Şi asta nu e singura glumă pe care USL i-o pregăteşte lui Băsescu. Doi băieţi, unul de la PSD şi celălalt de la PNL, au băgat în Senat un proiect de lege care netezeşte calea debarcării preşedintelui prin referendum. Pentru asta ar ajunge majoritatea celor care se prezintă la urne, nu mai e nevoie de milioanele de voturi prevăzute în legea lui Boc. Şi cum useliştii au majoritatea şi-n Senat şi-n Cameră, legea asta nu va trece decît dacă nu vor ei. Sau, mai exact, dacă Ponta are de gînd să-l ţină la încălzire pe Crin Antonescu pînă în 2014, ceea ce n-ar fi tocmai exclus.

Mă rog, pînă aici ar fi jocuri politiceşti. Dar cînd zici, ca Ponta, că vei respecta Legea şi îi dai o mînă de ajutor lui Năstase, în prelungirile meciului său cu Justiţia pentru Trofeul Calităţii, asta înseamnă că bagi politichia pe sub uşa tribunalului şi-ţi faci singur de deochi, după nici o lună de guvernare.

P.S. Ponta l-a demis pe ipochimenul de la ISC, Grăjdan, cel care imediat ce a fost numit tot de Ponta la conducerea Inspectoratului de Stat pentru Construcţii a retras inspectoratul din procesul “Trofeul Calităţii”.  Motivul demiterii: Grăjdan ar fi luat decizii fără să-l informeze pe premier, deşi se afla in directa subordonare a acestuia. Că l-a demis e bine, dar va avea grijă Ponta ca ISC-ul să redevină parte în procesul lui Năstase? Fiindcă dacă nu se întîmplă asta, demiterea insului cu nume predistinat e de ochii lumii, iar deochiul rămâne valabil.

Deşi n-am nici un motiv să le plîng de milă pedeliştilor, sper ca legea acestui uninominal să fie declarată neconstituţională. Nu de dragul parlamentarilor trag această nădejde, ci de teamă că vom ajunge din nou la o majoritate obeză, infatuată şi apucătoare, cum a fost cea dirijată de Băsescu prin şi după înfiinţarea UNPR, care a transformat dezbaterea parlamentară într-o parodie grotescă. Am mai avut o majoritate atotputernică pe vremea FSN-ului. Rezultatul a fost o democraţie de faţadă şi un jaf de profunzime, cu mineriade pentru liniştea lor şi averi frauduloase obţinute în liniştea pe care şi-au asigurat-o cu bitele.

La umbra majorităţii confecţionate la indicaţiile preţioase ale lui Traian Băsescu s-a furat cumplit în ultimii ani şi, în plină criză, banul public a fost risipit scandalos de o minoritate care s-a îmbuibat din sărăcirea majorităţii.

Nu mă interesează ca useliştii înfometaţi să dea lovutura de graţie unui PDL pe care încep să atîrne pieile. Nu vreau să mai văd un preşedinte care face pe primul economist al ţării tăind salariile cu foarfeca şi care, în semidoctismul lui, le dă lecţii profesorilor. Nu mai vreau să văd ţoape obraznice călărind pe deşelate bugete discreţionare. Nu vreau să mai văd oameni competenţi şi devotaţi umiliţi hăhăitor de alt megaloman care-şi închipuie că le ştie pe toate. Şi nu vreau să mai văd lumea plecînd din ţară sau ieşind în stradă, împinsă de exasperare.

Cînd a izbucnit scandalul cu Neluţu Botiş, ministrul Muncii care i-a dat fonduri europene soţiei sale, încît a plecat Neluţu cu coada între picioare din guvernul Boc, Monica Macovei nu i-a cerut premierului să plece şi el. Monica Macovei nu i-a cerut lui Boc să-şi ia tălpăşiţa nici cînd secretarul de stat, Silviu Bian, a fost prins luînd mită şi arestat. Sînt cumva abuzul în serviciu şi declaraţiile false (Botiş) sau luarea de mită (Bian) mai puţin grave decît plagiatul?

Monica Macovei a tăcut şi cînd Curtea Constituţională a decis că guvernul Boc le-a luat ilegal din bani pensionarilor şi n-a protestat nici cînd ministreasa Muncii din guvernul Ungureanu a declarat că va perpetua cel puţin o lună această ilegalitate, deşi ca fost ministru al Justiţiei M.M. ar fi trebuit să-l someze pe MRU să-şi facă bagajele pentru anunţul infam al ministresei, cît şi pentru lipsa lui de reacţie.

Monica Macovei, care urăşte pe bună dreptate plagiatul şi pe plagiatori, n-a spus un cuvînt cînd Laura Codruţa Kovesi – care e, orişicît, procuror general al României! – a fost acuzată de plagiat, cu probe cît se poate de clare. E dreptul ei să tacă, dar cînd, ca acum, tăcerea Monică Macovei e selectivă, cum rămîne cu atitudinea ei radicală, de apărătoare a justiţiei? Sau radicalismul ei nu mai funcţionează cînd e vorba de oameni numiţi de Traian Băsescu?

Am avut toată încrederea în Monica Macovei cînd, dezamăgită de PDL, o bătea gîndul să înfiinţeze un alt fel de partid. E treaba ei că a renunţat, la fel cum tot treaba ei e că acum face campanie electorală pentru PDL. Dar, cum bine ştie şi ea, cînd eşti parte, nu mai poţi vorbi ca din instanţă.

Victor Ponta l-a tocat un pic pe Emil Boc, la Cluj, zicînd că  fostul premier a fost cel mai umil executant al ordinelor preşedintelui Băsescu şi aşezîndu-l pe primul loc în topul celor mai caraghioşi prim-miniştri ai României. La partea cu obedienţa lui Boc, ca s-o zicem mai pe ocolite, Ponta are dreptate, dar în privinţa caraghioslîcului să nu uităm de un Manea Mănescu, al cărui nume fusese dat căţeilor chinezeşti care dădeau din cap în automobile sau de un Nicolae Văcăroiu care patru ani i-a făcut pe ziarişti să se întrebe ce voia să zică în timp ce cuvînta şi-şi mîngîia frizura.

Acelaşi Ponta i-a făcut de doi bani pe miniştrii Muncii, Botiş, Lăzăroiu şi Sulfina Barbu, acuzîndu-i de prăduirea banului european şi autohton prin contracte pe ochi frumoşi de partid şi cu salarii de se sparie gîndul şi-a anunţat că s-ar putea să nu mai vadă România finanţări europene anul ăsta şi în 2013 din cauză că s-a prins Europa că i se toacă banii pe sub uşă. L-a contrazis pe Ponta comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, care a zis că nu ne-am afla în primejdie să nu mai vedem bani comunitari în acest an. Totuşi, pînă să deschidă gura premierul despre acest subiect, l-am auzit şi pe ministrul Leonard Orban cum zicea că s-ar putea să ne închidă UE robinetul cu euro din cauza dubioşeniilor de pe la noi.

În sfîrşit, Ponta a continuat capitolul Traian Băsescu. A anunţat din nou, de astă-dată oficial, că va cere Parlamentului să se exprime asupra calităţii preşedintelui de reprezentat al României la Bruxelles, cu sublinierea că dacă Băsescu se va duce miercuri la întîlnirea informală a liderilor din ţările UE nu se va reprezenta decît pe sine. Asta de bine ce Băsescu tocmai a spus la Chicago că politica externă e treaba lui, fără să răspundă fineţurilor diplomatice ale lui Ponta, că politica noastră internă e cea care se discută, de fapt, la Bruxelles.

La rîndul lui, Crin Antonescu a zis, prevenind asistenţa că nu mai ştie ce cuvînt să găsească despre prestaţia de la Chicago a lui Traian Băsescu: „Mie mi se pare că noi, românii, nu putem fi reprezentaţi în acest mod mîrlănesc.” Acuma, dacă-l ataci pe preşedinte, şi nu fără temei, la atitudine şi comportament, ca lider al puterii e bine să mai cauţi în sertarul cu vorbe, ca să arăţi şi astfel că îţi repugnă mîrlănia.

P.S. S-au terminat deputaţii pesedişti de l-a propus Victor Ponta tocmai pe Viorel Hrebenciuc pentru funcţia de vicepreşedinte al Camerei? Nici n-a apucat lumea să uite de Corina Dumitrescu şi Ioan Mang că a venit propunerea asta, şi mai involuntar chisnovată. Chiar dacă Victor Ponta e mai de curînd preşedintele PSD, nu s-a găsit nimeni din partid să-i spună că la un moment dat presa numea „hrebenciuc” unitatea de măsură a corupţiei autohtone?

Şi le-a zis dumnealui rumânilor ce-l întîmpinară că tot el e alfa şi omega treburilor din afară. Iară cînd reiz-efendiul de la Bucureşti, acela Marga, s-a ridicat a vorbi, au întors Traian sin Băsescu ochii de la dînsul, căci nu-l avea la lingurea de cînd auzise că poartă vorbe necuvioase despre dînsul. Şi s-a dus de s-a amestecat cu rumânii, să le spuie vorbe frumoase, ocolind a rosti numele marelui vornic. Şi le-a zis că două ofuri mai avea în treburile domesticeşti pînă să i se împlinească sorocul în fruntea ţării şi mai căta pieziş la acel Marga, ce-i stătea ca un  ghimpe la suflet.

