Califică ferm şi apăsat politica fiscală: “Din perspectiva faptului că intrările mari de capitaluri sunt asociate cu crize financiare, opţiunea politicii fiscale în România a fost imprudentă în perioada 2004-2008”. Cred că se strecoară o greşeală aici. De ce pune domnul guvernator şi anul 2004 în acelaşi sac cu exuberanţa iraţională a politicii fiscale din 2005-2008? Aş vrea să reamintesc faptul că, în anul electoral 2004, o creştere economică de 8,4% a condus la consolidare fiscală, respectiv reducerea deficitului bugetar de la 1,7% din PIB la 1,2% din PIB. Asta e o performanţă. Pe care nici măcar guvernatorul nu ar trebui să o omită. Rămâne însă esenţa: România a avut patru ani de imprudenţă fiscală. Eu cred că îl are şi pe al cincilea, doar că acesta nu a fost 2004, cum spunea guvernatorul, ci 2009. A creşte deficitul de la peste 5% la peste 7% din PIB, neavând curajul şi priceperea reducerii cheltuielilor, este nu o imprudenţă fiscală, ci un tembelism fiscal.

Guvernatorul explică imprudenţa din ţara noastră prin două cauze: considerarea de către politicieni a faptului că timpurile bune au sosit pentru totdeauna (oare de ce non-politicienii nu erau contrazişi de specialişti reputaţi, indiferent din instituţia în care se aflau?). Cea de-a doua cauză a fost că anul electoral 2008 a amplificat cheltuielile chiar şi mai mult. Din punctul meu de vedere, această a doua cauză se aplică perfect politicii fiscale absolut neavenite din 2009, când reducerea cheltuielilor a fost amânată ba din cauze de europarlamentare, ba din cauze de prezidenţiale. Mize prea mici pentru viitorul unei naţiuni. Atenţie însă la avertismentul guvernatorului de după prezentarea celor două cauze: “Politica fiscală laxă a cheltuielilor a pus bazele pentru o contracţie fiscală involuntară în eventualitatea scăderii economiei”. Nu-i aşa că sună foarte “păsăresc” această frază? Să o traducem. În primul rând, nu mai vorbim despre o “eventuală” scădere a economiei. Ea este certă. A naibii de certă şi doare. În al doilea rând, ce înseamnă contracţie fiscală? V-aţi gândi că sunt nişte taxe care se micşorează? Ba din contră.

Pe scurt, politica fiscală se referă la efectul general al veniturilor bugetare asupra activităţii economice. Sunt trei posibilităţi ale politicii fiscale: neutră (atunci când cheltuielile guvernamentale sunt egale cu veniturile din taxe), expansionistă – care implică o majorare a cheltuielilor guvernamentale, o scădere a veniturilor din taxe sau amândouă,- şi, în fine, o contracţie fiscală. Cum arată o contracţie fiscală? Este simplu. Arată că veniturile din taxe sunt mai mari decât cheltuielile guvernamentale sau că aceste cheltuieli sunt mai mici decât veniturile din taxe.

Contracţia fiscală apare atunci când cheltuielile guvernamentale nete sunt reduse fie prin o majorare a veniturilor în urma unei taxări mai înalte, fie prin reducerea cheltuielilor guvernamentale, fie printr-o combinaţie a celor două. Asta ar urma să conducă la un deficit bugetar mai mic. Prin urmare, la ce a pus bazele politica fiscală de până în 2009? Reluăm: majorare de taxe, reduceri de cheltuieli sau amândouă? Vreţi să ştiţi cum va fi în România? Amândouă. Şi pentru că reducerea cheltuielilor am întârziat-o prea mult (în acest an, paradoxal, guvernul a promovat prin inacţiune o politică fiscală expansionistă), majorarea taxării este în faţă.

Mai prezintă ceva guvernatorul. În fapt, îl confirmă pe Krugman, pe pielea economiei româneşti. Ştiţi, Paul Krugman, laureatul Premiului Nobel pentru Economie, considerat inventatorul crizelor de monedă pentru simplul motiv că a fost primul care a scris despre ele, a identificat tipologii, a încercat să le modeleze. Krugman spunea că speculatorii, în fapt, nu fac decât să anticipeze deznodământul unei economii vulnerabile. Aşa că a spune că deprecierea leului din august trecut (de la 3,5 lei) până la 31 decembrie (4 lei pentru un euro) este cauzată de speculatori este o mare copilărie. Iată ce spune acum, după un an, guvernatorul: “Calculele au arătat că, pentru anul 2009, România ar fi putut avea un deficit de finanţare estimat la 7,5 până la 16 miliarde de euro, depinzând de sentimentul investitorilor străini. Acest sentiment negativ s-a reflectat în deprecierea leului, în perioada octombrie 2008-februarie 2009”.

