Cinematograful “Arta” din Cluj e o minunăţie. Funcţionează încă din 1913, pe dinăuntru arată ca un teatru austro-ungar  şi e mai confortabil decît toate sălile în care am intrat pînă acum. Poţi dormi în lege în fotolii (am prieteni cărora li s-a întîmplat asta), dar poţi să şi boceşti năuc la “Lou Reed’s Berlin” ori să rîzi de mustaţa şi de prestaţia Licăi Gheorghiu în “Erupţia” domnului Ciulei.

La “Arta” se proiectează îndeosebi filme europene – face parte din reţeaua Europa Cinemas – sau, în general, filme mai alăturea cu drumul, iar festivalul TIFF şi l-a asociat încă de la început.

Cei grăbiţi foarte ar trebui să afle de pe-acum că nu moare, dar că nici prea bine nu-i merge. Angajaţii, puţini la număr, au primit deja preavizele. Vinerea trecută, pe 17 februarie, unul dintre ei mi-a spus că s-a închis. Era vorba ca proiecţiile să se prelungească pînă prin martie, după care nu se ştia ce avea să urmeze.

16 metri pătraţi

Cinematograful se află într-o clădire din centrul Clujului pe care au recîştigat-o în instanţă (în 2010) Andrei Sebestyen, strănepotul celui care a ridicat imobilul, şi mama acestuia, Clara. David Sebestyen, constructorul, a vrut din capul locului ca la parter să fie o sală de proiecţii.

Sentinţa de acum doi ani spune că proprietarii trebuie să menţină destinaţia sălii pînă în 2015. Andrei Sebestyen şi Regia Autonomă Româniafilm au convenit ca lucrurile să nu se schimbe drastic. S-a pus problema plăţii unei chirii: evident, statul nu are de unde să plătească, iar încasările din bilete sunt nesemnificative.

Andrei Sebestyen a cerut un spaţiu de 16 metri pătraţi dintr-o parte a clădirii în care funcţionează administraţia cinematografului. Directorul Româniafilm, Marius Iuraşcu, mi-a spus că asta ar încurca semnificativ bunul mers al lucrurilor.

Nu e limpede cum vrea proprietarul să folosească spaţiul cu pricina, dar domnul Sebestyen susţine că ar fi imposibil ca proiecţiile să aibă de suferit. Oricare ar fi adevărul, Româniafilm a răspuns anunţînd că se retrage. Ceea ce ar însemna închiderea – fie şi temporară – a “Artei” şi, după cum spuneam, concedieri.

Cap în cap

Părţile se contrazic în mai multe privinţe. Lucian Florea, director de distribuţie al Regiei, dă de înţeles că s-a luat în discuţie posibilitatea vînzării cinematografului. Cît valorează? Date oficiale nu avem, dar o clădire din centrul celui de-al doilea oraş al României nu poate fi ieftină.

Andrei Sebestyen afirmă răspicat, totuşi, că sala “nu e de vînzare”. Dimpotrivă, familia sa chiar ar vrea să extindă cinematograful şi să păstreze relația cu Europa Cinemas, ceea ce ar menține profilul actual, distinct, al sălii.

Dar dotările costă, şi nu puţin,  iar proprietarul recunoaşte că “suntem luaţi prin surprindere, nici unul dintre noi nu e de specialitate”. Bune intenții există, demersuri s-au făcut deja, iar cei îngrijorați de soarta cinematografului ar urma să aibă la dispoziție, din această seară (luni, 20 februarie) un site Internet: www.cinema-arta.ro.

Problematică e şi soarta infrastructurii. Dacă pleacă, Româniafilm nu o va face fără ecran, fotolii şi proiector. Însă Andrei Sebestyen aminteşte că cinematograful “a fost luat complet echipat” şi că “ne va fi redat gol”.

Dacă şi cîţi bani s-au obţinut din aşa-numitele “activităţi conexe” constituie încă un motiv de controversă. “Ştim de anumite lucruri organizate pe bani”, îmi declară domnul Sebestyen. Marius Iuraşcu mă asigură că nu e cazul şi că reuniunile sau festivalurile pe care le găzduieşte “Arta” nu îi aduc profit.

Soluţii?

Conducerea Româniafilm susţine că va face săptămîna aceasta “o ofertă”, iar cealaltă parte e dispusă să ia în considerare orice idee, fără să renunţe la dorinţa de a folosi o parte a spaţiului. În cazul în care nu se va ajunge la o nouă înţelegere, însă, proiecţiile se suspendă în martie, iar participarea cinematografului “Arta” la ediţia din acest an a festivalului TIFF e extrem de improbabilă.

Încurcătura depăşeşte însemnătatea locală pentru că, iată, stufoasa legislaţie autohtonă a proprietăţii naşte întruna dileme, precum fac găinile ouă, lasă pe drumuri oameni cu 45 de ani de muncă la activ şi mai reuşeşte, paradoxal, să şi îngrădească dreptul de folosinţă a unui bun cîştigat.

Cel puţin la fel de grav, felul în care sunt administrate cinematografele de stat precum “Arta” pare furat dintr-un sketch Monty Python: banii publici finanţează producţia de film, dar – după cum observă Marius Iuraşcu – “dacă nu se alocă fonduri pentru reabilitarea şi digitalizarea cinematografelor, banii pentru dezvoltarea filmului românesc se vor duce pe apa Sîmbetei”.

Altfel spus, distribuitorii nu se înghesuie să copieze filmele pe peliculă, iar filmele de artă – româneşti sau nu – difuzate în mall-uri atrag cel mult cîteva zeci de spectatori la fiecare proiecţie. Deviez puţin: am încercat să văd anul trecut, la Plaza România din Bucureşti, “Ora lupului”, filmul lui Bergman. Începutul era dublat în italiană, din iniţiativa proiecţionistului: “măcar dacă îl dăm în italiană mai înţelegeţi cîte ceva”! Tristul caraghioslîc e relatat în detaliu, aici, de Marius Olteanu.

Ei bine, în cazul în care tot aşa o s-o ţinem, vom finanţa relativ curînd filme pe care nu prea o să avem cum şi unde să le vedem (descărcările de pe torrenţi sunt altă poveste). E ca şi cum ai produce muzică pe care o imprimi numai pe vinil. Iar “Arta” ar merita să rămînă pe loc fie şi numai pentru că e unul dintre locurile în care s-a auzit cel mai tare rîsul uriaş al lui Alex Leo Şerban. De la mustaţa Licăi Gheorghiu ne-a apucat.

(Air, Le voyage dans la lune, Astralwerks, 2012)

Bate un vînt nostalgic prin cinematografia mainstream mai ceva ca cel de-afară: The Artist pleacă din pole-position la Oscaruri, îi face o concurenţă acerbă domnul Scorsese, cu Hugo (un film în 3D după o carte pentru copii), iar Air se laudă cu o coloană sonoră nou-nouţă pentru versiunea restaurată a primului  SF din istorie, Călătorie în lună.

Cine debutează cu bijuterii precum Moon Safari a cam păţit-o: vrei, nu vrei, lumea te fură din greu (Zero 7 treceau drept “the British Air”) şi strîmbă din nas la mai toate albumele ulterioare.

E nedrept, desigur, iar Le voyage dans la lune îmi pare (şi) un răspuns adresat celor care bîrîie de prin 2001 încoace că Air au feştelit-o: e albumul cel mai apropiat de Moon Safari,  dar nu încearcă – nici n-ar avea de ce! – să îl cloneze.

Continuarea e aici.

(Django Django, Django Django, Because Music, 2012)

Acum vreo 12 ani, John Cusack făcea un pustiu de bine uneia dintre cele mai interesante trupe britanice. “I will now sell five copies of The Three EPs by The Beta Band” e replica din High Fidelity care a scos trupa cu pricina din cvasianonimat (cîntecul e Dry the Rain).

Django Django sunt înrudiţi pe bune cu scoţienii folktronici (mă rog, unul dintre ei e) şi le datorează multe. Apetitul pentru improvizaţie şi estetica de tip ADHD, între altele: atîtea idei le bolborosesc în cap încît nu se pot opri la numai vreo două-trei pe care să le gospodărească omeneşte.

Car’vasăzică: bîţîială californiană brevetată de Beach Boys, sintetizatoare-sandviş, vocişoarele-ca-valul-care-erodează-malul. N-ar fi descoperirea mileniului, dar parcă un mileniu întreg a trecut de cînd am auzit o trupă amuzîndu-se plenar în timp ce execută unele dintre cele mai complexe exerciţii art-pop.

Continuarea e aici.

(Cloud Nothings, Attack on Memory, Carpark, 2012)

Dacă nu le-aţi auzit precedentul album (botezat, presupun, după multe luni de gîndire Cloud Nothings), nici să nu vă bateţi capul. E făcut de altă trupă.

Cea de dinainte o lălăia lo-fi, anodin şi “în trend” de te lua instantaneu somnul. Ca ea, cu miile.

Asta de-acum a descoperit distorsul şi amplificatoarele profi, l-a prins de-un picior pe Steve Albini (producător, între altele, al unor albume cruciale din discografia Pixies, PJ Harvey, Fugazi ori Nirvana) şi răcneşte din toţi bojocii.

Aşa sună o trupă care a schimbat brusc vitezele, iar vestea şi mai bună e că nu e singura (ascultaţi şi voi albumele The Horrors ori Girls de anul trecut, rogu-vă!).

Continuarea e aici.

Pe la a doua vizionare a lui Get away m-a trăsnit: e ca “În pădure la Băneasa” (Timpuri Noi), dar mai cu mănuşi. Cu unele deosebiri, se-nţelege: Veta de-acum (“Stai o clipă, Veto, fiindcă vreau ca să te fac”) aduce mai degrabă cu Natasha Khan (Bat for Lashes). Iar pădurea cu pricina e mai luminoasă decît te-ai fi aşteptat – bună treabă a cameramanului Cătălin Toma, care îşi merită toţi banii.

Că veni vorba de bani: pentru un clip făcut în regim de gherilă, arată suspect de bine.  Şi reconstituie cu acurateţe tămbălăul pe care îl produce trupa live. Regizorul Alex Popa a ştiut prea bine ce să păstreze şi să refolosească de prin concertele trupei. Contorsiunile chitaristului Mircea Voloh, de pildă, nu sunt coregrafiate – chiar aşa face!

În fine, clipul atenuează semnificativ gustul uşor sălciu (berea, deh!) pe care mi-l lăsase Stay Right. Fireşte, nu e tocmai Citizen Kane, dar poartă bine trena cîntecului (energic şi in your face), chit că oboseşte niţel în a doua parte. L-aş fi vrut montat mai alert – i-am spus părerea mea basistului Mihai Marin, ne-am despărţit civilizat, şi abia după aceea am aflat că el a fost monteur. Mişu, nu pune la inimă!

Lansarea din barul bucureştean Londophone a fost o afacere (aproape) de familie: relaxată şi fără fasoane. Gopo, vocalistul, a stîrnit rîsete cînd a recunoscut că şi-ar dori ca la anul, pe vremea asta, să ne salute din altă parte. Nu ştii niciodată de unde sare iepurele, aşa că mai bine vă grăbiţi să-i vedeţi live cît mai e vreme. De Revelion cîntă în clubul Fabrica.

Trebuie să fii mai acru decît o livadă mediteraneană de lămîi ca să nu-ți placă Willy Moon. Primul impuls ar fi să-l arunci în grămada pestriță a revivaliștilor. Rockabilly? Pfff! Costume, cravată subțirică și coregrafii din preistoria rock’n’roll? Mă lași? Clipuri (și fotografii) alb-negru? Hai cu 3D-ul ăla odată!

Puștiul se folosește de toate acestea, e-adevărat. Iar single-ul de debut aduce periculos de mult (dar asumat, presupun) cu Buddy Holly. Ce-l ridică deasupra imitatorilor cu un strop de talent și nu mare lucru pe lîngă e naturalețea cu care actualizează influențele.

Continuarea e aici.

Sunt pe lume trupe al căror chichirez e refuzul de-a “evolua” în sensul pe care industria pop l-a impus. Adepţi ai unor formule sau dedicaţi sincer unui stil, oamenii se încăpăţînează să cînte întotdeauna la fel.

Cu single-ul Common Burn şi cu un B-side, Lay Myself down, Hope Sandoval şi Dave Roback nu fac decît să le aducă aminte celor dispuşi să asculte că “nobody does Mazzy Star better than Mazzy Star”. În aşteptarea albumului de la anul, avem aşadar reverb domolit (mult), blues filtrat bine, psihedelicale şaizeciste, folk. Şi sună la fel de bine ca întotdeauna.

Continuarea e aici.

(Björk, Biophilia, One Little Indian, 2011)

Pe la sfîrşitul lui septembrie, numita Guðmundsdóttir (Barney?), anunţa că avea să mai dureze puţin pînă cînd să lanseze Biophilia. Era de înţeles: albumul ar fi trebuit, iniţial, să fie o casă – încetaţi cu rîsul! -, un proiect educaţional pentru ăia micii, o orgie de aplicaţii Apple(TM) şi soluţia problemelor bugetare ale Greciei.

OK, pe asta din urmă am băgat-o din burtă, dar înţelegeţi ce vreau să spun.

Necazul e că albumul nu se prea leagă. Se urneşte greu, iar cînd capătă ceva snagă nu prea ştie ce să facă cu ea. Pare dator trecutului, dar ia de-a gata ce era bun acolo şi cam atît. Sigur, nu poţi inventa roata de fiecare dată, dar dacă te cheamă Björk merită măcar să încerci.

Continuarea e aici.

Veți fi aflat, poate: cetățeanul Iordache (saxofonist, activist civic și tată) pregătește un album nou. Lansarea – relativ repede, în această toamnă. I guess it’s love e aperitivul care a scăpat acum cîteva zile.  Și dacă tot albumul sună așa s-ar prea putea să fie cel mai șuchiat Iordache de pînă acum. Pornește swing-ish, aproape ca un standard pe care nu-l poți identifica imediat, după care o ia salutar pe arătură.

Continuarea (care include vești despre MGMT, Tori Amos și Wild Beasts) e aici.

Anul ăsta, R.E.M. au lansat Collapse into Now, un album aşa şi-aşa, şi au reeditat Life’s Rich Pageant, un album excepţional. Pe primul l-am înghiţit pe nemestecate, pe cel din 1986 îl am şi-acum pe iPod.

E şi asta o explicaţie la fel de bună ca oricare pentru despărţirea trupei. Nu prea se cade să spui adevăruri dureroase în astfel de momente, dar nu cred că a fost cineva surprins de-adevăratelea.

E de mirare, totuşi, cum refuză să se dezintegreze chiar şi cele mai cunoscute cîntece ale lor. Sună de fiecare dată sincer, direct, cald: aşa cum trebuie să sune orice muzică. E posibil să nu-ţi placă, nici un bai, dar nu poţi spune că-s nişte închipuiţi.

