Duminică seara, la Bucureşti, s-a arătat încă o dată dimensiunea faliei care separă lumea autorităţilor de lumea cetăţeanului obişnuit. În faţa faptelor fanilor – da, reprobabile! – cei plătiţi tocmai să preîntâmpine astfel de evenimente nu fac decât să se mire şi să se întrebe cu mâinile în şold cum e posibil să se întâmple aşa ceva. Asta deşi erau prevenite de şapte zile că în Ghencea se pune de-o răzmeriţă. La sfârşitul luptelor, fiecare şi-a numărat pagubele: jandarmeria – doi răniţi, firma de securitate de la stadion – trei răniţi, poliţia – două maşini cu geamuri sparte.

Iar aici intră în scenă imaginea Poliţiei Capitalei, purtătorul de cuvânt Christian Ciocan. De la căpătâiul celor două Loganuri boţite el cere sprijinul populaţiei, face apel la conştiinţa civică să-i prindă pe făptaşi. Adică poliţia, plătită din banii populaţiei şi ca să apere cetăţeanul, cere ea însăşi protecţia acestuia. Asta deşi o organizare pe măsura gravităţii prognozelor evenimentelor ar fi diminuat poate impactul confruntărilor. Păi dacă poliţia nu poate să se apere singură, ce siguranţă şi încredere au cetăţenii obişnuiţi ajunşi întâmplător în preajma cetelor de haidamaci?

Dar Christian Ciocan nu s-a oprit aici. A vorbit, nici mai mult nici mai puţin decât de amenzi pe stadioane, pentru suporterii care înjură, acuzaţi de “ultraj contra bunelor moravuri”! Nu ni s-a comunicat şi cum se va face asta, dacă în arenă vor fi trimişi poliţişti cu chitanţier, care să repereze onoarea mamei arbitrului. Poate n-ar fi rău ca Poliţia Capitalei să încerce aplicarea pe stadioane şi “respectarea liniştii publice”, iar suporterii să n-aibă voie să ţipe cu niciun chip, nici chiar când favoriţii marchează. Aşa chiar s-ar restabili ordinea! Iar microbiştii se vor bucura câteva ore mai târziu, acasă, fără patimă, în camere antifonate.

Cu asemenea atitudine a poliţiei, îndreptată să instituie noi măsuri punitive, ignorându-le pe cele de prevenţie, să nu ne mirăm dacă aceste violenţe vor creşte, tocmai din spirit de frondă. Răul trebuie preîntâmpinat şi mers la cauzele lui, nu adus la secţie de cetăţean, de luni până vineri, între orele 9 şi 14.

Ionel Lespuc: Campionatul acesta este cel mai echilibrat din câte îmi amintesc. Ce-i drept, în anii ’80 se mai întâmpla să meargă cap la cap două echipe, dar asta pentru că, în meciurile cu Steaua şi Dinamo (mai târziu au apărut şi Victoria sau Flacăra Moreni), adversarele nu aveau voie să câştige. Şi nici nu prea puteau, săracele, având în vedere că orice jucător mai răsărit era imediat momit ori luat de-a dreptul cu arcanul. Hagi a fost luat fără transfer de la Sportul, iar Gică Popescu se ascundea prin Craiova de oamenii Stelei.

Existau şi rezultate surpriză, dar se lăsau cu secretari de partid scandalizaţi şi cu retrogradări. Vă mai amintiţi ce a păţit Timişoara? În peisaj intrau şi arbitraje direcţionate. Ţin minte că, mult înainte ca Marian Salomir să poarte şortul Stelei şi să declanşeze un scandal uriaş, l-am văzut pe Ion Crăciunescu într-un trening roş-albastru cu emblemă.

