că te-a trimis nepregătit la “surpriza cu filmulețul” și să dai drumul la confesiuni legate de relația cu soții Săftoiu e același lucru. Nu cred că manifestațiile de ieri, de solidaritate cu Timișoara au fost neautentice, dar nici nu cred că n-au fost conotate absolut deloc politic. Nu cred că putem nici discerne cât a fost indignare pură și cât a fost simpatie sau antipatie politică, pentru că lucrurile sunt foarte amestecate. Foarte, foarte amestecate, indiferent ce episod din tot circul ăsta ai lua la puricat.

Cred că Geoană e un molâu în mâna unor tipi periculoși, dar mai cred că și incapacitatea lui Băsescu de a sta la masă cu cineva ca să lucreze pentru mult clamatele interese ale țării e periculoasă. Cred că felul în care a pupat piața independenței alianța PSD-PNL-etc. a atins, de la un punct încolo, culmile grețoșeniei și ale lipsei de credibilitate, dar mai cred și că, dacă câștigă Băsescu alegerile, o s-o ținem tot într-un haos, într-un scandal și intr-un delir. Cred că și pe unii și pe ceilalți îi doare la bască de interesele poporului mult, peste limitele tolerabile ale durerii la basca pe care și-o poate permite o clasă politică.

Cred că Iliescu e un personaj odios, dar mai cred și că Băsescu ar trebui să invoce mai cu moderație mineriadele alea, dat fiind că a fost prea aproape și de Iliescu și de ele, ca să-și mai permită să se indigneze atât de gălăgios. Cred că Geoană e cel mai antipatic și cel mai lipsit de charismă om din lume, dar și că un om ca Băsescu, care a reușit să declanșeze atâta dezlănțuire de ură, devine de nesuportat.

Sunt, așadar, cu doar câteva zile înainte de alegeri, în cea mai nefericită postură în care poate fi un alegător. Nu am avantajul credinței în nici unul dintre candidați, ceea ce îmi transformă drumul către o decizie sau alta într-unul anevoios și obositor. Iar ceea ce mă chinuie cel mai tare este dezlănțuirea de agresivitate și radicalism din jurul meu. S-a împărțit lumea într-un mod de-a dreptul violent. Nu în funcție de Geoană și Băsescu, ci doar în funcție de Băsescu. Nu asta mă miră, era normal să se întâmple așa, e cel mai activ și mai bine conturat politician român, cel mai abil și mai plin de vână, cea mai pregnantă prezență politică pe care a avut-o România în ultimii 20 de ani, iar votul de duminică, exceptând electoratul standard al PSD, nu va fi o alegere între Băsescu și Geoană, ci o alegere pro sau contra Băsescu.

Mă miră și mă întristează felul în care s-a împărțit lumea, mai exact felul în care o împart susținătorii lui Băsescu. Nu-ți place Băsescu, e clar că îți place Geoană, deci ești un comunist. Dacă nu ești un comunist, ești o slugă a mogulilor, dacă nu ești o slugă a mogulilor, atunci sigur ai un alt interes, iar dacă chiar n-ai nici un interes, atunci ești prost. Nu exită nuanțe, nu există gri-uri. Ești cu Băsescu, ești un om bun, ești de partea adevărului, nu ești cu Băsescu, ești rău. Punct. Fanii lui Băsescu știu, văd și cunosc. Nu au dubii, nu au ezitări și nu operează cu semne de întrebare. Iau în brațe câte-o bucățică de adevăr și îți dau cu ea-n cap până te lasă lat. Orice contraargument ai aduce în discuție, tu, cel care crezi altceva sau care încă nu știi ce să crezi, e bullshit. Nu îi interesează, pentru că ei ȘTIU.

Dacă discuția se poartă într-un spațiu public, iar tu, cel care are altă părere, ești ziarist, e evident că ești o javră cumpărată de moguli, iar lăturile încep să curgă. Morții familiei tale sunt sodomizați din toate pozițiile, iar rudele încă vii își iau și ele porția. Și nu vorbesc aici doar de postacii cu simbrie de la partid, vorbesc și de cei care cred sincer și dezinteresat în arhanghelul luminos al democrației.