Nu pot să nu remarc însă că guvernatorul spune aceste lucruri public abia în toamna anului 2009. De ce nu şi în 2007 sau 2008? Sau le-o fi spus şi nu o fi fost ascultat? De ce i-a lăsat pe tot soiul de analfabeţi economici aflaţi temporar în funcţii de conducere să facă bugete aberante sau să zică sus şi tare că nu avem nevoie de FMI? Doar banca centrală este independentă, iar independenţa manifestată a BNR sunt convins că nu ar fi făcut decât să îi sporească şansele pentru un nou mandat la şefia băncii centrale. Sau poate nu, dacă vedem cum a ajuns tovarăşul Olteanu viceguvernator? Prin urmare, guvernatorul caracterizează politica fiscală drept imprudentă. Dar prea târziu. În anul 2007, când îl intervievam asupra politicii de deficite, spunea că nu se poate pronunţa asupra politicii fiscale, a cotei unice, ca bancher central.

Editorial publicat în cotidianul de afaceri Business Standard.

Primul împrumut de tip „club“ a fost obținut în iulie – un miliard – și a fost destinat achitării unei părți din plățile restante către companii (țineți minte că președintele așa promitea). În fapt, cred eu, soluția a fost parte a acordurilor de la Bruxelles și Viena. Când băncile comerciale s‑au angajat să își mențină expunerea pentru România, au întrebat: și ce o să facem cu banii? Răspunsul statului o fi sunat ceva de genul: creditați sectorul privat. Dar băncile nu au făcut decât să râdă: creditați‑l voi, la riscurile actuale. Și așa s‑a născut programul de tip Prima Casă. Miliardul atras atunci a reprezentat, de fapt, un preț al păstrării expunerii băncilor comerciale pentru România. Am explicat atunci mecanismul prin care băncile au câștigat mai mult decât dacă țineau banii la BNR. Primul miliard a cumpărat bunăvoința băncilor care oricum au obținut pe acești bani randamente duble.

În august, statul a împrumutat din nou aproape 450 mil. euro, cu o dobândă de 5,25%. Meniți să relanseze creditarea sectorului privat, banii au ajuns, în fapt, la stat. În 4 noiembrie, Ministerul de Finanțe anunța că vrea 400 mil. euro, în 48 de ore. Asta după ce în 3 noiembrie BNR surprindea piața, păstrând rata de dobândă‑cheie la nivelul de 8% și nivelul rezervelor minime obligatorii.

Acum realizăm că n‑ar fi trebuit să fim surprinși. Rata de dobândă nu a fost modificată pentru că, atunci când nu ai guvern, ratezi bani de la FMI și îți cauți premier și președinte, situația e echivalentă cu a cere în gura mare un săpun și‑o funie. Dar de ce nu a modificat BNR rata rezervelor? Pentru că știa exact ceea ce nu știau băncile comerciale la nivelul întregului sistem: piața băltea de euro, „captivi“ ai acordului de la Viena. Așa s‑a născut club‑loan nr. 2. La 72 de ore de la pauza luată de BNR și la 48 de ore de la anunțul Finanțelor – vrem acum 400 mil. de euro – Finanțele au primit din partea băncilor oferte de peste 1,2 mld. euro. Au luat cu două mâini. Club‑loan nr. 2 s‑a ridicat la aproape 800 mil. euro. Și uite așa, am ajuns la 2,3 mld. euro luați din piață de către bănci.

În 16 noiembrie, BNR făcea ce nu a mai făcut niciodată în ultimii 5 ani: o ședință excepțională de politică monetară, înaintea celei ordinare, anunțată pentru la anul. O ședință în care banca centrală decidea să reducă rata rezervelor minime obligatorii în valută, de la 30 la 25%, lăsând astfel brusc la dispoziția băncilor comerciale, începând din 24 noiembrie, o sumă evaluată la peste 1,2 mld. euro. Eu am numit‑o „o ședință cu dedicație“.

Cui a dedicat BNR ședința? Ministerului de Finanțe. Care, după multe derapaje, a reușit să rateze și tranșa 3 de la FMI. Un guvern responsabil ar fi făcut întâi bugetul și după aia ar fi continuat circul politic. Dar dacă făcea întâi bugetul la un deficit de 5,9% din PIB în 2010, ar fi însemnat să mintă Fondul. Pentru că nu poți ajunge la un asemenea deficit fără să majorezi cota unică și TVA și să tai din cheltuielile cu personalul. Aceste măsuri ar băga economia în șabloanele „sustenabile“ (ne‑am încadra în ținta de dificit), dar ar și conduce la al doilea an de scădere dramatică (șomajul ar depăși 10%, iar căderea economică ar fi în jur de 5%). Ce guvern aflat în campanie electorală ar anunța astfel de măsuri? Nici unul. Au preferat să facă pe nebunii. Boc Emil, profesor de drept constituțional, a dat‑o a doua oară în bară, în privința respectării Constituției – cu legile educației. Țara? Necesarul de finanțare? Poate să mai aștepte.