Dar să revenim la campionatul din zilele noastre. Întrebarea care şi-o pun mulţi este dacă s-a produs o nivelare valorică şi dacă aceasta s-a produs în sus sau în jos? Evident că da şi la fel de evident că în jos. Asta după ce Steaua a devenit sala de jocuri mecanice a lui Gigi, Dinamo, clubul petrecăreţilor, iar Rapid, galantarul lui Copos. Pentru noii investitori din fotbal a părut tot mai limpede că cele trei bucureştene nu mai erau greu de ajuns din urmă, cu ceva bani, un antrenor competent şi o selecţie riguroasă a fotbaliştilor din străinătate.

Şi, atenţie!, nivelarea nu e chiar aşa recentă cum pare. Meteahna cu arbitrajele a rezistat peste timp şi a acoperit neinspiraţia antrenorilor şi impotenţa jucătorilor de la cluburile de top. Totul a ieşit la iveală odată cu cazul Penescu, iar DNA are un rol important în succesul de anul trecut al Unirii Urziceni şi în echilibrul de acum.

Daniel Spătaru: Pai da, an de an s-a acumulat atâta mâl ca să se ajungă la nivelarea asta, că o să ne trezim că, din cauza greutăţii noroiului, Liga I o să se scufunde în Liga a II-a. Dacă sezonul trecut, după etapa 20, erau şapte puncte distanţă între locul 1 şi locul 5, acum şapte puncte sunt între locul 1 şi locul 9. Noroc că şi divizia secundă scade valoric direct proporţional cu prima, deşi cine ştie ce ravagii va face Brăneştiul la anul pe prima scenă.

Privitor la metodele de dinainte de ’89 aş avea de reproşat doar lipsa de tact. Fiindcă din punct de vedere al arbitrajului nu-i mare deosebirea faţă de jafurile la drumul mare care se petrec acum în Serie A, în favoarea aceloraşi formaţii. Cât despre transferuri, Real, Barcelona, Chelsea şi altele ca ele tot cu arcanul iau jucătorii, doar că oferă ceva bani în schimb. Deşi mai apar scandaluri în care clubul mamă este eludat, prin diverse înţelegeri cu fotbalistul. Dar e clar că o echipă mică nu poate ţine prea mult un jucător valorors, presiunile sunt prea mari.

Iar atunci, da, se ajunsese să avem deja şi o a treia echipă valoroasă. Steaua juca în 1989 finala Cupei Campionilor, Victoria ajungea în sferturile Cupei UEFA, de unde o scotea Dinamo Dresda, iar Dinamo juca în 1990 semifinală de Cupa Cupelor. În aceiaşi ani s-a dezvoltat Generaţia de Aur, deci e clar că atunci nivelarea se producea în sus.

Cum spuneam, acum e invers… Oricum, văd două planuri distincte. Unul al corupţiei, în care cazul Penescu are doar valoare de sperietoare, fiindcă nu cred că vom avea un caz Borcea sau un adevărat caz Becali sau mai ştiu eu cine… Şi planul valoric, nu legat neapărat de primul. Ţine de puterea investitorilor şi priceperea antrenorilor. Nu-i suficient ca jucătorii să crească, trebuie şi formaţi.

Viorel Dobran: Avem un fotbal meteodependent, în care patronii se cred cei mai buni antrenori, iar tehnicienii sunt excelenţi filosofi în a explica faptul că “mingea e rotundă”.
Fotbalul românesc contemporan, oricât ar încerca oficialii să mă contrazică, stă bine la capitolul afacere. Vin banii importanţi de la UEFA, autorităţile locale îşi cumpără dreptul de a fi înjuraţi mai puţin de microbişti pentru gropile din oraşe, iar drepturile TV plătite sunt enorme. Valiza cu 1,7 milioane de euro al lui Gigi Becali şi numeroasele şpăgi date, conform rechizitoriului procurorilor, de Cornel Penescu, sunt argumente în plus.