Dacă discuția se poartă în spațiu privat sau semiprivat, între prieteni, să zicem, sau între cunoscuți, atunci nu ești taxat ca fiind jegos sau ipocrit, ești doar calificat cu tandrețe și condescendență ca fiind naiv și ți se recomandă cu aroganță și superioritate, disimulate cu greu, ca ar fi mai bine să nu te duci la vot. Asta, în varianta ideală a discuției dintre cunoscuți. Există însă situații în care ajungi să fii supus unui rechizitoriu agresiv și hărțuit până în pânzele albe, tot pe sistemul câte unei bucățele din adevărul mare al istoriei cu care ți se dă în cap până începe să te doară. Degeaba încerci să invoci tabloul întreg sau să faci referire la alte bucățele de adevăr, mai puțin favorabile idolului, discuția e redusă imediat la ce îi convine fanului lui Băsescu și se ajunge tot acolo. La hărțuire: “Ți se pare normal ce îi face Realitatea lui Băsescu?”, “Nu, nu mi se pare normal, dar lucrurile nu sunt în alb și negru, nu sunt atât de simple. Cred că și Băsescu…”, “Nu discutăm despre Băsescu, discutăm despre ce face Realitatea. Ți se pare normal?”, “Nu”, “Atunci de ce nu iei atitudine împotriva jurnalismuli infect pe care îl fac colegii tăi? De ce? Ia atitudine, altfel înseamnă că ești de acord cu ce fac ei”. “Nu sunt de acord cu ce fac ei, dar cred că sunt mai multe lucruri care ar trebui discutate… Și vezi că nu mai sunt colegii mei, eu sunt freelancer, nu mai sunt angajata nimănui”, “Nu discutăm alte lucruri, discutăm despre ce face Realitatea și sunt colegii tăi de breaslă, deci ești obligată să iei atitudine”.

Ajungi să îți fie și frică să mai zici că lucrurile sunt mult mai complicate decât par sau că, Doamne ferește, ai altă părere. Ajungi să îți vină să îți închizi telefonul și să tai cablul de internet, ca să  scapi de ceartă, ca să scapi de un schimb interminabil și epuizant de monologuri. Fanul lui Băsescu nu tolerează dialogul, fanul lui Băsescu are el să-ți spună ție niște lucruri, iar tu tre’ să caști urechile și ochii, să le înțelegi și să le bagi la cap. Și mai trebuie și să acționezi conform cu părerea lui, altfel te ia mama dracului. Sigur, există și excepții, dar sunt foarte puține și nu la ele mă refer.

O să-mi ziceți că e normal și că atitudinea asta isterică e o replică la linșajul pe care îl operează televiziunile. Realitatea TV mai exact, pentru că Antenele nu se pun, acolo e dintotdeauna ca la ZOO, în cușca cu maimuțe, iar B1TV e imparțial (glumăăă!). Iar eu o să vă spun că nu-i așa, nu e o replică la ce face Realitatea atitudinea fanului portocaliu. Pe vremea când, în Cotidianul, în pagini alăturate, Traian Ungureanu și alți susținători ai lui Băsescu polemizau cu oameni care scriau împotriva lui, lucrurile stăteau exact la fel. Mama celui care scria contra-Băsescu era luată la o poștă mică, iar autorul textului era zdreanța mogulului. De opiniile pro-Băsescu, aflate în pagina alăturată se făcea abstracție. Alea nu existau pentru fanul nervos.

În aceste zile, peste cei care scriu pe Vox Publica, se varsă vidanje întregi și cisterne de lături. Când cititorilor li se atrage atenția că acolo scriu și oameni care îl susțin vehement pe Băsescu, răspunsul CEL MAI ECHILIBRAT e: “A, păi, noi nu vorbim de ce-i aici, vorbim de Realitatea TV, acolo se face manipulare ordinară, aici mai lasă mogulul puțină libertate, interesul lui e să-i manipuleze p-ăia care nu au acces la net”. Păi, și atunci de ce nu-i înjurați p-ăia de la televiziune și-i înjurați p-ăia de la net, oameni buni? aș întreba eu. De ce nu alegeți grâul de neghină și nu înjurați selectiv? Cât despre ăia care n-au acces la net și vrea mogului să-i manipuleze, nu tot p-ăia i-a manipulat și Băsescu cu referendumul? A, nu, mă iertați, nu vorbim de referendum aici, vorbim strict de manipularea prin televiziune.

Dacă scrii echilibrat, și-i amendezi și pe Geoană și pe Băsescu, tot nu e bine. Nu e bine pentru că e clar că l-ai amendat pe Geoană, doar ca să faci pe credibilul, dar, în realitate, scopul tău murdar e să-l întinezi pe Messia. Prezumția de nevinovăție nu mai există. Ești onest și bun dacă crezi în Băsescu, nu ești onest și bun dacă ai dat cel mai mic semn de scepticism, iar, dacă ai zis de-a dreptul ceva nasol, locul tău e la Glina, printre gunoaie.

Lucrurile s-au radicalizat într-o asemenea măsură încât cunoscuți, amici cu care până mai ieri discutai normal, empatizai și aveai păreri comune ajung să te hărțuiască și să te acuze de diverse lucruri, sub pretextul unor discuții de principiu, care nu, nu, nu se referă deloc, deloc la Băsescu, ci doar la o felie de adevăr din jurul acestuia, care, extrasă din context, le argumentează lor, fără drept de apel, convingerea.

