Marea problema cu epoca interbelica, cu sistemul ei economic si ideile politice din perioada este ca nu au avut suficient timp sa esueze complet. Comunismul, plaga care ne-a retardat cu 50 de ani, a esuat in multiple randuri: economic, social si ideologic. Interbelicul ne apare invaluit de o aura de fum, de muzica lui Zavaidoc si de birjarii micului Paris. O perioada de mai bine de doua decenii ramane sub semnul cartilor postale si al ”autorilor canonici”. Problema poate pleca foarte bine si de la cei din urma.

Majoritatea autorilor ”canonici” erau parte din mica burghezie, din ultimul esantion al mosierimii sau, in cel mai rau caz, erau fosti nobili. O mica parte era formata din fii de tarani instariti sau de negustori. Pe scurt, erau parte din clasa de sus, clasa aflata la mile distanta de patura de jos a societatii. Vorbim de un cerc restrans de ”intelectuali” care respingeau furios initiativele acelor paria care aveau tupeul sa spuna ca Hortensia Papadat Bengescu era o nulitate literara. Majoritatea dintre cei care suspina dupa ”bunul simt uitat” ar fi facut parte din populatia aflata in mizerie. Ar ingrosat randurile taranilor fortati sa-si vanda produsele la preturi de nimic, ale muncitorilor prinsi in diversiunea de la uzinele Grivita sau din studentimea fara perspective sau loc de munca. N-ar fi greu de presupus ca multi ar fi  imbracat cu mandrie camasa verde si s-ar fi infratit cu grupul care voia ”o Romanie mandra ca soarele de pe cer”. Pentru cei mai pudici, e vorba de membrii miscarii legionare.

Cum alfabetizarea si urbanizarea existau la nivel de promisiune electorala, e foarte posibil ca majoritatea celor care acum ‘’stiu” ca ”era mai bine atunci”  sa fi absolvit maxim scoala generala. In cazurile fericite, ar fi capatat ocazia de a-si manifesta frustrarile in fituici de cartier (presa mare era in mainile cercului mentionat), unde ar fi putut scrie sute de articole despre Minunea de la Maglavit.  Daca indrazneai sa nu sari in banca nationalista sau sa-ti profesezi agnosticismul, sansele de afirmare publica erau aproape de zero. E placut sa ni-l imaginam pe Iorga vorbind despre vreo batalie uitata, dar n-ar fi fost la fel de placut sa-i ascultam retorica ultra-nationalista si anti-semita. E placut sa ne vizualizam intr-unul din localurile scumpe ale ”micului Paris”, dar e mai greu sa ne imaginam mocirla din mahalale si pietele infecte. Ne-ar fi placut sa avem monarhie, dar am fi gandit altfel dupa marsuri de jumatate de zi la paradele lui Carol al II-lea.

Dar desigur, existau bani, nu? Eram granarul Europei, exportam petrol si se investea masiv. N-are sens sa stricam frumuseste de utopie cu detalii precum ”instabilitate politica”, practici economice distructive si clar nu cu detalii despre conditiile in care ajunsesem ”putere europeana”.  Vorbim de conditii ce tin de suprafata arabila post-razboi si de faptul ca tarile care stiau cum sa faca agricultura fusesera vizibil afectate de conflagratie. E vorba de conditii care tin de anularea unor datorii de razboi si de cele patru etape criza-dezvoltare. Ca sa nu mai divaghez pe teme economice, va recomand rezumatul asta. Pentru lenesi : e vorba de cartea lui  Bogdan Murgescu si despre identificarea momentului in care ”am pierdut trenul dezvoltarii”.

In atare conditii incepi sa realizezi de ce prin 46′ existau oameni care asteptau comunismul ca pe o salvare. Nu vorbim de o majoritate covarsitoare dar vorbim de oameni simpli, slab educati politic si dezamagiti. Oameni cu nivelul de intelegere al lui Moromete, dar fara integritatea lui. Oameni care la scurta vreme dupa ce au inaltat pancarte, au aflat ca se putea si mai rau…cu mult mai rau! Din multe puncte de vedere, tranzitia postdecembrista si interbelicul seamana. Asta-i de altfel si motivul pentru care perioada actuala e foarte periculoasa. Majoritatea romanilor (dar si o minoritate inteligenta) e dispusa sa accepte o dictatura. Sper sa nu fim loviti de un nou comunism pentru a ne aminti cu nostalgie despre ” glorioasa epoca de tranzitie post decembrista”.

Dupa ce am calcat involuntar in picioare pagini de istorie, ar fi anormal sa nu-mi recunosc omisiunile. Pe langa toate cele insirate anterior, perioada interbelica a avut farmecul si importanta ei. A fost o perioada extrem de fructuoasa artistic, o perioada in care semnele unei culturi autentice romanesti deveneau tot mai vizibile. A fost o perioada in care incepusera sa apara intreprinderi cu capital romanesc puternice (cu sau fara spaga data statului). A fost o perioada in care, in ciuda magariilor politice si a situatiei deplorabile a majoritatii, Romania plecase pe drumul cel bun. Sa nu uitam totusi ca Romania era tot Romania…

E destul de clar ca mitizarea trecutului nu e o problema romaneasca. Am intalnit britanici care viseaza la Epoca Victoriana si francezi fixati mental in ”La Belle Epoque”. Diferenta sta in numarul relativ mic al nostalgicilor si in insemnatatea reala a epocilor respective. In cazul nostru, interbelicul a contat pentru ca termenii de comparatie au fost odiosi. Interbelicul a contat pentru ca n-am apucat sa-l intelegem. Da, aerul retro pe care-l invoca unii exista. Ar fi si culmea ca o perioada incheiata acum saptezeci de ani sa nu fie ”retro”. Din pacate, interbelicul a fost o epoca fructuoasa pentru aceiasi oameni care de 20 de ani jongleaza cu tranzitia…

Cu un an in urma, cateva articole din blogosfera incingeau spiritele in jurul posibilitatii de a integra ”’englezismele” in limba romana. Desigur, problema dateaza inca de pe la finalul anilor 90′, cand limbajul de Mirc/Netcafe, cuplat cu accesul la cultura americana, nasteau primii monstruleti lingivistici. Mai tarziu, prescurtarile nejustificate, gramatica de latrina si alte minuni au ajuns limbaj curent pentru pustime. Totusi, nu vorbim despre liceeni, analfabeti sau liceeni analfabeti. Aici sunt mai importanti termenii intrati in uzul profesional de ani buni, termeni care nu-si gasesc mereu substitut in limba romana. Vorbim de notiuni specifice marketingului si comunicarii, de limbaj tehnic, dar si de expresii uzuale necesare pe motivul lipsei de echivalent.

Pana sa ajung totusi la termenii in cauza si la motivul pentru care sunt dispus sa-i adopt, sa cercetam problema de fond. Am afirmat intr-un alt articol ca , din anumite privinte, limba romana este o limba aproape medievala. E vorba de o limba care a suportat de-alungul timpului slavizari si latinizari fortate, perioade de imprumut obsesiv, dar si perioade de stagnare pe filiera traditionalista (buna parte din epoca rosie). Neagu Djuvara s-a aplecat in repetate randuri asupra problemei latinizarii limbii din secolele XIII-XIX si asupra faptului ca limba romana moderna s-a manifestat tardiv din punct de vedere cultural (prin secolele XVIII-XIX). Nu, letopisetele si operele vacarestilor nu erau nici pe departe semnele unei limbi mature. De-abia cu pasoptistii incepem sa vorbim de o standardizare si aia…firava. Cat timp aveam oameni in sud care-ti vorbeau pe jumatate in slava, intelectuali care frantuzeau si latinizau cuvintele si romani din-afara granitelor care germanizau si maghiarizau sintaxa, nu puteam vorbi de o limba unitara. Prin urmare, nu vorbim de ”Torna, torna fratre !” , ci de o limba ajunsa in stadiul formalizarii.

Intr-o mentiune recenta, problema este abordata si de Ovidiu Pecican, in revista Historia din luna iunie. Autorul observa diversele modificari si schimbari brutale din limba autohtona, in perioadele timpurii ale existentei ei (secolele XII-XIV). Si aici, si in urmatoarele secole, observam dependenta limbii scrise si vorbite de ritualul bisericesc.  Dependenta era atat de mare, incat mai toate schimbarile majore se adaptau liturghiilor. Mentionez asta, pentru ca multi se incapataneaza sa vada limba romana ca pe o entitate formata si ‘’slefuita” in timp de factori internationali. Similar cu alte limbi balcanice si nu numai, limba romana se afla, chiar si in 2011 intr-un stadiu adolescentin. Nu, nu spun ca nu e o limba frumoasa, ca n-are particularitatile ei (imediat vor sari unii cu obsedantul cuvantul ”dor”) . Ce sustin este ca vorbim inca de o limba tanara, insuficienta pentru a acoperi o plaja larga de domenii, una ale carei reguli si ai carei aparatori o blocheaza intr-un etern inceput de secol XX. Sunt domenii unde lipsa de contact si politica gramaticala fac limba romana de neutilizat.

Stiu ca exista nelinistiti care au impresia ca o limba cu structura latina se poate transforma peste noapte intr-una germanica. Pentru ”puristii” si ”’latinistii” limbii romane, apar totusi niste intrebari : Care este sonoritatea ”naturala” a unei limbi slavizate puternic si apoi relatinizate ? Acceptam fara probleme exista paralela a lui  ”î” si a lui  ”â”  dar ne irita fonetica unei limbi cu mai putine consoane. De ce trecem cu vederea avalansa de turcisme ingurgitate de boierii romani cu nici doua secole in urma ? De ce  trecem cu vederea calupul de imprumuturi frantuzesti si nemtesti din interbelic, dar acum nu putem tolera un termen de specialitate ? E chiar atat de rau ca integram niste termeni, in loc sa producem inlocuitori fara baza lingvistica sau semantica ? Cate alte limbi nu abunda de termeni anglo-saxoni ?  Oare  ”account planner” suna mai rau decat ”planificator de cont” si care dintre ele are mai mult sens in profesie ? Si in final : cate limbi au fost influentate direct de limba romana si nu invers ?

Prefer adaptarea , fie ea si pe filiera profesionala, la normele lingvistice vestice. Pentru o limba violata in 50 de ani termeni agrari si industriali, sa ceri sa produca intregi campuri lexicale pentru domenii aparute dupa 90′ este enorm. Multi se uita in ograda franceza, popor ceva mai obsedat de sonoritatea propriei limbi. Totusi, in ciuda unor incercari ilare de ”frantuzire”, lingvistii lor au reusit sa gaseasca inlocuitori pentru corespondentii din engleza (ex : in jurnalism) , iar uneori au facut si compromisuri. In Romania, nu ni se ofera alternative cu exceptia unor traduceri brutale, directe. Pana si termenul ”advertising” are o traducere incorecta in limba romana (nu, nu-i ”publicitate”), motiv pentru care varianta britanica este de preferat in descrierea firmelor. Mai mult, cateva meserii precum cea de copywriter, sunt trecute sub denumire straina in codul muncii.

Incercarile unora precum George Pruteanu sau ale profesorului Gligor Gruita de a standardiza intru-catva limba scrisa si vorbita, vor fi mereu date peste cap de noile DOOM-uri, Gramatici ale Academiei, etc. Da, e dragut ca exista un grupulet de oameni care vad in romana o ”lingua franca” , dar majoritatea populatiei tot la cazul absurdativ vorbeste. In secolul XV, un cuvant care denumea o inventie noua ajungea de la Dobrogea la Arad cu intarziere de doi ani si cu vizibile mutatii lingvistice. In 2010 orice pustan care o ”arde” online se va lovi de termeni precum ”agregator” sau prescurtari din zona API si RSS, la scurta vreme de la internationalizarea lor.

Pana la urma despre asta vorbim, despre circulatia unor termeni, intrarea lor in vocabularul international si despre refuzul unora de a-i accepta sau integra. Internautii afla astazi despre un termen la moda si pana la urma necesar online. Academia romana ridica o spranceana in 2012. Deci ce facem, ne fortam sa gasim inlocuitori cu iz romanesc sau continuam sa scriem/vorbim ?

Acum ar trebui sa vina si mult asteptata nota de lamurire (voiam sa-i spun ”disclaimer”). Nu-i incurajez pe pustii care scuipa un barbarism la doua minute, pe mosuletii cu aere de aristocrati care o stalcesc in franco-romana si nici pe cei care-si incep frazele cu ”Basically”. Departe de mine de a-i lauda pe cei care se recomanda cu ”Gigel, junior assistant  low profile executive manager” (desi daca functia n-are corespondent, e greu de vazut alternativa). Despre cei care au calcat si calca in picioare gramatica limbii romane, ce sa zic :  bafta la BAC, din nou…

Apreciez sincer grupul celor care ”vegheaza” la corectitudinea limbii, dar cred ca ar mai fi loc si de cateva exercitii de respiratie. Nu de alta, dar atat de bine ne-am pazit comoara asta de limba, incat si acum, romana este varful de lance al dialectelor de secol XIX.