Continuarea e aici.

(Shabazz Palaces, Black Up, SubPop, 2011)

Ex Military, Tyler, The Creator şi – mai nou – Shabazz Palaces. Dacă nu m-aş fi fript zdravăn de vreo cîteva ori, aş trîmbiţa o revitalizare a rapului. Ishmael Butler, om pe la 40 şi-un pic de ani, e tata-mare în Shabazz Palaces. Cîteva hituri bunicele prin anii ’90, jazz-rap dintr-acela care s-a zaharisit repede şi care mai hrăneşte doar nostalgicii.

A rupt-o cu stilul ăsta încă de pe-atunci, iar acum livrează un album pestriţ şi înşelător: beat-urile nu dau cu pumnul, rimele nu caută să epateze, flow-ul e relaxat (în cea mai mare parte). Nu tocmai agitprop pe sistem Public Enemy, adică. Muzică de dat din cap, sigur, dar nu în încercarea de-a sparge mai ştiu eu care zid.

Continuarea e aici.

PJ Harvey era prima femeie care a cîştigat Premiul Mercury, iar acum e prima persoană care l-a cîştigat de două ori. Deloc surprinzător, dar de-a dreptul reconfortant. Juriul spune despre albumul Let England Shake că e “captivant şi profund” şi că versurile “doldora de imaginaţie şi aproape cinematografice” au cîntărit greu.

Continuarea e aici.

(St.Vincent, Strange Mercy, 4AD, 2011)

Plouă cu stream-uri la radioul public. Al americanilor, fireşte. Acum cîteva zile am dat peste Strange Mercy, al treilea album al lui Annie Clark (St.Vincent). Apare, oficial, marţea viitoare.

Distors cu basculanta (Chloe in the afternoon, Dilettante), beat-uri björkiene de prin perioada Post (Hysterical Strength) , şi întorsături de frază de te ia cu ameţeală (Surgeon). Cîteodată, pe parcursul aceluiaşi cîntec. Ah, şi un titlu de piesă care candidează cu succes la categoria “bizareria anului”: Fruct scopit (Neutered fruit).

Continuarea e aici.

When Saints Go Machine, Konkylie, !K7, 2011

Să mor dacă am idee care-i poanta din numele trupei. “When saints go marching in”, OK, dar mai departe nu sunt în stare să merg. Dacă aveţi sugestii, le aştept cu plăcere. Nu înţeleg nici cum se face că nu le-a scăpat vreun hit peste vară. Bref, Konkylie e în momentul de faţă cel mai obscur album pop al anului. Şi unul dintre cele mai bune.

Sunt danezi, activează de prin 2007. Le-am ascultat un EP de anul ăsta, Fail Forever, un remix nu foarte inspirat al amicului Nicolas Jaar şi eram gata să le dau cu flit. Cum-necum, însă, s-au încăpăţînat să mi se strecoare pe sub piele.

Continuarea e aici.

(Radiohead, The King of Limbs, XL, 2011)

Se numeau On a Friday la începuturi. Au lansat al optulea album într-o vineri, deși îl așteptam sâmbătă. Trebuie că e ceva la mijloc.

“OK Computer” și “In Rainbows” sunt, de fapt, un dublu album: normal e să asculți o piesă de pe primul, o piesă de pe celălalt și tot așa. D’ooh!

“The King of Limbs” se termină cu Separator - chiar nu-ți dai seama că bucata marchează de fapt jumătatea unui nou dublu album? Ascultă și tu versurile: “If you think this is over you are wrong”.  Mai limpede nici că se putea!

Și tot așa. Internetul a început să fermenteze luni-marți, odată cu anunțul că “The King of Limbs” e gata.  Zvonuri circulau de pe la sfârșitul anului trecut, dar atât: nici un soi de leak, nici un interviu, nici o explicație despre “noua direcție” a trupei. Nimic. Nici nu ne reveniserăm bine după Grammy-uri (who the fuck are Arcade Fire?!?) și după “Let England Shake”-ul lui P.J. Harvey.

Vineri dimineața, un clip:  jumătate Portocala Mecanică, jumătate Beyoncé – nu dați cu pietre! – , jumătate Marcel Marceau. Știu că sunt trei jumătăți: și ce dacă? Pe la vreo trei după-masa, un anunț sec: ”It’s Friday… It’s almost the weekend…It’s a full moon….You can download ‘The King of Limbs’ now if you so wish!”.

Mission accomplished

Chiar dacă “The King of Limbs” ar fi o dudă absolută (nu e), tot a nimerit din prima vreo câteva ținte: casele de discuri din categoria majors (EMI, salutare și-un praz verde!) nu pot decât să contemple cum încasează trupa banii fără amestecul vreunui intermediar. Lovește-i unde îi doare, adică.

Mai departe: îmi vine să pun pariu că o foarte nefericită echipă de contabili calculează deja bugetul viitorului mega/ultra/über clip cu Lady Gaga, milioane de dolari care se duc direct la dracu’ – dacă “Lotus Flower” demonstrează ceva, e că pentru un clip îți trebuie o idee zdravănă, nu o orgie de product placements.

Bieții cronicari muzicali de pe la ziare și reviste s-au trezit, la rândul lor, că au serios de muncă într-o vineri care se anunța lejeră: NME a publicat comentariile cititorilor, The Guardian s-a dezmeticit mai repede (live blogging!), The Independent pare s-o fi feștelit (eu n-am găsit mai nimic pe site-ul lor). Prima cronică tradițională pare să fi apărut în Wall Street Journal.

Iar aici au funcționat ca unse (sau nu tocmai, site-ul pe care puteai să comanzi albumul s-a blocat nițel) mediile noi: paginile de socializare, catedralele hipsterilor de pretutindeni precum Stereogum ori Pitchfork, youtube, twitter-ul, etc. De-acolo am preluat teoriile conspiraționiste de la începutul articolului.

Pe scurt: dacă Radiohead ar da mâine faliment și n-ar mai avea nimic-nimicuța de cântat, ar putea să trăiască foarte confortabil predând cursuri de new media. La Oxford, firește. Cum scenariul e improbabil, să spunem numai că “The King of Limbs” rafinează ce-a început cu “In Rainbows”. Suntem încă la începuturi, dar o să vină și vremea în care o să le povestim nepoților despre ele.

Albumul-ziar

Ce înseamnă ”the newspaper album” n-o să aflăm decât în martie, când apare varianta de lux “The King of Limbs”. Deocamdată avem promisiunea unor viniluri, CD-uri și mp3-uri, ceea ce alimentează zvonurile privitoare la un dublu album. Le vor însoți un munte de artwork și – în câteva cazuri - niște autografe.

“The King of Limbs” e cel mai scurt album Radiohead. Are 37 de minute și 29 de secunde , ceea ce îl face ideal pentru drumul spre școală sau serviciu, cu iPod-ul la îndemână. E atent la mode (doldora de dubstep, adică – acum să văd cum îl punem în context pe James Blake!), dar nu neglijează nici trecutul trupei: la primele două-trei ascultări mi-a părut a fi un album de Idioteques.

Unora le sună mai degrabă a al doilea album solo al lui Thom Yorke. Sincopele și bleep-urile din “The Eraser” sunt pretutindeni, e-adevărat. Dar ia ascultați încă o dată coloana sonoră a filmului “There will be blood” și-apoi reluați “Little by little”: mărunțeala aceea (mai bine nu pot s-o descriu, e un soi de tica-tica-tica-tic obsedant) e una dintre amprentele lui Jonny Greenwood.

Cu percuție aparent monotonă pornește și “Feral”: ritmul crește însă când te aștepți mai puțin, plutește nițel și se prăbușește fără avertismente. Oamenii țes în puțin peste trei minute un ditamai covorul persan. Te-afunzi în el ca Renton în “Trainspotting”: nici nu apuci să identifici bine un sunet că alte câteva zeci dau buzna peste tine.  Bas, voce intens distorsionată, didgeridoo (cred), bleep-uri, screech-uri, habarnamce-uri: “hipnotic” e clișeul cel mai des lipit pe fruntea Radiohead, dar zău că în cazul ăsta cuvânt mai bun nu există.

Ceva mai încolo, “Codex” fotografiază lumina difuză de la cinci dimineața, după o noapte pârjolită (am luat-o deja pe arătură, e semn că muzica începe să “intre”). Pian, alămuri și vioară, abia atinse. “No one around, no one gets hurt. Jump off the end into a clear lake” – versurile nu curg în ordinea asta, dar nu te oprește nimeni să le potrivești după cum îți pică mai bine.

Spectaculoase sunt, și de data asta, măritișul ritmurilor folk-ish cu presentimentele - posibil - apocaliptice (“Give up the ghost”) sau mormăitul dylanesc care se întinde, fecioară pe pajiște, deasupra blândei percuții-metronom a bateristului Phil Selway (“Separator”). Ori funk-ul lui “Morning Mr. Magpie” și constatarea amenințătoare din primul vers: “You got some nerve, coming here”. Contrapunct în extaz: n-au inventat Radiohead procedeul, dar cât de bine îl pot folosi!

Aiurea!

La fel de bine, “Lotus Flower” îți poate părea o blegoșenie monotonă căreia i s-a lipit un clip zărghit numai bun pentru amețiții de la facultatea de arte.

“Bloom”, din deschidere, altă făcătură: parcă prea aduce cu “Myxomatosis”. Sau mi se pare?

Falsetul lui Yorke sună a o-ncercare nereușită de a-l copia pe Prince. Mai bine îl lași să se copieze singur, the little fella! “Little by little” e furată de la Four Tet, “Morning Mr. Magpie” de la Foals (!), “Feral” – de la Flying Lotus.

În fine, reproșul meu preferat: ce trupă de rock e aia care pe durata unui album întreg folosește chitara (unde mai pui că e și rece), doar de vreo două-trei ori?

Răspuns: una mult prea bună.

Din punct de vedere tehnic se numesc mash-ups. Iei două clipuri, identifici asemănările dintre cântece şi purcezi la a amesteca imaginile care le însoţesc. În cazurile fericite, iese cam aşa ceva.

„Pericol” e diferit. Muzica vine de-acasă (de la Cristi Stanciu şi Rolf Ono, aka Matze şi Agro), iar imaginile – de la televizor. Glorii OTV-iste – preferata mea e femeia care susţine că poate comunica live cu Elodia – , Boci, Băseşti, Năstaşi şi (special appearance) Vadimi , Puiu Călinescu în filmele din seria BD-urilor, Gheorghe Cozorici în rolul lui Ştefan cel Mare, etc. Proiectezi colajele pe două ecrane simultan, acompaniezi live.

Premiera a fost joi, astăzi (sâmbătă, n.m.) spectacolul e la Deva, se poartă discuţii pentru concerte în Braşov, Cluj şi Iaşi. Matze e importantissim  în muzica electro autohtonă – găsiţi aici o istorie foarte detaliată a isprăvilor lui. Agro e foarte cunoscut la Praga.

Inception

Ideea, spune Cristi Stanciu, vine din America. Emergency Broadcast Network, EBN, amestecau pe la începutul anilor ‘90, cu aparatură mult mai rudimentară, bucăţi de actualitate. „Foloseau un fel de magnetofoane video, n-aveau softuri precum cele de acum. Făceau loop-uri, mici bucle, schimbau, adăugau, împărţeau ecranul şi-aşa mai departe”.

„Mesajul lor”, continuă Cristi, „era unul militant, în principal anti-televiziune: bucăţi de ştiri, declaraţii dubioase. După care au început să se autoironizeze”.

Cam aşa funcţionează şi „Pericol”. Subversiv, grotesc fără măsură, dement de amuzant, câteodată grav. Înghiţim un mare nimic, pantagruelic, din decembrie ‘89 încoace.

Exasperare? „Este, dar să zicem că e ca o ciorbă de potroace după ce ai băut foarte mult – dimineaţa ai vrea ceva acrişor”.

Cristi Stanciu nu se grăbeşte să ofere interpretări de-a gata, grile de lectură. Iar despre materialul clientului, la care lucrează de vreun an şi jumătate, spune aşa: „Nu dispreţuim personajele pe care le folosim. Fiecare om îşi croieşte calea lui şi beneficiază sau nu de imaginea pe care şi-o face. Toţi suntem ironizabili. Abia aştept să găsesc o tâmpenie pe care am scos-o cândva, ca să pot să o aşez în cel mai drăguţ mod acolo”.

Fireşte, însă, stofa impune croiala: „Trebuie să ai în primul rând personajele. Dacă am trăi într-o ţară perfectă, ar fi foarte plictisitor să fac lucrurile ăstea”.

Iar personajele, o ştim prea bine, sunt generoase: guru Bivolaru transmite vibraţii pozitive în direct la Tucă, nefericiţi fără ureche muzicală sau voce gâfâie după 15 minute de faimă la Megastar, Emil Boc promite, cu morgă involuntar caraghioasă, că nu are să se împiedice. Vadim recită cu patos „să trăiască, deci, partidul!”, iar Fuego îi urmează cu îndemnul să ne bucurăm de „dans/dans/dans/Dan Spătaruuu!”.

Spectacolul are, deci, puternice tuşe dadaiste. Un efect căutat? „Nu neapărat, dar sunt sigur că unele lucrări ar merge pe-acolo. Nu ne-am gândit la asta când le-am făcut”. Mesajul, dacă e obligatoriu să găsim vreunul, vine tot pe filieră EBN: „la cât ne-a manipulat televiziunea pe noi, e cazul să manipulăm şi noi televiziunea”.

Încotro?

Lucrul cel mai bun la „Pericol” e versatilitatea lui. Eu îl văd drept o rudă bună a textelor lui Urmuz, altcineva s-a gândit la “Autobiografia lui Nicolae Ceauşeascu”, unele persoane din public au preferat să danseze cu spatele la proiecţii. „Nu mă deranjează, asta înseamnă că loveşte muzica bine”, afirmă Cristi Stanciu.

„E o platformă cu arhitectură variabilă”, adaugă el. „Se modifică de la concert la concert, avem multe bucăţele puse tematic, arhiva se îmbunătăţeşte în fiecare zi, iar bucăţile vor fi din ce în ce mai mici, bănuiesc. Noi vom apăsa din ce în ce mai des butoanele şi vom cânta”.

Cât va dura? „Cât simţim şi noi că nu s-a vărsat. Nu-mi place să aniversez 10 ani de la înfiinţarea trupei. Probabil că evoluţia lui va fi către o zonă mai artsy, mai nuanţată, dar asta în momentul în care o să evoluăm în direcţia aia, în mod natural”.

Cum faci, însă, ca să scoţi „Pericol” din ghetoul cluburilor şi să-i dai o expunere mai largă? „Îmi dau seama că damblaua asta a noastră trebuie să aibă o finalitate un pic mai sănătoasă.  Putem lua bucăţi din filmele de la un festival, de pildă, şi să facem o lucrare cu tematicile de-acolo”.

