Cutremurul din Japonia

In anul 2001 aparea intr-o revista de profil un articol despre un cutremur din Japonia anului 869.

Evenimentul – relatat in documentele vremii – este considerat unul dintre cele mai puternice cutremure petrecute in decursul istoriei. Mai mult de 1000 de persoane (cifra impresionanta pentru acea vreme) au murit inecate de tsunamiul care a urmat.

Locul: zona Sendai.

Articolul nu este insa unul de istorie, ci unul de geologie – urmele puternicului val a creat un strat subtire de sedimente care sta marturie a dimensiunilor seismului. Magnitudinea sa a fost estimata la 8.3 pe scara Richter, impingind apele pe o distanta de 4 kilometri in interiorul continentului. Autorii argumenteaza ca tsunamiul asociat cutremurului este mult mai mare decit cele generate in mod normal in zonele de subductie.

In plus, ei estimeaza ca astfel de catastrofe au o recurenta de 1000 de ani, prezicind, cu amara luciditate, ca probabilitatea unui alt cutremur de aceleasi proportii, este extrem de mare

•

Sa ajugem acum in zilele noastre si sa facem citeva observatii pe marginea evenimentelor asociate recentului cutremur din Sendai.

Intreaga Japonie este rezultatul unei miscari geologice. Initial atasata de continentul asiatic, placa japoneza si-a inceput acum aproximativ 15 milioane de ani deriva spre est, lasind in urma paminturile Coreei si Chinei.

Tectonica in zona insulelor Japoniei este extrem de complicata: placi tectonice de diferite tipuri se incaleca in diferite varitatii. Avem pe de o parte doua placi oceanice: placa Filipinelor si placa Pacificului si doua continentale Eurasiei si Americii de Nord.

Mecanica miscarilor este dictata de consistenta acestora: crusta oceanica este subtire, doar citivca km; pe cind ccea continentala este mult mai groasa, masurindu-se in zeci de km. Intreaga miscare este condusa de curentii de convectie din astenosfera (o zona fluida pe care plutesc placile tectonice. (puteti gasi detalii aici); viteza este de ordinul centrimetrilor pe an (asemanator vitezei cu care cresc unghiile).

Placa Pacificului se subduce sub cea a Americii de Nord in zona Kurilelor si sub cea a Filipinelor in zona Izu-Bonin (cum se poate vedea pe aceata harta), intr-o miscare foarte rapida la scara geologica: aproximativ 9 cm/an.

De-a lungul timpului peste 15 km de fund oceanic au trecut pe sub insulele japoneze.

La rindul ei, placa Filipinelor coboara sub cea Eurasiatica in zona Suruga-Nankai si Ryukyu. Singura zona linistita este la contactul placilor Americii de Nord si Eurasiei. Cum subductia unei placi oceanice sub una continentala (sau oceanica), in afara de deformarile scoartei, este asociata cu vulcanism – intreaga arhitectura poate fi usor vizulizata urmarind amplasamentul vulcanilor.

Intreaga geometrie a acestui proces mai vine insa cu o alta consecinta: puternice seisme de adincime.

•

Si astfel ajungem la cutremurul din 11 martie. Acesta a avut epicentrul la 130 km de Sendai.

A fost, de fapt, vorba de o serie de cutremure, incepind cu 7 martie si continuind multe zile dupa aceea:  au fost zeci de cutremure pre-soc si sute de replici.

O animatie incredibil de graitoare, in care se pot urmari dimensiunile intregii activitati seismice, puteti vedea mai jos:

Este urmarita perioada intre 9 si 14 martie: fiecare cutremur este semnalat cu momentul, amplasare geografica si magnitudinea corespunzatoare (cel principal apare la minutul 1:17).

Ruptura initiala a avut loc la 25 de km adincime, in zona in care placa oceanica patrunde sub cea Nord Americana, miscarea avind o componenta vericala importanta ce dus la o brusca miscare a fundului oceanic, miscare responsabila pentru tsunami.

Deplasarile au fost impresionante, ajungind pina la aproape 4.5 metri. (din nou, abuzez de trimiteri, si va indemn spre o excelenta harta interactiva)

•

In final o ultima precizare tehnica: in primele zile, ne-au fost oferite diferite numere pentru magnitudinea seismului, pentru ca dupa un rasptimp sa fie stabilita magnitudinea de 8.9.

Motivul este chiar aceasta valoare extrem de ridicata. Cum stiti, este vorba depsre o harta logaritmica, adica fiecare grad insemnind o multiplicare de 1000 de ori a energiei degajate. Pentru astfel de estimari se urmareste amplitudinea undelor seismice generate: cu cit mai mari, cu atit mai mare magnitudinea cutremurului. Relatia nu este insa atit de simpla: in cazuri cutremurelor foarte mari are un soi de ‘saturare’ a undelor, astfel incit amplitudinea undelor considerate in mod curent in calcule nu mai creste, chiar daca energia degajata de seism creste. Energia este disipata de unde cu frecvente mai joasa, mai putin afecate de acest proces – de aici timpul suplimentar necesar pentru o estimare corecta.