Nu, nu mi s-a întâmplat să am astfel de discuții cu partizani de-ai lui Geoană. E drept că nu prea am în jur fani de-ai lui, dar am oameni care au decis pragmatic să voteze anti-Băsescu. Nu mi s-a întâmplat să-i văd sărind cu violență la gâtul cuiva, nu mi s-a întâmplat să-i văd luptându-se cu ghearele și cu dinții să convingă că opțiunea lor e cea corectă, că ei dețin adevărul suprem și așa mai departe. Nu am cunoscuți care votează anti-Băsescu și care să fi împărțit oamenii în buni și răi în funcție de opțiunea lor electorală. Nu am auzit oameni care votează anti-Băsescu făcându-i proști pe ăia care-l simpatizează cu el.

Știu oameni care au fost bătuți ca la fasole de mineri și care au decis acum, pragmatic și rece, să voteze anti-Băsescu. Cu Geoană adică. Sunt oameni inteligenți și nuanțați, cărora nu le-a fost ușor să ia o asemenea decizie. Știți ce mi s-a răspuns atunci când i-am adus în discuție? “Cu televiziunea îl poți manipula până și pe Dumnezeu”. Deci sunt niște proști și ăia.

În fine. Știu că va urma un val imens de înjurături. Nu voi răspunde la ele. Nu sunt vândută nimănui, nu sunt ipocrită și mi-aș permite să cred că nici naivă nu sunt. Sunt un om care încearcă să privească lucrurile cât mai în ansamblul lor, care încearcă să despletească firele încâlcite ale ultimilor 20 de ani, ca să poată lua o decizie. Și mai sunt și un om care “chhrede cu thhărie” (glumă, nu săriți cu ranga) că oamenii, inclusiv ziariștii, trebuie judecați luând în calcul toată istoria lor, nu doar un moment sau altul, nu doar ce ne convine într-un anumit moment. Și că a te grăbi – dau un exemplu cu totul întâmplător, da? – să-l consideri pe Costin Ilie o jigodie a mogulului, uitând că, acum doar câteva luni, același Costin Ilie s-a opus cenzurii lui Cornel Nistorescu, la Cotidianul, cu prețul jobului pe care-l avea atunci, e cel puțin pripit, dacă nu deplasat. Poate e o jigodie, nu știu ce să zic, n-am fost în sufletul și în capul lui, dar dacă nu e? Dacă omul chiar scrie cu onestitate? A, da, mă scuzați, uitasem: dacă scrie cu onestitate, e naiv. Sau chiar prost. Costine, iartă-mă că te-am dat ca exemplu, eu nu cred nici că ești unealta mogulului, nici că ești prost.

Încă ceva, și cu asta închei: cred că această atitudine radicală, această separare a lucrurilor în albe și negre, această agresivitate și această turbare a simpatizanților lui Traian Băsescu nu face, în ultimă instanță, decât să-i aducă deservicii. Așa cum linșajul mediatic îl transformă în victimă și-i atrage simpatizanți, linșajul pe internet al celor care nu-l idolatrizează și nu-l pupă în fund trezește în oamenii agresați exact reacția inversă: de antipatie viscerală, profundă. E o dovadă în plus, dragi fani portocalii, că lucrurile nu sunt deloc ce par a fi. Și deloc atât de simple pe cât pretindeți voi că sunt. De-aia ar fi fost mișto să fiți capabili de dialog.

UPDATE 1: Deci, gata, s-a dat și expertiza: filmul e fals. Băsescu a câștigat alegerile.

UPDATE 2: Sau nu le-a câștigat? Cică analiza nu s-a făcut pe imaginile originale.:)

Publicat pe simonatache.ro și Vox Publica.

Reacțiile sunt extrase de pe blogul lui Costin Ilie.  Nu am cuvinte să le comentez. Sunt pur și simplu perplexă.