Şi cugeta dumnealui cu părere de rău la buna rînduială veche cînd numai un deşt să fi ridicat şi l-ar fi lipsit arnăuţii pe acesta reiz-efendi din alai şi l-ar fi dezbrăcat de caftan, ruşinîndu-l în faţa prostimii. Şi gîndind astfel a rostit cu amărăciune, pentru sine, vorba filosoficească de-o auzise la nişte ţuţări de-ai săi, mai şcoliţi: O, tempera…!

Admiţînd că dna Kovesi a fost de bună-credinţă în elaborarea lucrării, i se poate reproşa, de la bun început, lipsa de acurateţe în redactare. Mergînd mai departe, aceeaşi absenţă a ghilimelelor îl poate face pe un cititor imparţial s-o acuze de plagiat pe autoare, dat fiind că fragmentele de text reproduse fără ghilimele sînt amestecate indistinct cu textul care îi aparţine. Rezultatul e că nu-ţi poţi da seama, cititind textul, ce-i aparţine şi ce nu dnei Kovesi.

Aşa stînd lucrurile, o parte din vină pentru, hai să le zicem, confuziile pe care le poate produce teza ei de doctorat o are şi îndrumătorul lucrării care nu i-a cerut doctorandei sale să evidenţieze fără echivoc ce a preluat din alţi autori. Fiindcă la cum sînt întrebuinţate notele de subsol şi bibliografia în această lucrare e aproape imposibil să-ţi dai seama ce scrie dna Kovesi din capul ei şi ce preia de la alţii.

Dacă dna procuror general şi-a redactat teza de doctorat închipuindu-şi că nu-i nici o problemă dacă împrumută de la alţii fără ghilimele şi şi-a imaginat că s-a acoperit cu notele de subsol şi cu bibliografia a greşit. Şi greşeala ei se numeşte plagiat.

Dna procuror general ar trebui să ştie că necunoaşterea legii sau, în cazul de faţă, a regulilor de redactare a unei lucrări academice nu e o scuză. Plagiatul din greşeală nu poate fi deosebit decît cel mult la nuanţă de plagiatul cu intenţie.

Cînd să intre în anexa Ploieştiului îi taie calea un motan într-un costum negru, ieşit din boscheţii de pe mijlocul bulevardului. Se vede că eşti de la Ploieşti! îi zice motanul. Te-ai prins după număr, i-o întoarce ploieşteanul. E o chestie fenomenologică despre care n-aveai de unde să ştii, îi spune grav motanul. Dacă erai din Bucureşti ai fi ştiut că la ora asta, pe aici traversează motanul marchizului de Carabas. Pentru un cotoi, pari destul de cult, remarcă ploieşteanul. Renunţă la familiarităţile astea, îl somează, demn, motanul şi se urcă în maşină pe scaunul de lîngă el. Costumul pare de firmă. Şi cravata. Şi cizmulţele. Pentru un co… motan, n-o duci rău, îşi sintetizează ploieşteanu observaţiile. Ilustrez o excepţie! precizează motanul. Aparţin marchizului de Carabas. Dar pomişorii şi boscheţii ăştia de pe mijlocul drumului ai cui sînt? întreabă ploieşteanul deranjat vizual de plantele menţionate. Ai marchizului de Carabas!

Intră ploieşteanul pe o străduţă, nimereşte cu maşina într-o groapă după ce ocoleşte alta. Dar gropile astea? Tehnic, sînt tot ale marchizului, dar ce nu se vede nu se pune! îî explică motanul. Şi piaţa asta a cui e? A unor firme private, zice motanul evaziv. Ploieşteanul insistă: Private, dar ale cui? Unele aparţin marchizului de Carabas, spune motanul. Şi imobilele astea? Motanul, mai evaziv: Sînt, tot aşa, ale unor firme private. Ploieşteanul încearcă să ghicească: Care au legătură cu marchizul…? Motanul, intrigat: Eşti, cumva, de la DNA, de vii cu presupuneri din astea? Sînt de la Ploieşti, îi reaminteşte ploieşteanul.

Dar de blocurile astea care sînt reabilitate termic de ce nu mă întrebi? se zbîrleşte motanul. Fiindcă scrie pe ele cine le reabilitează, îl lămureşte ploieşteanul. Motanul nu se lasă: Şi panseluţele astea mîndre sînt ale marchizului, şi piaţa asta, şi părculeţul, enumeră el satisfăcut. Apoi se întoarce spre ploieştean: Ai rude în acest sector? Nu, zice ploieşteanul. Dar dacă-ţi aranjez eu un flotant, îl susţii pe marchiz? Nu mă tentează, zice ploieşteanul. Habar n-ai ce oportunităţi ratezi, toarce motanul şi-i spune să oprească maşina. Inainte de a se da jos, îi dă o carte de vizită: Voi, ploieştenii, aveţi un obicei interesant, o întoarceţi. Dacă te răzgîndeşti, caută-mă.

Un pic de atenţie la ce zice Opoziţia nu i-ar strica noii puteri. Fie şi numai pentru a nu avea aerul că repetă prostiile Opoziţiei de pe vremea cînd era la putere şi făcea pe surda la ceea ce zicea opoziţia de-atunci. Politeţea n-a omorît pe nimeni, chiar dacă acum Puterea vrea să-şi scoată pîrleala pentru lunga perioadă în care a vorbit singură şi privită de sus chiar şi de unii dintre cei ce i-au îngroşat rîndurile.

Graba pedeliştilor de a-i face bilanţul lui Ponta e însă de înţeles dacă ne gîndim la temerile lor că, dacă face purici copilotul la Palatul Victoria, se scrînteşte coabitarea cu Palatul Cotroceni înainte de termen. De unde şi apelul lor la raţiunea Puterii falimentare şi a guvernului ei nelegitim.

1. Ai bube în cap?

2.Ţi-a verificat CV-ul Academia Română?

3.Ai plagiat mai mult de o lucrare ştiinţifică?

4.Cum ai luat Bac-ul?

5.Cine ţi-a scris lucrarea de doctorat?

6.Ce cuvinte din limba română se scriu cu doi de n, unul după altul?

7.Ce cuvinte din aceeaşi limbă nu se scriu cu doi de n, unul după altul?

8.Cine a spus „La început a fost cuvîntul”?  – a. Ch.Darwin, b. A.Einstein, c.Alexandru Graur, d. Altcineva.

9.Care e genul gramatical al substantivului „coleg”?

10. Cine a scris Punguţa cu doi bani? – a. Florin Georgescu, b. Mugur Isărescu, c. Ion Creangă, d. Altcineva.

Ponta a anunţat apoi că vrea să meargă la Bruxelles, la Consiliul European, fiindcă acolo se discută lucruri care ţin de activitatea guvernamentală, ceea ce ar reclama prezenţa premierului la discuţii. Ponta nu i-a contestat lui Băsescu apanajul politicii externe, dar fiind vorba de treburi legate de guvernare, la Consiliul European se impune prezenţa prim-ministrului. Or, Băsescu, a anunţat Ponta, vrea să meargă tot el la Bruxelles. Şi ar fi ridicol pentru România să apară acolo amîndoi. „Voi face tot ce ţine de mine, şi cred că şi preşedintele va face, să evităm un conflict care să pună România într-o situaţie ridicolă, să fim amândoi acolo” Oricare dintre ei se va duce de acum încolo la Bruxelles, a mai zis Ponta, trebuie să aibă un mandat clar. Iar acest mandat ar trebui acordat de Parlament. Mai pe şleau, Ponta l-a avertizat pe Băsescu că s-a terminat vremea în care, cu acordul lui Boc, preşedintele făcea treaba premierului în străinătate.

Ponta n-a vrut să puncteze duminică, la televizor, pentru impresia artistică. A făcut un pas înaintea lui Băsescu, care e obişnuit să stabilească agenda publică şi să stîrnească reacţii cu declaraţiile lui. Acum Băsescu e cel care trebuie să dea explicaţii. Şi în rolul ăsta nu se simte deloc bine.

N-am de unde să ştiu dacă Andrei Marga a fost omul Securităţii. El susţine că n-a fost. Sper că aşa e. La fel cum sper că după acest denunţ odios şi unsuros nu se va mai uita nimeni în gura lui Lăzăroiu.

Crin Antonescu şi numai el l-ar suspenda pe Băsescu şi mîine. Indigerabilul Felix la fel, Ponta însă, ca să nu creadă lumea că USL a venit la putere cu agenda răzbunărilor în mînă, a început să vorbească despre coabitare constituţională şi alte chestii relativ paşnice. Totuşi, la Cotroceni, Ponta, care altminteri rîde cu uşurinţă, nici măcar n-a zîmbit la bancurile prezidenţiale.

Seriozitatea premierului s-ar putea să-i fi dat niscai fiori preşedintelui, căci relaţiile constituţionale nu exclud suspendarea care îl obsedează pe Băsescu. Iar asta nu e treaba prim-ministrului, ci a Parlamentului.