Cum spuneam şi cu alt prilej, “un fotbal condus de Naşul şi Corelone, cu majoritatea patronilor cercetaţi penal, cu Oscaruri oferite de Nicu Gheară şi cu transferuri numai către offshore-uri nu poate să dea goluri decât în poarta DNA”.
Cât priveşte nivelul strict fotbalistic, când Steaua pierde acasă cu Ceahlăul, iar Ceahlăul este învinsă acasă etapa viitoare de Oţelul, echipă care mai bate şi pe CFR Cluj, o altă pretendentă la titlu, impresia nu este decât de haos, nu de creştere a competitivităţii. Nu cred că e cazul să mai amintim despre cupele europene, unde chiar şi mult trâmbiţata evoluţie bună a Unirii Urziceni în Liga Campionilor s-a datorat mai mult prestaţiei modeste adversarilor decât vitejilor lui Bucşaru. Sau poate mă înşel?

S-a întâmplat însă ca după meciul Rapid – FC Timişoara să se vorbească la obiect. Marian Iancu, vechi procesoman, care vrea să-l bage la puşcărie pe Mircea Sandu, însă neapărat în celulă cu Blatter (avea Iancu acum vreun an dovezi care urmau să zguduie FIFA!), a acuzat Rapidul că i-a folosit ilegal pe Varga şi Tibi Bălan. Părea una dintre vorbele fără acoperire cu care ne-am obişnuit atât de mult, însă ea a fost confirmată imediat de către Dumitru Dragomir. Culpa fiind clară, urma o sancţiune pe măsură, conform regulamentului: echipa care a greşit pierde cu 0-3, la masa verde!

Dar nu, la noi nu se judecă în litera regulamentului, ci în spiritul lui. Iar spiritul trebuie să fie unul al iertării, al “Cooperativei”, într-ajutorării şi bunei înţelegeri. “Rapid a greşit, dar cât voi fi eu la Ligă nicio echipă care a câştigat meciul pe teren nu-l va pierde la masa verde!”, a fost declaraţia şoc a lui Dumitru Dragomir.

Interpretată în termeni extremi, am putea înţelege că o echipă poate folosi jucători dopaţi, suspendaţi, nelegitimaţi (cum se întâmplă în cazul de faţă), că nu riscă să piardă puntele pe care le-a câştigat pe teren. Să ne-amintim cât de greu a fost retrogradată FC Argeş anul trecut (mai mult de teama UEFA), deşi se dovedise foarte clar că patronul a cumpărat arbitrii pentru a câştiga meciuri. Sau cum Adrian Neaga a fost scos basma curată deşi a fost depistat pozitiv în vara lui 2001. “Nu poţi nenoroci pe viaţă un om. Le-am dat drumul băieţilor, să joace, că aşa e moral”, spunea Mitică la vremea respectivă.

În aceiaşi termeni ai bunăvoinţei circula deunăzi şi un zvon prin Liga I, un soi de pricipiu al rotaţiei în ceea ce priveşte echipa care ar urma să câştige campionatul. El ar fi intrat în vigoare în anul în care a câştigat CFR Cluj campionatul. Dacă-i aşa, ardelenii şi Urziceniul pot să-şi ia adio de la titlu anul ăsta. Or, dacă ţinem seama de strădania şefului LPF ca toată lumea să fie mulţumită scenariul ar putea să fie mai mult decât o simplă teorie a conspiraţiei.

Jucătorii rămân indiferenţi când aud acordurile imnului naţional, suporterii şi-au pierdut obişnuinţa de a le mai ţine pumnii, dar şi emoţia care îi însoţea la jocurile tricolorilor. Echipa nereprezentativă a României este selecţionata de fotbal, cota sa de popularitate scăzând sub cea a unui club din Liga I. Iar asta nu neapărat din cauza rezultatelor, ci a atitudinii jucătorilor şi stilului lor de joc.

România joacă prost, unul dintre cele plictisitoare şi cenuşii stiluri din Europa. Unul meschin, de echipă mică. “Poate-i prindem pe francezi obosiţi sau în formă proastă!”. Ăsta-i visul nostru! Cu aşa atitudine n-avem şanse să trecem nici ca turişti graniţa în Ucraina, în vara lui 2012, cu atât mai puţin să ne calificăm la turneul final.