De prin august mă țin să vă întreb o chestie și tot uit: “Ce faceți de Revelion?”. E o întrebare care pe mine mă lasă mască atunci când n-o aud cu două-trei, hai, maximum-maximorum patru săptămâni înainte de marele eveniment. Pentru că aproape niciodată nu știu ce să răspund și pentru că nu reușesc să înțeleg de ce îi chinuie pe oameni problema asta încă de prin primăvară, când dă colțul ghiocelului și de-abia a trecut Revelionul anterior. Prin primăvară începe obsesia, în vară se intensifică, iar de prin toamnă devine de-a dreptul enervantă. Deci ce faceți de Revelion? Unde vă duceți? Cu cine? Cu ce-o să vă îmbrăcați? Ce-o să mâncați? Ce-o să beți? Ce-o să vorbiți? Hai, ziceți repede, mor să aflu, simt că mă sufoc dacă nu-mi detaliați la minut și secundă cum veți păși în anul care vine. Eu nu știu încă ce-o să fac, dar, cum spuneam mai sus, nu fac parte dintre oamenii cu atitudine normală și sănătoasă vizavi de subiect. Știu doar ce n-o să fac și vă pot spicui așa, în viteză: n-o să fac împachetări cu parafină, n-o să dau cu spray pentru gândaci, n-o să fac plajă, n-o să spăl rufe, n-o să mă duc pe stadion, la meci, n-o să fac Transfăgărășanul, n-o să prăjesc chiftele, n-o să bag aspiratorul, n-o să tricotez, n-o să pun murături, n-o să scriu o carte, n-o să mă duc la ședința de bloc, n-o să mă plimb cu barca, n-o să-mi fac pedichiura, n-o să mă duc la aerobic, n-o să culeg via, n-o să joc Solitaire, n-o să fac mămăligă, n-o să mă duc la dentist, n-o să fac jogging, n-o să scutur preșul de la ușă, n-o să mă văd cu colegii de grădiniță, n-o să pilotez un avion, n-o să sparg geamuri cu praștia, n-o să mă duc la shopping, n-o să apretez cearșafuri, n-o să joc în “Lacul Lebedelor”, n-o să mă dau cu tricicleta și nici cu rolele, n-o să ciocnesc șampanie cu Al Pacino, n-o să bat covoarele, n-o să mă lupt în noroi cu Pamela Anderson, n-o să mă pup cu Iliescu, n-o să arunc cu ouă de la balcon, n-o să nasc, n-o să cânt cu Costel Busuioc, n-o să colorez o carte de colorat, n-o să duc vaca la păscut, n-o să trag cocaină pe nas și n-o să rezolv probleme de fizică. Ar mai fi multe, dar nu mi le amintesc acum. Și sunt și foarte nerăbdătoare să vă citesc pe voi. Deci ce-o să faceți de Revelion? Cu cine? Unde? Cum? Dar de ăla din 2010-2011 ce-o să faceți?

Publicat pe simonatache.ro și Vox Publica.

- Intrarea târzie a lui Geoană, cu nevasta la 2 metri în spatele lui, pe post de Pirandă. Adică o ții langa cu valorile familiei, pupi mâna doamnelor la final, le dai trandafiri, mai ai un pic și le faci și-un tango, da’, de intrat, ai intrat ca un bulibașă? E o chestie pe care n-a menționat-o nimeni. Toată lumea a lăudat gestul cu florile, dar a scăpat din vedere intrarea. Cea mai mișto și corectă apariție a avut-o Băsescu. Nevasta în dreapta, la braț, fiica alături. Crin s-a bâlbâit un pic, dar s-a repliat ulterior. A intrat cu soția în stânga, fără s-o țină de braț sau de mână, apoi a transferat-o în dreapta și s-a căznit să țină pasul cu ea. Ca să rămân la soții, Mihaela Geoană și Maria Băsescu au avut prezențe impecabile, de adevărate prime-doamne. Adina Vălean a ars-o mai tinerește, picior peste picior.

- Mustățile PSD-iste așezate în primul rând în tabăra susținătorilor lui Geoană. Nica și celălalt. Fix genul de personaje care te fac să-ți tremure mâna cu ștampila în caz că te bătea gândul să…

- Limba română chinuită a lui Geoană. Se ia de pe clanțele de la partid?

- “Cea mai bună faptă a mea e că nu mi-am dat soacra afară din casă”. Tot Geoană. Mă rog, am înțeles, până la urmă, că a fost o glumă. Să fiu în staff-ul lui Geoană i-aș interzice, totuși, să mai facă glume.

- “Ce reper moral aveți?” Crin Antonescu: “Tudor Chirilă”. Mult mișto se va face de răspunsul ăsta. Am înțeles calculul electoral din spatele lui, da’ cred că se putea găsi, totuși, un exemplu mai bun. Holograf?

- “Am botezat și țigani și mulți alți copii, dar cea mai bună faptă a mea e că am creștinat un musulman”. E o performanță să jignești într-o singură propoziție două minorități, dar uite că se poate.

Apoi:

Pe mine m-a ajutat dezbaterea asta. M-am mai clarificat. Mi-am dat seama, de exemplu, că nu-mi place deloc, dar deloc de Geoană, oricât ar poza el în împăciuitoristul familist echilibrat și bisericos, gata de negociere, gata de a construi în loc să se certe și așa mai departe. Și-a învățat foarte bine lecția, prea bine chiar. E prea ascultător și mi-e teamă de ce i-ar putea dicta mustățile alea din spatele lui.

Băsescu a fost mai profi, mai temperat și mai aplicat decât mă așteptam, ceea ce ar fi OK, dacă ar semăna în vreun fel cu personajul pe care-l știam. Nu poți s-o ții tot într-un scandal și după aia să fii temperat și sobru că o să mi se pară că ori ești obosit, ori te-au schimbat cu o sosie, ori te strânge un pantof. Bine, nici n-avea cu cine să se ia de moț, ceea ce duce la concluzia că atitudinea din seara asta i-a fost impusă de context. Deci nu poate funcționa la capacitate maximă decât în situații de conflict, ceea ce iar nu e bine.

