Filip
Standavid

(Air, Le voyage dans la lune, Astralwerks, 2012)

Bate un vînt nostalgic prin cinematografia mainstream mai ceva ca cel de-afară: The Artist pleacă din pole-position la Oscaruri, îi face o concurenţă acerbă domnul Scorsese, cu Hugo (un film în 3D după o carte pentru copii), iar Air se laudă cu o coloană sonoră nou-nouţă pentru versiunea restaurată a primului  SF din istorie, Călătorie în lună.

Cine debutează cu bijuterii precum Moon Safari a cam păţit-o: [ citeste mai departe ]

(Django Django, Django Django, Because Music, 2012)

Acum vreo 12 ani, John Cusack făcea un pustiu de bine uneia dintre cele mai interesante trupe britanice. “I will now sell five copies of The Three EPs by The Beta Band” e replica din High Fidelity care a scos trupa cu pricina din cvasianonimat (cîntecul e Dry the Rain).

Django Django sunt înrudiţi pe bune cu scoţienii folktronici (mă rog, unul dintre ei e) şi le datorează multe. Apetitul pentru improvizaţie şi estetica de tip ADHD, între altele: [ citeste mai departe ]

(Cloud Nothings, Attack on Memory, Carpark, 2012)

Dacă nu le-aţi auzit precedentul album (botezat, presupun, după multe luni de gîndire Cloud Nothings), nici să nu vă bateţi capul. E făcut de altă trupă.

Cea de dinainte o lălăia lo-fi, anodin şi “în trend” de te lua instantaneu somnul. Ca ea, cu miile. [ citeste mai departe ]

... da' fata era bosumflată. Ăsta e, foarte pe scurt, scenariul celui de-al doilea clip The MOOod, cea mai zdravănă trupă de rock românească a momentului.

Pe la a doua vizionare a lui Get away m-a trăsnit: e ca "În pădure la Băneasa" (Timpuri Noi), dar mai cu mănuşi. Cu unele deosebiri, se-nţelege: Veta de-acum ("Stai o clipă, Veto, fiindcă vreau ca să te fac") aduce mai degrabă cu Natasha Khan (Bat for Lashes). [ citeste mai departe ]

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=uVnJhf_L3f0

Trebuie să fii mai acru decît o livadă mediteraneană de lămîi ca să nu-ți placă Willy Moon. Primul impuls ar fi să-l arunci în grămada pestriță a revivaliștilor. Rockabilly? Pfff! Costume, cravată subțirică și coregrafii din preistoria rock’n'roll? Mă lași? Clipuri (și fotografii) alb-negru? Hai cu 3D-ul ăla odată!

Puștiul se folosește de toate acestea, e-adevărat. Iar single-ul de debut aduce periculos de mult (dar asumat, presupun) cu Buddy Holly. [ citeste mai departe ]

Sunt pe lume trupe al căror chichirez e refuzul de-a “evolua” în sensul pe care industria pop l-a impus. Adepţi ai unor formule sau dedicaţi sincer unui stil, oamenii se încăpăţînează să cînte întotdeauna la fel.

Cu single-ul Common Burn şi cu un B-side, Lay Myself down, Hope Sandoval şi Dave Roback nu fac decît să le aducă aminte celor dispuşi să asculte că “nobody does Mazzy Star better than Mazzy Star”. [ citeste mai departe ]

(Björk, Biophilia, One Little Indian, 2011)

Pe la sfîrşitul lui septembrie, numita Guðmundsdóttir (Barney?), anunţa că avea să mai dureze puţin pînă cînd să lanseze Biophilia. Era de înţeles: albumul ar fi trebuit, iniţial, să fie o casă – încetaţi cu rîsul! -, un proiect educaţional pentru ăia micii, o orgie de aplicaţii Apple(TM) şi soluţia problemelor bugetare ale Greciei.

OK, pe asta din urmă am băgat-o din burtă, dar înţelegeţi ce vreau să spun.

Necazul e că albumul nu se prea leagă. [ citeste mai departe ]

Veți fi aflat, poate: cetățeanul Iordache (saxofonist, activist civic și tată) pregătește un album nou. Lansarea – relativ repede, în această toamnă. I guess it’s love e aperitivul care a scăpat acum cîteva zile.  Și dacă tot albumul sună așa s-ar prea putea să fie cel mai șuchiat Iordache de pînă acum. Pornește swing-ish, aproape ca un standard pe care nu-l poți identifica imediat, după care o ia salutar pe arătură.

Continuarea (care include vești despre MGMT, Tori Amos și Wild Beasts) e aici. [ citeste mai departe ]

Anul ăsta, R.E.M. au lansat Collapse into Now, un album aşa şi-aşa, şi au reeditat Life’s Rich Pageant, un album excepţional. Pe primul l-am înghiţit pe nemestecate, pe cel din 1986 îl am şi-acum pe iPod.

E şi asta o explicaţie la fel de bună ca oricare pentru despărţirea trupei. Nu prea se cade să spui adevăruri dureroase în astfel de momente, dar nu cred că a fost cineva surprins de-adevăratelea.

E de mirare, totuşi, cum refuză să se dezintegreze chiar şi cele mai cunoscute cîntece ale lor. Sună de fiecare dată sincer, direct, cald: [ citeste mai departe ]

(Shabazz Palaces, Black Up, SubPop, 2011)

Ex Military, Tyler, The Creator şi – mai nou – Shabazz Palaces. Dacă nu m-aş fi fript zdravăn de vreo cîteva ori, aş trîmbiţa o revitalizare a rapului. Ishmael Butler, om pe la 40 şi-un pic de ani, e tata-mare în Shabazz Palaces. Cîteva hituri bunicele prin anii ’90, jazz-rap dintr-acela care s-a zaharisit repede şi care mai hrăneşte doar nostalgicii.

A rupt-o cu stilul ăsta încă de pe-atunci, iar acum livrează un album pestriţ şi înşelător: [ citeste mai departe ]