P.S : In mentiunea precedenta, sugerasem ca limba romana este inca o limba taraneasca, agrarara. E un aspect asupra caruia nu m-am aplecat prea mult pentru simplul motiv ca standardul urbanizarii din Romania este o dovada concludenta. In atare conditii, e greu sa sui o limba, fie ea si latina, pe piedestalul unor limbi care primesc saptamanal 5-6 termeni noi si-i integreaza verbal. In definitiv, ce rost are sa ma supar pe pustani sau pe academicieni : fiecare popor are limba pe care o merita.

Voi trata  pe scurt concertul pentru ca alta este tema articolului. Dupa experienta de-acum si reprezentatia lui Leonard Cohen, am ramas la parerea ca stadionul Balas Soter (Tineretului) e cam singurul unde se poate tine un concert in aer liber. Recunosc ca gazonul acoperit (pentru cei fara loc) a fost un plus. Altfel, spatiul a fost partajat inteligent iar LCD-urile si boxele suficiente au pastrat atmosfera. Pe parte de sunet si imagine au fost totusi mici rateuri spre finalul reprezentatiei.  Oricum, in comparatie, cotetul numit Zone Arena a  parut o jignire adusa lui Bob Dylan. Concertul a inceput pe la 20.47, nu la 20.30, cum era preconizat. Faptul ca probele de sunet si lumina au inceput tarziu n-a ajutat deloc. O domnisoara, remarcata de public,  a tinut neaparat sa vorbeasca vreo cinci minute fara un scop anume. Printre minunile pe care le-a spus pe post de introducere s-a numarat si expresia ”marele nostru artist Eric Clapton”. Al nostru deci ? Margineanu, Chilian si…Eric Clapton ?

Eric Clapton, Steve Winwood si trupa (basistul si claparul au fost de nota zece) au intrat pe scena si in setlist fara introducere. Cu exceptia catorva absente (Wonderful Tonight printre ele), Clapton & Winwood au facut o selectie destul de larga de piese, de la balade pana la blues-ul solid din perioada Blind Faith. Oricum, piesele lipsa nu au fost ceva specific Bucurestiului, ci mai degraba o marca a turneului lor european. Intre Georgia On My Mind si Cocaine deja nu mai puteam retine mare lucru din titluri. Piesele au fost executate impecabil, iar chitara lui Eric  ”Slowhand” Clapton a avut efectul cutremurator ai anilor de glorie. Cam tot ce a putut spune Clapton intreaga seara a fost ”Thank You” dupa fiecare piesa. N-a existat un ”Hello” iar dupa bis, oamenii s-au retras fara ”Good Evening”. Am ascultat putin peste doua ore neintrerupte de muzica de calitate.

Practic,  la capitolul ”comunicare” voiam sa ajung. Si raceala lui Dylan si modul expeditiv de adresare al lui Clapton (care nici cu propria trupa nu prea vorbea) i-au impresionat negativ pe cativa. Da, recunosc ca ma plangeam la concertul anterior de acelasi lucru. A fost probabil si comparatia cu poetul Cohen, artist care ar fi putut intretine atmosfera doar recitand. La Clapton o doamna aproape incepuse sa planga, dezamagita ca ”ce naiba, doar atat meritam si noi ?”. Am analizat ulterior problema intr-un context extins.

Adevarul e ca ne e greu sa acceptam astfel de tratament din postura unui neam privat de cultura vestica timp de 50 de ani. Pentru Bob Dylan si Eric Clapton, Romania si romanii nu inseamna nimic. Da, au venit pentru prima data aici, dar asta nu este un favor, ci un aranjament dintre managerul lor si o firma locala. Pentru ei este un alt oras de turneu. Pentru noi (mai ales pentru cei mai in varsta) a fost o ocazie incredibila, una din care sperau sa obtina mai mult. Cum spuneam, pentru artisti, Bucuresti si Romania nu inseamna nimic. Totusi, exista un grup care inseamna totul pentru Cohen, Dylan si Clapton. E vorba de fani, indiferent ca sunt romani, bulgari sau turci. Pentru ei a existat concertul de-aseara si pentru ei au fost si restul concertelor din ultima vreme. E greu sa-i explici unui englez care nici ”Good Evening London” nu zice ,ca romanii sunt putin frustrati si nationalisti. El a venit sa-si ofere muzica fanilor, nu felicitarile romanilor de pretutindeni.

Da, ne e greu sa intelegem ca misiunea oamenilor astora a fost sa ne satisfaca pofta muzicala, nu egoul national. Vorbesc la plural pentru ca ma includ si recunosc ca saluturile in romana si multumirile sunt niste artificii de scena excelente. Totusi, am preferat un Clapton concentrat pe corzile chitarei doua ore in detrimentul unui mosulet care sa tipe ”Multumim ca ne primiti Romania, sunteti o tara minunata !”.

P.S :  Daca va incalzeste cu ceva, Clapton s-a plimbat vreo doua ore prin Bucuresti inainte de concert. Oricum, n-ar trebui sa va incalzeasca mai mult decat a facut-o concertul propriu zis.

Cat de alienat sa fii incat sa crezi ca un concert al unei trupe pe care nu o intelegi, sustinut pe un spatiu legal inchiriat de o firma privata si platit din bilete cumparate de fani, se da PE BANII TAI ? Mai mult, cat de delasator sa fii sa crezi ca e ”numai vina alora de la putere” ca n-ai si n-ai avut niciodata bani. Vom exclude situatia din momentul actual si ne vom referi strict la ultimii ani. In articolul despre ”autismul national” puneam pe tapet tendinta naturala spre autovictimizare. Aici vorbim insa de mai mult , de paranoia amestecata cu vesnica obsesie pentru cornuta vecinului.

Dar e clar, tu, baiatul de la colt, omul care o freaca in echipa de interventii a Primariei pe un salariu porcin, tu esti talpa tarii ! Din banii tai se dau concerte, din banii tai isi cumpara tinerii MP3 playere si alte lucrari diavolesti ! Pai, daca n-ai plati impozite si n-ai mai da bani la stat si la AC/DC, ai fi miliardar ! Mai mult, am fi  cu totii miliardari dupa logica asta, chiar si pensionarii. Faptul ca de 22 de ani nu se intampla nimic e vina alora de la putere, aia pe care ii alegeai involuntar cand te uitai  la Bendeac in loc sa mergi la vot. Faptul ca n-ai bani de pufuleti pentru ala micu (e scumpa vodka, este ?) e tot vina alora de la putere si a tinerilor care isi rup spatele muncind de la 19 ani. Presedintele nu te lasa sa pleci din tara iar toate economiile pe care nu le faci, se duc in chitara lui Angus Young.

Deci , Nea Marin, sa zicem ca  din averea ta, facuta pe scarpinatul in fund in fata Primariei, nu mai dai nimic nimanui ! Da, ai citit bine, nu mai dai niciun fel de impozit, pentru ca Romania a descoperit depozite de aur masiv ! Pana si TVA-ul a scazut la 1% !  Nea Marine, esti bogat ! Dar ce te faci, ca brusc salta si preturile pentru ca populatia are acum alt standard. Ba mai rau, Gigel de la trei are mai mult decat tine. Gigel ala nu-i prea destept, ca doar ati fost la profesionala impreuna si ii dadeai mereu gol la miuta ! Doar ca Gigel, dupa profesionala , a muncit 2-3 ani pe unde a apucat, a strans bani si si-a deschis un service auto. Acum are un lant de patru service-uri, se chinuie sa supravietuiasca in mediul privat  si conduce o masina germana. Daca statul nu mai ”fura” de la tine, apai nu mai ia nici de la Gigel si tot Gigel o sa aiba mai mult. Si stii de ce ? Pentru ca munceste !

Surprinzator, dar in ciuda birurilor nedrepte (greu de ignorat) si in ciuda nesimtirii fenomenale a celor de la putere, lipsa de munca si initativa sunt factorii determinanti ai lipsei de bani. Revelatoare afirmatie, nu-i asa ? Desigur, Nea Marin ar cam vrea un Audi dar nu poate, pentru ca e sigur ca banii lui s-au dus in scutul antiracheta .  Dupa el,  ar trebui sa primim indemnizatii pentru masini de lux.

Asta ne aduce la un alt punct, sustras tot dintr-un comentariu, unde un individ urla ca romanii isi permit sa dea banii pe un bilet ,dar nu dau deloc saracilor. Asta e problema deci, ca romanii nu dau bani milogilor. Mama lor de nesimtiti, mai e si criza ! Cum sa investeasca banii castigati onest in ceva ce le face placere ? De ce sa nu-i dea saracilor care nu se pot obosi sa-si miste curul din casa ? Rusine Dinu Patriciu !

P.S : Articolul nu are nicio treaba cu masurile recent anuntate in Parlament, cu Boc, Basescu, PD-L, PSD sau alte fantasme politice. Nea Marin nu este un prototip al bugetarului ci un simplu exemplu.

De ce se omoara generatia mea cu munci, proiecte si studii, astfel incat la 25 de ani bolile cronice sunt la ordinea zilei ?  De ce nu pot parintii, profesorii si altii sa inteleaga obsesia pentru bani si ”glorie” a tinerilor ? Pentru ca vrem, vrem si iar vrem. Vrem un statut social, vrem apreciere profesionala,  vrem o masina, vrem sa nu suportam zilnic privirile bovine din RATB, vrem un dram de respect si recunoastere, vrem…

Imi asum riscul sa afirm , si astept sa fiu contrazis, ca intr-o societate unde viitorul e trasat cu markerul, aspiratiile trec in plan secund. Acum mai bine de 20 de ani, un ”tinerel” isi permitea sa vegeteze fericit. Era student, era o realizare. Facuse rost de cateva pachete de Kent. O realizare si mai mare. Stia foarte bine ca dupa ce termina facultatea il astepta un job in combinat. Nu erau studenti garla, absorbtia se facea rapid iar sectorul privat era inexistent. In fond, de ce s-ar fi grabit ?

Acum, la 20 si ceva de ani, esti unul dintre in cei 1 000 000 de studenti care ies anual de pe bancile facultatii (700 000 numai la private). Cu vreme in urma strigam vehement : E bine sa-ti incepi devreme cariera !  Tin sa ma corectez : E necesar sa-ti incepi devreme cariera ! Desigur, poti avea norocul sa vezi lumea pe banii altora, sa-ti traiesti studentia din plin, sa-ti iei un an sabatic si apoi sa gasesti si un job decent. Poti avea norocul sa fii om mereu, nu doar in weekend. Da, poti fi unul dintre cei 100 de norocosi. Pentru restul exista doua variante : un job de rahat in Bucuresti, un job mai putin mirositor in orasul natal sau munca in regim de forta. E trist sa ti se spuna la 25 de ani ca nu poti fi nici macar junior la lipsa ta de exeperienta. Fara 2-3 ani pierduti prin firmulite, CV-ul tau nu exista in multe domenii. Prin urmare tragem, ne omoram si ne plangem de mila. Pentru ca…vrem mai mult.

Cand esti sufocat de diletanti, crezi ca-ti ramane doar optiunea de a strange din dinti si a spera la mai bine. Nu tin neaparat la patetismul frazei, dar uneori trebuie sa ”vrei”. Cine stie, poate ajungi director de filiala, poate pleci afara…sau poate te plafonezi psihic in asa hal incat uiti de vise si aspiratii. Daca esti prins si in anomia postuniversitara ajungi la 30 de ani fara sa treci prin viata. Si da, ne e ciuda pe oamenii din vechile generatii, ajunsi la varf fara sa aiba in plan o vila, doua masini si trei facultati. Ne e ciuda pe cei care evolueaza natural. Ne e ciuda si pe libertatea omului simplu si pe faptul ca nu putem fi si  nu putem avea mai mult.

Generatiile viitoare vor fi si mai subtil ancorate in rahat. Ele nici macar nu pleaca de undeva, n-au o serie de asteptari sau o baza de valori. Li se arata un semn cu ”Spre lume” si li se da un sut in fund. Si pana la urma spre cine sa se indrepte ? Spre mama si tata, mult prea ocupati cu ”lucruri de oameni mari” ? Pentru ca asta facem, ”lucruri de oameni mari”, toate tampeniile pe care cei dinaintea noastra sperau sa le amane cat mai mult. Avem o lista de mici bucurii pe care le bifam din cand in cand intre joburi, masterate si rarele iesiri sociale.

P.S : Stiu ca postul asta suna patetic. Singurul motiv pentru care l-am scris este ca in ultima vreme incep sa simt nevoia unui Pepsi-Cola si a unei gume Turbo. Atat imi trebuia sa fiu fericit acum 16 ani. Dar asta e, daca vrei, vrei…

In acceptiunea originala, termenul ”vulgarizare” semnifica incercarea jurnalistilor de a face o informatie accesibila, de a o populariza. E vorba in esenta de o ”traducere”. In cazul lumii media romanesti, procesul se rezuma la adaugarea adjectivelor ”porno” si ”SENZATIONAL” la orice corp de text.