Un DVD? Poate mai târziu. Deocamdată, după cum spuneam, se reglează spectacolul propriu-zis:  „Trebuie să fim foarte atenţi la aparatură, la premieră a căzut calculatorul. Ne-am gândit că o să ni se întâmple asta şi avem mai multe „ieşiri”.

Ieşirea la care am asistat eu a fost de un haz teribil – în studioul TVR din care s-a transmis Revoluţia, cineva constată că “în ritmul ăsta, nu mai face faţă aparatura”. Eu sper din tot sufletul să facă faţă: proiectul e periculos de bun.

(The social network, David Fincher, 2010)

Cum e site-ul (facebook.com, dacă era într-adevăr nevoie), aşa şi fimul: user-friendly şi insidios foarte. Cu efect întârziat, dar sigur. Amuzant – spumos, pe alocuri – şi foarte ambiguu moraliceşte.

“The social network” reconstituie începuturile Facebook din perspectiva unuia dintre fondatori, cel dat relativ repede la o parte. La primul nivel, funcţionează în tiparele clasicizate ale biografiei unui antreprenor atipic – “Citizen Kane” sau “The aviator” ar fi referinţele la îndemână – şi în cele ale dramelor juridice.

Prezentul e brăzdat de o întrebare care valorează câteva zeci bune de milioane, dacă nu sute: a furat sau nu Mark Zuckerberg ideea pentru Facebook de la fraţii Winklevoss, masculii alfa din campusul Harvard?  Trecutul (filmul dă pe-afară de flashback-uri) scoate nasul din calculator ca să nimerească direct în sediul central al unei multinaţionale cât casa.

Şlapii

De la bun început, ritmul vorbirii e ameţitor de iute, iar asta e doar prima calitate a scenariului. Personajele lui Aaron Sorkin (“The west wing”, “Charlie Wilson’s war”) nu discută: se duelează. Ai ezitat câteva secunde, pa!, eşti bun de dus la îmbălsămare.

Universitatea Harvard duhneşte a ostilitate: structura socială pare bătută în cuie, iar ca să-ţi faci loc în “frăţii” trebuie să memorezi o mare cantitate de informaţii de care chiar nu ai nevoie. De ce ai face-o? Pentru că frăţiile sunt “exclusiviste, mişto şi pentru că duc la o viaţă mai bună”. Un singur personaj, cred, îşi aminteşte că are de învăţat.

Şlapii lui Zuckerberg, Obor-style, aspiră la soarta pantofilor de piele. Lipăie indiferent prin zăpadă, cască plictisit la cursuri, rânjesc în faţa comisiei disciplinare a Universităţii. Personajul Zuckerberg e frustrat, disfuncţional şi înaintea tuturor. În patru ore pune pe picioare un site furibund de misogin, blogăreşte înciudat despre cum l-a lăsat baltă o fată şi face zdrenţe reţelele de calculatoare din toate căminele Harvardului.

Fincher livrează aici un arhetip (un clişeu?): programatorul fără viaţă socială face carieră – şi un munte de bani – gâdilând iluziile celor bogaţi şi frumoşi despre viaţa lor socială. Răzbunarea tocilarului. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Broscoiul ăla, îl ştii, mă: era prinţ!

The beautiful life

Jesse Eisenberg face un mare rol: fidel sau nu modelului, Zuckerbergul lui are o mutră împietrită într-un rictus greu de citit şi o energie incontrolabilă. Savant, idiot sau amândouă? Vizionar sau speculant? Factor de progres sau profet al Apocalipsei?

Pare că n-ar vrea decât s-o recâştige pe fata care l-a abandonat, dar nu-şi pierde somnul din cauză că el însuşi şi-a abandonat cel mai bun prieten (singurul, dacă luăm de bună o replică din film). Se duce în pijamale la o întâlnire de afaceri, dar îl preocupă impactul pe care-l au asupra Facebook excesele lui Sean Parker (Justin Timberlake, plăcerea mea vinovată, e distribuit în rolul creatorului Napster. Frumoasă găselniţă, când te gândeşti că JT e păpuşa mecanică pop perfectă).

Povestea se leagă, între altele, graţie umorului. Atenţie, spoilere: un student la cibernetică asistă la o conferinţă a lui Bill Gates şi se întreabă la ieşire cine-o fi fost vorbitorul. Iubita unuia dintre co-fondatorii Facebook e scoasă din minţi din cauză că pe pagina omului scrie c-ar fi “single”. O găină canibală, în fine, exacerbează tensiunile dintre acţionarii companiei.

Două vorbe despre muzică: e fenomenală! De la “There will be blood” încoace nu cred c-am mai văzut un film în care să se potrivească atât de bine, fără să supraliciteze, fără să-ţi cerşească atenţia. Cineva îmi spunea că nici n-a sesizat-o: le-a făcut un mare compliment lui Trent Reznor şi lui Atticus Ross.

Status update

Dilema e subînţeleasă, sugerată: montajul hiper-alert al unor secvenţe şi tonurile de sepia de pe culoarele Harvardului accentuează senzaţia de goană apăsătoare pe care o dă scenariul. Dar către ce fugim în halul ăsta?

Fincher pare să întrebe (n-o face explicit) unde se opreşte cultul transparenţei invocat de Zuckerberg cel din viaţa reală şi unde încep voyeurismul fără limite, discuţia nesfârşită despre nimic, revoluţia pentru care nu e nevoie să te ridici de pe canapea.

“The social network” e fratele mai mic, wired in, agitat şi confuz, al lui “Fight Club”. Acolo dădeai cu pumnul ca să simţi, dracului, ceva. Aici tastezi “cutare e o târâtură” şi apeşi share. S-ar putea să fie mai eficient. Vidul – moral, ideologic, de care fel o fi el – e uşor de ignorat când faci zi de zi câteva milioane.

Bani să iasă, deci: Fincher livrează, iarăşi, o fotografie a deceniului. Poate că nu e tocmai din unghiul cel mai corect, poate că n-a intrat chiar toată lumea în cadru, dar vreo câteva milioane tot o să-i dea “share” pe Facebook. Atenţie însă la Twitter-ul ăla, parcă prea şi-a luat avânt.

(Partizan, live în Tago Mago, 16 septembrie 2010. Foto: sonictruth)

S-au reunit cu mai puţin de o lună în urmă. Concertul de joi a fost al treilea în noua formulă, după cele de la Muzeul Ţăranului şi de la Peninsula. Le ţin pumnii pentru cât mai multe.

Nu mi-au plăcut primele două albume Partizan. Sunau (îmi sunau) doldora de miştocăreală. Prea multă dairea, prea multe meterhanele. Le-am ascultat cu o ureche, am zâmbit trist când am auzit varianta nouă – şi bună! – de “Perfect”, am trecut peste.

Aşa că la prea multe nu mă aşteptam, chit că umblu după Artan ca mielul după oaie: cred sincer că e singura vedetă rock autohtonă, cu toate că ăsta e ultimul lucru de care ar putea să-i pese. L-am regăsit, cu uşurare, exact aşa cum îl ştiam.

Grimasele, zeflemeaua, jemanfişismul lui sunt legendare. “A mai slăbit, da’ tot arată ca de puşcărie”, spunea cineva când l-a văzut scoţându-şi tricoul (ca viteazul de după bătălie, i-aş spune acum că nu are nici un fel de importanţă: chiar nu-i auzi vocea?) . E pedant ca un profesor: l-a oprit pe basist în mijlocul cântecului şi l-a dăscălit zdravăn. Pe un băiat mai pretenţios din public l-a încondeiat scurt: “Ştii dumneata mai bine”?

Surpriza

Ştiam, aşadar, cum face Artan pe scenă, dar nici prin cap nu-mi trecea că o să aud cel mai vârtos punk din ultima vreme. Răzvan Moldovan scoate sufletul din biata chitară, îşi scuipă plămânii la “Duşmănia” şi împleteşte discret electronicalele de fundal: câteodată, aproape simultan.

Dintre cei noi, Janin Pasniciuc (ex-AB4 şi Dekadens) iese cel mai mult în evidenţă şi îi şi face plăcere: cântă cu poftă, plin, solid. Basistul Cezar Knihinsci vine din Orchestra Naţională Radio şi e, ca mai toţi basiştii, timid şi eficient, iar Andrei Petrilă, de la tobe,  mi-a servit o ditamai revelaţia. Dacă sunteţi tentaţi să vă aduceţi aminte de Timpuri Noi şi să faceţi comparaţii, poate că nu v-ar strica una în plus: Andrei Petrilă e cel puţin la nivelul lui Cătălin Neagu, toboşarul TN din anii ‘90.

Curăţată de balcanisme şi de prea multă producţie, muzica e uluitor de puternică. E punk, după cum spuneam, dar e şi new wave (m-am emoţionat de-a dreptul când am auzit “La radio”, cred că e pentru prima dată când o prind live) şi mult industrial. Concertul include, de altfel, un cover “Hurt” (Nine Inch Nails), faţă de care am unele obiecţii: e un cântec diabolic de greu de reinterpretat.

Rostul?

Ar fi de-ajuns numai faptul că sună bine şi teribil de proaspăt. Timp de o oră şi jumătate am râs din toată inima, am aplaudat de mă doare încă, m-am ferit de un mini-mosh pit (deja am o vârstă). Cluburile îi prind bine: e lume puţină, dar e lumea care trebuie. Au fane gureşe proaspăt ieşite din adolescenţă, dar am văzut şi destui oameni trecuţi de 40 de ani.

Sunt deja câteva cântece noi, îmi spunea Răzvan Moldovan. Le aştept cu nerăbdare. Între timp, concerte: e o bună perioadă pentru rock. Pentru orice muzică onestă, de fapt.  Tago Mago tocmai ce se deschide (Speranţei 21 – arată foarte bine, aproape luxos), Control e consolidat gata, ba chiar se extinde (Shift), chiar şi la radio se mişcă puţin lucrurile. Nu-mi fac iluzii legate de mainstream, nu mai e cazul, dar măcar ne aşezăm mai bine în nişă.

Cei de la Partizan au ocazia – ştiinţă e cât pentru vreo trei trupe – să se aşeze taman pe creasta valului. Dedicaţiile, duşmanii, scafandrii care visează Mercedesuri şi păpuşile masculine erau mai uşor de ignorat în vremuri de creştere economică. Acum, cântecele sună mai aspru, mai direct, mai profund. Aşa şi trebuie. Ironia lor lucidă  devine sfredelitoare de-a dreptul. În cuvintele Artanului, din Partizanul de până în 2006 “rămâne cam tot şi totuşi totul e schimbat”.

Un film bun funcţionează cel mai adesea din prima. Tot aşa se întâmplă şi cu o ştire sănătoasă: se face singură.

După ce am văzut fragmentul de mai sus din „Crulic – sau drumul spre dincolo” (regizat de Anca Damian), i-am dat încă o dată dreptate lui Mihnea Măruţă: în România, filmul suplineşte presa.

Nu numai filmul. Aş aminti de investigaţiile Tatianei Niculescu în cazul Tanacu, materializate în două cărţi şi într-o excelentă piesă de teatru, pusă în scenă de Andrei Şerban. Mi se povesteşte că o personalitate TV a plâns cu sughiţuri la premieră. Şi-o fi dat seama că nu e prea creştinesc să numeşti pe cineva asasin înainte ca o instanţă se se fi pronunţat definitiv asupra chestiunii.

În ceea ce-l priveşte pe Claudiu Crulic, avem iarăşi impresia că ştim faptele: bărbatul a murit de foame în arest preventiv, în Polonia. Ceruse ajutor Consulatului României, în încercarea de a dovedi că nu era vinovat. Fireşte, cazul a fost intens politizat. Fragmentul de film dă de înţeles, între altele, că ar mai fi multe de cercetat. Întotdeauna e aşa, după cum bine spune colegul Teodor Tiţă.

Anca Damian s-a documentat graţie unor fonduri acordate acum doi ani de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) şi a pus pe picioare proiectul – unic în România – unui documentar animat. Instituţia care a sprijinit-o iniţial i-a respins însă propunerea, la recentul concurs de proiecte din acest an. Acum aşteaptă să-i fie analizată contestaţia.

Important: filmul e parţial sprijinit cu fonduri din surse poloneze. De ce?

Primele răspunsuri vin tocmai din partea Ancăi Damian. Vom încerca, în zilele următoare, să stăm de vorbă şi cu oficialităţi din cadrul Centrului Cinematografiei.

- În ce stadiu se află filmul?

- Se lucrează la graphic design.

- Cât ar mai fi de lucrat la el?

- Filmul poate (şi ar trebui) să fie finalizat în martie 2011.

- Care ar fi bugetul ideal?

- Bugetul ideal, care ar include şi o copie pe peliculă pentru difuzare în cinema, ar fi de 260,000 de euro. Este un buget extrem de mic pentru un film de animaţie de 75 de minute.

- Cât aţi strâns din suma respectivă?

- 65%.

- Şi cât de mult aţi fi aşteptat din partea CNC?

- De la CNC am solicitat 35% din această sumă.

- Eugen Şerbănescu e fost consul al României la New York şi Los Angeles. Credeţi că trecutul său de diplomat ar fi putut influenţa în vreun fel aprecierile CNC asupra proiectului?

- Nu cred.

- Cum a fost motivată hotărârea de a respinge proiectul?

- Proiectul a fost jurizat de o comisie formată din trei membri. Proiectul a primit note bune de la doi dintre ei şi a primit nota 3 de la domnul Marin Traian, a cărui calificare pentru a desfăşura o muncă evaluatoare a proiectelor de film o pun sub un mare semn de întrebare. Dumnealui a notat cu nota 3 nu numai proiectul meu, ci pe toate cele pe care voia să le descalifice. Dumnealui efectua o muncă remunerată pe care ar fi trebuit să o justifice în faţa angajatorului, cu atât mai mult cu cât diferenţa de notare era de şase puncte faţă de un alt membru al comisiei. Nu am primit nici o justificare pentru nota primită.

La Fondul Regional Cracovia, proiectul a câştigat competiţia si s-a plasat pe primul loc. În comisie erau regizori şi filmologi polonezi şi [“Crulic - sau drumul spre dincolo”] concura cu multe proiecte poloneze.  În ceea ce priveşte evaluarea financiară a proiectului, nu s-a făcut o departajare între finanţările la nivelul “letter of intent” şi finanţările reale, primite de la fonduri de prestigiu.  Nici un proiect de la secţiunea de documentar nu se află în situaţia de-a avea finanţări reale, câştigate în concursuri la instituţii similare CNC-ului.

– Când se ia în discuţie contestaţia?

- Nu ştiu cu precizie data, ar fi undeva zilele acestea, termenul-limită fiind 21 septembrie.

- Cine va hotărî asupra contestaţiei? În baza căror criterii?