Avem antrenori slabi. Şcoliţi după manual, dar fără imaginaţie. Îi vor doar arabii şi ruşii.

Avem jucători limitaţi, crescuţi în cluburi şi rămaşi acolo până dimineaţa. Nu-i vrea nimeni. Avem stadioane, dar nu şi public să le umple, tot aşa cum avem fotbal şi n-avem echipă care să-l joace.

Cercul vicios al resemnării e departe de a se rupe, iar preliminariile tot mai aproape.

Derapajele şi crizele de identitate au apărut o dată ratările succesive ale prezenţei la turneele finale. “Meritam să fim acolo”, scâşneam privind Mondialele la televizor, “Suntem favoriţi!”, clamam înaintea oricărui meci, iar apoi ne-am agăţat de ghinion: “N-a jucat x, cu el îi băteam!” sau “Am avut prea mulţi accidentaţi!”. În timp, s-a schiţat şi harta mistică a superstiţiilor: “Noroc la Constanţa, ghinion la Cluj, blestemul publicului în Ghencea…”.

Până într-o zi, când Piţurcă a avut năstruşnica idee să dea naţionalei, nu un suflu nou, ci o altă culoare. A ales echipamentul alb! Tradus la nivelul simţurilor, insipid, incolor, inodor, într-o ţară în care nici băţul drapelului nu-i alb.

Când credeam că lucrurile au revenit la normal, Răzvan Lucescu dă jos de pe steag o culoare şi vopseşte cu ea noul echipament al naţionalei. Vom juca în roşu!

În esenţă ideea n-ar fi chiar blamabilă, dar…
- ce ne facem dacă vom pierde primele meciuri din preliminariile Euro 2012? Vom încerca să jucăm în albastru? Sau poate vom trece direct la violet, culoarea la modă!
- la nivel mondial, orice naţională care ţine la blazonul ei are grijă cu astfel de simboluri, indiferent dacă traversează perioade mai puţin faste. Cine şi-ar imagina Franţa sau Italia având alt echipament principal decât cel albastru? Ce-ar fi dacă Argentina ar schimba tricourile albi-celeste, iar Brazilia echipamentul cariocas? Anglia e recunoscută prin albul clasic… Şi chiar aşa, la o repezită scrutare a memoriei, putem asocia destule naţionale cu culorile pe care le poartă: Suedia – galben, Mexic, Irlanda şi Nigeria – verde, Spania şi Belgia – roşu, Olanda – portocaliu. Iar asta nu de ieri de azi, ci de ani de zile, fără să le treacă prin cap să le schimbe.

Noi încercăm deja să ne surprindem adversarii. Ne camuflăm! Iar la ora jocului vom transforma terenul în mlaştină. Noi luptăm, de fotbal să se ocupe alţii!

A fost vedetă la grupări mici, ca Verona sau Parma, dar, învârtindu-se în jurul lui, niciuna dintre ele nu s-a lansat de pe orbita obişnuită, iar asta nu neapărat din cauza lui, ci deoarece conceptul de “om-echipă” este, în general, păgubos. Inaplicabil cluburilor, el este cu atât mai puţin indicat naţionalelor.

Ca şi pe finalul carierei lui Hagi, când “Regele” era o reală povară pentru o selecţionată prea zburdalnică, ne încăpăţânăm să îmbrăcăm simbolurile în tricou naţional şi să le trimitem în linia întâi, fără să dorim să vedem că duzini de jucători din Europa şi de aiurea sunt cu mult peste valoarea lui Mutu, tot aşa cum Hagi a fost contemporanul mai mic al unor corifei care au scris istoria fotbalului. Excepţionali pentru România, ei sunt “bunicei” pentru Europa. Cu un plus pentru Gică, deşi nici el nu s-a adaptat la cluburile de forţă ale continentului şi chiar a pierdut titlul de vedetă a Balcanilor, în faţa prietenului Stoicikov, care nu numai că aproape ieşise la pensie de la Barcelona, dar în momentul de maxim al României, sferturile CM 1994, el s-a dus cu Bulgaria în semifinale. Totuşi, Hagi era “one man show” într-o echipă de vedete, pe când Mutu a fost proclamat star într-o naţională nătângă.