Aşa că dacă noua majoritate va schimba legea demiterii preşedintelui prin referendum, impusă printr-o ordonanţă de urgenţă de guvernul Boc, ăsta ar fi primul semn că USL nu se mulţumeşte să-l ameninţe pe Băsescu, ci vrea să-l ajute să-şi înfiinţeze mai repede şcoala de politică, pe care spunea el că vrea s-o întemeieze după ce pleacă de la Cotroceni.

Ponta nu-l mai poate lua pe Andrei Marga de la Externe şi să-l instaleze la Educaţie, unde i-ar fi locul. Dar dacă el nu cunoaşte pe nimeni căruia să i se potrivească fotoliul învăţămîntului, de ce s-a jenat s-o iscodească pe Cati Andronescu, poate ştia ea pe cineva?

Acum şi să vrea, Ponta nu-l mai poate schimba pe Mang. Mai e niţel şi se votează guvernul în Parlament. Dar dacă tot s-a uitat în gura presei cînd a trimis-o înapoi la treaba ei pe înnotătoarea Corina Dumitrescu, extrăgîndu-şi astfel un cui din pantof,  să nu-l bată, de ce şi-o fi plantat Ponta, singur, altul în loc?

O trezesc pe Efimiţa nişte împuşcături, amestecate cu niscai chiote. Sare din pat. Cine e? fuge la uşă: e-ncuiată, încearcă şi fereastra. Se-aşază pe-un scaun. Îşi face cruce şi-şi zice că poate-o fi visat. Se întoarce în aşternut. Iar chiote şi detunături, parcă mai multe. Cucoana la fel, dar acum aprinde lampa,  inspectează încăperea, se uită şi pe sub paturi. Nimic! Se vîră, cam îndoită, sub plapumă, după ce stinge lampa. Încă o salvă, mai aproape, chiote şi strigăte. Efimiţa se precipită din pat, înlemneşte de frică. Cînd aude iarăşi împuşcăturile şi chiotele se repede la Leonida să-l trezească.

El buimac, ea înspăimîntată: Revuluţie! Bătălie mare, Leonido! Dumnealui o linişteşte şi-i explică de unde i se trage. De la convorbirea lor despre politică, şi cum e ea nevricoasă… Efimiţa protestează: deşteaptă e ea acuma! Miţule, asta dumneata ştii… De se indispune cucoana. Leonida o ia metodic. O fi revoluţie, dar nu e voie de la poliţie să se descarce focuri în oraş. Şi trece la argumentul forte: cîte n-a citit el din astea . Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimica mişcă. Efimiţa se lasă convinsă şi se întorc în paturile lor. Iarăşi chiote, salve şi strigăte. Sar amîndoi în mijlocul încăperii. Cucoana: e idee, Leonido? E fandacsie, bobocule? E ipohondrie, soro?! El decretează că e primejdie mare. Totuşi ce să fie? Revuluţie, susţine Efimiţa. Dumnealui oscilează: revuluţie ca revuluţie, da nu i-a spus că nu e voie de la poliţie să dai focuri în oraş? Afară, mai rău. Femeia, pragmatică: Voie, ne-voie, auzi? Leonida tremură, dar mai încearcă un argument: aude, dar nu se poa să fie revuluţie, că ai noştri sînt la putere, aşa că n-are cine s-o facă. Îşi ia ziarul să vază ştirile. Şi se cutremură: nu-i revuluţie, e reacţiune. Căci la gazetă scrie că opoziţia stă la pîndă, cu poftele ei antinaţionale. Naţiune fii deşteaptă! îndeamnă foaia. Şi noi dormim, domnule, remarcă dumnealui. Îl taie un gînd: Reacţionarii îl ştiu de republican, că e cu naţiunea. Golesc amîndoi dulapul în două boccele. Leonida e chitit să ajungă la Ploieşti, unde nu-i e frică. E între ai lui, republicani toţi, săracii! Efimiţa, numai urechi: vin zavragiii! Şi cum sînt eu deocheat, se lamentează Leonida, drept aicea vin, să ne dărîme casa. Bătăi în uşă, în timp ce zgomotele se îndepărtează. Voce de femeie: Coniţă! Deschid ei după ce se conving că e slujnica. A fost chef mare la băcanul din colţ, îi anunţă femeia. Acu s-a spart petrecerea, cîţiva se duceau pe-aici acasă, pe două cărări. Nae Ipingescu, ipistatul, frînt de beat, chiuia şi trăgea la pistoale. Că a fost lăsata-secului. Efimiţei i-a venit chef de glumă: A fost lăsata, secule! Leonida îşi regăseşte aplombul şi-i aminteşte de vorba lui cu ipohondria. Cucoana nu se lasă: Dar cu pistoalele cum rămîne? Nu zicea el că nu e voie de la poliţie?  Leonida nu se pierde. Nu vedea dumneaei că fusese chiar poliţia în persoană?  Efimiţa se lasă din nou cuprinsă de admiraţie: Apoi cum le ştia dumnealui, bobocul, pe toate, mai rar cineva!

Azi, în Bucureşti, viteazul Leonida ar sta mai tot timpul cu calabalîcul la uşă.Căci se trage des cu pistolul. Şi n-o face numai poliţia. Fiindcă nu mai ajungie să ai bluji şi jacî, ca moldoveanul din banc. Ca să ieşi pe centru îţi trebuie şi pistol.

Ponta s-a despărţit de ea politicos – de apreciat! – dar, după cum mi s-a părut, fără prea mari regrete. Scandalul din jurul CV-ului candidatei şi apoi al studiilor sale, precum şi acuzaţia de plagiat care i s-a adus erau prea mult pentru un guvern aflat la început de drum. Am auzit azi pe cineva spunînd că fosta desemnată a căzut victimă unei cabale. Nu cred. Cuvîntul „victimă” n-are ce căuta aici, la fel cum dna Corina Dumitrescu n-avea ce căuta în fruntea Ministerului Educaţiei, chiar dacă n-ar fi ieşit scandal în jurul competenţei sale.

Totuşi nici măcar discursul lui Ungureanu n-a alungat de tot mofluzenia participanţilor. Chiar şi cînd îl aplaudau pe MRU pedeliştii păreau preocupaţi de altceva. De trecerea în opoziţie, cu care n-au apucat să se obişnuiască? De plecările din partid, care nu s-au terminat nici după moţiunea de cenzură?

Dacă ne luăm după aplauze şi după alte reacţii ale sălii, inclusiv după îmbrăţişarea cu care TRU a încercat să-şi facă ochi de cumătru cu celălalt Ungureanu, Emil Boc nu mai preşedintele partidului decît cu numele. De astăzi MRU e adevăratul lider al PDL-ului, chiar dacă n-au avut loc alegeri şi n-are hîrtie la mînă.

Vineri, pe seară, a încercat cineva de la Realitatea la Institutul Hoover. A primit amabilul răspuns că persoana, Corina Dumitrescu, n-a urmat nici un fel de curs acolo, dar că poate o fi fost în vizită la institut. Doamna căreia îi place „înnotul” n-a săvîrşit, aşadar, doar greşeli materiale în CV-ul ei – mi-a plăcut formularea asta, în loc de mai cinstita „greşeli de ortografie”, ce înseamnă delicateţea CSM-ului! A comis şi o mîndreţe de fals pentru care ar trebui să se burzuluiască şi colegii ei de la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” şi s-o dea jos, ca să nu-i mai facă de rîs.

După ultimele noutăţi despre CV-ul nominalizatei la Educaţie, Victor Ponta n-ar mai trebui să aştepte pînă luni explicaţiile doamnei, ci s-o deznominalizeze urgent. Fiindcă pînă luni cine ştie ce mai aflăm şi despre studiile ei autohtone.

Pîn să le vie somnul lui şi Efimiţei, îi povesteşte Conu Leonida consoartei sale cum era să devină ţara republică, după abdicarea lui Cuza. Şi-i citeză din gazetă titlul pe care-l ţine minte ca acuma „11/23 Făurar… a căzut tirania! Vivat Republica!” Şi-şi aminteşte cum a scos-o pe răposata, mumă din popor, republicană şi ea, la revoluţie. Steaguri, muzici, chiote, tămbălău şi lume… de-ţi venea ameţeala! A ţinut toiul revoluţiei trei săptămîni de zile, de a scris şi Galibardi o scrisoare naţiunii române. Patru vorbe, dar vorbe ce-i drept: Bravos naţiune! Halal să-şi fie! Să trăiască Republica! Vivat Prinţipatele Unite! Şi jos, iscălit în original, „Galibardi”

Ca să priceapă Efimiţa că unu-i Galibardi, giantă latină, care i-a băgat în răcori pe toţi împăraţii şi pe papa de la Roma, o luminează: s-a speriat papa de el şi l-a luat cu politică, adică şi l-a făcut cumătru. C-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus de i-a botezat un copil. Dar o bate gîndul pe dumneaei cîţi oameni are Galibardi. Sumedenie! presupune Efimiţa. O mie, domnule! Numa o mie, da îi mai prima, aleşi pe sprînceană, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut! Efimiţa e fermecată: Ei, cum le zici dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.