- Ministerul Culturii va numi o comisie. Concursul de documentar a fost contestat chiar de unul dintre membrii comisiei, domnul Răzvan Georgescu, care a refuzat semnarea documentelor la final, pentru încălcări de regulament pe care le-a menţionat într-o scrisoare deschisă.

În decursul concursurilor de la CNC au fost contestaţii care au dus la finanţarea unor proiecte nedreptăţite în timpul concursului. Aşa au primit finanţare Florin Iepan (cu filmul său ,“Decreţeii”), Cristi Puiu, la “Moartea domnului Lăzărescu” sau Thomas Ciulei. Sigur că sper că judecarea contestaţiei va aborda problemele expuse de noi în profunzime, cu responsabilitate.

- V-a lămurit cineva din CNC de ce aţi primit iniţial un grant de dezvoltare din partea Consiliului, pentru ca proiectul să fie apoi respins?

- Nu există acest tip de comunicare între CNC şi solicitanţii de granturi. Desigur, ţi se spune să depui din nou, la viitorul concurs. Pentru un proiect cu finanţările deja asigurate, orice amânare este o problemă.

– Cum aţi contracara, în fine, o eventuală obiecţie că filmul seamănă întrucâtva cu proiecte precum “Waltz with Bashir” sau “Persepolis”?

Seamănă cu proiectele mai sus menţionate pentru că este un film de animaţie. Aşa, putem spune că seamănă cu “Hunger”, un film de ficţiune multi-premiat care are ca temă tot greva foamei ţinută în penitenciar ca mijloc de protest. Animaţia este un mijloc artistic care, în cazul acestui proiect, a venit  după un an şi jumătate de documentare. Am lucrat foarte mult la acest proiect împreună cu colaboratorii mei, încercând să-i găsim “haina” cea mai potrivită. Sper că am găsit-o şi ca filmul despre Crulic să fie la fel de împlinit artistic ca şi proiectele menţionate de dumneavoastră. Financiar vorbind, noi avem un buget de multe ori mai mic.

(Inception, 2010, Christopher Nolan)

Titlul articolului sună ca dracu’, ştiu, dar tocmai asta cere Christopher Nolan din partea celor care văd “Inception”. A leap of faith, o doză suplimentară de încredere e necesară pentru ca unul dintre personaje să-şi ducă tenebroasa treabă la capăt (“saltul de credinţă” e varianta pe care a preferat-o traducătorul filmului – ştiu că e un traducător pentru că o femeie ar fi fost mai atentă).

Veţi fi aflat deja ce se întâmplă: numitul Cobb (Leondardo DiCaprio) trebuie să sădească sămânţa unui gând în mintea moştenitorului unui imperiu din industria energetică. Ceea ce e cam peste mână, dar nu cu neputinţă, când slujba lui obişnuită impune taman contrariul – să fure ideile ascunse acolo.

Nolan a clocit ideea vreme de vreo zece ani. Mai puţin decât s-a chinuit James Cameron cu “Avatar”, dar mai cu spor. Ideea lui are măcar ceva originalitate, iar “Inception” readuce în mainstream teme dragi cineaştilor încă de pe vremea filmului mut: puterea – la propriu – a viselor/a imaginaţiei, frica de realitate, lupta fiecăruia cu demonii proprii. Pe scurt, cred că Nolan întreabă în “Inception” ce te faci când ai ajuns să-ţi trăieşti viaţa de parcă ai visa-o.

Vast program, într-adevăr, dar nu unul care să nu mai fi fost sugerat până acum (inclusiv de către Nolan însuşi). Am avut de multe ori pe parcursul filmului senzaţia că regizorul trage cu tunul după muşte: personajul lui Di Caprio are de parcurs, cam ca Leonard din excelentul “Memento”, un lung drum înapoi şi nu e sigur nici în ultimul cadru că mintea n-o să-l lase baltă. Dar traseul lui e explicat cu mijloacele din cel mai recent “Batman”: explozii, cafturi, ploi de gloanţe şi de cioburi.

Acţiune!

Ceea ce nu e cu tot dinadinsul un lucru rău. Fără să fie calea, adevărul şi viaţa pe care le profeţeau cronicile iniţiale, “Inception” e un bun film de acţiune, un heist movie pe sistem Ocean’s Eleven, dacă vreţi, în care “obiectul” de furat nu mai e pus la păstrare într-un cazino sau în vreo bancă, ci într-o minte (dar, să te ţii surpriză, tot într-un seif!).

Patru evenimente simultane – sau cinci, după unele numărători – se îngrămădesc la un moment dat pe ecran. Cum, vă las să vedeţi singuri, pentru că am fost ameninţat cu bătaia în cazul în care îmi scapă vreun spoiler. Nolan filmează secvenţa cu ştaif – căderea în super slow-motion a unei furgonete e mai tensionată decât multe dintre scenele de urmărire.  Ia te uită, constaţi, s-au luat visele la întrecere, chit că fiecare subconştient implicat în cursă măsoară altfel timpul!

Frumoase sunt şi glisările de început între realitate şi fantasmă, când împărtăşeşti panica unui personaj care se trezeşte visând în amiaza mare sau confuzia hoţului prins în flagrant-delict şi luat la fugăreală în somn. Mai târziu, după cum spuneam, lucrurile se complică zdravăn. Toată lumea citează o replică autoironică: în subconştientul cui intrăm acum, mai exact?

Frumoasă mi s-a părut şi o bătaie în imponderabilitate, reverenţă făcută coregrafiei (superioare) din “Crouching tiger, hidden dragon” al lui Ang Lee.  O aluzie la “Odiseea spaţială 2001″, deşi străvezie, e binevenită, iar umbra primului “Matrix” e pretutindeni.

Necazul e că, dincolo de splendorile vizuale, poveştile acelea se “ţin” şi prin scenariu – sunt complicate, dar coerente. Nu prea e cazul cu “Inception”. Sigur, orice e posibil într-un vis, darmite în vreo patru-cinci care curg în acelaşi timp. Însă ai toate şansele să nu-ţi mai aduci aminte mare lucru odată ce te vei fi trezit.

De ce?

Pentru că, alergând de-ţi dai duhul cale de vreo două ore şi jumătate de film, nu prea mai ai când să empatizezi cu personajele. Cobb vrea înapoi acasă, la copiii a căror mamă e bănuit c-ar fi omorât-o. DiCaprio livrează un rol foarte corect, dar parcă prea aproape de cel din “Shutter Island”. Ticurile, grimasele, tăcerile lui Cobb par cele ale lui  Teddy Daniels.

Enervant de-a dreptul e Michael Caine. Şi nu din vina lui, săracul, dar nu mai pot să-l văd încă o dată în rolul bătrânului atotştiutor. Parcă făcuse deja partitura asta în “Children of men” şi în “Cider house rules”, nu era de-ajuns? Hollywoodul foloseşte câteodată tuşe prea groase. Înţelept alb? Caine. Înţelept negru? Morgan Freeman.

Marion Cotillard, în fine, e răpitoare (şi periculoasă) în postura soţiei din vis, dar de ce a ajuns aşa acolo? “Inception” furnizează o explicaţie “tehnică” şi cam atât. Dar ce s-o fi întâmplat în relaţia emoţională a soţilor de subconştientul bărbatului ţese o asasină?

Dacă “saltul de credinţă” se produce, dacă accepţi să ai încredere în onestitatea lui Nolan, astfel de întrebări (şi altele, multe) sunt neesenţiale. De altfel, filmul nici nu pretinde c-ar fi altceva decât un blockbuster. Unul mai răsărit, aşa e, care chiar ar putea da naştere, precum trilogia “Matrix”, unei biserici a “incepţioniştilor de ziua a şaptea”. Le aştept înjurăturile în rubrica de comentarii, dar tot ateu rămân.

“Inception” a intrat astăzi în cinematografe.

(The ghost writer, 2010, Roman Polanski)

Ploaia cade cu sârg, o maşină fără şofer e lent, foarte lent dată jos de pe un feribot, la mal pluteşte un cadavru. Nici un dialog, nici un voice-over. Scenele de început ale thrillerului politic al lui Roman Polanski sunt Hitchcock curat: stârnesc interesul fără să dezvăluie decât strictul necesar.

Înecatul, afli ceva mai încolo, se numea Mike McAra: un intim al fostului premier britanic Adam Lang (Pierce Brosnan), angajat să scrie din umbră memoriile politicianului. Pentru un sfert de milion de dolari, înlocuitorul lui (Ewan McGregor) trebuie să transforme vreo câteva sute de pagini teribil de plicticoase într-un potenţial bestseller, într-o carte scrisă “din inimă”.

Găsiţi asemănările

La ştiri se vorbeşte despre “extraordinary renditions”, extrădarea suspecţilor de terorism în ţări care nu-şi prea bat capul cu drepturile omului. Adam Lang, personaj croit indubitabil după măsura lui Tony Blair, e anchetat pentru presupuse crime de război şi se vede silit să trăiască în Statele Unite. Peste toate, manuscrisul nu poate fi reprodus sau scos din încăperea în care e ţinut sub cheie – e ceva acolo, pare-se, care ar pune în pericol siguranţa naţională a Americii.

Roman Polanski ecranizează extrem de fidel (îmi spun prieteni mai citiţi) un roman recent al lui Robert Harris. Reuşeşte mai multe lucruri: în primul rând, să dozeze impecabil suspansul, să spună o poveste în care detalii “scăpate” în actul întâi bubuie grav şi dureros în cel de-al treilea.

Personaje familiare din filmele de gen sunt aici persoane (Olivia Williams, în postura soţiei fostului premier, e credibilă cap-coadă, iar McGregor spală ruşinea din “Revenge of the Sith” cu un rol în care te face să-i ţii pumnii), iar ritmul naraţiunii vine, parcă, din alte vremuri. Cadre lungi sau statice sunt întrerupte de dialoguri montate  alert (“N-ai vrut niciodată să intri în politică?”/”Tu n-ai vrut niciodată să fii un scriitor pe bune?”, cade răspunsul-ghilotină) sau de secvenţe de urmărire deloc spectaculoase, însă întrutotul plauzibile.

Frica

Paranoia domneşte în aeroporturi, pe străzi şi în locuinţe. Casa de pe insula pe care s-a refugiat Adam Lang – toată numai colţuri -are aspect de fortăreaţă, ferestrele înalte cât zidul dezvăluie tufe pipernicite şi un ocean morocănos. Sprijinit de geam, politicianul optimist de altădată pare singur cuc, vânat de umbrele unui trecut pe care îl falsifică fără menajamente.

Singur e şi scriitorul devenit fără voie jurnalist de investigaţie. Umbra predecesorului mort “în împrejurări neelucidate”, cum se zice la ştiri, îl pândeşte în scena-tablou (grozavă!) în care tocmai ce-a scăpat de urmăritorii de pe feribot. Directorul de imagine a colorat sumbru filmul: roşul limpede se furişează doar pe autobuzele londoneze ori pe afişele contestatarilor lui Lang, lumina păstoasă mai degrabă ascunde decât să dezvăluie, cerul apasă şi norii sunt storşi, parcă, şi de ultima picătură de ploaie.

Apăsarea aceasta incertă, umbrele ştiute şi cele pe care doar le bănuieşti îmi par a fi problemele pe care le ridică bătrânul regizor. Polanski fotografiază un moment istoric bine documentat (evenimentele sunt foarte recente) şi întreabă explicit, la un moment dat, dacă suntem dispuşi să ne sacrificăm unele drepturi în numele siguranţei. Dar o face, pardon de expresie, “entertainingly”, graţie – între altele – unui scenariu adesea amuzant şi ironic şi a meşteşugului său fără greşeală. Un maestru bijutier în vârstă la lucru.

P.S.: o bună prietenă îmi atrage atenţia că, sub influenţa multelor calităţi ale filmului, mi-a scăpat defectul cel mai evident: antiamericanismul feroce şi, din păcate, prea făţiş. Vorba ei, “dintre multele umbre ale filmului, una pică direct pe Polanski”. Are dreptate.

“Marioneta” intră în cinematografe vineri, pe 25 iunie.

Ana Porgras, despre care străinii scriu că pare să fi fost antrenată în secret în Rusia (mare şi rar compliment la adresa româncelor!), încheie bârna. Izbucneşte în lacrimi şi aproape că se prăbuşeşte: fisură de peroneu avea să fie diagnosticul.

14.800, cea mai mare notă din întreg concursul serii.

Nota îi smulge adolescentei un zâmbet, dar privirea i se oţeleşte. Se plângea de câteva zile de dureri la gleznă. Avea să mai concureze la paralele, aparat la care a câştigat bronzul mondial anul trecut. Lipeşte aterizarea.

Ceva mai târziu, bronzul pe echipe, urmat de retragerea Anei din finalele pe aparate în care se calificase: bârnă (cu prima notă) şi paralele.

Ce urmează? Nicolae Forminte, antrenorul coordonator al lotului naţional feminin, furnizează răspunsurile.

- Cât de repede şi-ar putea reveni Ana Porgras? Ziarele scriu că va sta cel puţin trei săptămâni în ghips.

- Momentan nu este în ghips, este într-o orteză. Întâi aşteptăm să se dezumfle piciorul. Depinde foarte mult de capacitatea ei de recuperare acum. Dacă va fi „bună de carne”, cum se spune în termeni populari, atunci sperăm într-o recuperare cât mai rapidă a ei.

- E singura din lotul mare de la Birmingham care are probleme? Înţelesesem că şi Raluca Haidu ar fi avut una.

- Da, şi Raluca Haidu are probleme. S-a făcut radiografie şi s-ar părea că la ea n-a fost decât o entorsă. Tracul debutului, ca să-l numesc aşa. În urma radiografiei nu se evidenţiază alte modificări. Să sperăm că am scăpat doar cu atât. Ea va mai face şi o ecografie, dar eu cred că la ea este doar o entorsă, atât.

- Am putea trage concluzia că s-a forţat, poate, cu Ana Porgras în finala pe echipe? Ea acuza dureri la gleznă de ceva vreme.

- Într-un sport de performanţă n-o să fii niciodată sănătos 100%. Nu există un sportiv de înaltă performanţă care să nu aibă o problemă, mai mică sau mai mare. Cât despre teoria forţării, când ai un număr foarte mic de gimnaste… Ce-ar fi însemnat ca eu să spun „nu participăm la Europene pentru că o gimnastă acuză dureri la gleznă”? Ce spuneţi dumneavoastră de o astfel de abordare a subiectului?

- Nu putea s-o înlocuiască nimeni?

Nu. Sunt trei gimnaste care sunt după operaţie, cele din garda veche (Anamaria Tămârjan, Gabriela Drăgoi şi Sandra Izbaşa, n.r.), cărora n-ai cum să le ceri să intre, pentru că nu sunt gata, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că au probleme de greutate. Eu înţeleg aspiraţiile tuturor, dorinţa României de a păstra tradiţia, dar realitatea este cu totul şi cu totul alta. Putem avea acolo trei-patru gimnaste, dar nu intră în categoria celor care sunt capabile să realizeze aspiraţiile naţiunii şi să respecte tradiţia. N-aveam cu cine să o înlocuiesc pe Ana astfel încât să mergem să ne batem pentru un loc pe podium cu echipa.