În ciuda teribilismelor și a faptului că s-a smucit de mai multe ori în afara regulilor dezbaterii, Crin mi s-a părut mai credibil decât mi se părea până acum. A fost natural, energic, destins, spontan și OK în pielea lui.

Și gata, cu asta am terminat cu politica, pentru multă vreme. Mergem duminică la vot (adică nu știu voi, dar eu o să merg), dar, de mâine, revenim la roz, că mă doare capul de-atâtea lucruri serioase.

Ieri dimineață, Ionuț Oprea îmi propunea un flashmob de protest împotriva grevei de la metrou. Să mergem la Universitate, să ne rupem cartelele în liniște, să le adunăm apoi, ca să nu facem mizerie, și să plecăm acasă. Cinci minute trebuia să dureze totul. Doar cinci minute, în liniște și fără mizerie, pentru că nu aveam timp să obținem autorizație și nu puteam amenda un abuz printr-un alt abuz. Am primit propunerea lui cu reticență. Mi se părea că exista un risc foarte mare ca protestul să capete conotații politice, greva însăși fiind una politică. Mai erau și doar câteva zile până la alegeri și n-aveam chef ca cineva să-și tragă spuză electorală pe turta lui, pe baza gestului simbolic al unor oameni care voiau să-și exprime public dezacordul față de un abuz. Aș fi vrut ceva mai bine organizat și mai “di granda”, așa. O Piața Universității, o palmă usturătoare pe obrazul tuturor politicienilor. Până la urmă, Ionuț m-a convins, cu argumente pe care le puteți citi și aici.

Am fost acolo și am rupt cartele. O mână de oameni. Și nu, nici o clipă nu am fost convinși nici unul dintre noi că o să dea Rădoi sau Vanghelie sau altcineva pe spate din cauza gestului nostru. Și nici că el va schimba ceva concret. Am crezut doar că trebuia să facem ceva care să arate că bucureșteanul poate mai mult decât să se indigneze de la el din fotoliu, din fața computerului. Că poate și vrea. Că poate și vrea să-și dezlipească fundul de fotoliu și să și-l deplaseze până într-un loc anume, în scopul de a-și exprima un dezacord. Că poate și vrea să facă asta, conștient de faptul că nu va primi nimic concret în schimb. Nici mici, nici cârnați, nici bere, nici vreo scuză din partea lui Rădoi, nici încetarea grevei. Că poate și vrea să facă asta, cu convingerea că de undeva trebuie început. A fost, dacă vreți, un exercițiu de dezmorțire. Un fel de “Ia uite, frate, putem să ne ridicăm și să ne deplasăm pân-acolo. Nu ne e lene, nu ne e lehamite. Ne intereseză și ne pasă. Și, culmea, nici nu doare”. Din păcate, am fost foarte puțini ăia cărora nu ne-a fost lene. Ionuț e foarte optimist. El crede că data viitoare ar putea fi și mai bine. Eu sunt dezamăgită.

Când am scris textul în care îndemnam la acțiune, foarte mulți oameni au fost entuziasmați de ideea de a nu mai sta cu mâinile-n sân. Am crezut în entuziasmul lor. I-am crezut gata să treacă la acțiune. M-am înșelat, era tot entuziasm de canapea. O să mi se zică că n-a fost bun momentul, că n-a fost bun conceptul, că trebuia mai nu știu cum, mai în nu știu ce fel, că trebuia roz cu picățele, că e discutabil, că e așa și pe dincolo, că să vezi că parcă ideea ailaltă ar fi fost mai bună și mai eficientă, că blablablabla. OK, păi atunci să așteptăm să ne organizeze cineva (oricine altcineva, în afară de noi înșine, desigur) un protest mișto. Să fie anunțat din timp, să nu pice în ziua în care avem programare la coafor, să vină Vali Sterian și U2 să ne cânte, să servim și noi un mic, o șampanie, ceva, să fie cald afară, da’ nu prea cald, să nu plouă, să fie dotat locul cu scrumiere, să nu vină și maneliști, să nu fie gălăgie, ca să nu ne doară capul, sau să fie, dar nu prea multă, și să nu dureze mai mult de juma’ de oră ca să nu ne epuizăm. Și, neapărat, dar neapărat, să ni se garanteze că, a doua zi după protest, România se va schimba. Să ne trezim a doua zi cu spitale mișto, cu un sistem de învățământ beton, cu drumuri și autostrăzi, fără corupție și cu un nivel de trai mai bun. Dacă nu ni se oferă și nu ni se garantează toate astea, nu venim, să fie clar. Doar n-o să ieșim în stradă așa, degeaba, de tâmpiți.