Se bagă Leonida în patul lui, Efimiţa stinge lampa şi se cuibăreşte în celălalt pat. Încăperea rămâne luminată numai de flacăra tăciunilor din sobă. Pe Efimiţa n-o lasă o nedumerire să adoarmă: ce pricopseală e şi cu republica asta?

Leonida se întărîtă: Ei, bravos! Şi se pune pe enumerat: dacă e republică, nu mai plăteşte niminea bir. Fiecare cetăţean primeşte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate. Par examplu, eu… Pe lîngă pensie? se uimeşte Efimiţa. Vezi bine! Pensia e başca, e după legea veche. Şi în republică legea e sfîntă. Şi se mai dă şi-o lege de murături! Efimiţa nu pricepe. Adică să nu mai aibă nimeni dreptul să-şi plătească datoriile, îi desluşeşte Leonida. Şi-atunci de ce nu se face, soro, mai repede republica asta? Că nu te lasă reacţiunea! De un să mai mănînce ei lefurile cu lingura dacă nu mai plăteşte niminea bir?

Efimiţa, nu că nu l-ar crede, dar, întreabă şi ea: de unde mai plăteşte statul lefurile, dacă nu mai plăteşte niminea bir?  Asta-i treaba statului, că de-aia l-avem. Să se îngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme. Efimiţa ce să mai zică? La asta nu s-a gîndit. Unde-ar da Dumnezeu să vedem mai repede şi-asta, republica. Dormi, soro? îl întreabă. Şi-apoi constată: a adormit.

Vrednicul republican, cu gazeta lui,  Aurora Democratică, ce lovituri ar fi luat azi! Parcă-l aud.Cum să puie, domnule, bir şi pe amărîta asta de pensie? De-aia am făcut noi, Miţule, rivuluţie? Că ţin minte ca azi ce zicea la gazetă: Tirania a căzut! Ca să-şi dea dumnealor lucrări publice cu lecitaţii măsluite, de i-a aflat toată Europa? Şi să ne promiţă cai verzi pe pereţi la alegeri, cum s-au învăţat?

Soarta însă avea alte planuri cu el. L-a înlocuit pe MRU cu Ponta, cu unicul scop de a-l pune pe Blejnar la încercare. În faţa unei atari potrivnicii, a ieşit la iveală caracterul de bronz al acestui bărbat. A anunţat că pleacă de la ANAF, ca să n-aibă nici o zi de-a face cu Ponta, cel ce-l acuza că acţionează la comandă politică şi umblă să forţeze legea pentru a-i înfunda pe unii şi pe alţii, pe care-i avea pe lista primită de mai sus.

Dar dacă rămînea Blejnar pe loc, să dea piept cu reacţiunea ajunsă la putere? N-ar fi fost bine, fiindcă reacţiunea i-ar fi făcut brînci pe scări şi n-ar fi scăpat ocazia să-i tragă şi-un perdaf înainte. În potrivnicia ei soarta s-ar putea să nu se lase îmbunată de jertfa lui Blejnar, ci să pună ANAF-ul, mai exact chiar direcţia pe care el a inventat-o, să-l ia la bani mărunţi.

Cînd nu rîde din motive numai de el ştiute, prostul e trist. Şi încruntat. Şi predispus la solemnitate. Înainte de a-ţi da bună ziua, te priveşte bănuitor. Nu pentru că a aflat că-i pregăteşti vreo chestie nasoală, ci fiindcă i se pare că toţi cei din jur conspiră împotriva lui. Se simte persecutat încă de pe băncile şcolii, cînd, în ciuda silinţei sale, trecea cu greu clasa şi era convins, din cauza asta, că profesorii au ceva împotriva lui.

Dacă te vede rîzînd, îşi închipuie că te gîndeşti la el. De aceea îi place seriozitatea. Cum toate ideile lui sînt de împrumut, urăşte originalitatea, iar spontaneitatea îl deprimă. Prostul nu vorbeşte, ci ia cuvîntul. Admite că pămîntul e rotund, dar în adîncul lui nu crede că-i aşa. Dacă e credincios, ar interzice ateismul. Dacă e ateu, ar dărîma bisericile.

Nu-i spune bancuri prostului, fiindcă rişti să te întrebe ce-ai vrut să zici cu asta! Fereşte-te să intri cu el în dispută. E impenetrabil la argumente, aşa că retează-i-o scurt şi lasă-l să vorbească singur. Nu te bizui pe recunoştinţa lui – nu ştie cu ce se mănîncă chestia asta.

Un prost ambiţios devine o calamitate dacă ajunge într-o funcţie importantă. I se pare că totul i se cuvine şi are grijă să se înconjoare de unii şi mai proşti decît el. Încît drumul pînă la el devine de nestrăbătut. Şi cum nu renunţă niciodată de bunăvoie, prostul e aproape imposibil de dat jos din funcţia de care a apucat să se lipească. Şi cînd pleacă, împins de la spate, ia şi scaunul cu el.

Aici Ponta e inocent, fiindcă cel care ar fi trebuit să ţină minte că are interdicţie e Alistar însuşi.

Şi-o fi închipuit desemnatul că pentru funcţia de ministru fără portofoliu nu-i valabilă interdicţia? Mircea Diaconu, numit la Cultură, n-are nici o interdicţie, în schimb e urmărit penal, aşa că n-ar fi fost mai cuminte din partea lui să-i mulţumească lui Ponta că-l vrea şi să-i spună că deocamdată nu se poate?

În privinţa lui Dan Constantin, de la PC, oriunde l-ar fi pus Ponta tot l-ar fi rîcîit careva, din cauză de Dan Voiculescu. Şi chiar dacă l-o fi consolînd papaşa Iliescu, cu vorba lui, că nu te aliezi cu cine vrei, ci cu cine poţi, putirinţa de a defila cu omul lui Felix nu merită deloc silinţa.

*Vezi şi mirarea lui Pampon din D-ale carnavalului: „Ce să caute neamţul în Bulgaria?”

Aseară a fost la Take să-l convingă să intre în combinaţie, zice. Care Tache şi ce combinaţie? Take Ionescu, frate, combinaţia fiind guvernul. Şi cînd să intre, cine iese de-acolo? Şeful – adică d. P.P.Carp, care n-a izbutit să-l convingă pe ilustrul bărbat, dar contează pe talentul de persuadare al amicului X. Dacă însă Tăkiţă nu se lasă, există şi o soluţie de rezervă. Şeful ia prezidenţia şi Finanţele, Maiorescu, Justiţia etc.

Ascultătorul, timid, îl întreabă ce ştie de lefuri. Or să scază? Nu se ştie nimic pozitiv, dar Alexandru (Marghiloman) e de părere să nu se întindă prea mult coarda economiilor. Amicul întreabă cîte ore sînt şi pleacă precipitat să ia acceleratul de Sinaia, cu Nicu (Filipescu), dar înainte de asta trebuie să mai treacă şi pe la Barbu (Delavrancea) să-i amintească o chestie, că mîine, poimâine se face cabinetul.

În ziua următoare, duminică, prietenul povestitor se suie în trenul de plăcere spre Sinaia, într-un vagon de clasa a treia. Şi peste cine dă vorbindu-le unor negustori care-l ascultă fermecaţi. Întocmai, peste amicul X care-i spune că aseară s-a încurcat la vorbă cu Barbu şi-a scăpat trenul. Apoi îşi urmează vorba către negustori: „Eu i-am spus: ghenerale, nu te grăbi…”

Astăzi, despre amicul X am zice că e o sursă nepreţuită şi un consilier politic de taină. O persoană care te lămureşte despre mersurile lucrurilor în cercurile înalte. O agenţie de ştiri ambulantă care, chiar dacă nu le nimereşte – se mai întîmplă – te ţine aproape de cei ce iau deciziile de care atîrnă ţara.

Din Caţavencii.ro

Asta nu înseamnă că Ponta zburdălniceşte, chiar dacă se laudă că el decide pe cine bagă în guvern. Trebuie să-i omenească pe liberali, să nu stîrnească nemulţumiri prea mari printre pesediştii care aşteaptă răsplăţi ministeriale din partea lui şi să nu poată fi acuzat de pedelişti şi de presă că are cîrlig la dalmaţieni. Toate astea fără să uite de scadenţa alegerilor de la toamnă. Ceea ce ar trebui să-l oblige pe Ponta şi să-i ţină în frîu pe useliştii dornici să împartă prada la repezeală, şi să impună un regim de austeritate reală prin ministere.

Normal ar fi ca sperietoarea alegerilor să-i facă pe uselişti să se abţină de la sfeterisirea banului public. Am totuşi mari îndoieli că după peste două decenii de prăduială politicianul român ajuns la putere înainte de termen, în urma unei moţiuni de cenzură, îşi va da singur peste mînă pînă la alegeri şi se va mulţumi să saliveze cîteva luni în faţa bucatelor.