Ca simplu posesor de blog, m-am revoltat in trecut pe tema tupeului unor tabloide si a televiziunilor de camin cultural. E greu insa de spus daca vrem sa schimbam ceva . Sa fie din cauza imposibilitatii de a educa rapid un public masiv ? N-as zice. Daca ar exista intentia ar aparea si rezultatele. Tabloidizarea nu este un proces ireversibil. Daca 1000 de bloggeri ar scrie concomitent articole informative incat sa infunde reziduurile online s-ar misca ceva dar…

Adevarul e ca ”initierea” ne gadila placut. Ne place sa fim informati corect si exhaustiv, ne place sa nu stim cine e Magda Ciumac si sa recunoastem asta public (cu un strop de aroganta, evident). Ne place ca intr-o discutie sa detinem monopolul argumentelor si al informatiilor, ne place sa stim cine-i Salman Rushdie si sa nu credem ca energizantele au legatura cu bovinele. E pur si simplu un mecanism de selectie. Desi e la moda sa ne plangem ca lumea se uita la OTV, ne place sa stim ca exista oameni care amutesc in fata lui Dan Diaconescu. Sunt momente de ”glorie” care ne gadila placut.

E la fel si cazul hulitelor manele. Dupa primele perioade de rebeliune, nu mai incerci sa ‘’salvezi” pe cineva. In fond, de ce anume l-ai putea salva ? De o preferinta compozitional inferioara celor ascultate de tine ? Ati observat cum majoritatea mesajelor anti-manele incep cu ”Eu nu ascult asa ceva”. Da, promovatorii genului muzical si ascultatorii lui nu au un renume deosebit. Problema e ca , de fapt,  nu prea conteaza cum ai putea face un pusti de 12-13 ani sa asculte altceva. Te gadila faptul ca muzica pe care o asculti tu este , evident, mai buna. E o contradictie intre curente aflate in cu totul alte sfere. E ca si cand ai scoate capul dintr-un Lamborghini la unul cu Logan ca sa faci intrecere cu el pe autostrada.  Nu vrei sa-l ajuti  sa-si ia alta masina, vrei doar sa  vada ca TU ai Lamborghini.

Da, suntem egoisti, de la cititorul cult pana la ”intelectualii” tarii care dau solutii despre iesirea din ”impasul cultural”. Problema e ca daca n-am fi egoisti, ne-am irosi si bruma de timp ramasa pentru a profita de propria evolutie. Intervenim pentru ca ne irita, nu pentru ca ne pasa.  Nimeni nu vrea sa se dedice salvarii intelectuale a Romaniei si nici n-ar avea de ce. Adevarul e ca majoritatea initiativelor de culturalizare si ajutorare (inclusiv cele ecologiste) pornesc din egoism si dorinta de afisare. Noi suntem aia care facem totul bine, luati-ne drept model ! Uite, noi promovam muzica de calitate ! Uite, noi ajutam !

Succesul vine din calitatea schimbarii lasate in urma, nu din numarul de declaratii publice. Scopul nu scuza mijloacele , rezultatul face asta. Prin urmare, mai bine multumim parintilor, profesorilor si propriei persoane pentru realizari si sa apreciem fanii Click pentru ca ne confirma inconstient.

P.S: Stima de sine se alimenteaza prin realizari si comparatii. La modul ideal, comparatiile se fac doar cu cei din varful piramidei dar nu cu ei ne intalnim zilnic in autobuz. Nu vei spune niciodata cu voce tare ‘’sunt mai bun” si poate nu o vei spune nici propriei persoane. Te vei rezuma la un banal ”Uitati-va la aia !”. Puteam sa va scutesc de un articol imens prin zicala ”Daca n-ar fi prosti..”.

1.Munca de jos –  Definitii

E foarte greu sa definesti un concept precum ”munca de jos”. Practic, pentru un director de creatie dintr-o mare agentie de publicitate, munca de jos ar insemna sa scrie texte pentru promotiile la detergent. Pentru un sef al unei echipe de maturatori de strada, curatatul toaletelor ecologice e munca de jos. Conceptul este relativ si se poate rezuma la diferenta dintre ce esti platit sa faci si ceea ce esti pus efectiv (sau ”alegi”) sa faci. Pe scurt, munca de jos cuprinde tot ce consideri a fi ”nedemn” de statutul tau  inchipuit sau reglementat prin contract.

2.Munca de jos – Un pretext ?

Un angajator suedez (o firma de asistenta sociala) se plangea cu ceva timp in urma de un obicei al angajatilor romani. Majoritatea aveau placerea nebuna de a face zeci lucruri micute si irelevante pentru postul lor pentru a se plange ulterior pe tema asta. In Romania nu e neobisnuit pentru un un consilier bancar, sa zicem, sa faca  munca de secretara. Problema e ca de cele mai multe ori : nimeni nu-l obliga sa faca respectiva munca, nu exista rezultate concrete, iar respectivul ajunge sa-si irite colegii.Drept exemplu, un amic amintea cazul unei asa zise specialiste in PR de la o firma de programare, specialista pe care nu a vazut-o niciodata scriind un comunicat de presa. Gagica zambea sefilor, plimba cafele si uneori dadea lectii. Pe de-asupra, se plangea constant ca este pusa sa faca zeci de lucruri mici si ca ea nu apuca sa-si faca ”treaba”. Iata deci cum munca ”de jos”devine pretext pentru a-ti ascunde lipsa de calificare si de a poza concomitent in victima.

3.Munca de jos – ”Umilire” ?

Sunt destule persoane care considera anumite actiuni ”nedemne” de ei. Cand un minoritar etnic burtos, posesor de Q7, iti spune ca e nedemn sa-si stranga jegul din fata apartamentului ar fi ”demn’ sa-l dai judecata, Totusi, cand un angajat cu experienta in munca de birou e pus de sefi sa care lazi, demisia ar trebui sa fie primul impuls. Nu are importanta daca esti student, muncitor necalificat, jurnalist de investigatie, programator sau inginer sef : una este sa fii stresat de munca depusa la inceputul carierei si alta e sa stai trei ani intr-o firma si sa constati ca nu ai evoluat deloc. Daca e vorba de o munca pe care nu trebuie sau nu poti sa o faci (cum ar fi raschetarea parchetului) , atributul ”de jos”capata sens propriu.

4.Complexe ?

Sunt oameni complexati de ce fac. Fie ca sapa pavajul sau ca fac strategii de comunicare pentru multinationale, sunt unii care considera ca munca e ceva ”murdar”. Aici e pur si simplu o chestiune de viziune, autodepasire sau poate doar de cultura (am intalnit nemti complet fericiti cu joburile lor ”nedemne”). Totusi, atunci cand spui ca ”Ah, sunt programator, dar fac munca de jos, optimizare de cod” nu faci decat sa-i jignesti pe oamenii care fac asta din placere si care si-ar dori jobul respectiv.

Nici acum nu stiu de ce m-am obosit sa rescriu insemnarea asta. Poate pentru simplul motiv ca m-am saturat de oameni care se plang constant ca fac ”munca de jos” in conditiile in care ei ”pot mai mult”. Poate pentru ca a mai murit un om din combinatia intre conditii improprii de munca si propriile ambitii. Rezultatul ? Statul e de vina ! Patronii sunt niste criminali dom’le ! Haideti sa ignoram faptul ca respectivele persoane si-au dorit mai mult si si-au asumat CONSTIENT un sacrificiu. Haideti sa ignoram ca afara fenomenul este ultra cunoscut (Japonia ar fi un exemplu) si sa ne intoarcem in patria eternilor nedreptatit. Cazurile din ultimii ani sunt niste exemple , extreme, e drept, dar sunt in continuare niste exemple. Sunt oameni care au vrut ca lucrurile sa fie altfel fara sa se compromita moral. Ca n-au ales cea mai buna combinatie e intr-adevar un fenomen nefericit dar nu munca in sine i-a ucis.

Dupa Malcom Gladwell, un job satisfacator ar trebui sa implice complexitate, autonomie si o corelare efort-recompensa. Din pacate, pentru majoritate, fie ca-s proaspat absolventi sau seniori, doar ultimul cuvant mai spune ceva. Munca este ceva gretos pus in slujba unei recompense financiare. In atare conditii , dupa ce ca nu-i se acorda respect si este redusa la ceva mecanic, tot munca este cumva de vina pentru ratarea noastra ca indivizi. Buna gluma, Romania…

In putinele ocazii in care dau neconditionat dreptate, prefer sa recurg la o plaja limitata de personalitati. Una dintre ele, anume  George Carlin ,  isi exprima cu vreme in urma ingrijorarea fata de inaltarea copiiilor pe un piedestal social.  Rezultatul procesului astuia, sustinut de psihologii de budoar si de mame ingrijorate, il reprezinta mediocratia. Termenul ascunde un vestigiu al perioadei comuniste pe care noul sistem l-a adaptat si integrat. E redundant sa argumentez de ce mediocritatea a fost intotdeauna de preferat in defavoarea excelentei. Am hotarat totusi sa revin asupra problemei, vazand in autobuz o mama care-si lauda de zor odrasla. Copilul luase o mentiune la un concurs de istorie, fapt admirabil de altfel. Expresia mamei  ? ”Lasa mama, ca practic nu e nicio diferenta intre tine si castigatori !”.

Nu stiu cum e in cazul generatiilor mai vechi sau a celor recente, dar pe mine ma scotea din sarite atitudinea egalitarista  a profesorilor din clasele mici si gimnaziu.Manifestarile fenomenului includeau:  nivelarea mediilor in cazul copiiilor considerati buni, distributia unitara a premiilor si minimizarea unor realizari. Notele obtinute in cadrul unui sistem de invatamant precum cel romanesc sunt a priori inutile, dar trebuie stabilite niste limite. Un elev de nota 10 la matematica nu este un elev de nota 10 la romana doar pentru ca i se poate aplica eticheta de ”elev bun”. Tot la fel, un pasionat de istorie nu merita un punct in plus la matematica. Cu totii am avut de suferit macar odata din cauza egalizarilor la sutime  si a principiului ‘’sa nu se supere parintii” . Copiii sunt toti buni, nu-i asa ?

Speram ca, intre timp, asa-zisilor profesori sa le fi intrat in cap faptul ca nu exista ”ultimul invingator”, ci doar invingatori si invinsi. Daca ti s-a demonstrat ca esti slab la o materie sunt doua lucruri de facut : fie fortezi nota din orgoliu si presiune parentala,  fie o lasi balta. Poti avea o performanta decenta in multe domenii, dar excelenta nu este un atribut universal. Cand pustiul iti vine acasa cu 3-4 premii la concursurile de literatura, un gest normal ar fi incurajarea lui in respectivul domeniu. Dar nu, nu se poate ! Gigel e olimpic la matematica !?! Al tau de ce sa nu fie ! Baga-l si pe el, vara-i sase culegeri pe gat ca sigur ia acolo o mentiune , ceva. Daca genul asta de atitudine s-ar opri la clasele 1-4, tot n-ar fi mare lucru. Mandria materna are rolul ei. Din pacate, atunci cand vezi oameni in pragul BAC-ului sau chiar la facultate, inca presati de obsesia performantei, vezi si problema.

Daca tot am mentionat in trecere ”romana” si ”matematica”, constat ca obsesia parintilor pentru cele doua materii nu s-a diminuat nici acum. Matematica pura nu-ti va folosi la nimic daca nu ai ”imaginatia” necesara pentru a vedea dincolo de formule si conventii. Materia este insa o baza excelenta pentru multe alte domenii. La fel stau lucrurile si in cazul teroriei literare, unde sansele ca ”Prolegomene la opera eminesciana” sa-ti foloseasca sunt similare cu sansele ca o circumcizie sa te transforme in semizeu. Daca ar fi sa judecam dupa obsesia  absolventilor de liceu pentru 3-4 facultati (care dau cumulat sub 100 de oameni capabili pe an), putem trage concluzia ca materiile auxilire nu exista in scoli si licee.  Oamenii care vor sa urmeze Medicina,  Geografia, Farmacia, Chimia, Fizica Pamantului ,etc trebuie musai sa faca meditatii sau cercetare pe cont propriu. De ce ? Pentru ca sistemul ii forteaza sa fie ”ultimii invingatori” in domenii care nu-i pasioneaza !  E cam greu sa iubesti botanica atunci cand profesorii si parintii trag de tine sa mergi la concursuri municipale de fizica.

Inteleg ca poti traumatiza un copil de clasa I daca nu-i dai coronita. Totusi, vreti ca oamenii astia sa afle ca nu au nicio sansa doar in momentul in care au turnat doi plozi, incaseaza salariul minim pe economie si seful ii face zilnic idioti ? Trebuie sa fortam generatii intregi la scufundarea in mediocritate doar pentru ca e greu de inteles ca un pasionat de tamplarie  nu e fascinat de matematica  ?  Atitudinea falsului invingator te urmareste o viata . Nu vi s-a intamplat sa stati la masa cu cineva care aduce constant in discutie un concurs de patinaj din clasa a unspea ? Asta in conditiile in care respectivul are 34 de ani si e casatorit. Imi e greu sa condamn oameni carora li s-a spus mereu ca ”mai au putin si castiga” in zeci de domenii, dar imi permit sa ma uit stramb la parintii lor. E atat de greu oare sa lasi la o parte frustrarile personale si logica pragului . E atat de greu sa-l lasi din cand in cand pe-ala micu’ in pace ?