- Nu riscă Ana să se alăture acum acestui şir de gimnaste şi să nu fie sigură de participarea la Mondiale sau poate chiar la Jocurile Olimpice din 2012?

- Aţi ridicat o problemă foarte delicată. Tuturor le e mult mai lesne să spună „Dom’le, Forminte le face ceva, sistemul de pregătire este defect şi neprofesional şi de aici decurg accidentele”. Problema se prezintă mult mai simplu: de când a preluat responsabilitatea acestui lot, Forminte a înţeles foarte bine că va fi linşat public dacă România nu va urca în permanenţă pe podium. Toate investigaţiile pe care i le-am făcut Anei Porgras înaintea acestor Europene nu indicau ceva care să anunţe această fractură. S-a făcut radiografie: nu apărea nimic pe radiografie. S-a făcut ecografie: nu apărea nimic pe ecografie. În situaţia aceasta, o jenă, o durere de gleznă există în permanenţă la orice sportiv. Acea fractură s-a întâmplat la finalul exerciţiului de la bârnă, la aterizare. N-aveam de unde să ştiu ce este acolo. În schimb, am ştiut că fără ea la paralele nu am fi urcat pe podium. Când şi-a făcut coborârea de la încălzire, observându-i grimasa, am apelat la kinetoterapeutul italian, care era cu noi în echipă, şi care este un om de o probitate profesională extraordinară. I-a făcut o „gheată”, un bandaj funcţional, în care piciorul a fost în perfectă siguranţă. Aterizarea ei de la paralele n-a agravat cu nimic ceea ce avea ea la gleznă.

- V-a trecut vreodată prin minte ideea că ratarea podiumului ar fi putut pune postul dumneavoastră sub semnul întrebării?

- Nu mi-a trecut niciodată. Mâine, dacă mi se cere să plec, am plecat. Şi-am spus, îi invit pe alţii să încerce să facă, în condiţiile care sunt acum. De pe margine e uşor, dar nimeni nu acceptă ca România să nu urce pe podium. Chiar dacă – declarativ – se vor găsi voci care să spună lucrul ăsta.

Reveniri?

- Credeţi că cele trei gimnaste din generaţia Beijing care sunt acum în recuperare (Tămârjan, Drăgoi şi Izbaşa, n.r.) vor fi valide în timp util pentru Mondialele de anul acesta?

- Este greu să fac un pronostic. Ele s-au accidentat tinere, adolescente, iar acum sunt femei în puterea vârstei. Cu excepţia Sandrei, care nu are probleme mari de greutate, în privinţa lui Tămârjan şi a lui Drăgoi am serioase semne de întrebare că vor fi capabile să se pregătească pentru Campionatele Mondiale. În România, cele care fac gimnastică de dragul gimnasticii nu ne satisfac. Noi trebuie să avem gimnaste capabile să câştige medalii în permanenţă. Cert este că cele menţionate vor avea parte de un program special şi suplimentar. Să vedem dacă vom reuşi să le motivăm pentru ceea ce avem nevoie să facem.

- Grijă mai mare, aşadar, pentru Tămârjan, Drăgoi şi Izbaşa.

- Nu grijă mai mare. Pretenţii mai mari.

- Pe de altă parte, surpriza cea mai plăcută, poate, din lotul senioarelor de la Birmingham a fost Diana Chelaru, în creştere evidentă faţă de anul trecut.

- Mă bucur că aţi sesizat acest lucru. Sunt oameni de meserie care ori nu vor să observe, ori nu pot să observe lucrul acesta.

- Dar spunea ea însăşi, după finala de la sol, că şi-ar dori să facă un exerciţiu mai puţin ezitant. Ar fi putut fi un argint (Diana Chelaru a câştigat bronzul la sol, n.r.).

- Dacă o luăm pe Chelaru pe aparatele pe care dovedeşte că are abilităţi, într-adevăr ar fi loc mult de progres şi la sărituri, şi la sol. La sol, ea cunoaşte toate elementele care ne-ar trebui ca să obţinem o notă de plecare destul de înaltă pentru acest aparat. Mă gândesc la un 6.3, 6.4… Dar şi eu aş vrea ca sarcina să dureze nouă săptămâni, nu nouă luni. Ştiţi ce vreau să spun: eu pot să accelerez puţin procesul de instruire, astfel încât să realizeze elementul mai repede. Dar elementul acela sau combinaţia aceea se aşază în timp. De cât timp are nevoie fiecare ţine de ritmul propriu, de îndemânarea psiho-motrică pe care o are fiecare. Eu mă bucur că Diana a progresat, dar cel mai mult mă bucur că Diana a început să înţeleagă ce se cere de la ea.

- Nu i-ar fi mai benefică o specializare la sol şi sărituri, în loc să lucreze pe toate aparatele?

- Specializarea poţi s-o faci în momentul în care ai un lot foarte numeros. Într-adevăr, ea se va specializa pe aceste aparate, dar asta nu înseamnă că ea nu trebuie… uitaţi, apar astfel de incidente: până la urmă, dacă Ana n-ar fi putut să facă, intra la bârnă Chelaru.

- Are, de altfel, o bârnă competitivă.

- Da, numai că nu are siguranţa Anei. Ca notă de plecare sunt asemănătoare, dar sunt tipologii diferite de sportiv. Dacă Diana e plăcută pe sol şi la sărituri, pe bârnă şi la paralele e mai plăcută Ana Porgras. E longilină, are altă alură, altă ţinută. Acolo unde este vorba de dinamism poate să intre şi Diana. Cert este că tradiţia nu-mi permite să sacrific echipa. Care credeţi că ar fi opinia celor din jur dacă România n-ar mai urca cu echipa pe podium? Chiar dacă s-ar lua alte medalii?

Campioana are o problemă

- Medaliata cu aur de la bârnă, Amelia Racea, pare încă plăpândă. A avut pojar cu câteva luni în urmă. Care e starea ei?

- Amelia va trebui – a început deja – să urmeze un proces de investigări mai profunde, ca să vedem de unde vine această fragilitate fizică pe care o are. N-am acceptat variantele care mi-au fost servite, ceva de genul „refuză munca, refuză efortul”. Într-o primă fază am gândit că ar putea să fie vorba şi de aşa ceva, dar urmărind-o mult mai atent am ajuns la concluzia că nu: acest copil are o problemă. Şi trebuie să depistăm această problemă. O să facă nişte analize, să vedem de unde vine această limitare a ei când vine vorba de un efort mult mai susţinut.

- Pare să fi slăbit faţă de anul trecut. Cât a pierdut din greutate?

- N-a slăbit, s-a mai înălţat faţă de anul trecut. Nu mult, dar suficient cât să-i transforme puţin alura.

- Cât de bine, cât de repede credeţi că poate creşte Raluca „Pitic” Haidu?

– Raluca poate să crească foarte mult. Are nevoie să crească şi fizic, să devină puţin mai puternică (ceea ce se va întâmpla numai în timp), iar din punct de vedere tehnic are capacitatea să facă mai mult. Dar trebuie să avem răbdare cu ea. Eu aş fi foarte fericit dacă Haidu ar „pocni”, să zic aşa, anul viitor, spre Olimpiadă.

- Cerasela Pătraşcu a legat extraordinar echipa de la Birmingham, dar n-a concurat. Când o vedem înapoi pe toate aparatele?

– Şi ea va trebui să ducă o luptă acerbă cu greutatea. Dacă va reuşi, sper că voi avea o variantă reală pentru etapa următoare.

- E în cărţi pentru Mondiale, cu alte cuvinte.

– Aşa ar trebui să fie. Dacă nu slăbeşte, n-are cum. S-o mai duc o dată să lege echipa nu mai e nevoie, pentru că deja fetele încep să se lege între ele – e Ana, e Chelaru, care au trecut deja prin două competiţii. Aceste medalii, chiar dacă n-au fost întrutotul în concordanţă cu speranţele mele, sunt marcate de emoţii, de neîncrederea în forţele proprii, de presiunea obţinerii unei medalii. Eu nu pot să-mi exprim mulţumirea, pentru că, dacă aş face-o, ar însemna pentru ele că pot să se lase pe tânjală.

- Nu s-ar putea interpreta şi în sens invers, nu se demotivează într-o anumită măsură?

– E un risc pe care n-am dreptul să-l iau. În momentul în care mă văd mulţumit, fetele intră puţin într-o pauză. Este firesc, este uman – starea aceea de mulţumire nu-ţi mai creează pofta de autodepăşire. Prefer ca eu să fiu „omul negru”. Dacă „omul negru” le ajută pe ele să se autodepăşească, prefer să suport eu oprobiul public. Cel mai bine ştiu ele când, cum şi în ce mod le încurajează Forminte şi pentru mine este suficient.

Campionatul European de la Birmingham a prins România cu două debutante într-o competiţie majoră a senioarelor: deja menţionata campioană Amelia Racea şi Raluca Haidu. Cu vedeta Ana Porgras accidentată (tocmai ce i s-a pus diagnosticul de fisură de peroneu), echipa a obţinut bronzul, în urma unei Rusii revitalizate şi a Marii Britanii, în premieră pe podiumul european într-o competiţie a echipelor.

Tot bronz au mai câştigat Raluca Haidu (bârnă) şi Diana Chelaru (sol). Despre performanţă în condiţii de austeritate crâncenă – un antrenor câştigă cam cât un profesor – am stat de vorbă cu Mariana Bitang, consilier de stat la Cotroceni şi fostă antrenoare la lotul naţional. Vineri – antrenorul coordonator al lotului naţional, Nicolae Forminte.

- Este dificil pentru mine să fac analiza acestui rezultat. Cei mai în măsură să se pronunţe sunt fie colectivul tehnic, fie reprezentanţii federaţiei de specialitate. A fost o surpriză pentru mine echipa Rusiei. Nu neapărat punctajul este relevant, ci mai degrabă acea revenire la ceea ce însemna Rusia în gimnastica feminină cu mai mulţi ani în urmă. Şi, de ce nu, surpriza mare e echipa Marii Britanii. Dar eu sunt convinsă că atât gimnastele, cât şi antrenorii au resursele necesare să revină în cărţi pentru o luptă pentru podiumul mondial, care va fi foarte, foarte dificilă de-acum înainte.

- N-a fost prea riscant să se mizeze pe Ana Porgras în finala pe echipe, atât timp cât ea acuza dureri la gleznă?

- Nu, atâta vreme cât accidentul nu este extrem de serios. Nu ştiu la momentul acesta (marţi, 4 mai, n.r.) care este diagnosticul. Dar vreau să vă spun că probleme de sănătate nu are doar echipa României. Probleme de sănătate şi mici accidentări survin invariabil în atrenamente şi chiar în competiţii, la orice nivel şi la orice naţiune. Nu suntem singurii care avem astfel de probleme. Dar dacă noi avem mai multe ar trebui să ne punem întrebarea „de ce?”.

Problemele acestea par să intervină în echipa României mai ales în preajma ori în timpul competiţiilor mari: Anamaria Tămârjan şi Gabriela Drăgoi sunt acum în recuperare, Sandra Izbaşa s-a accidentat înaintea Mondialelor de anul trecut, Steliana Nistor a concurat la Beijing cu infiltraţii, Cerasela Pătraşcu a stat aproape doi ani pe bancă din cauza unei accidentări la Europenele din 2008, etc. etc. etc. De ce credeţi că se întâmplă astfel?

- Nu-mi cereţi mie să fac analiza. În primul rând, sunt probleme medicale. Nu ştiu, n-am fost în interiorul sistemului să văd unde şi ce se greşeşte. Sunt, vă repet, alţii care trebuie să analizeze aceste lucruri. E greu să spui că este un singur vinovat. E un complex de factori şi cei care ştiu ce se întâmplă acolo cel mai bine pot să judece, nu noi, cei din afară.

- Dar avem motive să presupunem că gimnastele sunt forţate înaintea competiţiilor mari?

- Nu o să marşez la această tentativă de a acuza colectivul tehnic. Vă repet: nu sunt acolo, nu am fost acolo, nu am de unde să ştiu. Se întâmplă accidentări şi când merg sportivii de la hotel către sală. Calcă strâmb, iar asta nu înseamnă că ar fi antrenorul sau colectivul tehnic de vină. Nu ştiu complexul în care s-a petrecut respectivul accident. Oricum, cert este un singur lucru – indiferent care ar fi cauza, indiferent cine este vinovatul, pe viitor trebuie să avem grijă să nu mai discutăm atât de mult despre accidentări şi să nu mai avem atât de multe accidentări. Se întâmplă ceva şi, dacă acest ceva se va soluţiona de către cei care trebuie să soluţioneze, cu siguranţă că rezultatele vor fi mai bune.

- La cine vă gândiţi?

 - La toţi cei care sunt implicaţi în fenomenul „gimnastică”. Din nefericire, nu sunt foarte mulţi medici care să dea buzna la lot, s-a apelat tot la serviciile doctorului Oană (care împlineşte 71 de ani, vă daţi seama!). Normal ar fi fost să avem la nivelul lotului şi medic, şi recuperator, şi kinetoterapeut, şi doi-trei maseuri. Aşa se face performanţă în alte ţări şi să nu ne mire faptul că încep, încet-încet, ţări care nu aveau tradiţie în gimnastică să ne bată chiar la concursul pe echipe.

- Revin, totuşi: dacă aţi fi fost în locul lui Nicolae Forminte, aţi fi riscat cu Ana Porgras în finala pe echipe, chiar dacă ea acuza dureri la gleznă?

- Nu am fost în locul lui Nicolae Forminte. Nu vreau să intru în acest joc al speculaţiilor, pentru că orice spun poate fi interpretat. Chiar nu vreau să cred că este o vină a colectivului tehnic. Au destulă experienţă şi, sper, destulă înţelepciune să tragă singuri concluziile acestor evenimente nefericite – normal că problemele de sănătate limitează posibilitatea de obţinere a unui rezultat mulţumitor.

- Cum vedeţi performanţa junioarelor la Europenele de la Birmingham? Argint cu echipa, bronz la individual compus (Larisa Iordache), bronz pentru Diana Bulimar la paralele, argint la bârnă şi aur la sol pentru Larisa Iordache. E un rezultat foarte bun.