Doar cincisprezece ore a vieţuit Republica de la Ploieşti. Ea a rămas însă înscrisă cu litere de aur în analele oraşului, îşi aminteşte Caragiale divulgînd ce rol a jucat în adolescenţă la revoluţia care a precedat transformării acestei localităţi în republică. A dezaarmat un subcomisar şi după ce i-a luat sabia din cui şi-a încins-o peste jiletcă. Prezidentul republicii îl vede şi-l face, pe loc, subcomisar, cu dispensă de vîrstă, căci Caragiale n-avea atunci decît 17 ani. Dar era republican hotărît. Şeful său, bravul poliţai Stan Popescu, fost volintir al lui Garbaldi şi-ntr-o revoluţie din Polonia, era fratele pasionat al poporului.

Cu o seară înaintea istoricului eveniment, poliţaiul jucase „la chilometru”. În ce consta acest joc nevinovat? Participanţii aveau de golit sticluţe cu vin, pe care le punea fiecare cap la cap de la un perete la altul al încăperii în care se desfăşura competiţia. Cîştiga cel care ajungea primul „la chilometru”. În seara aceea, Stan Popescu învinsese, cu mare avans, în prima partidă. Cînd să înceapă cea de-a doua confruntare, se aud trei bătăi în fereastră. Sosise momentul! Bătuse tocsinul!

Jucătorii lasă partida şi pornesc încotro îi chema cauza, la obor. La două noaptea, revoluţionarii ocupă telegraful şi-i rup firele. La patru dinspre ziuă, e golită o temniţă de republicanii aflaţi în prevenţie. La cinci, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae trece de partea prezidentului. O jumătate de oră mai tîrziu e organizată şi înarmată poliţia nou-născutei republici. La şase, în Piaţa Unirii, prezidentul citeşte poporenilor proclamaţia întemeierii republicii. La şapte se desfundă butiile de vin la răspîntii. La opt, o parte a poporului, poliţaiul, un taraf de lăutari şi autorul însuşi se duc la grădina Lipănescului. Aici s-a-ncins un ziafet nemaipomenit. Sfîrîie grătarele, se dă cep poloboacelor, vine şi prezidentul la petrecere, să golească o oală de vin cu poporul său. După ce se sparge cheful, proaspătul subcomisar se duce acasă. Mama lui, femeie simplă, dar cu prevedere politică, îi ia sabia şi-l ţine o săptămînă în casă, cu de-a sila.

Pe la trei după-amiază, reacţiunea a apărut în oraş. Era un batalion de vînători care s-a pus pe arestat republicanii. Călăreţii prefecturii l-au prins pe prezident pe drumul Buzăului. Şase sute de republicani au fost întemniţaţi. Poliţaiul Stan Popescu, volintirul, era şi el pe lista celor mai căutaţi fii ai republicii. Reacţiunea l-a găsit în cancelaria poliţiei. Obosit frînt de partida la chilometru, de alergătura cu poporul şi de cheful de la Lipănescu, poliţaiul dormea cu capul pe masă. Comandantul batalionului îl trezeşte cu o lovitură de palmă în masă. Stan Popescu saltă capul. Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte reacţionarul. Boborul! zice foarte răguşit republicanul. Aşa s-a sfîrşit cu Republica noastră! scrie Caragiale. Şi încheie cu o încă vie durere: „Aşa Reacţiunea a sfîşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!”

Caragiale nu spune aici şi ce s-a întîmplat după căderea Republicii de la Ploieşti. Prezidentul ei, Candiano Popescu, pe atunci căpitan, va fi iertat de monarhie. Va da pildă de eroism în Războil de Independenţă la comanda unui batalion de vînători. Va fi decorat şi de regele Carol I şi de ţarul Rusiei. Din avansare în avansare, una chiar pe cîmpul de luptă, va ajunge la gradul de general de brigadă.

Soarta n-a fost la fel de generoasă cu poliţaiul Stan Popescu. Acest apărător al libertăţii şi-a încheiat cariera ca director de închisoare, cu o leafă prizărită. Şi de n-ar fi fost Caragiale, l-ar fi uitat poate şi ploieştenii

Generalul Oprea şi-a amintit subit că e prieten cu premierul, în timp ce Băsescu î-a dat întîlnire „maimuţicăi” la Neptun. Se schimbă guvernul, se schimbă majoritatea – se schimbă şi cumetriile politice.

La Palatul Victoria şi prin prefecturi maşinile de tocat hîrtie funcţionează non-stop, zic răuvoitorii. Procurorii aşteaptă cu mîna pe telefon, arendaşii asfaltului pregătesc peşcheşul şi prostimea păţită se-ntreabă ce halviţă-i va aduce guvernul ăsta nou şi trage nădejde că după ce se va împărţi tot ce-i de împărţit, va mai rămîne ceva pe fundul sacului. Şi dacă nu s-o găsi nimic de dat, măcar să nu mai apară ceva de luat.

Începînd de azi, şederea lui Traian Băsescu la Cotroceni devine tot mai nesigură. Chiar dacă Băsescu l-a desemnat pe Ponta, din prima, premier. Nu numai din cauză că i-a făcut pe Antonescu şi pe Ponta să-l urască după toate cîte le-a zis despre ei, ci şi pentru că USL are tot interesul să-l trimită la plimbare pînă la alegerile din toamnă. În clipa asta, Antonescu s-a trezit vioara a doua în alianţă. Aşa că se va lupta să-l vadă suspendat cît mai rapid pe Băsescu, pentru a încerca să-i ia locul, cît USL e pe val.

În rest sînt curios să aud ultimul cuvînt al lui MRU, rostit, de această dată, pe picioarele sale, nu pe picioroangele cu care l-a dotat Traian Băsescu.

1.Nu l-a apucat o dragoste subită pentru Bucureşti. De vreo şapte, opt ani se luptă pe gratis cu cei care îşi bat joc de oraşul ăsta.

2.N-are afaceri care l-ar putea face suspect că-şi doreşte să ajungă primar pentru a transforma Capitala într-o vacă de muls.

3.Vrea să termine cu contractele de pe urma cărora bucureştenii n-au decît de pierdut.

4.Vrea ca bucureştenii să ştie pe ce li se cheltuiesc banii.

5.Se abţine de la promisiuni fanteziste, o dovadă că-i consideră inteligenţi pe alegători.

6.Independent fiind, probabil că nu se va apuca să strîngă bani pentru vreun partid.

7.Merită să faceţi o încercare, fie şi pentru a vedea un personaj nou în lumea îmbătrînită în rele a politicii de Bucureşti.

De ce nu se înghesuie totuşi Opoziţia să dea jos guvernul? Fiincă Ponta nu vrea să devină premier înainte de alegeri, într-un interval în care imaginea i s-ar uza fără folos. Avantajul de a organiza alegerile nu e atît de mare, încît să merite deranjul. Totuşi ce l-ar împiedica pe Ponta să-l refuze politicos pe Băsescu, în ipoteza în care acesta î-ar oferi şefia guvernului? Şi să spună că preferă să devină premierul unei majorităţi rezultate din alegeri, nu din combinaţii parlamentare? O asemenea atitudine i-ar prii lui Ponta, care ar putea spune că nu vrea puterea oricum şi în nici un caz fiindcă i-o oferă Traian Băsescu.

De ce ar trebui totuşi ca Opoziţia să vrea ca moţiunea să treacă? Asta ar fi o lovitură teribilă înaintea localelor care i-ar face pe mulţi primari să-şi anunţe trecerea la USL. Ar fi şi o lovitură pentru alegerile din toamnă, pentru că succesul moţiunii ar duce la şi mai multe plecări de parlamentari din PDL. Altfel, cînd eşti pe val, o înfrîngere – fie ea şi la moţiunea de cenzură – îţi contrariază susţinătorii şi-ţi strică fasonul.

P.S. Deşi a fost exclus din PSD, Geoană s-a declarat de partea moţiunii de cenzură, despre care crede că va trece. Dacă Geoană nu se răzgîndeşte pînă vineri, opoziţia ar putea conta şi pe votul lui. Evaluarea lui Geoană s-ar putea să-i descurajeze, însă, pe superstiţioşii din USL, fiindcă de la alegerile prezidenţiale încoace toate victoriile anunţate de el s-au transformat în înfrîngeri păguboase.

Cînd i s-a explicat ce i-a ieşit din gură, Solomon a năduşit zicînd că n-a vrut să-l ameninţe cu moartea pe premier: el înţelegea prin soarta lui Aldo Moro  o viaţă chinuită, nu, Doamne, fereşte! Ignoranţa nu-i o scuză, ba chiar, de la un nivel în sus, te înfundă şi mai rău. Iar încercarea deputatului de a se scoate basma curată mi s-a părut penibilă. N-a recunoscut că nu ştia ce soartă a avut Aldo Moro, despre care n-o fi auzit decît de la golanii din Bîrladul natal. A dat-o, prosteşte, dar cu tupeu, pe „viaţă chinuită”, mai şi mirîndu-se că se face atîta tărăboi pentru un spirit de glumă. Asta în loc să-i prezinte, imediat şi fără echivoc, scuze premierului.