Acum mi‑e clar. Reducerea intempestivă a rezervelor minime a fost cu dedicație. Pentru club‑loan nr. 3. Sau 4, dacă preferați să adăugați și împrumutul din august (deși lucrurile au fost diferite atunci). BNR a salvat încă o dată Ministerul Finanțelor de incompetența generată de propria nepricepere și inacțiune. Printr‑o măsură excepțională. Dedicația? BNR reduce rezerva din 24 noiembrie, iar pe 26 noiembrie, Ministerul de Finanțe a anunțat licitație. Să mai atragă 500 mil. euro. Istoria se repetă. La 48 de ore de la eliberarea sumei, finanțele vin din nou. Și vor atrage probabil un miliard. Însumat, înseamnă 3,5 mld. luate din piață.

Ca și gloanțele unui pistol, setul de măsuri excepționale au proasta calitate de a se termina. Ce vor mai face Finanțele în ianuarie și februarie? Vă spun eu: arierate. Adică, blocaj financiar. Adică adâncirea celui de‑al doilea an de cădere economică. Pentru că, îmi pare rău că aflați de la mine, am înregistrat al 5‑lea trimestru consecutiv de cădere economică. Practic, am intrat în al doilea an al recesiunii.

Articol preluat din Money Express.

O să îmi spuneți că nu există „cerere solvabilă“ în acest moment – respectiv clienți care să facă dovada că pot rambursa un împrumut la actualele rate de dobândă. Da, aveți dreptate, dar dacă statul nu ar ține sus ratele de dobândă, nu cumva ar exista potențialul reducerii prețului împrumuturilor și, prin urmare, mai multe șanse pentru companii să producă ceva profit investind pe datorie? Adevărul este că suntem între piatră și perete. Piatra este legată de costul finanțării, peretele este statul. Companiile sunt lovite de piatră și strivite de perete.

Definit simplist ca bunurile și serviciile produse într‑o țară, PIB‑ul va fi, anul acesta, conform estimărilor, de 497,3 mld. lei. Ponderea deficitului (diferența dintre cheltuieli și venituri) în PIB este estimată la 8,1% (fără reducerile de cheltuieli care ar urma să fie făcute în noiembrie și decembrie). Nominal 40,28 mld. lei, bani pe care statul ar urma să‑i împrumute, pentru a finanța deficitul.

Cât costă finanțarea celor 40,28 mld. lei? ­Presupunem o rată a dobânzii de 10%. Asta înseamnă, grosier, că am avea cheltuieli cu dobânzile pentru acoperirea acestui gol, într‑un an, de 4,02 mld. lei. În fapt, suma este mai mare: în primele nouă luni ale anului, cheltuielile cu dobânzile au însumat 4,2 mld. lei și vor depăși probabil 5,5 mld. la sfârșitul anului. Să presupunem că acele 4 mld. lei corespund dobânzii anuale de 10% – înseamnă că fiecare punct procentual de dobândă reprezintă 400 mil. lei. Să presupunem acum că băncile atrag această finanțare prin depozite la termen, la vedere, sau de la BNR, la o dobândă medie cu două puncte procentuale sub ceea ce reușesc să fructifice. Adică 8% pe an. Asta înseamnă pentru băncile comerciale un profit minim de două puncte procentuale. Sau, potrivit calculului de mai sus, de 800 mil. lei într‑un an. Presupunem un curs mediu de 4,3 lei pentru un euro și ajungem la 186 mil. euro.

E un calcul simplist. Dar chiar și așa, cele 186 mil. euro reprezintă mai mult decât estimarea UniCredit pentru întregul sistem bancar românesc, de 135 mil. euro la finalul lui 2009. Înseamnă că, pe sold, sectorul bancar ar fi fost pe minus în 2009, fără plasamentele făcute la stat (calculul e mai complicat – în fapt, profitul e mai mare, dar el e diminuat de provizioane). Presupunând că statul român nu ar fi avut nevoie de împrumut, băncile ar fi fost forțate să facă ceva cu banii, să îi plaseze. Doar că plasamentul la alt debitor decât statul presupune risc mai mare. Mi‑e greu să cred că băncile ar fi pompat 40 mld. către sectorul privat, dar tot ar fi fost mai mult decât în condițiile actuale: la sfârșitul lui septembrie, creditul neguvernamental însuma 198,91 mld. lei, o creștere de numai 2,4% față de septembrie 2008. În fapt, având în vedere deprecierea leului (la sold intră contravaloarea în lei a creditului în valută), soldul ar fi mai mic decât în 2008. Adică, băncile mai degrabă au retras bani din economie decât au plasat.