- E un rezultat bun, dar dacă îl privim într-un context mai amplu, gândindu-ne că ruşii au câştigat şase medalii de aur din şase posibile, trebuie să ne punem şi aici nişte semne de întrebare. Sunt copii care mie mi-au plăcut, i-am văzut la Internaţionalele României. Şi Bulimar, şi Iordache, şi Neagu (Mădălina, calificată în finala de la bârnă, n.r.) sunt copii care pot să facă performanţă şi înaltă performanţă. Avem atât de puţini, dar subliniez un lucru: puţini am avut întotdeauna. Poate doar după miracolul Comăneci, în 1975, au fost mai mulţi copii la gimnastică. Dar să ştiţi că, cel puţin după Revoluţie, echipa României a fost întotdeauna constituită dintr-un număr extrem de mic de copii pe care i-ai fi putut selecţiona. Însă aceşti copii pe care i-am văzut eu, actuala echipă de senioare plus junioarele, pot să spere la podiumul olimpic şi, de ce nu?, la un titlu olimpic.

- Deci baza redusă de selecţie…

- Nu e noutate în gimnastică. Când am cucerit titlul olimpic la Sydney, în 2000, ţin minte că la un interviu cu NBC ne întrebau din câţi copii am făcut selecţia pentru echipă. Pur şi simplu, noi nu aveam decât şapte din şapte junioare în ţară. Altele nu aveam.

- Iar echipa din 2004 s-a format în doi ani.

 - Da, am pornit-o de la zero. Se tot speculează momentul 2002, când România nu a prezentat echipă. România nu a prezentat echipă pentru că generaţia care ieşise deja campioană mondială în 2001 începuse să condiţioneze oarecum pregătirea. Noi am spus: „ori se face performanţă după anumite cerinţe de participare în pregătire, ori sunteţi libere să vă întoarceţi la cluburi”. În plus, apăruseră tot felul de probleme – minore – de sănătate, care erau permanent invocate pentru a nu se antrena corespunzător. Şi am avut curajul (sau mai degrabă nebunia) să trimitem toate acele fete acasă. Am luat la mijlocul ciclului olimpic o altă generaţie, care, ulterior, avea să devină campioană olimpică în 2004.

M.I.A, Born Free from ROMAIN-GAVRAS on Vimeo.

Un clip nu poate schimba lumea, dar dacă zgâlţâie destui oameni putem zice că şi-a atins ţelul.

Odată cu “Born Free” m-am lămurit, între altele, de ce M.I.A. (Maya Arulpragasam) o săpunea zdravăn de curând pe Lady Gaga. Clipul, mai degrabă un film de scurt-metraj, are ceva care lipseşte cam de multicel din mainstream: cojones, vreo două rânduri.

Nuditate? Poftiţi la trupuri îmbătrânite şi dizgraţioase! Violenţă? Ohooo… Idei? Mai multe.

America is killing its youth

“Born free” aduce aminte de Aphex Twin, Beastie Boys sau The Prodigy, dar se înfăşoară de fapt în jurul unui sample din Suicide, “Ghost Rider”. Unii spun că ar fi un furt pe faţă al cântecului din 1977.

E de discutat, însă pare destul de limpede că regizorul Romain Gavras a luat de bun un vers din orginal, “America is killing its youth” (America îşi omoară tinerii) şi că i-a dat bătaie.

Crâncenă bătaie, apropo. Câţiva militari americani – steagul se vede pe mâneca unei uniforme – strâng toţi roşcaţii pe care pot pune mâna, mi ţi-i duc la dracu-n praznic şi îi silesc să alerge pe un teren minat. Cine se codeşte (şi cine nu s-ar codi?) e convins de glonţul care trece prin ţeasta celui mai tânăr dintre reţinuţi.

Ajuns aici, mi-l imaginez pe Cristian Mărculescu oprindu-mă ca să exclame “South Park”! Vă amintiţi episodul în care lui Cartman i se pune pata pe roşcaţi? Te dregi numai bine cu el după ce-ai trecut de cele nouă minute şi-un pic ale lui “Born free”.

Influenţele abundă: o prietenă vedea în clip momente din “Cidade de Deus” al lui Fernando Meirelles, pe mine m-a dus gândul la “Intacto” sau la cruzimea chirurgicală a lui Haneke (Nu ucizi niciodată copilul din film? Zău?). Mai sunt în clip şi destule şopârle: IRA, Cisiordania şi Gaza, Irak.

Dar ce vrea să spuie poetul?

Pare evident. Deja am auzit chiar “nimic nou”, “ce să-ţi spun, a descoperit M.I.A că există rasism pe lume”, etc. Nu pare evident pentru youtube, care a scos clipul de pe site, în Statele Unite, din cauza “violenţei gratuite”. Să am pardon, violenţa de orice tip e gratuită.

Apoi, Romain Gavras aduce spre un public preponderent tânăr dileme care altminteri i-ar fi foarte indiferente: da, tatăl domnişoarei Arulpragasam are legături cu Tigrii Tamili. Cine sunt mai sunt şi ăştia?

Important e şi faptul că, în fine!, tendinţa recentă a clipangiilor de a-ţi da peste ochi cu porneturi şi caft (atunci când nu pun, pur şi simplu, cântăreţul să se dezbrace într-un loc public) capătă şi nuanţe mai subversive.

Am avut, adică, parte de hipsteri gay din LA care folosesc penisul iubitului pe post de microfon şi de cupluri care se dezgolesc în Times Square, dar mai avem parte şi de nuditatea dadaistă a lui Wayne Coyne (Flaming Lips) sau de militantismul dezinhibat al Erykăi Badu.

Şi nu mă deranjează deloc nici că Romain Gavras se foloseşte de ocazie pentru a-şi face reclamă viitorului film. Care, surpriză!, are titlul “Redheads”. Cică e despre nişte roşcovani chitiţi să se răzbune.

(The Morning Benders, Big Echo, Rough Trade, 2010)

Am să purced şcolăreşte: “bender” e acel tip de beţie care se prelungeşte până spre dimineaţă. Podeaua clubului e o clisă greţoasă, barmanii încep să strângă scaunele, iar ţie parcă tot nu ţi-a pierit cheful. Sau, după cum sfios-neangajant zice dicţionarul, “a prolonged bout of alcoholic drinking”.

Sunt beţii şi beţii, să ne-nţelegem: poţi ieşi pe braţele prietenilor, după ce te vei fi magnetizat porceşte – asta nu se pune. Mă interesează mai degrabă orele acelea incerte, cinci şi jumătate-şase, când e răcoare, dar nu e frig, agitaţie, dar nu balamuc, şi când e dureros de evident că te-ntorci acasă în vreme ce tot restul lumii pleacă la muncă.

“Big Echo” e liniştea complice în care conduci la tramvai pe cineva care trebuie, la rându-i, să se apuce de treabă. Sunt livresc şi n-aveţi decât să zâmbiţi cu cinism, dar întâmplarea e adevărată. Şi mai e ceva albumul ăsta: puseul de vinovăţie amestecată cu teamă (dar dacă nu mă trezesc la timp?) pe care ţi-l provoacă feţele buhăite de somn din preajmă.

Excuses

E primul cântec. Puteau la fel de bine să-i spună “Vals promiţător”. The Morning Benders fac surf pe valurile lo-fi/weirdo folk/dream pop ale momentului şi chiar sunt destul de pricepuţi. Au stabilit corect cum bate vântul (Brian Wilson never dies, îmi zicea de curând cineva, iar Grizzly Bear nu sunt nici ei departe: Chris Taylor e coproducător).

Mai pe şleau: coarde cât încape, chitară acustică, voce feciorelnică. „Ta-ram, ta-ra-ram” e singurul refren pe care l-am identificat, partea plăcut surprinzătoare e că funcţionează. „Excuses” te ia aşadar uşor, „Promises” chiar promite ceva şi mai bun – hopa, uite că se joacă şi cu chitara în priză! – iar „Wet Cement” consolidează: e ruşinoasă şi cuminte, dar cu un aranjament impecabil. Nici un cinel nu pică anapoda.

Temele predilecte: hormoni puberi, relaţii olecuţă încurcate, e vară-vară-soare-afară. Cu alte cuvinte, pop asumat, dar onest. Şi nişte mici excursii indie.

Războiul rece

Încă nu m-am lămurit ce vrea să spună poetul în „Cold War” („the worst is over/at worst, we stand still”), dar cântecul numai rece nu e: în mai puţin de două minute se îngrămădesc, pe lângă instrumentele obişnuite, oale, sticle, furculiţe. Cacofonic? Să am pardon: relaxat şi râzăreţ.

Un soi de bălteală se simte, însă, în partea a doua a albumului: chiar dacă părţile se îmbucă frumos, întregul ameninţă să vireze în plictiseală, în muzică de lift. Sunt deci binevenite, ceva mai la vale, cântecele mai aspre (“Hand me downs” se grăbeşte puţin, percuţia e mai nervoasă, iar “Stiches” joacă fără greşeală cartea crescendo-ului – spre final, chitara electrică şuieră ca Usain Bolt după suta de metri).

„All day daylight” e, probabil, candidatul cu cele mai bune şanse la radio: dansabilă, fără de griji, şi cu un refren care nu constă numai din vocale. În fine, „Sleeping in” te pune cu grijă părintească la nani. N-o să-ţi mai aminteşti la trezire de toate cele care s-au întîmplat, dar poate că de-aia te şi îmbătaseşi.

Pe încercatelea: e plină Londra de flăcăi subţiri ca un gând ruşinos. Cu pălăria lu’ tataia pe cap, un maieu ca vai de lume, blugi în care prea multe fete de vârsta lor n-ar încăpea şi în picioare cu nişte bărci de încălţări prăfuite, târăsc câte-o nefericită sticlă de cidru ziua-ntreagă prin Camden (bine, fie, şi prin Islington ori Haringey), te tapează de ţigări şi se visează următorul Pete Doherty. Ca orice generalizare, şi asta e păcătoasă şi nedreaptă. Dar dacă îmi mai îndeasă NME pe gât vreo trupă de cotoi fandosiţi pe sistem These New Puritans fac scandal. Mi-a ajuns până-n gât.

Race Horses stau în Aberystwyth. Încă o dată: Aberystwyth. E în Ţara Galilor şi nici măcar nu ştiu cum se pronunţă. Iar Falkenburg, pe care-l pupă de la revedere în titlul albumului de debut, cică ar fi un marinar neamţ care s-a înecat hăt, demult, şi care revine la mal o dată la o sută de ani ca să-şi caute nevastă. Încântător. Nu glumesc: relativ departe de Londra cea trendy, ăştia chiar cântă exact cum îi taie capul. Ascultaţi Cacen Mamgu: începe hurducăit, ca la cabaret, fast forward spre nişte rock avangardist, olecuţă de vals – vals! – şi iarăşi cabaret.

Nici o trupă galeză de dată recentă nu scapă de comparaţiile cu Super Furry Animals sau cu Gorky’s Zygotic Mynci. În cazul de faţă, recursul la ele e un compliment. În ciuda stângăciilor de început, Race Horses au amestecat, precum iluştrii predecesori de care ziceam, vreo câteva zeci de stiluri şi le-au adăugat, într-o ordine întâmplătoare, versuri în limba galeză, mariachi, coruri folclorice, fanfare, grohăiturile unor porci. Dacă tragi linie şi aduni, îţi iese un talmeş-balmeş aparent imposibil de ascultat, dar de-aia e matematica o minciună: cel puţin în prima jumătate, albumul e năucitor de amuzant şi nici o secundă pretenţios.

Man in my mind, de pildă, e glam şaptezecist (săru’-mâna, domnu’ Bowie) care ar fi stat numai bine în coloana sonoră a lui Velvet Goldmine. Cake merge şi mai înapoi, spre clapele cochete şi armoniile pop brevetate de Beatles ori de Kinks, în vreme ce Pony îmi aduce aminte de altă gaşcă artsy dusă rău de tot cu pluta, Sparks. Numai de-ar avea longevitatea ăstora: au început în 1971 şi ultimul lor album e din 2008.

Bine-bine, influenţele sunt multe şi onorabile, dar ce îi face pe Race Horses altceva decât nişte emuli cu talent? Aceleaşi lucruri care fac din Inglorious Basterds un film bun, chit că Lubitsch, săracul, avusese exact aceeaşi idee prin 1942 (To be or not to be): apetitul pentru pastişă, siguranţa de sine, abilitatea de a face slalom printre stiluri cu zîmbetul pe buze şi de a ajunge la finiş într-o glorioasă trombă.

Studiu de caz: Disco Pig, plasată pe la jumătatea albumului, mai aventuroasă şi mai profundă decât discografia întreagă a unor Yeasayer ori Hot Chip, ca să dau două exemple la modă. Cine mai amestecă azi glam cu Enio Morricone şi, cel puţin la fel de important, cui îi iese aşa ceva fără să se facă de râs? Simţul umorului şi ştiinţa pop autentică sunt rare în epoca Auto Tune, dar la Race Horses sunt de găsit cu ghiotura. Nu că Goodbye Falkenburg ar fi un album perfect –  cale de 15 cântece, are momente redundante sau prea stridente. Întregul, însă, e uluitor de solid. Parcă nu m-am mai distrat atât de bine de la I should Coco încoace. Numai de mi-ar explica şi mie cineva ce înseamnă „Marged Wedi Blino”!

Îmi închipui că, dintre cei patru absolvenţi ai Universităţii Columbia (bateristul e tocilarul-şef), nici unul nu se dă în vânt după şpriţ. Dar le-a ieşit unul grozav: “Contra”, care nu are absolut nici o legătură cu rebelii din Nicaragua, sună foarte familiar şi foarte proaspăt.

Cei care-i înjură – şi nu sunt puţini – spun că Vampire Weekend cântă world music pentru burghezime. Paul Simon e invocat adesea, şi nu pricep nici picat cu ceară de ce e de rău că ai făcut un prim album care seamănă cu “Graceland”. Vocalistul Ezra Koenig l-a adus pe Joe Strummer în discuţie.“Blasfemie!”, acuză detractorii. Unde mai pui că fata de pe copertă poartă un tricou Ralph Lauren, pe care îl dispreţuieşte până şi Elton John.

În hărmălaia asta, muzica risca să treacă neobservată. N-a trecut  în epoca download-ului, lumea cumpără albumul. Cine le-a ascultat debutul de acum doi ani va regăsi toate ghiduşiile de-atunci: percuţie afro, chităreală care nu-i face pe vecini să-ţi bată în ţeavă şi inflexiunile politicos-ironice ale lui Koenig (da, vocea lui aduce cu cea a lui Paul Simon).

“Cousins”, primul single, ar fi exemplul-şablon. Dar “Giving up the gun” îmi pare şi mai bine închegată. Are cinci minute, însă pare mai scurtă. Basul şi toba (repetitivă şi şlăgăroasă, pardon de expresie) duc greul. O asculţi cu impresia că stă să se termine abrupt, fără preaviz. Are toată ştiinţa dance a lui mamzel Santigold, dar electronicalele nu te sufocă. Tot aşa şi “Diplomat’s son”, care-i urmează: bleep-uri mărunţele, de data asta împrumutate cu acte în regulă de la M.I.A. (pe scurt, un sample), potolite de viori şi de vocalize în viteza a doua.