Si ce se intampla cu putinii care se lupta sincer  pentru locurile 1-3 ? Nici in cazul lor reusita nu este garantata. De multe ori  respectivii nu mai pot aprecia reusita la justa valoare si se scufunda la randul lor in mediocritate. De ce ? Pentru ca au observat ca recompensa ”vine oricum”. Fiecare merita incurajat intr-un domeniu dar podiumul nu este un drept al majoritatii !

P.S  :  Deja ma astept la comentarii de tip ”Ia uite ba, te-ai trezit tu un d-ala de nici 23 de ani sa ne spui cum sa ne crestem copiii !”. Fiind printre norocosii lasati sa experimenteze si sa-si ”faca de cap” in termenii domeniului de activitate, pot vedea avantajele unei astfel de abordari. Cum nu planuiesc sa imi aduc prea curand contributia la sporul demografic, n-am inca dreptul de a da lectii in domeniu. Mi-am permis totusi iesirea pentru ca sunt putin mai aproape de perioada deschisa si am avut recent contact cu victimele ‘’sistemului”.

In atare conditii, ai spune ca singura boala de care suferim cu-adevarat este ipohondria, urmata de puternice impulsuri paranoice. Comentariile de pe blogurile populare si platformele de blogging o demonstreaza. De la oameni care au impresia ca ducem in spate tot greul UE pana la indivizi care ne considera superiori intelectual si istoric (am mai abordat problema), toti au o parere. Nu conteaza ca altii spun ca nu suntem nici macar in grafic , noi o tinem pe-a noastra, fara dovezi sau probleme de logica.

Din punctul asta de vedere, cred ca ajungem la o boala mai concreta : autismul. Am fost si suntem victimele unui ”pafarism” istoric despre care nu sunt sigur ca e doar apanaj comunist. Desi exista oameni care stiu ce se intampla, majoritatea populatiei traieste in cu totul alta realitate politica si economica. O cauza ar fi lipsa educatiei politice insa si despre asta am mai discutat. Nu doar in Romania lipseste. Din nefericire, mass media nu face altceva decat sa confirme presupozitiile si autismul national. Nu suntem doriti la masa bogatilor pentru ca stim ceva. Se face scut antiracheta platit din impozitele lui Nea Marin. UE are nevoie de noi, ascultati-l pe Gigel, analist politic !

(O glumita ieftina publicata si pe propriul blog. Sa-mi fie iertata)

N-am putut niciodata sa acceptam ca am fost lasati pe-afara din cauza irelevantei, din cauza incompetentei incredibile a conducatorilor si a lipsei de educatie a celor ce i-au ales. Pur si simplu, criticatii politicieni (adusi la putere tot printr-o ”boala nationala”) nu sunt capabili sa alcatuiasca o mapa coerenta, sa se exprime fluent intr-o limba de circulatie sau sa puna corect problema la nivel international. Evident, e vorba de o majoritate vizibila, nu de ”toti” politicienii. Poporul care stie , evident, ce-i de facut, nu are nici cea mai vaga idee despre mediul diplomatic, de afaceri sau politica reala. El gandeste in termenii ”Basescu e dictator\ Geoana e prost”. Impostorii politici nici nu si-ar putea dori mai mult.

Chiar si in trecut, aparitia unui Titulescu a fost posibila datorita unei anumite clase si a unor  grupuri de presiune. Oricum, lumea politica interbelica a fost la randu-i profund instabila. Asta s-a datorat lipsei de experienta, lipsa pe care o resimtim si acum, dupa mai bine de 20 de ani de ”tranzitie”. Prea categoric ? Acum doi ani ,o delegatie belgiana de functionari europeni a emis o fraza similara. Desi contextul era mai larg, observatia viza proaspetii functionari si reprezentanti europeni din Romania. Cu sau fara ”Studii Europene”, romanii pur si simplu apar ultimii la masa negocierilor si nu stiu niciodata despre ce se vorbeste.  Cum nu inteleg mare lucru de la  ”masa  bogatilor”, apar si speculatiile ulterioare de tip ”N-am inteles eu tot, dar clar vor sa ne-o coaca !”. Se poate sa fi fost prea ocupati istoric cu macelul pentru a forma o scoala si o gandire politica mai coerenta.  Macar dupa Revolutie sa fi avut una neinfluentata de nationalismul primitiv, de crestinism si alte ideologii politico-religioase de secol XIX.

Sunt convins ca nu suntem singura natiune care abuzeaza de cliseul ”bolii”. Totusi, de ce trebuie sa definim orice problema in termenii unei afectiuni medicale generalizate ? Mai ales, de ce cand identificam o boala ajungem la aceleasi mistouri ieftine si falsa indignare ? Imi doresc sa vad macar odata un titlu in presa de genul : Expertii europeni au descoperit leacul pentru boala nationala a romanilor. Leacul contine doze optime de munca si disciplina si este disponibil pe piata inca de la coboararea omului din copac.

P.S : Sunt la randu-mi constient ca am argumentat impotriva unei mentalitati folosindu-ma de expresiile ei specifice. Pentru optimisti, exista totusi statistici care arata ca suntem cu-adevarat buni in anumite domenii. De exemplu topul asta ne aseaza foarte sus in ceea ce priveste consumul de alcool.

Va suna cunoscut ? Nu ? Atunci aruncati mai atent un ochi la ce se intampla de peste 20 de ani in cinematografia, literatura, muzica si in general , in ”arta” romaneasca. Frustrati de restrictiile  si tiparele comuniste, artistii romani alearga nesatui pe drumul implinirii personale. Vom trece cu vederea faptul ca regimurile opresive produc de multe ori valoare, lucru vizibil si in cei peste 40 de ani pierduti de Romania. Oricum ar fi, cel mai mare perdant al psihozei artistice de dupa 89′  ramane publicul.

”Capodoperomania” care caracterizeaza filmul si literatura romaneasca se vede in dezinteresul total pentru productiile autohtone. in contrast cu parerile exaltate ale criticilor. Am fost in cateva randuri luat la rost pe tema : De ce lauzi ”Restul e tacere” si critici Boogie ? De ce ataci postmodernismul ?  Pai e simplu : m-am saturat de ”magna opus” si de invidiualism ieftin. Imi plac oamenii care se gandesc la public , public ce in marea majoritate a timpului vrea doar ceva decent. E un public care trebuie educat pentru mai mult, preocupare ce eludeaza mintile ”artistice” de pe la noi.

De multe ori in cazul autohton, acel ”mai mult” este o adunatura amorfa de porcarii si influente, un prostmodernism vizual dus la extrem. O sa simplific, pentru distinsii autori de capodopere : niciodata o opera valoroasa nu a ramas complet inaccesibila publicului. Neinteleasa pe deplin, apreciata postmortem…poate, dar inaccesibila si destinata unui cerc de cunoscuti, la randul lor autori de ”capodopere”, mai rar. Daca aruncam o privire pe la vecinii din alte tari observam surprinsi ca marii lor creatori dau ceva apropiat de ”definitie’ odata la 5-10 ani. In rest : lucrari la limita dintre comercial si pasional. Nu mai zic despre actori gigantici care in viata lor nu au avut pretentia de a fi considerati capodopere ambulante.

Online sau offline, cuvantul ”capodopera” sufera de o depreciere constanta (tocmai i-am mai stirbit din valoare). Daca ar fi sa ne luam dupa prefata unor carti , expresia poate sluji pe post de eticheta de pret.  Ermetismul si limitarea la un subgen minuscul rar creeaza opere puternice. Autorii care stiu asta sunt in general destul de modesti in aspiratii. In cazuri mai fericite, se practica o  tehnica a scrisului duplicitar, descifrabil in mai multe chei (ex:  Umberto Eco). Asta nu se intampla si in Romania, unde intotdeauna este vina publicului, care ”nu intelege”.  Cert este ca nu exista capodopere ale ”genului de carte in care sunt batute pisici”.  Chiar si in cazul operelor recunoscute post-mortem, vina pica in general pe critici si pe incapacitatea lor si a altor artisti de a educa. Universalitatea sau cel putin regionalitatea aprecierilor este o conditie a succesului. Nu poti scrie avand doi oameni in minte pentru ca ulterior sa te plangi ca lumea il citeste pe Rushdie dar nu si pe tine. Marquez n-a scris ”Un veac de singuratate” pentru nevasta-sa si pentru vecinul de la trei.

Apropo, in afara de Blaga ,  Eliade, Cioran, Ionescu, Sorescu si de cateva iesiri mai recente (Djuvara, Cartarescu), cati autori romani ai ultimului secol pot fi considerati relevanti international ?   Sa trecem peste faptul ca multe bucati de literatura n-au avut sansa lansarii in comunism , cati dintre autorii canonici rezista testului timpului  si testului public  ?

Noi nu scriem de placerea de a scrie, scriem, compunem si regizam din pur ego. Ne trezim de dimineata cu obsesia ”De data asta voi crea o capodopera”. Si bagam si metamorfoza si SF si psihoza si reflectie si actiune si batai si sex si injuraturi si revolutie. Pai cum sa nu-ti placa nene asa ceva ? Se cheama explorare a genurilor ! Daca nu iese nimic din melanjul nostru lipsit de directie, dam vina pe publicul care nu citeste dar se uita la filmele lui Cameron.  Puternic  iritati, mai bagam 2-3 capodopere pentru posteritate. Cum sa nu-l admiri pe pustiul care vinde in piata si care intr-o zi mi-a spus ca trupa lui e mult peste nivelul publicului din Romania ?

Iubesc modul in care criticii din Romania aplica eticheta geniului. Un geniu azi, un geniu maine…dar mai ramane cineva care sa faca ceva BUN ? Doar atat : bun, modest si simplu dar placut si durabil. Vreau sa citesc o carte romaneasca fara artificii inutile de limbaj, injuraturi metafizice,  fara pretentii de rebeliune adolescentina si de reflectie prelungita. Vreau sa vad un film romanesc fara actori de mana a saptea pusi sa joace roluri pe care nu le inteleg. Vreau sa vad arta bai, nu capodopere !

In cazul selectiei amintite, un punct de prim interes il reprezinta competentele. In general problema competentelor se rezuma la replica : Da tu cine esti sa critici ? Esti cumva cantaret/actor/jurnalist/circar ? Parem sau nu ”imbecili” atunci cand criticam un domeniu care nu se confunda cu activitatea sau hobby-ul nostru ? Raspunsul este : Nu, daca facem parte din publicul respectivului produs.

Sa-mi explic deci afirmatia. Daca eu, un neica nimeni cu rudimentare cunostinte de fizica, ma apuc sa scriu doua pagini despre cum Large Hadron Collider (LHC) va aduce sfarsitul lumii, orice om rational si-ar da seama ca sunt un idiot. Nu conteaza ca apelez la baze religioase, paranormale sau la simpla paranoia. Daca as fi inginer cu 2-3 lucrari premiate pe tema accelerarii particulelor si as spune ca un accident in functionarea LHC ar fi catastrofic, critica mea ar fi una relevanta. De ce  ar fi stiinta atat de restrictiva ? Pentru ca in cazul descoperirilor stiintifice publicul apare mult mai tarziu, odata cu aplicarea lor in masa. In prima faza exista doar initiati (pregatiti si implicati) si o masa de gura-casca. Daca pe baza LHC se va face vreun vehicul personal de transport in hiperspatiu, voi fi primul care sa spuna ca nu-mi place designul.

Dar ce scuza au publicitatea, literatura de consum, site-ul, programul de televiziune sau cotidianul tiparit ? Pai in cele mai multe cazuri niciuna. Nu trebuie sa fii jurnalist ca sa-ti dai seama ca un articol e prost . Articolul ti se adreseaza in primul rand tie, cumparatorul\urmaritorul publicatiei. Am dreptul de a fi frustrat cand mi se livreaza un produs inferior calitativ. Din aceleasi motive nu inteleg iritarea industriei publicitatii cand o reclama ”artistica” este facuta zob de consumatori. Nu oamenii astia intra in publicul produsului ?  Daca ei zic despre reclama ca e proasta, cine sa o laude, juriul de la Cannes ? Daca reclama e proasta, consumatorul nu cumpara, agentia poate pierde contul iar ”creativii” jobul.

Daca o carte e laudata  de critici pana in panzele albe dar vinde 500 de exemplare fiind prea obscena si lipsita de atractivitate, a cui e vina, a publicului ? E de-a dreptul penibil sa iesi in public si sa urli : Nu intelegeti cat e de greu sa faceti asta !  Poate ca eu nu inteleg procesul, dar pot vedea produsul final. Tu esti in schimb platit sa intelegi si sa aplici !

Pentru ca n-ar fi corect sa dam doar in autori si creativi, e frumos sa tragem un sut discret si populatiei. A devenit evident ca la noi nu exista exercitiul recenziei, nu se citeste si nu se respecta critica de calitate. In afara de faptul ca nu te poti astepta de la o critica pertinenta de la oamenii ancorati in extreme, exista o mare problema cu redarea experientei de consum.