A cerut mult şi a oferit puţin, a făcut ce-a vrut, când a vrut, a stropit eşecurile cu şampanie şi a fost arogant după victorii. S-a ajuns ca în ultimul deceniu să aibă mai multe calificări decât noi slovenii, slovacii, sârbii, cehii şi croaţii. Dintre acestea, primele trei vor merge şi în Africa de Sud şi abia dacă le ştim numele câtorva jucători din naţională. Sătui de lideri cheflii, ar fi vremea să avem şi noi o echipă. Una pur şi simplu, nu croită după tocita sintagmă “clădită în jurul lui X”. Una nouă, cu jucători noi. Şi aşa, zece ani de panglicării înseamnă destul de mult.

Jenaţi de alegerea făcută, admiratorii “Bursucului” s-au grăbit să bată monedă pe marea provocare care îl aşteaptă la Krasnodar, unde are toate condiţiile financiare de a face performanţă, cât şi pe salariul colosal pe care îl va încasa (acest aspect este exclusiv personal şi nu ajută la dezvoltarea fotbalului românesc). Ba chiar sunt fluturate entuziast liste cu fel de fel de jucători care ar urma să ajungă la Kuban, de parcă acolo, în nordul Mării Negre ar fi raiul pe pământ şi nu un capăt de lume în care banii aneantizează ambiţiile.

Deşi de la Urziceni, transferul lui Dan Petrescu este în mod clar un regres. Este falsă inclusiv ideea condiţiilor pe care le are în a face performanţă, fiindcă deşi patronatul este foarte potent finaciar, sfera lui de influenţă este doar regională. Dacă puterile sunt atât de mari, cum poate fi explicată retrogradarea echipei în liga secundă într-un fotbal, totuşi, corupt? Şi astfel, cine îi garantează corectitudinea într-un spaţiu dominat de ambiţiile personale ale oligarhilor?

Temperamental cum îl ştim, la primii paşi greşiţi (făcuţi din cauze subiective sau obiective), Dan Petrescu va sări imediat în sus că l-au furat arbitrii sau federaţia. Cum vor fi strigat probabil şi mulţii săi predecesori… Iar la Krasnodar nu va avea un scut numit Mihai Stoica, în timp ce capacitatea de răbdare şi înţelegere a şefilor este îndoielnică.

Este foarte mare probabilitatea ca de Crăciunul viitor Dan Petrescu să spună că alegerea făcută acum a fost cea mai mare greşeală a carierei. Oricum, la cum se văd lucrurile, liga a doua rusă e mai degrabă trambulină spre fotbalul din zona Golfului, decât spre mirajul Premier League.

În termeni stricţi, asta înseamnă trei înfrângeri şi patru egaluri sau chiar o cinci înfrângeri şi o remiză, destul de mult pentru team-uri cu pretenţii la câştigarea campionatului.

Nici în Europa nu prea s-a văzut o aşa mediocritate generalizată. Cât despre o comparaţie cu marile campionate, nu se poate pune problema. Liderul din Premier League a pierdut doar şase puncte după 14 runde, la fel şi cel din Bundesliga, pe când Inter Milano a risipit cinci puncte, iar FC Barcelona doar trei.

La noi, totul se nivelează la nivelul mlaştinii, patroni altădată rapace, iar acum strâmtoraţi ajungând să-şi înfunde echipele într-un acelaşi mâl comun. Exemplul elocvent sunt evoluţiile din grupele Europa League, unde degeaba am dus patru formaţii.

“Uimirea” Urziceni este doar o minune de toamnă. Ne-o sugerează însuşi Dan Petrescu, care visează la plecarea către Premier League în locul unei englezeşti longevităţi manageriale. O magnifică victorie la Glasgow i-a aprins mintea, iar microbiştilor le-a dat speranţe diforme. Egalul ulterior cu scoţienii, remiza cu Stuttgart şi chiar victoria contra Sevillei deja calificate intră în sfera de normalitate a fotbalului decent.