Acum sunt două scenarii. Unu: dacă statul nu ar fi avut o nevoie enormă de finanțare (deficit mic sau chiar excedent), băncile ar fi coborât dobânzile, pentru lei. Și ar fi creditat sectorul privat. Care, la dobânzi comparabile cu cele din Polonia sau Cehia, ar fi sporit competitivitatea. Ar fi scăzut și ratele de dobândă la depozitele în lei. Dacă situația macro ar fi fost stabilă, scăderea bonificării leilor economisiți nu ar fi împins către valută populația și firmele. Adică leul nu s‑ar fi depreciat. Portofoliile băncilor nu s‑ar fi deteriorat suplimentar. Este scenariul ideal, care nu s‑a întâmplat.

Doi: statul a avut nevoie de finanțare enormă. Plus de vulnerabilitate. Depreciere de leu și ajustare externă. Statul s‑a repezit către finanțarea internă și a împins economia privată afară din bazinul cu bani, prin scumpirea lui. Deprecierea leului a înrăutățit portofoliile de credite în valută. Dobânda‑cheie pentru leu a rămas ridicată, de teama unui nou val de depreciere. Prin urmare, dobânzile pentru lei au rămas chiar și mai mari. Creditele în lei? Abia dacă te poți atinge. Depozitele în lei? Par remunerante, cine naiba să mai consume? Creditul nu merge, nici consumul nu merge. Este o rețetă sigură pentru persistența recesiunii. Pe care o aplicăm cu spor. Și o vom mai aplica, foarte probabil, și în 2010. Recesiunea – sau, în cel mai bun caz, creșterea economică zero – ne așteaptă și anul viitor. Șomajul? În sus. Nu vă uitați cu neîncredere la pragul de 10%: deja suntem la 7,1%, aproape dublu față de anul trecut. Pentru forța de muncă răul este în față, nu în spate. Avem o recesiune cu minimum două capete: 2009 și 2010. Categoric, nu e nici un „V“ aici.

Necesarul de finanțare al unei țări intră mai degrabă la categoria secrete decât la categoria informații pe care să le faci publice pe postul național, așa cum a făcut președintele săptămâna trecută, când a spus că Guvernul trebuie să împrumute vreo două miliarde de euro până la sfârșitul anului și că nu știe dacă va exista o asemenea resursă pe piața internă. Tot dânsul a spus că obiectivul de deficit stabilit cu FMI este pus sub semnul întrebării.

În primul rând: cum este posibil să îți faci cunoscut necesarul de finanțare al țării, așa, în prime‑time? Țineți minte cât de secretos era guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în primăvară, atunci când încercam să obținem o valoare estimativă a unui eventual împrumut din partea instituțiilor financiare internaționale? Detaliile au venit doar după ce pachetul de finanțare fusese deja stabilit.

În al doilea rând: contextul. Este absolut nefavorabil. Săptămâna trecută, Ministerul de Finanțe a încercat din nou să se împrumute de pe piața internă. A vrut un miliard de lei. Băncile au venit cu 1,4 miliarde de lei. În final nu s‑au înțeles la preț, așa că, deși bani erau, Ministerul de Finanțe nu a atras nici un leuț. Motivul? Dobânda prea mare pentru un plasament cu scadență la un an: peste 10% cereau băncile.

Atâta timp cât băncile nu știu exact necesarul de finanțare al statului, Ministerul de Finanțe își poate permite să refuze. Dar, în condițiile în care datele sunt prezentate public de președinte, Ministerul de Finanțe, care refuză o datorie la 10% pe an, o să iubească oferta băncilor atunci când ele vor cere 11% sau 12%, pentru simplul motiv că nu are finanțare. Două puncte procentuale la aproape 9 miliarde de lei înseamnă 180 de milioane de lei. Adică aproape 40 de milioane de euro. Cine îi plătește? Președintele? Mi‑ar plăcea. Pe cuvânt de onoare. Să plătească doar dânsul și toți miniștrii din guvernul fantastic căruia i‑a mulțumit pentru curajul de a face… de a face ce? Chiar, ce a făcut guvernul ăsta?