Indobitociti de diversi factori sociali si mediatici, concetatenii satului global pot simti doar doua tipuri de senzatii  : placere extrema si insatisfactie extrema. Nu ti-a placut finalul unui film ? Atunci e clar : Autorul e un poponar, filmul e un jeg si toti fanii lui sunt niste dobitoci ! Uitati-va doar la comentariile de pe YouTube, locul de damnare al umanitatii. E adevarat, pentru a face comparatii si a intelege produsul iti trebuie o cultura. Daca dupa ce ai baut prima data un pahar de vin vechi nu poti spune decat ”E cea mai tare chestie din lume, restul de bauturi sunt pentru dobitoci !”, abine-te de la notare ! Macar asa polarizarea va fi mai subtila si altii vor trai cu impresia ca fac parte dintr-un sistem neparazitat de tampiti. O recenzie buna scoate ”untul” din tine, te ajuta sa fixezi si sa intelegi experienta prin comparatie, disecare si recomandare pasnica.

Cazul este pe cale sa devina subiect de disectie in presa, asa ca puteti incepe cu articolele locale.  Sa repet mai rar, ca sa inteleaga si domnul Dumitrescu : un PRIMAR, deci un membru al ADMINISTRATIEI PUBLICE, este pasibil de puscarie ! Parca e ceva mai important si mai rar intalnit decat ”PD-List la puscarie!”. Nu spun ca partidul nu are importanta . Are, dar nu suficienta incat sa anuleze complet stirea. Condamnat miercuri la trei ani jumatate de inchisoare pentru un dosar de coruptie din 2006, Mircia Gutau si complicele viceprimar nu sunt inca dispusi sa capituleze. Pe langa promisiuni de recurs la CEDO si discursul alarmat al avocatilor, situatia ramane aceeasi : s-a emis o condamnare RELEVANTA pe baza unui dosar de coruptie.

Pentru cei care-si beau cafeaua sau ceaiul in fata calculatorului si s-au plictist deja, cred ca merita sa explic si titlul. Arestarile, condamnarile si acuzatiile grave din ultima vreme arata ca odata ajuns cutitul la os, exista oameni in justitia romaneasca dispusi sa ”lase de la ei”. Macar asa de fatada : un condamnat aici, un arestat acolo. Nu de alta, dar nu mai sunt suficiente fonduri pentru indulgente politice.

Acum urmeaza si partea intens subiectiva a povestii. Coincidenta face sa fiu din Ramnicu Valcea si in ciuda ultimilor ani petrecuti in capitala, sa cunosc, fie si superficial, realitatea valceana.  Mircia Gutau si Nicolae Dicu au fost retinuti si inchisi acum trei ani, in acelasi caz. Vorbim de arest preventiv pe mai multe luni , nu de un simplu detaliu birocratic. Desi acuzatiile la adresa primarului au continuat pe linia constructiilor ilicite, excesului de borduri si a fondurilor jonglate, omul a mai prins un mandat. De ce ? Pentru ca in continuare Ramnicu Valcea arata a oras, nu a comuna interbelica , pentru ca deszapezirea functioneaza, pentru ca exista banci (la suprapret, spun unii), exista trotuare din piatra cubica si pentru ca o comparatie cu Sibiul nu este deplasata. Meritele pentru starea orasului pornesc de la un alt edil dar asta-i alta poveste. Totusi, Valcea este mult mai ”urban” decat ar putea fi vreodata Sectorul 5 (includ aici si Cotroceniul), sector condus de un individ afundat pana la cot in banii publici. E mult mai curat decat imparatia lui Mazare si vizibil mai civilizat decat regatul lui Oprisan. Sa nu-mi spuneti ca baietii astia nu s-au jucat de-a spaga in viata lor…

Desigur, faptul ca primarul inca se bucura de simpatie populara (nu complet nemotivata) nu-l scuza de acuzatia de a fi pretins 50 000 de euro drept spaga. Numai atat ? Sunt convins ca cei amintiti mai sus deja fac bancuri cu ”Gutau” . Cat de neprofesionist politic sa fii incat sa incerci sa furi atat de putin si sa fii prins in flagrant ? Trist dom’le, nu se mai fac tepari ca alta data !  Desigur,  sarcasmul ne-ar putea aduce la gluma ”preturilor de provincie”.

Ce incerc eu sa spun aici nu este ca primarul ar trebui iertat doar pentru ca nu si-a transformat orasul in asezare tribala (din nou, vezi Sectorul 5). Nu e o scuza, cum nici suma respectiva s-ar putea sa nu fie un accident. La fel de departe este si gandul de a lua  in vreun fel apararea PD-L : e totusi vorba de un om sustinut si promovat de ei. In acelasi context ma intreb totusi daca apartenenta la  un alt grup politic , unul cu traditie in dosare de gen, ar fi schimbat situatia.

Intr-un final, indraznesc sa sper ca, daca tot am inceput sirul arestarilor si condamnarilor de fatada, sa ochim si pesti mai grasi. Se cunosc speciile, sunt somonii si casalotii care incaseaza 3-4 milioane de euro pe contract. Se apropie raportul UE si e criza. Macar acum sa pescuim putin…

P.S : Cu tenta ironica sau fals inspaimantata, zeci de siteuri au simtit nevoia sa redea un citat din Florin Salam. Citatul, desi cu greu poate fi numit asa, era o acuzatie de conspiratie nazista impotriva tiganilor si a accesului lor la Eurovision. Ar fi simpatic sa detaliez dar…noi chiar am ajuns sa ascultam ce spune Florin Salam ? Nu-i suficient ca deschide gura ca sa behaie, trebuie sa-i ascultam si comparatia rasiala cu negrii din America ?

Misticismul modern, superstitiile si orientarile maniheiste au transformat insa ”legea compensatiei” intr-un dat.  Ti s-a intamplat ceva rau ? Nu-i nimic, dupa niste legi nescrise ti se va intampla si ceva bun. Ai intalnit un nefericit nevazator ? Nu-i nimic, sigur are un extra simt si un auz super dezvoltat. Singurul dezavantaj in aplicarea teoriei asteia  in relatiile  interumane este ca nu functioneaza.  Sunt oameni care datorita complexelor si nefastelor conditii sociale sufera o viata. Nevazatorii au in prima faza probleme si cu auzul, simturile fiind interconectate. Lista poate continua.

Desigur, vor striga dintr-un colt credinciosii de orice confesiune, lucrurile rele se intampla dar…vei fi rasplatit in viata de dincolo ! Pai e clar, nu ? Legea compensatiei nu functioneaza asa ca mai adaugam o dimensiune imaginara pentru a ne amagi cu ea in continuare. Tot la persoanele din categoria amintita am vazut uneori un comportament orientat spre compensatie si fixat pe ”Judecata de Apoi”.  Obsedati de ideea unei ”liste” ulterioare de fapte bune si rele, multi dintre ei ajung sa trateze lucrurile pe sistemul :  ”azi l-am injurat pe X dar nu are importanta pentru ca am miluit un cersetor”. E mai greu sa accepti ca daca ranesti in vreun fel pe cineva esti responsabil in primul rand fata de persoana respectiva , apoi fata de propria persoana si in cazuri grave legal. Binele ar trebui facut pentru satisfactia personala, nu din falsa obligatie. Desigur exista un confort psihologic in contrabalansarea faptelor bune cu cele rele insa el nu elimina niciodata problema. Daca ii inscenezi ceva grav unui amic iar apoi tii post si te rogi trei luni, rezultatul vor fi trei luni trecute si un prieten pierdut.

Daca excluzi posibilitatea unei supraconstinte mistice (suflet & co), ajungi sa  depinzi exclusiv de mult studiatul creier. Din pacate, al nostru creier (folosit in totalitate, spre disperarea adeptilor teoriei ”10%”) are , pe langa milioane de alte roluri, rolul de a ne mentine in siguranta. Asta include si confortul fizic si cel psihologic. Creierul nu prea le are cu aprecierea alternativelor si judecarea corecta atunci cand e vorba de propria persoana. Deci, daca vi se pare ca s-a rezolvat totul cu un buchet de flori , asta poate fi apanajul propriului creier care iti protejeaza psihicul. Prin urmare, scuzele spuse foarte sincer nu ajuta la contrabalansare dar nici invinovatirea continua nu poate face prea mult bine. Solutia ar fi indeplinirea formalitatilor si normalizarea in timp a situatiei.

Inca de la Aristotel  si pana la al doilea principiu al termodinamicii exista legi care definesc gradul de dezordine intr-un sistem si echilibrul. Punandu-mi ochelari de pseudosavant pot afirma cu aplomb : Un echilibru totusi exista ! Exista, dar nu in forma in care si-l doresc adeptii argumentarii religioase. Am intalnit la un punct  chiar o argumentare impotriva evolutiei care se folosea eronat de un principiu al fizicii.

Cert este ca intr-un anume stadiu al existentei, multe sisteme pot fi in echilibru , de la echilibrul luat in sens termodinamic pana la echilibrul chimic din sangele uman. Din pacate, asta nu inseamna ca legea compensatiei functioneaza sau cel putin ca ar putea functiona dupa cum isi doresc unii. Pe scurt, nu functioneaza in regim ON/OFF. Sunt sisteme carora le trebuie ani ca se se echilibreze pentru a fi ulterior aruncate intr-o stare de dezechilibru total de cea mai mica adiere. Oricum, majoritatea nu doreste literalmente un echilibru ci pur si  simplu o recompensa disproportionata pentru cele indurate. Lucrurile insa…nu se intampla intotdeauna cu un scop.

Desigur, e greu sa spui asta autoarelor de reviste pentru femei, de exemplu  :

Cu alte cuvinte, daca arat bine oricum imi gasesc serviciu, am o gramada de avantaje, toata lumea imi zambeste si imi cauta compania. Ce conteaza ca nu stiu care-i capitala Canadei sau ca n-am auzit in viata mea de Einstein? De asemenea, in popor se mai spune, si nu intotdeauna fara o baza reala, “mic si-al dracu’i “gras si simpatici, “vorbaret si superficiali ”etc. Iar exemplele de compensare pot continua.

La aceeasi concluzie ajunge si revista Kudika. La naiba cu psihologia si orice altceva  ! Relatiile interumane se pot simplifica la ”extremele se atrag” ! Da, sunt destule cupluri aflate fizic si uneori intelectual in conflict (desi nu neaparat in extreme) dar apropierea lor se face pe baza unor pasiuni sau comportamente comune, ceva ce produce amandurora o satisfactie. Nepotrivirea din alte domenii este pur si simplu un ”accident”, nu ceva ce trebuie urmarit si incurajat, cu atat mai putin ceva care sa asigure pe termen lung surpavietuirea relatiei. Cazurile de violenta domestica ne arata ca un individ coleric, fie el inteligent sau frumos, nu va fi brusc echilibrat de o consoarta calma si supusa.

Echilibrul este un deziderat, un vis frumos , si ca orice vis frumos este aproape imposibil de definit. Totusi, religiosi sau nu, sceptici sau influentabili, nu cred ca ne dorim sa reducem complexul fenomen al existentei umane la un mecanism de intrerupator.

P.S :  Aparent la obsesia asta pentru legea compensatiei au participat decisiv  hermetismul si interpretarile lui moderne insa nu cred ca are sens sa mai detaliez.

Pe la zece ani, bunicul meu, un bunic clasic, imi repetea ritualic povestea lui Iancu Jianu, pe care l-ar fi cunoscut chipurile. Povestile de gen ii atrasesera porecla ”Haiducul”. Istoric vorbind, bunicul nu avea cum sa-l fi cunoscut pe Iancu Jianu , cu atat mai putin sa-i si pregateasca armele. Totusi, un sambure de adevar exista in povestile lui : era vorba de vechiul statut al haiducilor.

Iancu Jianu a fost un comandat de gasti haiducesti (supraestimate ca numar) care pe langa stapanirea locala a atacat de multe ori si ostile turcesti. A sfarsit la randul lui ca un boier minor. Povestea lui nu este unica : Anghel Panait (Saptecai) , dupa niscaiva violuri si atacuri asupra boierilor a sfarsit casatorit cu o bogatasa si otravit intr-un final de aceasta. Andri Popa, dupa o istorie de vandut foste sclave ale turcilor se retrage la randu-i spre o viata mai linistita, sau cel putin ferita.  O masa a haiducilor a intrat intr-adevar in randul pandurilor lui Tudor, unul dintre motivele pentru care disciplina era principala grija a ”revolutionarului”.