Dealtfel, Urziceniul nu-i decât o echipă decentă. Steaua, Dinamo, Timişoara şi CFR-ul sunt jalnice, deşi încă mai clamează ipocrit că pot trece de grupele Ligii Europa. Când ele vor redeveni decente s-ar goli de jucătorii de valoare şi antrenori. E posibil ca la fel să se întâmple şi cu restul echipelor care se bat pentru titlu. Un tremur emoţional de toamnă şi gata, căderea e asigurată. Plecarea Bursucului, nu neapărat din cauza arbitrilor, cum trâmbiţează el, este şi conştientizarea atingerii unui maxim, fie el şi conjunctural.

Omologul său de la naţională, care se află la începutul drumului spre un obiectiv major, ne spunea deunăzică nu-i nicio tragedie dacă ratăm Euro 2012. A căpătat prea repede acelaşi discurs ca al predecesorului Piţurcă. Oamenii ăştia vorbesc aceeaşi limbă, deşi în jurul României tot mai multe naţionale şi echipe de club scot capul la turneele finale sau trec de grupele competiţiilor continentale.

Nu, fotbalul actual nu este expresia mizeriilor din ultimii 20 de ani. E imaginea resemnărilor şi incapacităţilor actuale. Urziceniul a demonstrat clar că se poate desprinde de această atitudine, dar semnalele pe care le dă Dan Petrescu indică faptul că peste echipă s-ar putea aşterne din nou cenuşiul şi praful Bărăganului. Fiindcă la noi fotbalul este doar o haltă de odihnă şi comoditate, în care cei ambiţioşi, dacă nu sunt şi ei atinşi de suficienţă, aleg să plece spre alte ţări.

Seara de marţi a Ligii Campionilor a fost una dintre acelea cataclismice. Destinul s-a răzbunat pe cei puternici şi a prăvălit ruşinea asupra lor. În zumzetul ăsta anarhic nici nu mai ştii încotro să-ţi îndrepţi privirea. Asupra victoriei lui Rubin Kazan pe legendarul Camp Nou, a egalului lui Dinamo Kiev pe San Siro sau spre furtuna stârnită de Urziceni la Glasgow…

Experienţe repetate ne arată însă că istoria celor mici este efemeră. Calicii se bulucesc să sfâşie veşmintele stăpânilor fotbalului, iar spre începutul iernii se întorc schelălăind în propriile campionate. Trio-ul estic trimis anul ăsta să răscolească ordinea este alcătuit din Unirea, Rubin şi Dinamo Kiev. Anul trecut s-a întâmplat la fel, cu CFR Cluj, BATE Borisov şi Anorthosis Famagusta. Toate s-au veştejit la prima brumă.
Ardelenii au rămas cu nostalgia victoriei de pe Olimpico, ciprioţii cu faptul că au fost egali cu Werder şi Inter Milano şi superiori lui Panathinaikos, iar bieloruşii n-au putut fi învinşi de Juventus, în dublă manşă. Acum doi ani, norvegienii de la Rosenborg făceau senzaţie pe Stamford Bridge, determinau demiterea lui Mourinho şi măturau pe jos cu Valencia. Exemplele pot continua, cu FC Copenhaga (în 2006 a învins pe Manchester United şi Celtic, dar tot pe ultimul loc în grupă a terminat), FC Thun şi Artmedia Bratislava, în 2005, şi tot aşa…

Între timp, rebelii s-au întors la casele lor, din care mai ies arareori prin Europa. În schimb, “boierii” o duc bine-mersi, au uitat demult de noaptea de mahmureală în care au pierdut cu bieloruşi, români, ciprioţi sau danezi şi acum câştigă din nou glorie, cupe şi mulţi bani.
Sigur, recenta performanţă a Unirii este uriaşă, dar contextul îndeamnă la temperarea extazului. Să aşteptăm cu efuziunile până după prima zăpadă.