România e țara în care ți se prăjește bebelușul de viu, la maternitate. Pentru că (am aflat între timp detalii despre cazul de la Spitalul Sf. Ioan) e în grija unei asistente care are de alergat singură (singură!) între 30 de nou-născuți și pentru că a fost băgat, la pachet cu alt bebeluș, într-un incubator stricat (stricat!), ai cărui pereți s-au încins și l-au făcut friptură. România e țara în care e posibil să ți se strige, atunci când naști, “Impinge, fă, când l-ai făcut nu strigai așa, ți-a plăcut, acuma de ce țipi?”. România e țara în care sistemul sanitar aproape că ar trebui umplut de popi, care să te vindece prin rugăciuni. Fiindcă doctorii, cu dotările pe care le au la dispoziție, cu haosul în care funcționează, cu cultura lui “Merge și-așa, îl legăm c-o sârmă, poate se repară” în sânge și cu cinismul dobândit în zecile de ani în care și-au compensat salariile mizerabile prin șpăgi, nu au mari șanse de succes. Și nici chef prea mult să-și mai facă treaba.

România e țara care se pregătește să scoată din școli semianalfabeți, din cauză că sistemul de învățământ e praf-praf și pulbere-pulbere.

România e țara în care sistemul juridic e corupt, e țara fără drumuri, e țara țepelor, a șpăgii, a mârlăniei și a incompetenței.

România e țara în care aparatul de stat e plin de grupuri de câte 20 de oameni care se țin toți de aceeași hârtie și-o plimbă prin instituție. Țara în care nici măcar pe timp de criză nu s-a limitat, de la 20 la 1, numărul de funcționari pe cap de hârțoagă, fiindcă, na… cum să dai afară bugetari în prag de alegeri?

România e țara în care, timp de 20 de ani, politicienii și-au bătut joc și ne-au sfidat cu tupeu, nesimțire și indolență. E țara în care politicienii prăjesc bebeluși, iar vina cade în capul unei asistente. Țara în care politicienii scot agramați din școli, iar vina cade în capul profesorilor, că sunt slab pregătiți, de parcă i-ar fi pregătit mama, nu același sistem de învățământ distrus și putred din temelii, în care ei lucrează azi.

Dar stați așa, că n-am terminat. Să ne uităm puțin și la România privată. Adică la țara în care, la 20 de ani de la revoluție, pe cei care vând servicii îi doare fix în fund de client. La țara în care taximetriștii te înjură, iar casierele de la supermarket îți vorbesc în scârbă și nu-ți răspund la “Bună ziua”, la țara în care încă mai există chelneri de o impertinență vecină cu nebunia, în care îți cade internetul de 3 ori pe săptămână și durează 2 zile până se repară, în care bodyguarzii din magazine te supraveghează ostentativ, cu priviri suspicioase, ca și cum le-ar fi evident că ai intrat acolo ca să furi, în care dai o căruță de bani pentru o consultație medicală privată, ca să fii uitat cu orele în sala de așteptare, și în care, până nu dai șpagă la service, “nu putem să vă programăm decât peste două luni”. Și am dat doar câteva exemple.

Deci așa arată, privită dinăuntru, România cea atât de preocupată de cum e văzută din afară. România căreia îi cade coada de râie, dar parcă și-ar ține-o tot sus, ca să facă impresie bună străinilor.

Bun, acuma să ajungem și la subiect, că n-am scris aceste rânduri doar ca să mă lamentez în gol.

Ce facem noi, oamenii obișnuiți, ca să schimbăm ceva? Ce ar trebui să facem, în loc să ne lamentăm? Păi, propun să punem mâna pe bâte și să sărim pe ei. Pe niște bâte simbolice, evident, deși – da, știu! – există politicienii cărora tare ne-ar fi poftă să le rupem la propriu boticurile alea mincinoase, nesimțite și cinice.

Să punem mâna pe bâtele noastre simbolice și, în primul rând, să votăm. De-acum încolo, pe viață. Să lăsăm lehamitea la o parte, să-l lăsăm la o parte pe “nu mă mai interesează”, să-l lăsăm la o parte pe “nu am cu cine” și să votăm. Am căzut și eu în capcana blazării și a scârbei, am spus și eu “Nu am cu cine vota și nu mă mai interesează, mi-e silă” și acum cred că am greșit. De-acum încolo, voi vota. Nu contează că n-o să am niciodată o opțiune reală, o să votez și o să mă intereseze. O să aleg răul cel mai mic, dacă nu am altă variantă, dar o să-l aleg.