De-aici am putea deduce ca haiducia era mai degraba o boala a tineretii, o revolta a unor tineri cu un viitor rapit de diverse interese politice.  Ipoteza a fost lansata cu ani in urma de oameni cu mai multe competente decat subsemnatul. Romanii sunt insa mult prea entuziasti in ceea ce priveste fenomenul asta , fie datorita filmelor ultra cosmetizate (Dinu Cocea & Co) fie datorita unei istorii greu de verificat. Wikipedia in limba romana are un articol pe tema scris de un pasionat, articol deschis cu : ”Haiducii sunt prezenţi în toate ţările din Balcani ca luptători pentru dreptate, împotriva boierilor locali şi ai străinilor asupritori. Trecuţi sub tăcere de manualele din epoca regilor, consideraţi elemente care provoacă dezordine, priviţi cu circumspecţie de comunişti, pe de o parte consideraţi bunicii luptei de clasă, pe de altă parte, consideraţi un exemplu nu tocmai potrivit pentru societate, în pericol de a cădea în uitare azi, haiducii şi pandurii, au reprezentat pentru popor, adevăraţi eroi”

Desigur, Balcanii au fost o zona tumultuoasa bantuita de revolte salbatice si aproape imposibil de stapanit.  Instabilitatea politica si administrativa si-a lasat defnitiv amprenta asupra mentalului colectiv al zonei. De mentionat ar fi ca haiduci au fost mai tarziu considerati si susmanii anticomunisti insa intram deja in alta perioada. Defnitia de haiduc este incredibil de larga in cultura populara. De la  Robin Hood la justitiarii din satele de munte romanesti pana la gangsterii ”buni” de la inceputul secolului XX – cam orice individ care incalca legea in numele unei libertati proprii si ataca sistemul poate fi considerat ”haiduc”. Acum inchipuiti-va o gasca din asta de ”luptatori pentru libertate” care vin peste tine in casa, te bat mar si-ti fura banii munciti pentru a ‘’submina sistemul”. Un hot , fie el un voinic de 21 de ani care din cand in cand mai omoara si turci, tot hot ramane.

Rare au fost ocaziile ocaziile cand cand seful vreunui sat, nedreptatit de stapanire se ridica alaturi de ai lui ”viteji” si sabota inteligent planurile stapanirii. Cel mai des haiducii erau mai aproape de simbolul literar al preotului-haiduc (ziua sfant, noaptea violator) sau de cea a psihopatului Vasali Terente. Faptul ca admiratia de multe ori venea si din partea cronicarilor, oameni ai stapanirii, nu poate decat sa spuna ceva despre noi, despre fascinatia pentru libertatea talhariei si incapacitatea de a respecta niste reguli. Ar putea fi si nevoia e escapism a unor oameni inchisi intr-o rutina sfasietoare : haiducii traiau periculos si erau ”periculosi”. Sunt convins ca uneori birurile insuportabile si abuzururile boierilor faceau tinerii idealisti sa se ridice. Numarul imens al haiducilor din Tara Romaneasca ne spune totusi ca nu despre lupta pentru libertate era vorba de cele mai multe ori.

Admiratia pentru tarani justitiari, violatori gentili si hoti romantizati nu a disparut nici acum. Degeaba se tot plangea Vali Sterian ca s-au dus ”anii de sus ai gloriei lor”.  Haiducii s-au mutat in media, unde-si fac dreptate singuri urland ore si ore la OTV sau la pe la emisiuni de tip ”talkshow”. Haiducii moderni din neamuri cu istorie precum cel Becalilor isi  asuma nonsalant misiunea de ”trimisi” ai lui Dumnezeu sperand ca poporul ”asuprit” nu-si va pune intrebari.

Sper ca intr-un final sa se revina la regula de baza  a condamnarii unui haiduc : Haiducul nu trebuie prins in flagrant, el trebuie pur si simplu prins !

Daca generatiile anterioare au mancat razboaie pe paine, colectivizari si ceva opresiune, noi, ”astia tinerii” , nu avem prea multe scuze. Nu de alta, dar am tot auzit de la  fosti colegi de facultate, colegi munca si amici ideea ca la randul nostru am fi fost o generatie de sacrificiu.Social am fost victima catorva experimente de tranzitie mai mult sau mai putin democratice. Da, am prins si o criza economica dar e o simpla perioada de anomie. Absolut toate generatiile din tarile presupus civilizate au prins cel putin o criza economica. Totusi, am avut ceva ce n-au avut nici strabunicii carolisti si nici parintii inca marcati de comunism, am avut o forma a libertatii de opinie.

Ce am facut pana acum cu ea ?  Pe langa sustinerea societatii de carton (prin simpla aderenta)  generatia post-decembrista nu s-a remarcat prin absolut nimic pana acum. Nu, nu exagerez : cateva olimpiade internationale si trei fotbalisti mediocri nu inseamna valoare. Nici poetii si scriitorasii prost-modernisti nu impresioneaza in mod deosebit. Critica vehementa a inaintasilor nu este un fenomen nou dar inca nu vad contraexemplul nostru.

Inteleg ca e mai greu sa iesi in strada pentru o initiativa legislativa, e mai greu sa studiezi suficient cat sa intelegi politica si e poate greu sa te opui imbecilizarii treptate. Dar fratilor, e atat de greu sa nu te conformezi, sa nu recurgi la cliseu pentru orice nenorocita de opinie, sa-ti misti fundul la vot cand simti ca merita ? Ca veni vorba de clisee, aproape de fiecare data cand au ocazia sa iasa in fata, ”tinerii” trebuie sa ajunga la : politica e o curva , toti sunt hoti , afara e mai bine, azi nu mai exista valori, etc.  Mai nasol e ca pe margine altii aclama. E normal, cliseele lor corespund cu ale reprezentantilor lor intr-o asemenea masura incat nu mai e loc de gandire. E suficient sa topaim intre ”Romanii sunt cei mai destepti” si ”Avem nevoie de o dictatura!”.

Da, suntem alienati si nu ma exclud. Ne infundam in birouri, ne procopsim cu familii imediat dupa liceu , scriem angoasati pe bloguri iar apoi avem pretentia sa fim luati in serios. Altii scriu manifeste  pe facebook pentru 15 minute de faima. Anonimatul ne face sa ne simtim importanti dar daca toata lumea e centrul universului unde naiba sa mai fie loc si de creatie ? Nici inaintasii nostri n-au stiut si n-au facut prea multe dar de ce acceptam cu atata candoare sacrificiul colectiv ?

Problematic e ca de fiecare data cand se mai trezeste vreunul, constata, evident tot printr-un cliseu, ca ”n-are cu cine”.  Desi avem impresia ca ocolim inteligent turma, o ocolim toti pe aceeasi ruta si ajungem sa fim pastoriti de aceeasi oameni. E greu sa fii solidar intr-o actiune pe care nu o poti defini, care nu se termina prin satisfacerea vreunei nevoi biologice sau prin castigarea unei sume infime de bani. In ritmul asta ma intreb sincer daca e cazul sa ne mai impuscam cu pistoalele cu apa. Nu mai bine ne predam direct, pana ajungem la 30-35 de ani cand ar trebui chipurile sa fim maturi si ”prosperi” ?

Sistemul romanesc de invatamant se bazeaza exclusiv pe praguri. Asta n-ar fi chiar o problema : majoritatea sistemelor de invatamant merg pe sistemul pragurilor, din pacate nu la acelasi nivel. Examenele care marcheaza pragul asta sau ”urmatoarea treapta” ar trebui sa urmeze o logica naturala, evolutiva. La noi in schimb, lipsa de orientare a profesorilor si lipsa instructorilor aduce aceste treceri la rangul de obsesie.

La gradinita aveam educatoare care erau la propriu obsedate de a ne invata sa scriem pentru ”la scoala”. Spre finalul claselor primare profesorii bagau in noi materie pe cat posibil. De ce ? Pai in gimnaziu era clar ca va fi nasol si ca trebuie sa ne pregatim. Am fost suficient de norocos sa nu prind examen pentru ”clasa a cincea”. In gimnaziu obsesia principala era examenul de Capacitate pentru care incepea nebunia inca din clasa a saptea. Profesorii nu ne puteau oferi alta informatie decat ca liceul urma sa fie ”greu” si ‘’specializat” ceea ce evident nu s-a intamplat. In liceu incepea obsesia facultatii, a BAC-ului si examenului de admitere inca de prin clasa a zecea.

Cu mici exceptii , facultatea nu ofera insa perspectiva pragului. Cum masteratul este devalorizat in ochii multora, apare ceea ce am numit ”anomie postuniversitara”, o lipsa a valorilor si perspectivelor dupa incheierea facultatii. Unii prefera sa-si incheie studiile in afara pentru experienta (mai mult umana decat academica) dobandita. Totusi, problema apare de multe ori si la ei : Si dupa, ce facem ?

Cam in momentul asta incepe ”nebunia”. Vezi oameni de casatoriti la 22 de ani care la 23 au un copil. Esti suficient de matur emotional si mental la varsta asta incat sa faci pasul ? Eu as zice ca nu, desi exista si exceptii. Problema e ca pentru multi, prinsi in logica bolnava a sistemului, asta e ”pragul” urmator. Altii, dupa o experienta nefasta in vreun oras mare se intorc in orasul natal, deschid vreo mica afacere sau se angajeaza si se indreapta treptat spre ”familie”. Altii pur si simplu nu vor sa admita ca s-a terminat o etapa si isi prelungesc vreo 3-4 ani inutil studentia fie prin programe academice fie printr-un stil de viata stagnant.  Sa nu uitam nici de ‘carieristi’, cei care la fel ca mine au impresia ca libertatea financiara le va conferi treptat si alte libertati.

Revenind la prima experienta, realizez ca in perioada asta, pana aproape de 30 de ani chiar, e suficient timp de gandire, de vazut lumea (sau macar tara) si de sarit cu capul inainte in diverse initiative fanteziste. Personal apreciez  joburile si experienta ”pentru CV” dar si libertatea de a le putea schimba, de a pleca fara sa ma gandesc la vreo familie de intretinut.  Nu cred ca-i corect sa decizi ca in putinii ani de libertate pe care ti-i ofera actualul sistem sa te pregatesti obsesiv pentru un prag fictiv (familia/cariera). Sunt mult prea multi care incheie de  ”buna voie si nesiliti de nimeni” o perioada in care inca mai pot evolua spectaculos.

Solutia ar putea consta in oameni pregatiti care sa-si inceapa munca din liceu daca nu din generala. Desigur, e greu sa gasesti astfel de oameni in invatamant cand in Romania cu greu gasesti 20-30 de psihologi pregatiti si oameni de HR decenti.  Instruirea profesorilor n-ar functiona decat in cazul celor tineri. Logica pragului trebuie sa se transforme intr-o logica a alternativei unde un prag nu este un final ci o simpla alternativa.  Urmatoarea etapa nu trebuie sa tina intotdeauna de o institutie. Mai mult, examenele de trecere, olimpiadele si concursurile din generala si liceu ar trebui sa fie niste simple competitii cu propria persoana. Cat timp profesorii isi vor imbuiba elevii cu materie inutila pentru a-i folosi pe post de ”cai de curse” socul respectivilor va fi cu-atat mai mare in perioada post-academica.

P.S : Interesant totusi, dupa alegerile de-acum , cei mai mari perdanti raman jurnalistii si analistii vizibili, baietii simpatici care au sarit dintr-o barca in alta pe ultima suta de metri distrugandu-si si ultimele urme de credibilitate ramase. E inca distractiv sa-i urmaresti cum incearca sa adune cioburile reputatiei din diverse cotloane.

sursa foto: flickr

In cazul alegerilor, meteahna se manifesta prin argumentele de tip ”Il votez pe Basescu ca el oricum iese in turul 2”. Am 12 variante pe buletinul de vot dar eu il votez pe unul pe care nu-l suport pe motiv ca ”oricum iese in turul 2”. Si totusi, daca oricum iese, nu ar avea sens sa lupt putin ? Macar acum, cat pot, sa pun stampila pe unul vag mai putin iritant. Nu ! De ce ? Ii votez pe Base sau pe Geoana ca ei au sanse iar in turul doi ma uit de prost la statistici si spun : Pufaai, au iesit Geoana si Basescu, ce chestie ! Culmea, chestiunea partidelor s-a dovedit a fi irelevanta in a afecta preferintele de vot ale romanilor. Cand n-ai idee despre ce inseamna ideologia , partidul conteaza mai putin.

Comportamentul de genul asta are multiple radacini. Pe de-o parte este incapacitatea reala a creierului uman de a prezice cu exactitate. Mai toate estimarile la scara larga facute de noi se bazeaza pe parerea celor din jur ,oameni care-n cea mai mare parte sunt imbecili. Gigel il voteaza pe Geoana, Costel pe Geoana de unde e clar ca  toata lumea il voteaza pe Geoana. Opusul lui Geoana nu poate fi decat Basescu pentru ca lumea reala asa functioneaza, in antiteze rosu-portocaliu. Ulterior, aducem tot felul de justificari stupide pentru a parea ca am avut o logica si un comportament rational. Nu, justificarea de tip ”Irosesc voturile pe care i le-as fi dat lui Y” nu este legitima. Este doar un mod de-a spune : am actionat sub presiune.

Pe de alta parte, ca popor, suntem istoric inclinati spre a ne alege gresit partea in baza estimarilor. N-are sens sa revin asupra chestionabilei istorii a romanilor si a superbelor performante romanesti din marile razboaie europene. Pentru o viziune mai clara este suficient sa analizam inutil promovata balada populara Miorita. Un taran afla de la cel mai prost animal, oaia, ca amicii lui o sa-l ucida si o sa-i fure turma in seara respectiva. Oaia ii sugereaza finut sa-si ia si un caine si sa incerce sa nu se faca muci in seara respectiva. Ce face omul ? Nimic, ca pana la urma tot o sa moara nu ? Marea tristeste vine din interpretarea ”literata” a minunii asteia : E o forma de impacare cu lumea. Cu noua ani in urma, in generala, o colega daduse o interpretare cu iz budist intregii povesti. Imi amintesc ca m-am ridicat si i-am spus : Si fix de-aia si tibetanii si noi vom muri sclavi !