Apoi, faptul că băncile vor plasa bani mai scump statului mai lovește într‑o parte. În împrumutul meu și al dumneavoastră. Dacă statul, cel mai puțin riscant datornic din România, se împrumută mai scump, cum mă voi împrumuta eu? Și mai scump? Economistul‑șef al BNR, Valentin Lazea, tocmai constata că „băncile omoară găina care poate face ouă de aur“, ținând dobânzile la credite semnificativ mai sus decât cele la depozite. Păi să nu‑mi spună mie asta domnul Lazea, să îi spună președintelui. Și guvernului. Și pentru că dobânda mea este indexată la ROBOR, iar ROBOR‑ul este mai scump acum, din cauză că i‑a mâncat în fund pe politruci să se certe și să rupă guvernul după o perioadă în care membrii săi nu au făcut nimic, voi plăti mai mult luna viitoare. Cine plătește? Întotdeauna ar trebui ca răspunsul să fie: cine greșește. Doar că acum, ca și în toamna trecută, eu nu am greșit cu nimic; au greșit bezmeticii ăștia care au condus România cu viteza maximă fix spre zid.

Acum, ei sunt cunoscători. Văd intervale de sustenabilitate pentru leu, văd necesarul de finanțare al țării, văd deficitul bugetar peste cel agreat cu FMI (pentru simplul motiv că nu au făcut nimic). Mai nou au inventat cel mai nou tip de rectificare bugetară: cu portavocea. Ați văzut cum le-a promis președintele bani fermierilor? Cu portavocea, din fața Palatului Cotroceni. Nu contează că banii trebuie luați din altă parte, contează alegerile din 22 noiembrie.

Să ne fie foarte clar: România are o problemă cu lipsa banilor, dar, concomitent, mai are o problemă de proastă gestiune a banilor existenți. Ce i‑a împiedicat pe guvernanți să fi aplicat o măsură gen „zece zile de vacanță forțată“ încă de la 1 ianuarie? Miopia, proasta previziune, pe scurt, incompetența. A trebuit să le scriem noi, în „Business Standard“, că o astfel de măsură se aplică în orice stat civilizat, pentru a o vedea. Au văzut‑o, au adoptat‑o, dar nu au știut să o aplice. Cine sunt mai importanți? Regii asfaltului, pentru care Compania de Autostrăzi se împrumută cu dobândă de aproape 7% în euro (deși CNADNR este STAT, deci ar trebui să se împrumute semnificativ mai puțin)? Sau sunt mai importante câteva zeci de mii de fermieri? Cine sunt mai importanți – ucrainenii de la RAFO, pentru care statul scoate din buzunar garanție guvernamentală de 330 de milioane de euro (deși RAFO a cerut doar 264), sau toți ceilalți? Să ne fie clar: garanția guvernamentală poate atârna la deficit. Iar cele 330 de milioane de euro de la RAFO sunt echivalentul trimiterii în vacanță forțată a tuturor bugetarilor pentru zece zile. Este că avem o problemă de gestionare a banilor? Și cine plătește? Președintele?

Editorial publicat în revista Money Express.

Este o “performanţă” pentru care trebuie să mulţumim fostului ministru de Finanţe Varujan Vosganian, care a lăsat bugetul cu o gaură mai mică doar decât cea pe care o va lăsa actualul ministru. Trebuie să îi mulţumim şi actualului ministru, pentru că habar nu a avut şi nici nu prea a putut să reducă deficitul bugetar decât din vorbe, înşelându-se amarnic, şi partidelor aflate la guvernare inclusiv anul acesta, care, doar pentru că aveau în faţă un concurs de preşedinţi, au avut inconştienţa să declare anul trecut majorarea salariilor pentru profesori (nerealizată) şi să nu anuleze nicio majorare de salarii şi pensii anul acesta. Concret, au avut inconştienţa de a nu face nimic.

Acum, avem execuţia bugetară după nouă luni. Gaură (deficit) de 25,56 miliarde de lei. Adică 5,14% din PIB. Adică aproape dublu faţă de cât estima ministrul de Finanţe în primul buget, prost, pe care l-a creat. Acum, dacă ar fi făcut vreun TARP, vreun TALF sau orice alt program de stimul financiar, poate ar fi de înţeles. Dar nu au făcut nimic. Au asistat pur şi simplu la prăbuşirea veniturilor în timp ce au cheltuit mai mult. Tot mai mult.