Poate ar trebui luată în calcul și reluarea obiceiului manifestărilor stradale. Poate ar trebui să ieșim în stradă și să zbierăm, ca în anii ‘90. Poate ar trebui să aruncăm cu ouă în ei, cu zacuscă, cu varză murată, cu gunoaie. Poate ar trebui să îi facem să le fie frică de noi. Frică să nu le murdărim costumele alea scumpe, să nu le împroșcăm cu zacuscă burtoaiele alea îmbuibate și meclele alea nesimțite, frică de furia noastră explicită. Să aibă coșmaruri cu zacuscă, de fiecare dată când vor vrea să bage mâna pân-la cot, să le înghețe șira spinării de fiecare dată când se vor descheia la prohab ca să facă pipi pe noi. Să aibă coșmaruri zecile de mii de tineri care ar putea să iasă în stradă și cu zecile de mii de tineri care ar putea să refuze să mai plece de acolo. Să aibă coșmaruri cu Piața Universității. Da, cred din ce în ce mai tare că ar trebui reînviată Piața Universității. Au uitat-o. Cred că ar trebui să le-o reamintim. Să le reamintim că existăm, și că suntem foarte furioși, și că, gata, s-a terminat, ne-au ajuns 20 de ani de bătaie de joc.

Dar ce să facem oare cu România privată? Ce facem cu nesimțiții care ne iau banii ca să ne vândă servicii și, în loc de servicii, ne vând incompetență și tupeu? Păi, același lucru. Îi facem să le fie frică de noi. Îi amendăm la fiecare dovadă de incompetență și de lipsă de profesionalism. Le dăm peste bot. Punem bâtele simbolice și pe ei. Asaltăm OPC-ul cu reclamații, schimbăm furnizorul de internet cu altul mai bun, le arătăm, de fiecare dată când își bat joc de noi că “Nu, nu mai merge și-așa…”. Îi facem să ne viseze noaptea cum migrăm în masă la alte companii, îi facem să învețe dracului o dată pentru totdeauna că sintagma aia cu “clientul nostru, stăpânul nostru” nu e o glumă proastă, ci e pe bune. Din fericire, OPC-ul funcționează, e verificat, deci hai să-l călărim cu reclamații. Își va face treaba, vă garantez. Promiteți-vă că, data viitoare când o să vă mai enervați pe un furnizor de servicii, n-o să vă mai fie lene sau lehamite să acționați. Că o să vă sacrificați timpul și nervii bifând toate procedurile necesare unei reclamații.

Acțiune! E nevoie de acțiune! Într-o țară primitivă ca asta, nu merge decât cu acțiune. Nu merge cu proteste elegante pe Facebook sau cu lamentări pe bloguri și în presă. Acțiune și frică! Noi să scoatem bâtele simbolice și să acționăm, ei să facă în pantaloni de frica acțiunilor noastre! La bâte, oameni buni, altfel vor fi și copiii noștri, peste 20 de ani, cu nasul în același rahat!

Publicat pe simonatache.ro și Vox Publica.

Oana 1 (țipă din bucătărie): Pepeeeeee!

Pepe (care e în sufragerie și se dă cu gel, în timp ce se uită la un concert Gipsy Kings): Da, iubita mea…

Oana 1: Iubiree, nu vii odată să speli vasele asteaa? Io latru aicea la pereți? Ai impresia că mă fraierești? Treci imediat încoace că dau cu tine dă pământ!

Pepe: Vin acuma, pisicuță.

Lasă gelul, pune concertul pe “Pauză” și se cară la spălat vase.

Oana 2 (din baie, țipă): Pepeeeeeeee!

Pepe: Daaaa.

Oana 2 (care face baie, împreună cu motanul Marty): Iubireee, vii să ne speli și pe noi pe spate?

Pepe: Viin.

Oana 2: Păi, hai odată, că te-aștept dă 40 dă secunde și încep să mă enervez. Uite, să enervează și Marty. Marty, iubirea lu’ mămica, nu-i așa că tati ăsta e cam nesimțit? Îl zgâriem când vine? Îi dăm o gheară peste ochi? Dă să pupe mami comoara neprețuită, Luis Vuittonu’ lu’ mama, mânca-l-ar mami dă iubit și dă dulce și dă scump și dă… Pepeeeeee… vii odată sau îți bați joc dă mine?

Pepe lasă vasele și aleargă în baie să-i spele pe spate, respectiv pe coadă, pe Oana 2 și Marty 1. Da, a existat și Marty 2, dar între timp a murit. L-au otrăvit niște vecini.

Oana 3 (din dormitor, țipă): Pepeeeeeeeeeeeee!

Pepe: Da, iubito.

Oana 3: Iubire, nu vii odată să facem și noi un lugu-lugu? Stau aicea, ca proasta, dăzbrăcată și te-aștept?

Pepe: Ăăă… vin imediat, prințesa mea.

Oana 3: Imediat când? Că mi s-a făcut pielea dă găină, dă frig, și păru’ creț, dă nervi. Tu ai impresia că ne jucăm aicea sau cum? Vii în secunda asta sau iese scandal mare dă tot!