M-am uitat în CV-ul lui Solomon ăsta: e născut la Bîrlad, în 1977, cu un an înainte de asasinarea lui Aldo Moro. A absolvit Istoria, la Universitatea din Iaşi. Cîţiva ani a fost profesor în urbea natală, apoi a intrat în politică. A fost ales de două ori viceprimar la Bîrlad pe listele PSD-ului şi a ajuns preşedintele pesediştilor din oraş, cu un an înainte de a deveni deputat.

Şi pentru un profesor de istorie care nu se bagă în politică e jenant să nu fi auzit de Aldo Moro decît de pe stradă. Dar un politician care a făcut Istoria se face de rîsul curcilor cu o asemenea probă de ignoranţă urechistă.

PSD-ul, care ar fi trebuit să dea cu el de pămînt după ce-a zis ce-a zis, a tăcut ieri mîlc, deşi a ieşit scandal şi premierul s-a declarat îngrijorat de promisiunea deputatului. Pe Dan Şova, senator, Victor Ponta l-a pedepsit luîndu-i funcţia de purtător de cuvînt al partidului după declaraţiile lui inepte despre Holocaust. Şi ca să-l pedepsească şi mai tare l-a trimis la Washington, să se documenteze la Muzeul Holocaustului. Pe Solomon o să-l pedepsească obligîndu-l să facă o vizită la Roma?

Emil Boc şi-a luat curajul găinii înainte de sacrificare şi spune că plecările astea din partid ar fi bune. Aşa scapă democraţii adevăraţi de oportunişti, crede el. Dacă ar fi numai doi, trei parlamentarii şi primarii care îşi iau tălpăşiţa din PDL, l-ai putea lua în serios pe Boc. Dar cînd ei s-au aşezat la uşă şi o întind zilnic, cîte doi, cîte trei, care la PNL, care la PSD, mai degrabă ăştia au dreptate, că se simt trădaţi de direcţia în care a luat-o partidul, decît Boc.

Nu zic că e de lăudat ce fac cei care părăsesc PDL-ul. Dar cînd unii dintre ei pretind că alegătorii le cer să nu mai stea alături de fostul premier şi de Elena Udrea – mai ales de Udrea! – ce să facă? Să se scufunde împreună cu PDL-ul?  Vă daţi seama ce e în partidul ăsta dacă nu mai funcţionează nici promisiunile solemne – te punem primul pe listă! –, nici ameninţările cu dosare penale? Acolo nu că s-a rupt cuiul cînd a părăsit Frunzăverde barca. S-a spart şi bordajul sub linia de plutire.

P.S. Între timp au mai părăsit PDL-ul un senator şi un deputat.

N-ar fi lăsat contrabandistul român atîtea zile bunătate de marfă în port? Ar fi expediat vameşii noştri vigilenţi containerele la destinaţie, să nu mai încurce locul? Fiindcă şi contrabanda asta se face în ordine, nu punem container peste container, să încurcăm ţigările cu blugii şi să producem conflicte regretabile între chinezi şi turci.

Pe undeva, e bine că i-a lăsat Eba în ceaţă pe olandezi. Le-a dat de gîndit ălora de la Rotterdam: să strîngă legăturile cu ai noştri din Constanţa –   care-s un model de organizare! – în loc să ne bage ca proştii beţe în roate cu Schengenul lor.

Îmi plac intelectualii care ştiu să gătească. Şi îmi lasă gura apă după poveştile cu subiect culinar, încît, deşi nu mănînc decît noaptea, m-am trezit salivînd ziua cînd am citit Intelectuali la cratiţă.  Eram curios ce mănîncă Neagu Djuvara, dar şi ce ştie să prepare – grătar, cinstite fripturi la tigaie şi salate de lăptucă, adică exact ceea ce-i place să mănînce.

N-aş fi crezut că Mircea Cărtărescu se pricepe la şniţele, care au un dichis pe care nu-l stăpîneşte oricine.În schimb m-am strîmbat cînd am văzut că-i plac mîncarea de gutui şi cea de prune afumate, de care nu mă ating nici din politeţe. Şi m-am simţit la largul meu, pînă la un punct, citind amintirile culinare ale lui Dan C.Mihăilescu despre mîncarea de mahala, multă şi cu sosuri îmbelşugate.

Cînd a trecut însă Dan Ceul la felul său preferat, coliva, pe care o primea în copilărie de la femei îndoliate pe aleile Cimitirului Bellu, ca să-l audă cum se bîlbîie cînd spunea „bbbogdappproste” mi s-a tăiat. Coliva mă face să pălesc numai cînd o văd. E drept că n-am copilărit, ca el, în vecinătatea unui cimitir unde moartea se banalizează, iar coliva se transformă într-o prăjitură de circumstanţă.

M-am întors la ale vieţii citindu-l pe Andrei Pleşu care mărturiseşte că nu se pricepe la gătit, dar îi place să mănînce, o artă pe care n-o stăpîneşte oricine. Sînt oameni care, dacă-i vezi mîncînd,  îţi retează pînă şi o foame greu de stăpînit. Andrei Pleşu, chiar şi dacă eşti sătul, te face prin exemplul său de gurmand, să-ţi mai doreşti ceva.

Oficial, cel care l-a dat jos pe Blejnar a fost MRU, arătîndu-şi musculatura. Numai că pentru a-şi umfla premierul bicepşii trebuia să mai fie cineva de acord. Şi acel cineva a fost de acord, dacă nu cumva i-o fi spus lui MRU, încă de acum două luni, că şi-a luat mâna de pe tunsoarea perie a lui Blejnar.

Ce s-a putut vedea cu ochiul liber după această debarcare? Brusc, obrăznicia de persoană intangibilă a lui Blejnar s-a transformat într-o schelălăială uimită, de cîine de apartament devenit patruped comunitar.

Oricum însă doctorul e în graţiile bucureştenilor şi ştie asta, aşa că nu se grăbeşte cu afişele electorale. Toader Paleologu a început cu bicicliştii din sectorul 1, cărora le-a promis că va coborî raiul pe pămînt pentru ei, dacă-i dau votul. I-o fi numărat însă Paleologu pe bicicliştii din sectorul lui Chiliman, ca să ştie pe cîte voturi se bizuie? E un început simpatic de campanie, pentru mine cel puţin, doar că promisiunea lui Chiliman, că va termina de căptuşit blocurile cu polistiren şi termopane dacă mai stă o tură la primărie, se adresează parcă mai multor muşterii. Onţanu promite pieţe. Piedone ca să arate că-i om cu principii a schimbat doar sigla partidului de pe afişele lui electorale. Negoiţă se bizuie pe fidelitatea celor pe care i-a păstorit în sectorul 3. Vanghelie nu-şi face griji, iar Poteraş a pus schele pe blocurile aflate la vedere, hotărît să îngraşe porcul în ajun.

Pe Poteraş nu l-aş mai vota nici dacă l-aş vedea că astupă cu mîna lui gropile istorice de pe străzi! Altfel nu mai ai loc de gunoieri pe stradă, iar muştele nu scot capul de frica pliciurilor lui Prigoană.

PS  Îi ţin pumnii independentului Nicuşor Dan să adune semnăturile care-i trebuie.

Cît din ceea ce ni se întîmplă e din cauză că aşa vrem noi şi cît fiindcă aşa vor împrejurările? Asta depinde şi de noi şi de împrejurări, spune Aurora Liiceanu în Cuvinte încrucişate. Unii ne lăsăm duşi de val şi ne simţim bine, alţii o luăm împotriva apei şi ne prieşte, chiar dacă asta ne costă mai mult. Personajele sau, mă rog, cazurile care-i plac ei  merg în răspăr prin viaţă, nu trăiesc la pauşal.

O franţuzoaică frumoasă, care e şi bogată şi nepoata lui Napoleon, e frigidă. Află ea de Freud şi se duce la Viena s-o trateze psihanalistul. Nu scapă de frigiditate, dar devine prinţesa psihanalizei după ce se apucă şi ea de trebuşoara asta. Să zicem însă că e mai uşor să-ţi iei viaţa în mîini, cînd ai buzunarele pline. Dar sînt şi femei care depind financiar de cîte cineva, ceea ce nu le împiedică să-şi ia lumea în cap, riscînd totul pe o singură carte şi chiar dacă pierd, nu se lasă. Altele, realizate, cum se zice, au bărbaţi proşti şi indolenţi pe care-i trag după ele, fiindcă nu le lasă inima să-i abandoneze. O tipă care visează să se mute de la bloc într-o vilă, are prietene cu  care se sfătuieşte cum şi-ar putea atinge idealul. Soarta o ajută. Un domn care locuieşte la vilă în cartierul bucureştean cu nume de capitale se îndrăgosteşte de ea. Dar domnul vrea e ca ea să nu mai facă nimic şi să nu se mai întîlnească cu nimeni, ci să stea toată ziua pe canapea, iar el s-o admire. Ia-ţi o pisică! îl sfătuieşte femeia, renunţînd la idealul ei locativ.

Să nu vă închipuiţi că în cartea asta Aurora Liiceanu face descrieri de caz pe care le ia apoi la puricat, la rece. Povesteşte ca o prozatoare, iar, ca psiholog, nu uită să se îndoiască de rezultatele explorărilor sale prin capetele altora. Fiindcă cei care-i povestesc una sau alta din trecutul lor îi spun ceea ce cred că li s-a întîmplat. Chiar şi cînd e vorba de noi înşine, fabulăm fără să ne dăm seama, pentru că propriul nostru trecut, cînd vorbim despre el, nu e ce ce am trăit în realitate, ci ceea ce ne place să credem că ni s-a întîmplat.