“Holiday”, care ar fi, cică, anti-războinică (“A vegetarian since the invasion/She’d never seen the word bombs”), numai a melodie de protest nu sună. Verişoară bună a “A-Punkului” de pe primul album, e o zdrăgăneală amuzantă ca un copil care te minte, cu magiun pe toată faţa, că n-a dat iama prin cămară. Zâmbetul pe care ţi-l provoacă se transformă în hohot odată ce începe, imediat după, “California English”: vocea e distorsionată graţie cine ştie cărei jucării de studio – gândiţi-vă la obsedant-odioasa “Believe” a lui Cher – în aşa hal încât chiar nu mai înţelegi ce spune omul.

Cu totul altă poveste în “Taxi Cab”, cel mai intim şi mai onest cântec Vampire Weekend de până acum. Pian cuminte, violoncel grav şi cam atât. O întâmplare nu foarte limpede, mai degrabă recitată decât cântată. Dă pe-afară de melancolie, dar nu de una blegos-feciorelnică, şi subjugă din primele secunde.

“Contra”, spuneam (sau dădeam de înţeles), nu salvează lumea şi nici nu descoperă apa caldă. Dar trupa asta a reuşit mai mult decât lasă să se vadă locul întâi din topul Billboard. Puştanii se duc la concertele lor cu părinţii de mână şi cu toţii ştiu versurile. Care dintre trupele noi se poate lăuda cu asta?

1. Pe 4 ianuarie, la ţanc pentru cel dintâi drum spre slujbă din 2010, coloana sonoră a unui film pe care nu l-am văzut, „The road”, dar pe care îl recomandă zdravăn cartea după care e făcut. „Drumul” lui Cormac McCarthy a apărut anul ăsta în româneşte. Merită. Muzica, din câte am putut auzi în locuri neautorizate, e aspră, esenţializată, fără de milă. Să nu uit, că e foarte important: e muzică de Nick Cave şi de Warren Ellis (pe Cave l-aţi auzit – cei atenţi l-au şi zărit!- în „Asasinarea lui Jesse James…”).

2. “Heaven can wait” e primul single de pe viitorul album al Charlottei Gainsbourg. S-aştepte raiul cât are poftă, pe mine mă furnică de prea multă vreme. Albumul “IRM” iese tot pe la începutul lui ianuarie. E produs de Beck, ceea ce ar trebui să mă liniştească. Dar când o pui laolaltă pe Mme Gainsbourg cu un frondeur dadaist american, inima, biata, începe să hurducăie. Îmi trece dacă mă uit la clipul “Heaven can wait”, pe care ai jura că l-a făcut Magritte.

3. Pe 11 ianuarie, “Contra”. Vampire Weekend or fi devenit superstiţioşi: şi-au lansat primul album în ianuarie 2008 şi toată lumea i-a pupat pe frunte (murăturile blazate pentru care cuvântul pop e o înjurătură nu se pun la socoteală). Dar ce te faci când pe primul album te-ai jucat, câteodată pe parcursul unui singur cântec, de-a Paul Simon şi Peter Gabriel? Sunt şi eu foarte curios.

4. „Heligoland”! Avem şi numele, avem şi data lansării. Despre Massive Attack am scris deja aici (http://voxpublica.realitatea.net/popcult/massive-attack-un-atac-mai-mititel-7936.html), albumul ar trebui să apară pe 8 februarie. Până când nu văd, nu cred. Dar BBC zice că Marshall şi 3D s-ar fi împăcat cu Tricky. Sper ca BBC să-şi menţină reputaţia intactă şi să apuc un concert Massive cât mai aproape de formula iniţială (a nu se înţelege că cel din 2008 din Bucureşti nu m-a făcut zdrenţe).

5. 18 ianuarie, direct la DVD: Nirvana, live at Reading festival, 1992. Nici măcar nu mă mai obosesc să explic de ce. AICI.

Titlul e de două ori mincinos: Timpuri Noi, cea mai rock dintre trupele româneşti, already did America, dar şi Canada. Au cântat la început de noiembrie la un festival din New York („Rebel Waltz: Underground Music From Behind the Iron Curtain”), iar apoi în Cleveland şi la Toronto.

Păstrătorii valorilor naţional-comuniste au ratat o bună ocazie să mai înjure o dată Institutul Cultural din New York, pe motiv că promovează în străinătate obiceiurile erotice solitare ale lui Luca. New York Times a fost mai îngăduitor.

În 1989, Victor Rivaleţ avea 5 ani. La 23, cânta la Timpuri Noi (drum machine&sequencing). A împrospătat fenomenal cântece mai în vârstă decât el şi a reuşit astfel acolo unde mai mulţi DJ cu firmă s-au cam împotmolit. Despre comunism, neoconservatori şi despre cum şi-a rupt chitaristul Dan Iliescu meniscul pe când era în America, în cele ce urmează.

New York, Cleveland, Toronto – unde a fost cel mai bine?

Greu de zis. Au fost destul de diferite şi, cu exceptia unor mici dificultăţi tehnice la Cleveland, cred că a fost foarte mişto peste tot.

De ce diferite? Presupun că setlist-ul era asemănător.

Publicul, atmosfera, genul ăsta de lucruri au fost altfel de fiecare dată. Iar la New York contextul a fost uşor diferit faţă de celelalte două.

Din cauza celorlalte trupe?

Mai mult sau mai puţin. Şi asta, evident (în nici un caz într-un sens nasol, însă). Clubul din NY era foarte mare, mai “instituţionalizat”, dacă pot să zic aşa: casă de bilete, cabină, alea-alea. Public semnificativ mai mult şi semnificativ mai divers.

Cât de multă lume?

N-aş putea să estimez. Dacă la Toronto au fost vreo 300 de oameni, presupun că la NY cifra era undeva pe la 1000. Poate exagerez, nu ştiu. Oricum, era full.

Români plecaţi de-acasă sau oameni ai locului? Care era proporţia?

Români mulţi, poziţionaţi strategic în faţă. Fredonau versuri, cereau piese, pe mine m-a impresionat chestia asta acolo. Plus cehi, polonezi, veniţi pentru celelalte trupe. Şi americani, bineînţeles.

Publicul românesc de Timpuri Noi ştie ce caută, cunoaşte versurile, etc. Dar străinii?

Atmosfera a fost foarte mişto. De la a treia piesă încolo, toată lumea se implicase. Fetele de la ICR ne-au spus după concert că au văzut americani care fredonau, deşi, evident, nu ştiau piesele şi nu înţelegeau limba.

Se pun în mişcare mai repede decât cei de-acasă?

Nu ştiu ce să zic… o astfel de implicare la prima audiţie, totuşi, cred ca ar fi ceva mai rar la noi.

A venit cineva să afle mai multe? Ştiu că a fost şi o conferinţă la NY, dar mă gândesc la oamenii care vin după cântare ca să întrebe, să spună dacă le-a plăcut sau nu.

Au venit români plecaţi, bineînţeles, din toate categoriile de vârstă. Era ciudat şi pentru ei să ne vadă acolo. În general, Artan şi Dan au purtat discuţiile astea. Pentru mine erau întrebările obişnuite legate de vârstă, de cum mă acomodez, cum am ajuns să cânt cu ei, etc.

Nu scapi nici de data asta. Cred că în 1989 erai ori foarte mic.

Aveam 5 ani. Şi, ce-i drept, n-am foarte multe amintiri din perioada respectivă.

Şi-atunci ce înseamnă “Perfect” ori “Becule” pentru tine? Cum le pui în context (iertată fie vorba mare)?

Le interpretez altfel, bineînţeles  dar din povestirile părinţilor, bunicilor şi din ce-am mai văzut şi eu la televizor, pot să-mi dau seama de impactul lor la vremea respectivă.

Iliescu nu poate sta cuminţel

Artanu şi Dan nu povestesc despre perioada aia?

Destul de puţin . Trebuie să-i descoşi intens în sensul ăsta.

De ce?

Nu cred că e vorba de vreo frustrare majoră, de jenă sau ceva de genul ăsta.

Bun, dar turneului îi spune “Muzică underground din spatele Cortinei de fier”, trebuie să fi zis ei ceva. Măcar de data asta.

Au zis, bineînţeles. În  interviuri, la conferinţa de la NY. Şi între noi, dar mai puţin, când am văzut filmuleţul pregătit pentru intrarea în concert. Sincer, spre deosebire de celelalte trupe, ei au insistat destul de puţin asupra regimului în sine, a privaţiunilor la care erau supuşi oamenii, atmosfera din ţară… Artan vorbea însă de influenţa muzicii străine, de cât de greu pătrundea în ţară. Şi un lucru care mi s-a părut foarte mişto: a zis că, bineînţeles, şi Timpuri Noi, ca multe alte formaţii din zonă, a pornit de la a imita curentele din vest, dar că, totuşi, nu e deloc rău că nu a reuşit la perfecţie. Am vorbit foarte mult de concertul din New York si aş putea lăsa impresia că, într-un fel, ar fi fost cel mai mişto dintre toate. Însă toate au fost interesante.

Cum a ajuns Dan să-şi rupă meniscul?

Habar n-am, la interviul pentru NY Times au fost doar ei doi. Undeva între interviu şi probele de sunet s-a întâmplat faza. Când am ajuns noi la club pentru soundcheck, el şchiopăta.

Aha, deci no stage diving.

Eh, ai fi surprins . Zicea el că stă cuminţel, dar n-a putut sta locului pe scenă, chiar şi aşa.

Cleveland şi Toronto – prin ce s-au deoebit de NY?

Cluburi mai mici, lume mai puţină, români aproape exclusiv. Pe de altă parte, atmosfera a fost cumva mai degajată, mai intimă.

Au sunat mai bine, s-au închegat mai uşor?

Altfel, pur şi simplu. Cred că orice trupă se comportă altfel pe o scenă mare faţă de un club. Te vezi cu lumea, interacţionezi oarecum direct…

E mai la îndemână cu puţini oameni.

Într-un fel, da.

Ai avut trac? Ţi-a fost teamă?

La New York, puţin. Ideea în sine de a cânta în State e cumva intimidantă.

Cum ţi-a trecut?

Cum trece de obicei: începe concertul, mă concentrez la piese, încep să le simt, intru in stare… după care îmi vine şi curajul să privesc spre lume şi lucrurile intră în normal.

Ştirea

Sunteţi doi “Prâslea” acum în trupă: tu şi Florin Ţuliga. De ce?

Cei mai indicaţi să răspundă ar fi seniorii.Cred doar că este o atitudine deschisă şi curajoasă din partea lor să ia lângă ei oameni de vârsta noastră. Fără îndoială că doar faptul în sine schimbă “vibe”-ul echipei.

Sună clar mai proaspăt cu bleep-rile şi clapele voastre, dar ce zice lumea? La cântările de-aici sunt oameni care, cel puţin pe la început, nu recunosc unele piese. A fost aşa şi în State?

La început, sincer, eu eram foarte îngrijorat de aspectul ăsta. Însă nimeni nu s-a plâns vreodată sau cel puţin nu a ajuns la urechile mele. Ce să zic, erau oameni care nu mai văzuseră un concert Timpuri Noi din anii ’90. Erau un pic intrigaţi, ce-i drept, dar le-a plăcut.

Aţi scris ceva nou?

Sunt piese noi pregătite.

Oho, asta e ştirea!

Şi, din câte ştiu, Dan are foarte multe alte idei în stadiu de demo. Una garantat va intra în programul de live în perioada următoare.

Deci Dan le scrie şi apoi le luaţi la puricat? Cum se întâmplă?

Cam ăsta ar fi sistemul. Cum ar zice Artan, Dan e fără îndoială “creativul” formaţiei.

Ca într-o agenţie de publicitate.

Cumva da. Fiecare proiect/formaţie are sistemul său, presupun. La Timpuri Noi cam ăsta ar fi sistemul, verificat şi confirmat de-a lungul timpului.

Nimeni nu ratează întrebarea asta când stă de vorbă cu voi: iese un album integral nou în viitorul apropiat? La anul, să zicem, sau în 2011?

Va trebui să-l întrebi pe Dan. Sau pe Artan Eu, ca să zic aşa, nu sunt autorizat să răspund la întrebarea asta.

Nu dai mai nimic din casă, văd.

Nu, nu cred ca ar fi bine, deocamdată.

Bani de chirie

Îţi mănâncă Timpuri Noi tot timpul sau îţi găseşti şi activităţi extraşcolare?

Depinde de perioadă. În momentul ăsta îmi rămâne destul timp liber. Când pregătim un program nou pentru live, însă, îmi mănâncă destul de mult. Când am intrat în formaţie, de exemplu, aproximativ şase luni munceam 12 ore pe zi.

O grămadă. Ies bani de chirie?

Mă descurc. Nu ies averi din meseria asta, dar pot supravieţui OK. În momentul ăsta, mi-e suficient. Sau, altfel spus, în nici un caz nu aş schimba muzica pe o muncă de birou, deşi, poate, aş trăi mai bine.

Ce asculţi zilele astea? În afară de demo-urile TN…

Ascult chiar de toate. N-am nici un fel de limită legată de gen sau de epocă – de la Led Zeppelin la Timbaland. În State am fost într-o seară într-un club underground unde performau nişte DJ. Nici nu mai ştiu cum îi chema sau numele clubului, dar m-a impresionat foarte tare ce se întâmpla acolo.

De ce?

În primul rând, veniseră cu piesele lor, nu remixau chestiile altora. În al doilea rând, nu stăteau o clipă. Într-un sens, toată treaba chiar era live. Şi era o combinaţie foarte interesantă între o orchestraţie de techno european cu ritmuri de hip-hop/RnB american.

Ţi-a dat eventuale idei pentru cântările viitoare?

Da, mi-a dat de gândit faza.

Dintre românaşii mai noi care te pune pe gânduri?

Îmi plac The Mood cel mai mult.

Te supără că Timpuri Noi aproape că nu se-aud pe radio?

Mi se pare trist că piaţa muzicală din România e atât de exclusivistă şi că trupe de genul ăsta nu au o şansă reală de a-şi găsi un public. Apropo de cei menţionaţi mai devreme. Legat de Timpuri Noi, Artan ar răspunde mai bine la întrebarea asta – el consideră totuşi că Timpuri Noi sunt în momentul ăsta mai la locul lor decât în anii ’90.

Adică mai puţin mainstream?

Cumva, identitatea trupei e oarecum underground şi poate că o promovare agresivă, ca pentru mainstream, nu ar cadra cu mesajul formaţiei.

Iarbă şi neoconservatori

Artanu povestea că a fumat iarbă şi că nu i-a plăcut. Tu i-ai dat-o?

Nu mă simt în măsură să comentez.

Eschivă de-a dreptul avocăţească. Eşti cumva student la drept?

Mai rău, am terminat ştiinţe politice.

Eşti stângist sau mai de dreapta?