După doar nouă luni, poza bugetară arată aşa: veniturile au scăzut cu 6,7%, iar cheltuielile s-au majorat cu 7,6%. Adică fix pe dos faţă de cum ar fi trebuit pentru reducerea deficitului bugetar. Impozitul pe profit s-a prăbuşit cu 16%, în condiţiile în care profiturile companiilor s-au subţiat puternic în urma scumpirii finanţării şi contractării puternice a consumului. Această din urmă tendinţă este dată de scăderea încasărilor din TVA: mai mici cu 19% faţă de încasările de anul trecut. S-au majorat în schimb încasările din accize. Nu este de mirare, doar au existat devansări (scumpiri în avans), şi, în plus, accizele aferente anului 2009 au fost calculate la un curs superior celui din 2008.

Impozitele pe salarii: s-au majorat cu 3,8%. Este o veste bună? Nu prea. Majorarea salariilor bugetare a contribuit la mai mulţi bani plătiţi de stat lui însuşi. Contribuţia sectorului privat este foarte probabil să fie mai mică decât anul trecut. Şi cifra de creştere a impozitului, de 3,8%, inferioară ratei anualizate a inflaţiei (aproape 6%), arată că, în termeni reali, statul a încasat şi aici mai puţini bani decât anul trecut.

Dureroasă este şi situaţia cheltuielilor: s-au majorat cu 7,6%. O să îmi spuneţi: vedeţi? Domnul Boc şi-a îndeplinit promisiunea. A făcut cheltuieli de investiţii. Din păcate, nu-i aşa. Cheltuielile care s-au majorat au fost cele de personal (cu 9,6%), care au ajuns la 35,9 miliarde de lei (8,3 miliarde de euro), ducând factura lunară de salarii la peste 920 milioane de euro. Cum rămâne cu angajamentul faţă de FMI şi Comisia Europeană de a reduce, nominal, cheltuielie cu salariile cu 4% faţă de anul 2008? Nu rămâne. Angajament neîndeplinit. Cum rămâne cu promisiunea din primul buget, de a reduce cheltuielile cu bunurile şi serviciile cu 20%? Nu rămâne. După nouă luni, au scăzut numai cu 2,5%. Şi aici, angajament neîndeplinit. Cum rămâne cu minciunica premierului, că niciun român nu plăteşte vreun leu dobândă pentru banii de la FMI? Este o dobândă dezvăluită. Finanţarea directă a deficitului înseamnă dobânzi plătite din taxe şi impozite. Pe lângă banii de la FMI, mai avem banii plătiţi pentru finanţarea atrasă de pe piaţa internă: dobânzile plătite băncilor comerciale s-au majorat în primele nouă luni ale acestui an cu 60%, până la 4,24 miliarde de lei. Adică, în medie, 4,5 euro de cap de român, inclusiv sugari.

Ce face statul de banii aştia? În mare, minte. Aşa cum a încercat să mă mintă şi pe mine domnul ministru Videanu, care, într-o intervenţie publică la Realitatea TV, îmi spunea să îmi cer scuze pentru că am declarat că dânsul a păcălit opinia publică atunci când a afirmat că veniturile din luna septembrie 2009 au fost mai mari decât veniturile din septembrie 2008. Execuţia arată aşa: eu am avut dreptate, domnul Videanu a păcălit opinia publică. Veniturile aferente lunii septembrie 2009 sunt mai mari decât cele din ianuarie-august cu 12,48 milarde de lei.

Veniturile aferente lunii septembrie 2008 au fost mai mari decât cele din ianuarie-august 2008 cu 13,69 miliarde de lei. După toate standardele de bun-simţ, 13,69 miliarde este mai mare decât 12,48 miliarde. Atunci, fie domnul Videanu a păcălit opinia publică, fie măsoară cu o altă oca. Eu nu pot să spun despre dânsul că minte, dar pot spune că foloseşte des o sumă de neadevăruri. Pentru că actualul Cabinet vorbeşte despre o lege a răspunderii ministeriale. Iar legea asta devine penală pentru mincinoşi. Şi nu pot să cred că un ministru al Economiei ar minţi despre economie.

Articol publicat în Business Standard.

Remarcabilă a fost și încercarea domnului Croitoru de a crea un cabinet de tehnocraţi. Din păcate, nu a reușit. Niciunul dintre numele vehiculate – Laurian Lungu, Valentin Lazea, Lucian Albu, Amalia Fugaru, Aurelian Dochia sau Gheorghe Oprescu – nu s-a regăsit pe lista nominalizaţilor. Sigur, faţă de unii aveam rezerve. Dar chiar niciunul? Și aici începe gluma. De fapt, a început de vineri. Când l-am auzit pe premierul interimar spunând că PDL va oferi “resursă umană” cabinetului Croitoru. Partidul care, atunci când a făcut parte din alianţa DA, înainte de câștigarea alegerilor, a promis că niciun fost ministru nu se va regăsi în guvernul cel nou. Prima excepţie – premierul agreat de atunci – liberalul Tăriceanu, care a condus guvernul DA. A doua excepţie – cel care avea să devină ministru al Transporturilor – domnul Berceanu. Și exemplele au continuat. Iar în final, noul cabinet propus pentru România arată remarcabil. Remarcabil de prost. Îi luăm pe rând.