(Un om care, dupa romani, merita sa ajunga in turul 2
Sursa imaginii : Gardianul )

Analistii se dau acum cu fundul de pamant pe motiv ca avem de ales intre un marlan si un imbecil congenital. Doar nu poate fi vina noastra nu ? Pensionarii , care din cate stim, alcatuiesc 99% din populatia Romaniei, decid. Sondajele sunt de vina desi la randul lor sunt facute de aceeasi indivizi defavorizati mental. Vesnic turmentat si putin salbatic, cetateanul tipic este obisnuit sa nu fie ascultat, sa-i fie dat peste bot prin ignorare. Fara o voce a lui, simpaticul roman (evident mai destept decat nemtii), pierde controlul asupra propriei gandiri. Analfabetii ridicati la rang de analisti politici si vecinul veteran de razboi reduc toate alternativele la X si Y.  Sau, cum bine se spunea in South Park : ”It’s always between a douche and a turd”.

P.S : Aud ca de vreo saptamana Guvernul Romaniei isi doreste scuze pentru emisiunea Top Gear in care Jeremy Clarkson, pe langa niste observatii de bun simt, a indraznit sa faca misto de bunastarea romaneasca. Normal ca vrem scuze.Copiii nostri sunt cei mai inteligenti din Europa, suntem cel mai vechi neam, avem cea mai frumoasa tara si daca nu erau comunismul si Elena Udrea eram Statele Unite ale Europei de Est.

Traducerea frazei in diferite limbi depinde de multe ori de mentalul colectiv. In multe ocazii vom observa ca ‘’scopul” este de fapt un rezultat, ceva palpabil, pentru care merita sa lupti. Englezii o spun mai frumos prin ”The ends justify the means”, unde ‘ends’ defineste o extremitate, o culminare clara a unei activitati. Mai mult, citatul initial nu era destinat activitatii cotidiene ci vietii politice, Machiavelli livrand un cadru clar pentru aplicabilitatea frazei.

Ce ar putea intr-adevar sa justifice mijloacele, daca nu scopul ? Eu as spune ca rezultatul. Rezultatul care scuza mijloacele  e  o concluzie de bun simt la care au ajuns si minti mai luminate decat subsemnatul. Este greu sa definesti un scop atat de nobil incat sa scuze orice mijloace. Daca poti salva zece copii de la incendiu dar pentru asta trebuie sa distrugi o cladire atunci da, ‘’scopul” scuza mijloacele. Chiar si asa, daca nu reusesti sa salvezi copiii, distrugerea tot pe umerii tai va cadea.

De ce m-am trezit tocmai acum cu postul asta ? Nu pentru ca am auzit cu doua zile in urma o pustoaica in metrou care intentiona sa desparta un cuplu cu scuza asta. Nu pentru ca o poti prinde accidental la florareasa din piata Crangasi dar si la angajatii din multinationale. Am mentionat-o pentru simplul motiv ca oamenii au in general o problema in a-si defini scopurile (romanii in special). Citatul asta devenit o metoda excelenta  de a scapa de responsabilitate fara a avea un plan real.

Un scop pe termen mediu sau scurt, care sa justifice ceva, nu poate fi generalist si ambiguu. Nu poti sa-ti tradezi  cel mai bun prieten crezand ca asta va ajuta cumva la atinge  ”fericirea”. Nu pot sa calomniezi continuu pentru o bruma de faima. Mai mult, nu poti sa condamni un popor pentru simplul motiv ca scopul tau este puterea difuza si atentia media.

Acum ma uit din nou spre politicieni. Am auzit fraza ieri la un talk-show televizat. Scopul pentru care unul dintre politicieni, deja ales , simtea nevoia sa faca niscaiva cheltuieli uriase in criza era ”fericirea poporului roman”. Zau ? Asta e scop pentru un individ plasat intr-o functie publica ? Reabilitarea in 3 ani a sistemului sanitar e un scop , redresarea sectorului bugetar e un scop. ”Fericirea” este un scop omniprezent si ambiguu, unul care n-are ce cauta mai departe de opinia personala si de cartile de filosofie.  Fericirea este un scop personal pe care-l pot sau nu atinge in mod subiectiv, repararea unei autostrazi nu este.

Caragiale a dezvoltat mult mai frumos pe tema asta, asa ca n-am de gand sa insist. Totusi, raman cu intrebarea : Daca rezultatul este cel care scuza mijloacele, ce scuza ar putea gasi cineva pentru dezastrul politic si social in care ne complacem de mai bine de 20 de ani ?  Scuza ca 0.02% din populatie a vazut plajele din Majorca ?

Primul album este in general o incununare naturala a efortului depus de trupa tanara si entuziasta. Dupa cativa ani buni in sala de repetitii , membri schimbati si mici rateuri prin cluburi, esti gata sa te remarci. Mai mult, ai ceva material scris si testat pe public astfel ca efortul depus este minim. Primul album este un succes, pleci in turneu, culegi laude si te bucuri de faima mult asteptata. La sfatul altora,te mentii in atentia media cu ceva la indemana : un al doilea album care urmeaza indeaproape reteta primului. Trucul iti iese pentru ca genul este inca pe val. Mai mult, casa de discuri investeste in tine si ai toate sansele ca al doilea album sa aiba valoare de productie si vanzari mai bune. Ai ocazia sa deschizi in fata unor giganti ai genului si sa te asociezi cu ei.

Acum vine momentul decisiv : Cum vei continua ? Te reinventezi si-ti demonstrezi valoarea sau continui pe acelasi drum cu riscul de a parea ridicol ? Majoritatea intra treptat in anonimat, urmand ca la un al cincilea sau al saselea album sa mai aiba o ultima zvacnire inainte de destramarea finala. Altii sufera din cauza schimbarilor de componenta si a disputelor creative si ajung sa o ia pe un complet alt drum. O mana selecta de trupe isi mentine stilul viu si actual si stie cand sa ia pauza. Altii se despart si se reformeaza cu noi forte pe cand foarte multi aleg calea turneelor anulate, a remixurilor, live-urilor, inregistrarilor nefinisate si a celebrelor  ‘Best Of’-uri. Compilatia  este in general o cale facila de a imbogati casele de discuri.

Traian Basescu este muzicianul mediocru dar carismatic aflat in fata unui al treilea album primedjios. Dupa ce si-a carat in spate trupa pe parcursul a doua albume criticate de cunoscatori dar adorate de public (primaria si victoria primului mandat) , Base face dovada unei lipse de imaginatie si a unor pretentii nejustificate. Este omul care isi amageste fanii cu remixuri si turnee in care urla piese din ce in ce mai vechi. E omul care nu crede in schimbare, e cel care promitea candva sa schimbe totul dar intr-un final a ajuns un fel de Directia 5 a scenei politice.

Antonescu a fost intotdeauna chitara a doua in trupa PNLista. Basistul cuminte care a executat linistit partitura diversilor producatori se gaseste in postura de a reda credibilitatea unei trupe cu mult prea multi solisti in ultimii ani. Cu oameni plecati in alte formatii (Stolojan) si indivizi huiduiti de pe scena (Tariceanu), trupa liberala vrea sa abordeze un gen cautat pe piata insa nu are forta de a-l adjudeca.

Geoana este omul in care toata lumea si-a pus sperante dar care nu a livrat nicio piesa memorabila. Netalentat mai degraba decat ‘prostanac’ , Geoana inca nu si-a pierdut speranta de a ocupa coperta Rolling Stone. Inca de la primele aparitii pe scena, ca tanar diplomat, M.G a repetat obsesiv aceleasi acorduri , sustinand ba ca sunt progressive rock, ba ca sunt folk socialist. In aceeasi batalie il putem intalni si pe deloc tanarul Sorin Oprescu, vechiul muzician local cu ceva carisma dar fara talentul necesar afirmarii nationale. Oprescu este un ‘one hit wonder’ care nu-si da inca seama de conjunctura succesului sau.

In cursa intalnim si ciudatenii, oameni care abordeaza acelasi gen agresiv si tembeloid de ani de zile, oameni precum Vadim sau Becali, artisti care canta pentru a se auzi, nu pentru a transmite ceva. O surpriza este tanarul Cernea, rockerul entuziast care a ascultat tot ce trebuie dar nu dispune inca de anii aia de cantat prin cluburi. Genul eco nu este cel mai gustat si nici cu repertoriul nu sta prea grozav insa e de admirat intentia de a fi original.

Ce-i ciudat in final este ca marile trupe ale scenei mondiale se ‘lupta’ uneori pentru a fideliza si mentine  zeci de milioane de fani. In general reusesc : e nevoie doar de talent, multa munca si dramul ala de noroc. Intr-un peisaj politic dominat de trupe fabricate si artisti de carton, se investesc miliarde pentru a impresiona 3-4 milioane de fani septuagenari care sunt prea obositi sa auda muzica sau sa vada spectacolul. Noi restul, platim biletul pentru a putea huidui in voie.

P.S : Ar mai fi de mentionat ca in articolul de mai sus este mai degraba vorba despre o reteta des folosita decat despre o formula consacrata.

Nu e un secret ca lipsa cunoasterii si explicatiile irational-religioase nasc monstri. Padurea, lacurile, grotele, raurile pot deveni usor obiecte ale obsesiei colective. Totusi, daca ne uitam fugitiv asupra mitologiei altor popoare, observam ca anumite elemente au prioritate. Am amintit cazul japonez si datorita seriilor nesfarsite de filme cu Godzilla. Godzilla combina perfect doua frici intiparite puternic in mentalul colectiv nipon : imprevizibilul ocean si distrugerea cauzata de seisme. Adaugati la asta si cicatricea primelor bombe atomice (primul Godzilla era rezultatul radiatiei) si aveti o ilustrare excelenta a imprevizibilului.

Bun, si Romania unde intra ? Evident, o sa se ridice cineva din spate si o sa spuna  ”Codru-i frate cu romanu’ !”. Imi vine greu sa cred. As zice ca sunt mai degraba veri indepartati. Aura mistica a codrului, salasul haiducilor dar si al Mumei Padurii, a fost demult ingropata de un monstru mai recent si greu de starpit : comunismul.

Comunismul este subiect de povestiri la gura focului. Colectivizarea, decreteii si securistii sunt inca vii in mentalul popular. Comunistii sunt printre noi, ca niste zombii dornice de creier tanar. Comunistii sunt pe afisele filmelor, in piese de teatru, in talk-showuri si mai ales in politica. Comunistii i-au pus lui Mungiu painea pe masa.

Fiintele mitologice comuniste includ tipologii precum tortionarul, turnatorul, nomenclaturistul sau marxistul. Ei n-au disparut, ei raman vesnic la panda, gata sa inghita si farama aia de sanatate mentala pe care o mai aveam.  Uitam ca n-a fost singura perioada de opresiune din istorie. Ne comportam ca un fotbalist care a ratat un meci decisiv : la 20 de ani dupa campionat inca vorbim cu pasiune despre asta.  E si mai ciudat ca nu deplangem valorile distruse de comunism sau mortii din 89′. Nici macar atat. Pentru romani comunismul nu e un monstru, e un ”bau bau”.

Vedem ca se inchid putin ranile ? Nu-i nimic, facem un nou proces al comunismului , turnam filme, discutam, ne dam cu capul de pereti. N-am rezolvat-o cu lovitura de stat din 89′, n-o sa o rezolvam nici la alegerile de anul asta. Iliescu paste neingradit, adevaratii criminali dorm linistiti. Ne-a ramas doar marea libertate post-comunista :  autovictimizarea. Nu de alta, dar decat sa vanezi demonul, e mult mai bine sa spui tuturor sa se fereasca de el.

Intr-un meci al obsesiilor, comunistii romani l-ar captura rapid pe Godzilla, i-ar pune cravata de pionier si l-ar invata sa cante ode  in registru grav. Roaaar, tovarasi !

P.S :Nostalgii exista la multe alte popoare dar ati vazut cumva ca nemtii, dupa o dureroasa separare si un adevarat macel economic, sa se complaca intr-un ”post-nazism” permanent ?

Indignat de schimbarea traseului unor autobuze, mi-am permis sa fac o remarca rautacioasa cu privire la evenimentele de gen. Evident, printesele ecologiste au sarit cu gura si m-au facut sa inteleg ca am o gandire obtuza. In Bucuresti, faptul ca lumea nu da suficiente ture ale Casei Poporului sta la baza traficului infernal, jegului, cainilor si poluarii.  Daca oamenii care lupta de la 8.00 la 20.00 sa-si tina copiii la scoala ar alerga mai mult in boxeri, autostrazile ar creste precum iedera.