Mai de dreapta, aş zice.

Despre ce e lucrarea ta de licenţă?

Despre neoconservatorism. Sună plictisitor, nu?

Sună surprinzător. Cum se pupă neoconservatorismul cu treaba într-o trupă rock?

Neoconservatorismul nu a definit niciodată convingerile mele politice, care, oricum, devin din ce în ce mai vagi.

Aşadar: i-ai dat sau nu iarbă lui Artanu?

Mamă, nu te laşi, nu?

Da sau nu. Şi gata.

Păi tocmai asta e, la genul ăsta de întrebare nu cred că ar fi în interesul meu să răspund cu da sau nu.

Să scriu că ai răspuns “poate”?

OK, hai că răspund: categoric nu, nu am dat iarbă nici unui coleg de formaţie.

Sar tipele pe tine pentru că eşti într-o trupă? Sau îţi trebuie tricou cu “fuck me, I’m in a rock band”?

Ce să zic, nu mă plâng. Şi da, după concerte se profilează multiple opţiuni, ca să zic aşa.

Sunt, de asemenea, o grămadă de trupe sănătoase despre care nu afli decât dacă citeşti „Kerrang!”.  Şi e păcat: nu mi-or curge pletele pe umeri râu, dar regret oarecum faptul că metalele grele par să se fi retras în nişa din care plecaseră, incapabile să mai scoată capul în mainstream, opace şi – uite c-am zis-o! – irelevante.

Skunk Anansie nu comite nici una dintre greşelile îmbufnate de mai sus. Sigur, „Smashes&trashes” nu e o revenire pe de-a-ntregul: sunt în turneu (cu casa închisă!), dar albumul e un best of , o colecţie corectă – poate prea corectă – de hituri căreia i-au adăugat trei cântece noi.

Aici e şpilul: sunt doar trei la număr, dar câtă energie, câtă onestitate şi câtă ştiinţă a lucrului bine făcut încap în ele! „Tear the place up” chiar face totul praf în jur:  e rock curat, vânos şi făr’ de milă. Duduie cale de trei minute precum economia românească din alte vremuri. Pe cât de scurtă, pe atât de intensă. „Because of you” revitalizează formula „domol-brutal-domol din nou”, care părea cu totul compromisă de miriadele de trupe „nu-metal” de după 2000. Funcţionează mai bine decât ai fi putut crede. Iar „Squander” e verişor primar cu „Hedonism” şi cu „Secretely”. Vocea lui Skin, zdrobitor de fragilă, trece cu mult dincolo de chingile stilistice ale momentului şi-ţi aduce aminte că rockul din blues a plecat.

Nici o noutate, veţi spune. Aveţi dreptate, dar surprinzător e cât de primar – în ciuda producţiei impecabile (nici un sunet aşezat anapoda!) – sună cele trei cântece. Cum ar spune Beavis şi Butt-Head, zdruncină: they rock. Zdravăn şi salutar. Interesant, cele trei cântece noi nu sunt puse claie peste grămadă într-un singur loc, ci presărate pe întreg discul: nou-veniţii îl pot asculta ca pe un album foarte închegat.

Restul compilaţiei, după cum spuneam, e o dulce amintire pentru fani şi un bun început pentru restul lumii. L-aş fi vrut mai riscant: „You’ll follow me down”, baladă niţeluş prea tradiţionalistă de pe ultimul lor album propriu-zis, putea fi înlocuită cu „100 ways to be a good girl”. Şi cum îi ştiu foarte preocupaţi de starea lumii, numai „Selling Jesus” nu mă mulţumeşte. Aş fi simţit nevoia să aud „Little baby swastika” ori – hehe! – „Yes, it’s fucking political”. Dar ăstea sunt cochetării de fan, prea bucuros să vadă o trupă pe bune înapoi la treabă.

(Skunk Anansie, Smashes&trashes, One little Indian, 2009)

Tot acolo a izbucnit o controversă – aşa se spune, nu? – legată de preferinţele-i sexuale, dar n-o să intrăm în detalii. Să spunem în schimb că Deerhunter experimentează vârtos şi că Atlas Sound – proiect solo lansat acum doi ani şi ajuns, iată, la al doilea album – bate mai degrabă o darabană pop. De ce atâta grabă, totuşi?

Din cauza sindromului Marfan – o anomalie genetică incurabilă, care te face înspăimântător de slab şi care îţi poate pune inima în pericol în orice moment. Cu alte cuvinte, omul se grăbeşte.

Atlas Sound, Logos, 4AD, 2009

„Logos” e destul de greu de ascultat în întregime de la bun început: nici un cântec nu seamănă cu precedentul. Îi înţeleg pe cei care spun că nu pot mânca, la o singură masă, icre negre, mititei şi profiterol. Dar nu aţi putea s-o luaţi încet-încet? „The light that failed”, de exemplu, împrumută minimalisme electro nordice (gândiţi-vă la Múm sau la Björk în perioada Vespertine) şi le adaugă o chitară rece abia ciupită. Îi urmează „An orchid”, o povestioară folk, şi „Walkabout”, zbânţuială pop în stilul artsy(fartsy, ar adăuga unii repede) consacrat în anii din urmă de Animal Collective.

„Walkabout” vorbeşte despre copilul ciudat din fundul clasei pe care mai toată lumea îl tratează, în cel mai bun caz, cu răceală prudentă. Cohorte de mătuşi te întreabă la vârsta aia ce vrei să te faci când o să fii mare. Răspunsul de-acum al lui Bradford Cox are parfum de credibilitate din cauza bolii despre care vorbeam: „To go away and not look back (…), to go ahead and change your life”.

„Criminals” , la rându-i, se întoarce în copilărie/adolescenţă, dar o face în ritm de vals. Până să te prinzi că bunicii nu i-ar displăcea cântecul, a şi trecut. E unul dintre meritele albumului: chit că e foarte dens şi nu o dată apăsător, nu forţează. Doar două melodii trec de patru minute, dar una dintre ele trece bine. „Quick Canal” are peste 8 minute şi se foloseşte de instrumentaţie à la Radiohead ori Air (clape insidioase, bas persistent, o rupere bruscă de ritm), pe care o îndulceşte semnificativ cu ajutorul Laetitiei Sadier, vocalistă la Stereolab.

„Sheila” e un alt motiv pentru care „Logos” face toţi banii. Cox reuşeşte să croiască un refren dintr-un singur cuvânt – te trezeşti îngândându-l prin casă (Sheeee-eee-laaaa), dar ţi se şi înmoaie genunchii când auzi versul următor: „We’ll die alone together”. Celor care îmi vor atrage atenţia că nu e cine ştie ce profunzime aici le răspund că nici „She says she loves you and you know that can’t be bad” nu e tocmai Shakespeare.

„Logos” e o poamă rară, un album pe care ai impresia că l-ai auzit de miliarde de ori până acum, dar care – aproape inexplicabil – iese puternic în evidenţă. Poate pentru că adună toate manierismele unei generaţii de muzicieni şi pentru că reuşeşte să nu se lase sufocat de ele. Sau, mai simplu zis, pentru că e sincer. E muzică pop care se străduieşte să comunice ceva, iar soiul ăsta părea să-şi fi dat duhul. Nu încă.

De aceea mi se pare că „Splitting the atom” ascunde mai multe decât dezvăluie. Două cântece şi două remixuri care păstrează tradiţia colaborărilor „made in Heaven”: de data asta e vorba de Martina Topley-Bird, una dintre cele mai tulburătoare voci ale ultimilor 15 ani, Guy Harvey (Elbow) şi Tunde Adebimpe, de la TV on the Radio.

Adebimpe face o treabă  excelentă în „Pray for rain”. Cântă de parc-ar recita şi nuanţează perfect basul aspru şi percuţia ameninţătoare care au devenit mărcile Massive Attack. Totuşi, parcă prea sună a „Angel”, cântecul care deschidea excepţionalul „Mezzanine”.

Şi „Splitting the atom” are un parfum foarte familiar – e la fel de lascivă şi de acaparatoare ca mai fiecare cântec din „Blue Lines”. Ceea ce înseamnă, Slavă Cerului!, R&B esenţializat, leneş aproape. „Splitting the atom” se mişcă precum o mâţă adormită lângă sobă, imperceptibil. Trei oameni cântă pe rând, se îngână câteodată, timpul pare suspendat – cele 5 minute par o jumătate de oră de calm şi voluptate.

Remixurile mă  pun pe gânduri. „Psyche” se foloseşte de vocea Martinei Topley-Bird ca de vreun nemţăşug de studio – exasperant de corect, fără acea forţă în stare să te surprindă, să te subjuge cu adevărat. Iar „Bulletproof love”, în varianta de faţă, pare croită pentru after party-urile de la cinci-şase dimineaţa. Dar, încă o dată, e vorba de remixuri. Abia aştept să aud cântecele propriu-zise. Nu mai e chiar mult.

Massive Attack, Splitting the Atom EP

Dirty Projectors, Bitte Orca, Domino, 2009

Ce e aia o trupă rock? Înţelepciunea populară zice că e atunci când trei băieţi cu priviri încruntate storc chitarele, iar un al patrulea (pe care un vocalist român cu firmă îl numeşte “şobolan”) sparge tobele. Ocazional, machismul vreunui Rob Halford se face delicat ţăndări, o Gwen Stefani transformă o trupă de talie medie într-una majoră sau numita Courtney Love etalează mai multe cojones decât trei sferturi dintre masculii momentului. Dar ăstea sunt excepţii.

Dirty Projectors e, la rându-i, copilul de suflet al unui bărbat – Dave Longstreth, care a lăsat ditamai şcoala (Yale) ca să se-apuce de-adevăratelea de muzică. Trupa are însă două vocaliste suave şi fragile care pot pune pe fugă – garantez că au şi făcut-o! – orice mascul feroce în primele 36 de secunde ale cântecului de deschidere, “Cannibal Resource”.

“Eee”-uri şi “ooo”-uri din ce în ce mai înalte contrastează zdravăn cu linia cântecului – simplă, elementară, monotonă aproape. Percuţia e şi ea în răspăr cu tot restul, basul e mai important decât chitara electrică, melodia pare că îşi rupe picioarele în vreo trei locuri. Are rostul hârtiei de turnesol: dacă te intrigă asta, restul albumului te-a cam câştigat. Dacă te scoate din ţâţâni, te opreşti instantaneu.

Ar fi mare păcat. Nu e cea mai accesibilă muzică din lume (unii ar numi-o de-a dreptul pretenţioasă şi seacă), dar cu răbdarea treci marea. “Stillness is the move”, la vreo câteva minute mai încolo, lasă baltă toate clişeele rock şi virează de-a dreptul în rhythm&blues. Unul îndrăzneţ şi inventiv, pentru că amestecă vreo patru-cinci frânturi de sunete aparent fără nici o legătură, bleep-uri inexplicabile şi coarde de-abia atinse.

“Two Doves”, în schimb, porneşte în cel mai tradiţional fel cu putinţă şi o ţine aşa, gaia-maţu, până la capăt. E o baladă folk, dar una cu schepsis. Da, e plină-ochi de chitară acustică şi de viori. Dar, deşi “your hair is like an eagle” şi “your two eyes are like two doves”, “our bed is like a failure”. Nu e tocmai folkul lui Hruşcă&Şeicaru, parcă. “No intention” adaugă mandolina inventarului de până acum şi include cel mai gingaş şi mai convingător solo de chitară de anul ăsta. E intim, domol şi cuminte, numai bun de cântat copiilor înainte de culcare.

A nu se înţelege că “Bitte Orca” (să mor dacă ştiu ce a vrut să spună poetul cu titlul ăsta!) e un album bleg, călduţ şi uşurel: musteşte de idei. E drept, unele se bat cap în cap şi pot părea obositoare. Iar când vine vorba să dea competent în chitară Dave Longstreth nu se abţine: “Useful chamber” e un monument de zgomot – unul, după cum spuneam, meticulos aşezat pe răftuleţe, poate puţin elitist, poate prea căutat pe alocuri. E hipster music, dacă vreţi, dar nu-i e ruşine cu asta. Nici n-are motive.

Două dintre clipurile lor îi arată drept ţărănoi zdrăngănind în dosul rulotelor, prin preajma frumuseţilor white trash accesibile şi în văzul copiilor neglijaţi – e doar o imagine, fireşte. Ceva mă face să cred că White Denim nu l-au votat pe George Bush pentru cel de-al doilea mandat, dar asta nu-i împiedică să sune tipic americăneşte: nu e o critică, dimpotrivă.

Dacă vocea lui James Petralli ar fi ceva mai hotărâtă, ai zice că Iggy Pop s-a însurat şi s-a retras la ţară. Influenţa Stooges e vizibilă din deschidere. „Radio Milk: how can you stand it” porneşte cu percuţie zdravănă, riff-uri scurte şi versificaţie înghesuită.

Basul ţine totul laolaltă cale de vreo trei minute, după care ritmul se schimbă abrupt şi inexplicabil şi te trezeşti în plină contemporaneitate new-yorkeză.

Şi tot aşa în prima parte a albumului. „I start to run” e cântecul cel mai cunoscut şi cel mai corect (poate prea corect): rock şaptezecist în formă şi în intenţie – vânos, curat, direct. După aceea se produce o ruptură subliniată apăsat (poate prea apăsat): „Sex Prayer” şi „Mirrored and Reverse” par împrumutate de la Doors, iar „Paint Yourself” n-ar părea nelalocul ei într-un album al neo-folkistului Devendra Banhart.

Prea multe asemănări, înrudiri şi influenţe, veţi spune, şi chiar aşa stau lucrurile: agreabil de la un capăt la celălalt, „Fits” nu pare – cel puţin la primele ascultări – albumul unei singure trupe. Nici ruptura despre care vorbeam nu ajută foarte mult: în prima parte dau în tobe şi în chitări ca apucaţii, în cea de-a doua devin pe nepregătitelea meditativi. Cu un strop de răbdare, însă, schimbarea de atitudine nu mai pare atât de forţată.

Iar atunci când White Denim se relaxează (cam târziu, ce-i drept), le iese un mic giuvaier pe jumătate acustic, melancolic şi jucăuş deopotrivă, „Regina Hoolding Hands”. Nu mă pot abţine – chiar şi aici se simte însă umbra cuiva mai mare (Modest Mouse). „Syncn” închide povestea domol-echivoc, cu vreo două viteze mai lent decât ceea ce s-a întâmplat până acum.

Cu toate păcatele lui, „Fits” pică bine. Are un aer familiar şi non-agresiv. Nu musteşte de creativitate, dar nici nu păcătuieşte semnificativ. Şi dacă tot suntem într-o epocă revivalistă, nu văd nimic greşit în a-ţi căuta rudele de sânge mai departe de anii ’80. Încet-încet, fără să-ţi dai seama când şi cum, câteva cântece ţi se caţără în memorie şi se dau destul de greu duse.