După ce şi-a făcut curaj rostind formula magică, cea cu monstrul şi reperul, care seamănă a umilă prosternare, Elena Udrea a avut o viziune: dacă PDL-ul pierde alegerile, Emil Boc ar trebui să plece din fruntea partidului, subînţelegînd că ea ar trebui să rămînă şefă peste pedeliştii de Bucureşti.

Dar dacă după alegeri monstrul sacru îşi schimbă preoteasa? Sau se întoarce PDL-ul împotriva monstrului? Între două transe Elena Udrea o fi început să aibă şi coşmaruri?

Ştiu cîte ceva despre conflictele din PNL. Unii dintre penelişti se plîng de Crin Antonescu. Nu liberali cu coterii de partid, ci pălmaşi ai partidului care-şi aduc aminte că în 1990, cînd a reapărut PNL, Crin Antonescu nu exista, liberal vorbind. Crin a ajuns în PNL din PAC-ul lui Nicolae Manolescu. A  fost ministru la un moment dat, dar fără să aibă aerul unui Robespierre liberal. Atunci părea un băiat bun şi de viitor.

Cînd s-a văzut şef de partid, Crin le-a făcut plecăciuni lui Patriciu şi lui Cataramă. Nu mult după aceea, le-a întors pe rînd spatele. Acum, Crin Antonescu vrea să facă ordine în partid, dacă tot s-a trezit posibil candidat la preşedinţie. Şi ca să le dea un ghiont decisiv celor din aripa lui Tăriceanu, care nu se omoară după el, l-a tras la fund pe Chiliman. Asta fiindcă la uşa PNL-ului bat atît de mulţi, încît partidul se poate debarasa, ca de vechituri, de liberalii care nu înţeleg cum e cu alianţa cu PSD şi cu PC.

Dacă Andrei Chiliman va pleca de la PNL la PDL sau la partidul generalului Oprea ori îşi va da pur şi simplu demisia din partid, treaba asta s-ar putea să le dea şi altora de gîndit, după discursul de la Romexpo al lui Crin, cel cu camarazii. Fiindcă liberalul Antonescu pare să fi uitat că a făcut o alianţă cu PSD-ul, nu o frăţie de arme condiţionată de execuţii la el în partid.

Demult, Iusuf, un negustoraş turc, pleacă din portul Kavalei la Ierusalim, cu daraveli. Se urcă pe o corabie şi cînd îşi caută şi el un loc pe punte să se pripăşească, pe cine aude strigîndu-l? Pe vecinul lui Aron, negustor ovrei, care-l roagă să-i ducă la Ierusalim un sac cu haine pe care să i-l dea fratelui său, Şumen. Iusuf ia sacul. Corabia pleacă şi cînd îşi face Iusuf culcuş de noapte, sacul numai bun să-şi pună capul pe el. Adoarme el  şi visează că mînca lucru sărat. Poate de la aerul mării se cugetă turcul a doua zi de dimineaţă. Bea cafea, fumează ciubuc, dar tot îi venea un miros plăcut de sărătură. Mai fusese Iusuf pe mare. Nu-i mirosea ca acum. Adulmecă el sacul lui Aron. De-acolo venea ce venea. Dezleagă sacul, de vreo 20 de oca, şi înăuntru, pastramă. Pastramă trufanda.

Scoate turcul cuţitaşul şi-şi taie o bucăţică, de gust. Bună pastrama! Şi se gîndeşte el că vecinul, de zgîrcit ce era, îi spusese că în sac erau haine, să nu se îndemne el să guste. Şi cît ţine călătoria pe corabie pînă la Iafa, mănîncă Iusuf la pastramă, mai şi vinde cu paralîcul, iar după ce-o termină, mai gusta de alţii pastramă, dar mirosea sacul lui Aron – aia patramă! La Ierusalim, ce să se mai ducă la Şumen cu sacul gol. Socoteşte turcul să-i plătească acasă lui Aron ce era de plătit şi să-i mai comande nişte pastramă din asta.

Cînd ajunge Iusuf înapoi la Kavala, dă cu ochii de Aron, care-l aştepta în port. Bine, bre, de nu mi-ai spus că în sac era pastramă, nu haine? Şi începe Iusufsă-i povestească ce şi cum. Vecinul lui păleşte: „Ai mîncat pe tată!” şi se trînteşte la pămînt şi-şi smulge părul din cap. Iusuf: „N-auzi, bre, că-ţi plătesc?” „Ce să plăteşti? Pe tată!” şi-l trage turbat la cadiu, de-l ia pe Iusuf bănuiala că s-a scrîntit ovreiul.

La judecată, tot aşa, turcul se oferă să plătească pastrama, celălalt nimic: „L-a mîncat pe tată!” Cadiul îi pune să vorbească pe rînd. Mai întîi îşi spune Iusuf povestea. Apoi vine şi explicaţia lui Aron. Tatăl său, Leiba Grosu, cînd a murit, i-a cerut să-l îngrope în pământul sfînt de la Ierusalim, să putrezească acolo. El ce s-a gîndit: oasele tot nu putrezeac. Le-a îngropat aici. Iar carnea a făcut-o pastramă şi i-a dat-o în sac lui Iusuf s-o transporte la Ierusalim. Şi el l-a mîncat pe tată!

Cînd aude turcul, îl taie de la lingurică şi începe şi el să se plîngă cadiului, că l-a făcut ovreiul să se spurce, mîncînd carne de om.

Pricină grea! Chibzuieşte cadiul şi decide. Turcul să-i plătească lui Aron, la preţul zilei, pentru 20 de ocale de pastramă prima, iar ovreiul să-l despăgubească pe turc cu 20 de lire fiindcă pastrama nu era de oaie, ci de cu totul altceva. Apoi i-a dat afară pe amîndoi cu o vorbă scurtă, turcească.

Mă rog, aşa ceva nu se poate întîmpla decît în poveşti. Mai nou însă, te duci la prăvălie şi una crezi că ai cumpărat şi cu totul altceva consumi, sub numele de produse tradiţionale, inclusiv pastramă care, înainte de a fi căpătat acest nume, a fost carne proaspătă care a zăcut prin galantare. Şi dacă n-a fost metamorfozată în salamuri a devenit pastramă prima.

Nu-i o noutate că Băsescu îi crede proşti pe Ponta şi pe Antonescu şi că pe flăcăul de la PC nici nu-l lua în seamă, pînă de curînd, dar cu scrisoarea asta s-ar zice că-şi închipuie că-s de-a dreptul idioţi, iar despre alegători că sînt tîmpiţi. După ce şi-a consolidat timp de şapte ani faima că nu se ţine de cuvînt, omul de la Cotroceni le promite useliştilor cu o zi înaintea congreselor lor o demisie la schimb, ca şi cum le-ar fi aruncat o fumigenă în ogradă.

Pentru prima oară însă, sefii uselişti, în loc să se arunce speriaţi imediat asupra fumigenei prezidenţiale, s-au uitat la ea ca la un fîs. Au tăcut vineri, asurzitor, la unison, încît la prima impresie, cea cu care Băsescu îşi bătea adversarii pe vremea cînd se îmbăia în mulţime, nu reiese decît că el ar vrea să-şi negocieze demisia, cînd nu mai are nimic de aşteptat de la PDL, care a intrat în vrie. Aşa că fostul marinar şi-a pus vesta de salvare, a umflat-o şi s-a trezit că useliştii i-au înţepat-o vineri în tăcere.

Dacă Borbely şi-a amintit de onoarea lui după ce a comis hoţomăniile de care e acuzat tot e bine. Măcar că nu vrea să se pitească în spatele funcţiei sale. Dar dacă, aşa cum declară, Borbely e nevinovat, gestul lui e cu atît mai de luat în seamă.

Cînd cineva care se ştie inocent îşi dă totuşi demisia pentru a nu plana asupra sa bănuiala că ar putea încerca, din funcţia pe care o are, să influenţeze Justiţia nu poţi decît să-ţi scoţi pălăria faţă de gestul lui public.

Tribunal de pricini mărunte. Personaje: Judele de ocol, reclamanta Leanca Văduva, prevenitul Iancu Zugravu. În ce constă cazul. Leanca Văduva l-a reclamat pe prevenit pentru consum de băuturi alcoolice în localul ei, fără să plătească, pentru distrugerea unui clondir cu trei kile de mastică prima şi pentru vătămarea onoarei sale. Prevenitul, care e „afumat” se apără zicînd următoarele: dumneaei n-are nici o politică vizavi de clienţi, clondirul s-a spart fiindcă era pe marginea tejghelei şi în legătură cu onoarea reclamantei, el n-a vrut decît s-o sperie puţin. Şi licenţa dumneaei, ca să ştie dom judecător, o plăteşte d. Mitică de la pricepţie.