Pepe lasă activitatea din baie și fuge în dormitor. N-apucă să-și dea jos pantalonii lui latino că…

Oana 1 (din bucătărie): Pepeeeeeee…

Oana 2 (din baie): Papeeeee…

Oana 3 (de lângă el, din dormitor): Pepeeee… Hai odatăăăă! Ce dracu’ să te ia te moșmondești atâta? Dormi?

Soneria de la ușă: Țâââââââr! Țâââââââr! Țâââââââââââââââââââââââââââr!

Oana 1: Pepeeeee…

Oana 2: Pepeeeeeee…

Oana 3: Pepeeeeeeeeee…

Marty 1: Miaaaaaaaaaaau…

Soneria: Țâââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââââr!

Cu pantalonii în vine, Pepe aleargă către ușa de la intrare. Deschide.

Oana 4: Nu mai aveai, dragă, odată dă gând să-mi deschizi? Stau la ușă de un

sfert de… Pepe… Pepe… iubire, ce-i cu tine… ți-e rău? Pepeeeee…

Oana 1: Pepeeeeeee…

Oana 2: Pepeeeeeeee…

Oana 3: Pepeeeeeeeee…

Oana 4: Alo, Salvarea? Veniți repede că iubirea iar și-a dat ochii peste cap. A leșinat, da. Da, da, exact ca aseară și alaltăieri seară. Mersi, vă așteptăm. Cum unde? Tot acolo, da, da, știți adresa, hai, vă așteptăm, papapa. Cum cine “vă așteptăm”? Noi, Oana Zăvoranu 1, 2, 3 și 4, soția lui!!

Publicat pe simonatache.ro și Vox Publica.

De exemplu, îmi trebuie adeverință de la doctor cum că sunt aptă pentru meseria pe care mă autorizez. Aș înțelege sensul acestei adeverințe dacă m-aș autoriza ca miner, de exemplu, sau ca încărcător-descărcător vagoane, dar nu înțeleg de ce e nevoie de așa ceva pentru ce fac eu. O să mă testeze dacă văd să scriu? Sau la cap, ca să vadă dacă nu-s bolnăvioară? Adică, ce, dacă Vadim ar vrea să devină PFA, nu i-ar da medicul aviz?

A doua chestie ciudată de care am nevoie e un acord scris și ștampilat al asociației de locatari din blocul în care stau. Plus semnături de la vecini, că nu-i deranjează să am sediul PFA la mine în casă. Deci că ei sunt de acord ca eu să stau la mine-n casă și să scriu. Nu să fac mobilă, nu să dau găuri cu bormașina, nu să tund oi, nu să cresc găini și nu să prăjesc gogoși, să scriu, daaa? Mi se pare cu desăvârșire aberant. Cu atât mai mult cu cât stau într-un bloc de oameni bătrâni, care, se știe, sunt foarte suspicioși. Acum vreo câțiva ani, am fost nevoită să conving o bătrână că sensul cablului de internet de pe scară nu e să fure curent electric de la ea. N-a fost ușor, credeți-mă, să-i explic ce-i aia internet și să o lămuresc că n-are nici o treabă cu factura ei de curent. Acuma, cu PFA-ul, deja am fost informată că una dintre vecinele de la care tre’ să iau semnătură nu aude, nu știe să scrie și nu deschide aproape niciodată ușa. Superb! Mă și văd nereușind să-mi fac PFA din cauză că nu mi-au dat voie băbuțele din bloc.

Cum să-i explic cuiva care nu aude și nu deschide ușa nimănui, de teamă că i-ar putea face rău, că trebuie să-mi semneze o hârtie ca să pot munci la mine-n casă. Punem pariu c-o să-și închipuie că pe baza acelei semnături o să-i vând apartamentul și-o s-o dau în stradă?

Încep decât eu, continuați voi:

Un fleac! Decât m-au ciuruit!

Nimeni nu e decât perfect.

Decât Partidul! Decât Ceaușescu! Decât România!

Să-mi numărați decât ouăle!

Și marmota decât învelea ciocolata-n staniol.

Să trăiți decât bine.

E decât elementar, dragul meu Watson!

Rămâneți decât cu noi, pentru că nici nu știți ce pierdeți.

Și mâine e decât o zi.

Viața bate decât filmul.

Ieși copile afară și râzi decât în soare.

Ăla negru care decât respira greu.

Să nu spui niciodată decât “niciodată”.

Pisicuțele ar prefera decât Whiskas.

Publicat pe simonatache.ro și Vox Publica.

Jos Băsescu! Huo! Jos Geoană! Huo! Jos Crin! Huo! Jos Oprescu! Huo! Jos Eduard Numaiștiucum! Huo! Jos Grațiela Amuitatcumomaicheamă! Jos Vadim! Huoo! Jos Iliescu! Cum, nici măcar nu candidează toți ăștia de i-am înșirat? Gura! Dacă așa am zis eu, candidează, s-a-nțeles? EBA-Președinte! EBA-Președinte! Sus EBA!

Publicat pe simonatache.ro și Vox Publica.