Cum se poate schimba Romania in bine. Un caz de exceptionalitate

Psihologii clujeni au reușit ieri, prin inaugurarea Platformei Matrix, să se califice la turneul final al Campionatului Mondial din domeniu. Și sunt convins că la acest Campionat Mondial nu vor face un simplu act de prezență.

Inaugurarea Platformei Matrix de la Cluj, de cercetare psihologică în realitatea virtuală, mi-a făcut ieri ziua frumoasă. E unul dintre cele atât de puține exemple românești în care folosirea superlativelor are deplină acoperire. Pentru că este, într-adevăr, o realizare de excepție, care plasează cercetarea autohtonă în leadership-ul cercetării mondiale în domeniu. Și pentru că spulberă miturile impotenței cercetării românești, a lipsei resurselor umane și materiale și cel conform căruia un cercetător român poate face performanță și poate obține recunoaștere internațională doar în străinătate.

Pentru a înțelege însă cum a fost posibil acest lucru trebuie să fac o regresie în timp ( ) , în urmă cu mai bine de 17 ani. Stăteam atunci în căminul X din Hasdeu, un cămin cu uși strâmbe, care se închideau cu greu, cu parchetul mirosind a motorină și cu geamuri lipite cu leucoplast. Cam așa arătau și sălile de curs, foste mansarde și cantine transformate peste noapte. Daniel David, coordonatorul de astăzi al proiectului Matrix, stătea în același cămin, în camera alăturată. Sălile de la ”psihologie”, unde era el student, arătau la fel cu sălile facultății mele, de ”drept”. De cunoscut ne-am cunoscut destul de repede, pentru că stăteam în cameră cu un coleg de an de-al lui Dan, Ghiță Avram. El mi l-a prezentat pe Dan, un tip înalt și uscățiv, care, în pauzele dintre cursuri, seminarii și bibliotecă mergea la o sală de arte marțiale. A încercat să mă convingă și pe mine să merg la sală, dar am refuzat invitația.

În schimb ne-a împrietenit… vinul de Blaj (tatăl lui Ghiță lucra la cramele de pe Târnave, astfel încât aprovizionarea era asigurată) și ”șeptica românească” . Seara, când simțeam nevoia de o pauză de lectură, dădeam de două ori cu pumnul în perete. Dacă primeam răspuns tot două lovituri, pregăteam cărțile (de joc) și atacam provizia de vin al lui Ghiță. Dacă era doar o lovitură, însemna că pauza se amână. Când începea jocul, acesta dura până către orele mici ale dimineții. Și reprezenta doar un pretext pentru a povesti despre toate cele, de la colege frumoase, cărți, filme și până la schimbarea lumii. Pentru a nu ne plictisi la ”șeptic” (pentru că deja ajunsesem să ne anticipăm fiecare mișcare) am inventat reguli noi: mai întâi am transformat cărțile de 8 în șeptari, apoi cele de 6, de 5, de 4, damele, juveții, popii.. până cînd cărți ”normale” au mai rămas doar cele de 2 și 3… Între timp aflam însă de noua școală de psihologie de la Cluj, pe care Ion Radu o orientase către cea mai nouă paradigmă în domeniu.

Dar dacă cineva își închipuie că Daniel David avea timp de pierdut, se înșeală. Dimpotrivă, era extrem de grăbit să ardă etapele. Ultimii doi ani de facultate i-a comasat în unul singur. În 1999 și-a luat doctoratul la doar 27 de ani, cu o temă despre ”Prelucrările inconștiente de informație – contaminarea psihologică în mass-media, practica clinică și juridică” (editura Dacia, 2000, editura Tritonic, 2004), o primă lucrare care anunța că nu e dispus să meargă doar pe drumurile bătătorite de alții. Înainte însă, la doar 25 de ani, organiza deja școli de vară și conferințe internaționale de psihologie la Cluj, la care reușea să aducă specialiști internaționali.

La un moment dat a intenționat să continue pe linia tezei de doctorat. În acest sens a început studiile de drept. A renunțat însă, pentru că destinul i-a fost schimbat de o bursă post-doctorat la Mount Sinai School of Medicine din New York. La New York i-a cunoscut pe fondatorii psihologiei cognitiv-comportamentale, Aaron T. Beck și Albert Ellis. Și tot la New York, în 2001, la Mount Sinai, a asistat la un experiment de frontieră. La spital a fost adusă o fetiță cu plăgi arse de gradul III, a căror îndepărtare era extrem de dureroasă. Cu ajutorul unei căști însă, fetița a fost conectată la calculator, și s-a trezit în realitatea virtuală, unde se bulgărea cu oameni de zăpadă și cu pinguinii. În timp ce simțea doar răcoare, plăgile arse i-au fost îndepărtate. Mi-a povestit pe email de acest experiment (aflat și în SUA în fază de testare) și mi-a spus că o să-l implementeze și în România. Colegii de redacție au zâmbit și au pariat că Daniel David va rămâne la New York.