Ministrul Finanţelor. Un ministru remarcabil. În opinia mea, a făcut științe precum astrologia sau practici precum datul în bobi, respectabile. Numărul rectificărilor bugetare și amplitudinea lor l-au făcut, pentru mine, cel mai remarcabil ministru al Finanţelor de după 1990. Când în decembrie vezi creștere economică de +3,5, iar în iulie, prăbușire de -8,5%, nu ai cum să nu fii remarcat. L-a remarcat Parlamentul. Și l-a trimis în out. Să facă rectificări în altă parte. Dar mesajul nu a fost înţeles.

Ministrul Economiei. Adriean Videanu. Un portofoliu remarcabil. De altfel, domnul Lungu, dintre setul de tehnocraţi, a fost singurul care ar fi acceptat un post. Portofoliul Economiei. De ce a fost păstrat domnul Videanu? Cum rămâne cu primul și ultimul cuvânt? Aș fi tentat să spun că domnul Videanu a fost un ministru al Economiei șters. Dar aș greşi. Domnia sa a fost și este remarcabil. Este remarcabil cum, în zece luni de ministeriat, a scăpat fără întrebări de la Curtea de Conturi legate de microfisurile din Bulevardul Magheru – prilej de contracte pentru asfaltatori – sau de bordurile din București. Este remarcabil cum ministerul condus de domnia sa, probabil la sugestia președintelui sau, în orice caz, cu acceptul său, a iniţiat procedura de ajutor de stat pentru RAFO, în valoare de 330 milioane de euro, în condiţiile în care RAFO a cerut garanţii doar pentru 264 milioane de euro. Este remarcabil cum domnia sa oferă garanţii duble faţă de valoarea activelor. Cum să nu facă parte din dream-teamul care să conducă România spre noi culmi ale gloriei și civilizaţiei?

Ministrul Transporturilor. Radu Berceanu. Remarcabil. L-am remarcat încă de anul trecut, când în campanie promitea 880 km de autostradă în patru ani. Ar fi trebuit să îi inaugureze pe primii 200. În schimb, e remarcabil cum le cere românilor să iasă în stradă dacă vor autostrăzi. Și e remarcabil cum privește domnia sa împrumutul de 187 milioane de euro, contractat de Compania de Autostrăzi ca să plătească drumarii, pe care unii îi numesc regi, în plină campanie electorală, la preţ de camătă (în opinia mea): EURIBOR +5,95%.

Ministrul Dezvoltării. Vasile Blaga. Este remarcabil cât de prost a înţeles mesajul președintelui (sau poate nu), când acesta spunea că “nu vă grăbiţi să îi înlocuiţi pe cei plecaţi de la guvernare, din PSD, cu propria clientelă politică”. În mai puţin de 24 de ore, toţi prefecţii adverși erau schimbaţi, iar goana după funcţii în companiile naţionale redemara. Remarcabil.

Mai sunt și alţi miniștri remarcabili. Dar aș vrea să îl remarc, în adevăratul sens al cuvântului, pe domnul Bogdan Aurescu. De ce a acceptat domnia sa această poziţie? Cred că din bun-simţ. Cred că, fiind de atât timp în Ministerul de Externe, s-a gândit că trebuie să facă acest pas. Altfel, cine știe, s-ar mai fi găsit vreun Cioroianu. Sau poate doamna Udrea? Apropo de doamna Udrea. Este remarcabil cum dânsa a anunţat că nu vrea să facă parte din cabinetul Croitoru. Să fi fost imediat după ce a aflat că nu e nominalizată? Atât mai zic: puterea unui lanţ se măsoară prin cât de puternică este cea mai slabă verigă a sa. Iar cabinetul care va ajunge în Parlament săptămâna viitoare are o groază de verigi slabe. Două-trei zale puternice prinse de unele ruginite fac lanţul la fel de slab precum cel dinainte. Nu este remarcabil?

Articol publicat înBusiness Standard şi pe VoxPublica

Dezechilibrul extern a lovit România exact ca la carte și ar fi lovit indiferent de criza externă – diferită ar fi fost doar puterea loviturii. Cartea spune ceea ce ați citit dumneavoastră în MONEY EXPRESS, primul număr din 2007: când deficitul de cont curent devine prea mare și echilibrul crapă, leul se depreciază, apare inflația și trendul de creștere economică se inversează, marcând alunecarea într‑o recesiune dură. Exact așa s‑a și întâmplat.