Tot la categoria importanta de gradul 116 se situeaza si mania bicicletelor , marsurile ecologiste si infrumusetarea urbana. E vorba de un egoism al unei minoritati, un egoism generat de lipsa viziunii de ansamblu. E un egoism pe care-l practicam zilnic.  Nu e vorba de o minoritate sexuala sau religioasa ci de orice individ sau grup atat de obsedat de o problema minora incat o arunca obsesiv in agenda publica.

Stai cu fundul intr-o masina de 30 000 de euro si ai trei apartamente ? Atunci principala ta problema, pe langa trafic si alte probleme reale s-ar putea sa fie lipsa unei curatari constante a strazii din fata casei. Diferenta e ca pentru oamenii care muncesc cinci ani ca sa-si ia Logan, problema ta nu este deloc relevanta. Din pacate, daca se intampla sa fii vreo personalitate  cu iluzii de grandoare sau vreo nevasta de parlamentar sunt mult mai multe sanse ca ”irigarea” strazilor sa treaca inaintea lucrarilor de reabilitare.

Solutia problemei tale personale nu este o solutie aplicabila oricui. Daca pui 7 milioane de pensionari pe bicicleta nu vei transforma Romania in Olanda. Pot aprecia pasiunea unora pentru biciclete dar nu voi considera niciodata ca pistele pentru biciclisti si numarul de masini din Bucuresti  sunt probleme prioritate. Infrastructura, imbecilitatea unor soferi si semaforizarea nu se vor remedia brusc daca 1 milion de oameni se avanta in trafic pe bicicleta.

Tot la fel functioneaza si milioanele de articole, editoriale si talk-showuri politice din ultima vreme. Pe langa falsii lideri de opinie exista si multi oameni care stiu ce vorbesc. Din pacate, pentru ei notiunile de finete sunt o problema. Cand majoritatea populatiei nu face diferenta dintre dreapta si stanga politica, fapul ca se irosesc mii de cuvinte pe probleme de suprafata nu e un semn bun.

Nu ma astept ca cei ajunsi sus sa-si doreasca altruist sa-i ridice si pe altii. Mai mult chiar, admir spiritul unora de initiativa desi nu este mereu bine canalizat. Stiu ca lumea nu va realiza subit ca acomodarea persoanelor cu dizabilitati trece inaintea  unei legi pentru vidanjarea prunelor. Visez insa la o zi cand nu li se va mai da atentie alora care cred ca marea problema a  Romaniei este lipsa unei taxe pe pungile de plastic.

P.S  : Daca, la fel ca mine, va irositi fortat viata in RATB, e imposibil sa nu fi observat reclamele de pe monitoarele interioare. Intr-una dintre ele, Vizante imi spunea candid ca are un copil.Vizante are copil. Morala ? Sterilizeaza-ti cainele si sterilizeaza si cainii din jur ! Nici nu ma trezisem bine din socul penibiliului, ca apare pe ecran o bunicuta de mahala. Respectivul personaj se plimba printre camere cand deodata observa ca a ars o camasa. Morala ? Aparatele lasate in priza pot cauza catastrofe ! Felicitari Ministerului si agentiei responsabile pentru bancuri mai seci decat politica romaneasca.

Adevarul e ca atunci cand vine vorba de ”nivelul” cuiva, discutiile se aseamana in mod dubios cu alea despre organul sexual masculin. Standardele variaza, subiectivitatea e la maxim si toata lumea sustine ca il poseda pe cel mai mare. In ambele cazuri, aparentele si experientele sunt cele care decid in final.  Nivelul ala atat de invocat in discutii se reduce de cele mai multe ori la imagine si realizari, nu la dorinte. E foarte greu sa demonstrezi dupa o anumita varsta ca tu puteai fi mai mult, daca nu esti mai mult.

Problema romaneasca (trebuia sa apara si ea) este ca la noi majoritatea populatiei crede ca se afla la un alt nivel.  Functionarele de la ghiseu, maturatorii, vesnicii studenti, toti sunt niste oameni care fac ceva sub nivelul lor. Totul trebuie facut in scarba si niciodata fara elementul cheie : victimizarea. De ce eu ? De ce aici ? Eu sunt mult mai bun ! Sunt mai destept decat ala cu trei facultati si CV de cinci pagini !  Merit un salariu de 1000 de euro dar iata, spal masini pentru 200 !

E imposibil sa-i explici unui astfel de om ca pus in postura unui om de succes ar sucomba in cateva zile, ar fi redus la nivelul lui real . E greu sa accepti ca singurul mod prin care ai putea sa fii apreciat la justa valoare este muncesti pana iti sar capacele. Viziunea romaneasca despre oamenii de top este ca daca ai ajuns sus esti fie hot, fie mafiot , fie om de o moralitate indoielnica. Daca esti femeie si nu ai un post de la baza piramidei devii automat curva. Nu exista posibilitatea sa te fi inaltat prin propriile puteri. Nu, tu ai avut noroc si ai tras tepe. Evident, cel ce emite astfel de opinii a avut  ”ghinion.” Altfel nu se putea, nu ? Nu avem o elita pentru ca nu vrem sa acceptam ca ar exista vreodata una. Sunt doar oameni cu noroc, hoti, mafioti si curvari iar noi suntem niste eterni ghiniosti.

Exista evident oameni foarte capabili care pur si simplu nu simt nevoia sa iasa in evidenta. Desi sunt subapreciati, isi asuma asta si prefera un trai linistit in detrimentul unui iad corporatist. Sunt o specie rara, asa ca pretuiti-i daca-i gasiti printre prieteni. Marea lor calitate este ca se accepta, nu sunt resemnati sau intr-o eterna victimizare. Amintiti-va cand ati vazut ultima data un om care nu muncea undeva pentru ca ”e criza” sau mai stiu eu din ce motiv stupid. Amintiti-va cand ati vazut ultima data un om care sa spuna fericit : Asta sunt !

Mereu actualul Al Bundy nu a reusit niciodata sa se vada ca un simplu vanzator de pantofi. Nici baietii care de 20 de ani lucreaza la Springtime nu o vor face. Data viitoare aveti grija la femeia de la chiosc care va da painea si tigarile : daca avea noroc, cu siguranta va era sefa…

P.S: In alta ordine de idei, zilele trecute am gasit agatat de usa un pliant cu un slogan incredibil. Pe un fundal alb zacea scris mare ‘‘Traiesti fara sa platesti ! – Carrefour” . Mi-au dat lacrimile si tin sa le multumesc celor de la Carrefour pentru ca imi dau voie sa traiesc.

Experienta de peste ocean ne-arata ca un nume de marca si o campanie putenrica de comuncire pot asocia nume precum Pepto-Bismol, Viagra sau Cialis cu niste afectiuni clar determinate.Mai mult chiar, numele pot deveni notiuni de cultura populara , depasind cu mult scopul original.Sunt convins ca la noi Pepto-Bismol s-ar fi numit ”Stomacalmant”  iar Viagra undeva intre ”Suscocosel” si ”Suprapenis”.  De ce nu, doar avem nume de medicamente precum Mucosolvan, Fluimucil, Urinex, Uricol, Hemorzon, Hemorsan, Prostamol sau deosebitul remediu Chelstop.

Desigur , unii ar spune : farmacista stie oricum ce iti da, de ce ti-ar pasa ? Poate ca stie, poate intri cu reteta sau poate ca nu. Cert este ca simti o oarecare frustrare, o rusine greu de definit cand cumperi asa ceva. Vei lua pentru ca de multe ori nu ai de ales insa atunci cand vezi o farmacie plina si trebuie sa ceri un Urinex sau ceva similar preferi sa astepti. Nu mai spun de medicamentele care trebuie luate constant si pe care risti ca prietenii sau apropiatii sa le vada afisate accidental in casa. Probabil as fi tentat sa fac niste glume daca as vedea o cutie de Urinex pe raftul cuiva dar mi-ar pieri cheful cand as afla ca respectivul medicament tinteste problemele de la rinichi. Cat timp nu iesi de la farmacie cu sacosa de Prostamol, nu vad necesitatea numelor explicite.

A doua intrebare ipotetica ar fi : Cum sa le zica daca nu asa ? Pai simplu, fie isi fac un nume puternic de brand pe langa cel de producator, fie fie pur si simplu se refera in termeni medicali la beneficii si ingrediente active. Renoclin suna mai bine decat Urinex, este ? Daca problema s-ar opri la medicamente , unde rata de cumparare este destul de mica, revolta nu ar fi justificata. Din pacate in acelasi mod au ajuns la noi prezervativele Masculan, Entran sau Ops. Sunt totusi niste nuante. Durex spune ceva despre rezistenta prezervativului si eventual face o aluzie la masculinitate pe cand Entran seamana cu o gluma de scoala post-liceala. In cazul multor produse numele are un puternic impact psihologic iar medicamentele o ilustreaza perfect. Cum sa-l creada tanti Maria pe doctor cand ii spune ca nu e grav bolnava daca ea tocmai a cumparat un pachet de Antimoarte ?

Pe de alta parte, medicina naturista, intrata in atentia mea si cu alte ocazii are tendinta fie de a scrie  pe ambalaj ceva gen ”Iarba Dubioasa++”, fie de a  abstractiza pana la absurd inventand un fals beneficiu. Ce va spune oare un nume de medicament precum  Cryopharma Natur ?

Sa fie oare atat de greu sa gasesti echilibrul intre explicit si memorabil fara sa-l jignesti involuntar pe cumparator, fara sa arati practic cu degetul spre el spunand ”Haha, tu ai problema asta” ?

P.S :  Am observat ca de cand cu prabusirea economiei occidentale s-a dublat numarul de cersetori dubiosi din Ratb. E normal de altfel : negotul lor mergea pe aceleasi reguli cu piata imobiliara. Cersetorii vand mila si noroc de la Iisus, Maica Domnului si Dumnezeu, adica un produs invizibil dar care promite sa dea rezultate pe viitor in functie de investitia initiala.

Nu pot intelege obsesia si egoismul unor parinti de a-si arunca odrasla sub eticheta unui nume tembel doar pentru ca ar fi un copil ’special’.  Cu totii cunoastem persoane profund rusinate de nume ca Gherghina, Eufrosina , Pafnutie si alte nume de sfinti minori. Sa nu mai vorbim de obiceul denumirilor ‘de valoare’ (la propriu) practicat in familiie de etnie rroma. Prin 1998 o astfel de familie defila cu nume ca Hefaistos, Ares, Hercules si Xena. Evident, cei patru stateau la aceeasi masa cu fratii mai mari, Prometeu si Zeus.

Desi numele din buletin poate fi schimbat dupa o anumita varsta, e o decizie care se ia greu , fie in urma unui eveniment nefericit fie in urma unei nesigurante patologice. In primii ani de viata numele exotic-stupide pot defavoriza serios un copil.  Unii ajung sa le transforme in branduri personale, altii sa le accepte insa nu vorbim de o majoritate.  Aceasta din urma prefera sa ascunda un nume precum Gorunaş sub o prescurtare de tip Alexandru G. Petrescu. Pana la urma, poti opta oricand pentru un pseudonim de scriitor, internaut sau doar pentru un pseudonim.

Asta nu scuza imaturitatea parintilor in a alege nume deloc inteligent pentru a predestina cumva copilul pentru maretie sau mai rau pentru a defila cu el. A doua varianta se aplica in general parintilor tineri, ultraprogresistilor si marilor ‘mondeni’. Pentru ei diferenta dintre copil si labrador nu este suficient de clara. Ai facut un copil, ii dai un nume, ii dai de mancare si eventual te plictisesti de el dupa vreo doua decenii. De ce sa nu-l cheme Alexandru-Knut Odin Stanescu pe fiul cel mic ? In fond tie iti place mitologia nordica si tocmai ai primit o chestie noua, ceva ce seamana a animalut de companie mai putin paros. Asa ca, de ce sa nu-i pui o eticheta de care sa faca misto 2-3 generatii de viitori colegi ?

Nu te ajuta cu nimic nici faptul ca siteurile cu nume pentru bebelusi sugereaza nume precum Iorgovan, Xavier, Yoko, Orfeu sau Odiseu. Frustrarea ca ai un nume banal nu trebuie sa se reflecte asupra urmasilor.Ambitiile de a reinvia traditia romaneasca din perioada culturii Cucuteni nu sunt nici ele binevenite. Numele de ’scena’ reflecta in general o aspiratie sau o porecla insa numele din buletin este cel care ar trebui sa ofere un moment de respiro, o detasare si o intoarcere intr-un spatiu sigur. Cand esti in casa, alaturi de parinti, prieteni sau partenerul de viata preferi sa auzi un ‘Alex’ decat un ‘Edwardaltreila Mihaiescu’.

P.S : Vineri, in jurul orei 18.00 langa magazinul Diverta de pe Magheru, in plin centru al Bucurestiului. Familie clasica formata din mama, tata si purdel de 5-6 ani. Puradelul se opreste brusc si spune ‘Mama, mi-a mai ramas niste hartie’. Mamica grijulie, in fata a cel putin 10-15 oameni ii da pantalonasii jos la baietel si se uita in poponet daca nu cumva i-a mai ramas niste hartie igenica intepenita lui ala micu. Daca nu vedeam, nu va povesteam. Dupa asta, draga Europa, te anunt ca ti-a mai ramas niste Romanie in…