A fost un pariu pe care l-am câștigat, pentru că Dan s-a întors la Cluj, hotărât să demonstreze că se poate face performanță și aici. Chiar dacă sălile de curs și amfiteatrele nu evoluaseră pe atunci prea mult de la stadiul de foste mansarde și cantine. În 2004 a câștigat primele granturi, care i-au permis să achiziționeze primele softuri și calculatoare pentru implementarea diagnosticului și terapiei în realitatea virtuală. Mai mult, a reușit și prima premieră mondială: dacă până în acel moment realitatea virtuală se folosea doar pentru diagnosticul ADHD (deficitul de atenție la copii), grupul de psihologi condus de Daniel David a pus la punct și o procedură de terapie a ADHD în realitatea virtuală. Rezultatele obținute i-au permis să aplice pentru un alt grant, de un milion de dolari, care i-au permis să achiziționeze tehnologia ICube. Și, cu sprijinul Universității ”Babeș-Bolyai”, a construit clădirea Avalon (care găzduiește Platforma Matrix inaugurată ieri și despre care v-am oferit mai multe amănunte, în avanpremieră, vineri). E drept, provocarea doar de acum începe. Dar sunt dispus să țin alt pariu: că de ceea ce va reuși cu această platformă publicațiile de specialitate din întreaga lume.

Dacă îmi permiteți o comparație: la ora actuală, Daniel David și echipa lui de la Catedra de Psihologie Clinică pe care o conduce s-au calificat la turneul final al Campionatului Mondial al Psihologilor. Și sunt convins că nu au reușit acest lucru doar pentru a face un simplu act de prezență.

În paralel cu cercetarea, Daniel David a mai făcut un lucru rar întâlnit în cazul cercetătorilor români – s-a implicat (cu riscurile de rigoare) și în viața publică. La întoarcerea din SUA a acceptat realizarea unei emisiuni săptămânale, de jumătate de oră, de popularizare a psihologiei. De mai multe ori și-a exprimat puncte de vedere foarte tranșante în diferite dezbateri publice legate de cultură, mentalități, cercetare și educație (de la celebra dispută ”Boierii versus Oierii minții”, din 2005 – care se reactivează în această primăvară cu publicarea volumului de memorii a lui Adrian Marino -, și până la recenta ”flacără violetă”, care a scos la iveală nebănuite rămășițe de obscuratism în mentalul românilor). Mai mult, în 2003, a publicat volumul ”Castele de Nisip. Știință și pseudoștiință în psihopatologie”, o lucrare extrem de critică nu doar la adresa domeniului în care activează, ci la întregul sistem de cercetare din România (o lucrare la care, scuzați-mi, din nou, paranteza, am avut privilegiul să-i fiu atât editor, cât și redactor de carte).

În fine, ca tabloul ”clinic” ( ) să fie complet, Daniel David a reușit să formeze la Cluj o echipă de cercetători, toți cu masterate, doctorate și post-doctorate obținute la universități din întreaga lume. Cinci membri ai echipei au deja dublă afiliere, atât la UBB, cât și universități din New York, Manchester, Pisa, Maryland și la Harvard. Prin numărul de articole și citări ale articolelor în publicațiile acreditate ISI, grupul de psihologi clujeni este unul dintre cele mai vizibile pe plan internațional. Iar Daniel David este acum profesor ”Aaron T. Beck” la New York, cea ma recentă lucrare (ca și co-autor) și-a publicat-o la Oxford și predă și face cercetare la Cluj.

***

Așadar, o scurtă recapitulare a rețetei unui succes românesc de excepție: un deschizător de drumuri – Ion Radu -, un ucenic care preia ștafeta și o duce mai departe – Daniel David -, un vis – că se poate face performanță și în România -, o susținere instituțională – Universitatea ”Babeș-Bolyai” -, o echipă – cea de la Catedra de Psihologie Clinică. Simplu, nu? A…, să nu uităm: la toate acestea se mai adaugă vreo 20 de ani de muncă.

P.S. Un regret tot îmi mai rămâne. Îmi e dor de o noapte cu ore mici, lângă o sticlă de vin de Târnave, la un joc de ”șeptic” cu reguli upgradate. Și cu povești despre cărți, filme, mentalități și schimbarea lumii. Dar sunt convins că îi va veni și acelei nopți rândul.