Cât era deficitul de cont curent după primele opt luni ale anului trecut? 11,5 miliarde de euro. Cât este după primele opt luni din 2009? 2,5 miliarde de euro. O dinamică nemaiîntâlnită, o scădere de 9 miliarde de euro, sau de 78%, într‑un singur an. Enorm. Asta este expresia în cifre a prăbușirii unei economii care s‑a bazat doar pe consum și imobiliare. Ambele au crăpat. Șanse să se revigoreze tocmai aceste două motoare în perioada următoare? Ei bine, nu prea.

Așadar, deficitul de cont curent este de numai 2,5 miliarde de euro. E bine? Sigur că e bine, dacă privim faptul că el este finanțat integral din inves­tiții străine directe (3,15 miliarde, față de 6,7 miliarde de euro în ianuarie‑august 2008). Este bine.

Vulnerabilitatea a scăzut. Dar de ce a scăzut? Tocmai pentru că nu mai suntem atractivi, sau, revenind la definiția plastică, străinii nu mai sunt dispuși să susțină plusul de consum al românilor neacoperit de economisirea internă. Și, mai mult, nici românii nu prea mai au chef să consume. Așa că, aceia care se bazează pe returarea acelorași motoare în perioada imediat următoare, se înșală amarnic.

Aceasta este dubla explicație a ajustării externe: în primul rând, finanțarea s‑a redus dramatic, în al doilea rând, cu teama efectelor crizei, consumatorii au limitat puternic banii pe care îi cheltuiesc. Nici primul inhibator nu va dispărea prea curând (noi încă ne certăm politic și ratăm euro după euro în ceea ce privește absorbția fondurilor europene), și nici al doilea: bugetarii se confruntă dual cu spectrul pierderii locului de muncă sau al scăderii veniturilor, iar privații au gustat și vor mai gusta ajutorul de șomaj pentru ceva timp. În al doilea rând, și poate asta este cel mai important. România stabilește un nou record. Pentru prima oară, rezervele valutare ale țării acoperă 8,8 luni de import. E extraordinar de mult și față de ceea ce știu eu că domnul guvernator consideră optim (4 până la 6 luni).

O să spuneți – „Păi cum poate fi un lucru rău că avem rezerve atât de mari“. Nu este rău decât, poate, din perspectiva că la acest record s‑a ajuns numai în urma unui alt record – împrumutul de la FMI, bani care vor trebui date înapoi. Dar cele 8,8 luni de import acoperită de rezerva valutară ne consolidează următoarele două aspecte. Unu: cererea internă s‑a restrâns deja prea mult și este posibil să se restrângă și în continuare. Asta conduce la scăderea dramatică a importurilor (35 de miliarde de euro anul trecut, în primele opt luni, la 22,4 miliarde de euro anul acesta). Nu importăm în primul rând pentru că nu mai vrem, ci pentru că nu ne mai permitem.

Doi: să presupunem că BNR nu va trebui să topească rezerva pentru a apăra un anumit nivel de curs. Și că vom sta cu ea la acest nivel ­ridicat. Ce se întâmplă cu acești bani?

Ca peste tot, rezerva valutară nu stă. Ea este plasată. În acest moment randamentele sunt, probabil, undeva între 1 și 2 la sută, în condițiile în care dobânda pentru dolar este între 0 și 0,25%, iar pentru euro – 1%. Banii sunt atrași ieftin de la instituțiile financiare internaționale. Dar nu atât de ieftin precum sunt plasamentele alese pe motive raționale și prudențiale ale băncii centrale. Prin urmare, atragem bani la un cost și îi plasăm la o dobândă mai mică.

Oare poate fi o explicație a flexibilității FMI față de România? Pentru adepții teoriei conspirației, da. Pentru cei realiști, nu aveam o altă variantă mai bună. Tehnic, luăm banii la un cost și îi plasăm mai ieftin. Practic, dacă nu am avea valuta de la FMI în rezervă, am fi mult mai vulnerabili.

Acum, referitor la restrângerea prea mare a economisirii: luna august a fost cu totul și cu totul specială. Pentru prima dată am avut, ­într‑o lună, surplus al contului curent (am avertizat că putem asista și la o astfel de situație). Surplusul contului curent se reflectă într‑un deficit al contului de capital. Adică, un foarte clar semnal că, în luna august, străinii nu au mai avut nici un fel de chef să susțină consumul românesc. Poate fi doar o lună. Dar poate și un semnal.

Articol preluat din Money Express.