Reclamanta susţine în continuare că Iancu Zugravu, care vine d-lui gol puşcă şi bea pînă se face tun, a ameninţat-o şi cu o căciulă plină cu chinoroz. Pentru cine nu ştie, chinorozul e negru de fum, ingredient pe vremuri al cernelei tipografice. Prevenitul nu contestă, dar vorba e că n-a măscuit-o pe reclamantă, s-a abţinut, fiindcă nu voia decît s-o sperie. Reclamanta nu se lasă, care i-a zis d-lui facu-ţi şi dregu-ţi, dom judecător. Şi bunătate de mastică! Sentinţa: Iancu Zugravu e condamnat la plata a şapte lei, despăgubire civilă şi doi lei, cheltuieli de judecată. Leanca a rămas totuşi cu un of: Cum rămîne cu onoarea ei nereperată, dom judecător? Prevenitul: Las că ţi-o reperează domn Mitică!

Ce mi-a venit cu asta? Prevenitului nici prin cap nu-i trece să conteste sentinţa şi să-l acuze pe judecător de părtinire, chiar dacă a băut ceva înainte, să-şi ia curaj. O să spuneţi că nu era mare pricină. Aşa e, dar şapte plus doi lei însemnau ceva pe atunci. Totuşi zugravul nu-şi permite nici măcar să dea de înţeles că s-ar îndoi de justeţea sentinţei. Or dacă judecătorii ar fi avut faima că înclină urechea spre una dintre părţi, condamnatul i-ar fi bătut judelui măcar o aluzie.

Ah, voi, condamnări cu suspendare şi imprevizibili judecători de azi!

Mai să crezi că Băsescu s-a dus să le strice noaptea pedeliştilor. În loc să-i scarpine consolator în cap după fugile din partid şi s-o întrebe pe Roberta Anastase, specialista în numărat, cît estimează ea că va lua PDL-ul la toamnă, el le-o spune pe-asta cu jumătate plus unu.

Ce să înţeleagă pedelistul silitor din acest mesaj? Mai întîi că Băsescu nu se mai aşteaptă la mare lucru din partea acestui partid, dar că, aplicînd litera Constituţiei aşa cum o înţelege el, ar putea lua PDL-ul de pe locul doi, să-l pună pe primul loc. În consecinţă, Boc şi ceilalţi nu care cumva să se încurce cu vreo alianţă înregistrată la tribunal înainte de alegeri, că nu mai are cum să-i ajute.

(Dacă ne uităm în Constituţie, nu-i treaba preşedintelui să facă instructaje preelectorale cu vreun partid, căci asta seamănă mai mult a comportare de membru al partidului cu pricina decît de preşedinte al României.)

Dar numai pentru atîta lucru să se fi abătut preşedintele luni noaptea, la Modrogan? Dacă, de fapt, în timp ce a ameninţat PDL-ul că-l trimite în opoziţie, Băsescu vorbea pentru cei din USL, care se pregătesc de congres extraordinar? Să-i facă să-şi strice atelajul, cu anunţul că el va chema la consultări după alegeri partide, nu alianţe. Că aşa scrie la Constituţie. În 2004, cînd Băsescu a desemnat premierul din rîndurile alianţei D.A., litera Constituţiei era tot asta. Dar în lectura lui Traian Băsescu nu contează litera, ci cum ai chef s-o citeşti.

Ca utilitate politică, Preda e mult mai puţin important decît Silviu Prigoană, dar pentru diversitatea vocală din partid, tocmai pentru că acum PDL e în scurgere de efectiv, el ar fi trebuit păstrat ca o dovadă că PDL-ul are puterea de a face faţă şi criticilor venite din interior.

Or partidul lui Boc a cedat unui şantaj mizerabil venit din partea lui Prigoană, despre care aveam o părere mai bună ca om politic şi ca om, pur şi simplu. Credeam că are mai mult umor şi acel dram de înţelepciune care-i împiedică pe politicieni să fie răzbunători. Mai ales că a făcut avere practicînd servicii de salubritate şi a propus legalizarea prostituţiei. Cînd colo, Prigoană a prins partidul la strîmtoare şi-a bătut cu pumnul în masă. Ori candidatura lui la primărie din partea PDL, ori Cristian Preda!

Elena Udrea l-a ales pe Prigoană după ce l-a pierdut pe drum pe Piedone şi nu i-a ieşit nici pasienţa cu candidatul surpriză, cine va fi fost acela. În urma acestei decizii prosteşti, însă, probabil că şi alţi cîrtitori se vor simţi ameninţaţi şi s-ar putea să-şi ia zborul din PDL.

Imediat ce a aflat despre excluderea lui Cristian Preda din PDL, Monica Macovei a început să dea şi ea din aripi, spre deosebire de Traian Ungureanu care pare să fi căzut cloşcă.

Ce decide Universitatea de Vest din Timişoara? Să-l facă doctor honoris causa pe H.-R. Patapievici. Foarte frumos, vor zice admiratorii lui Patapievici. Adversarii săi, din categoria celor calmi, ar strîmba din nas, în cel mai rău caz. Chiar dacă nu-ţi convine, nu poţi să spui de­spre el că ar avea contraindicaţii pentru un asemenea titlu. În ziua decernării titlului apar cîteva persoane – profesori, Lorin Fortuna, revoluţionarul ezoterist, cel cu şerpilienii, cu gorilienii şi cu sfîrşitul lumii în 2012. Pe lîngă ei, cîţiva gurişti ai caracudei politice locale. Şi ce-i reproşează ei vehement lui Patapievici, în afară de faptul că e omul lui Băsescu?

L-a insultat pe Eminescu şi a fecalizat inima poporului român. Încearcă el să le explice protestatarilor că nu l-a insultat pe Eminescu, ci din contra. Ba nu, l-ai insultat! Asta e o idioţenie. De fapt, în textul pe care se bazau protestatarii pe necititelea, Patapievici i-a luat peste picior pe cei cărora le pute Eminescu şi-l acuză de incorectitudine politică. Despre „inima de rahat a poporului ro­mân“, Patapievici a scris asta, dar cu trimitere la bucureştenii care i-au aplaudat pe minerii care au bătut şi omorît în 14-15 iunie în Capitală. Rămîne susţinerea lui pentru Băsescu. Dar ce legătură are doctorandura cu prefectura? Şi dacă Lo­rin Fortuna e liber să fie gorilian, de ce n-ar putea fi Patapievici băsescian?

Ăsta e efectul faptului că Emil Boc e un dirijor pe care nu-l ia nimeni în serios, fiindcă în partid altcineva dă din baghetă în locul lui. Secretarul general pedelist, Ioan Oltean, n-are nici el anvergura trebuincioasă funcţiei, fiindcă suferă de un tic nervos: se uită tot timpul peste umăr cînd vorbeşte, de parcă ar aştepta aprobarea din partea cuiva care lipseşte din cadru.

Cît despre Elena Udrea, în capul căreia se vor sparge multe, ea a descoperit acum că nu face parte dintre greii partidului deşi stă la butoanele celei mai puternice filiale a PDL. Nu merge să te afişezi într-o funcţie super grea, dar să boxezi la categoria cocoş şi să te piteşti în spatele lui Prigoană, după ce ai anunţat un candidat surpriză la primăria Capitalei. Nu ţine să anunţi nu ştiu ce alianţă politică pe Bucureşti şi să te trezeşti că-ţi fuge şeful de campanie cu care te lăudai – Pi-e-doo-ne!

USL, care începuse să piardă viteză în ultimele săptămîni,  s-a trezit în situaţia că face liste cu cei pe care nu vrea să-i primească de la cooperativa PDL şi Aspiratorul. Dar dacă din dorinţa de a le strica celor de la putere şi corabia şi bărcile de salvare useliştii vor primi prea mulţi dintre cei pe care-i acuzau şi-i acuză de toate păcatele politice şi penale posibile, s-ar putea ca alegătorul să se întrebe: De ce să-i votez pe ăştia dacă sînt tot ăilalţi?

Vezi şi Caţavencii.ro

Să te plîngi, acum, ca Boc de traseism şi de trădare cînd te plimbi pe corso cu un partid care s-a născut în Parlament şi e alcătuit exclusiv din coţofene călătoare şi fraţi pătaţi e ca şi cum te-ai duce să-i faci spînzuratului cadou o funie săpunită.

Acum cîteva zile Băsescu le scotea ochii „greilor” din partid că n-au curajul să candideze la locale. Frunzăverde i-a răspuns că el candidează. A uitat să precizeze şi din partea cui.

Ştirea i-a luat pe nepregătite pe mai marii PDL. Cîtorva nu le-a venit să creadă că Frunzăverde pleacă. Unii din partid au spus însă, fără să-şi dea numele, că Frunzăverde se săturase de Emil Boc mai mult decît de Elena Udrea.

Un ziar din Bucureşti a obţinut o reacţie din partea lui Frunzăverde: „Nu am demisionat de niciunde.” Anunţînd că va spune mîine, într-o conferinţă de presă „cum stau lucrurile”. Fostul ministru n-a dezminţit însă că va candida din partea liberalilor la CJ Caraş-Severin al cărui preşedinte e şi acum, din partea PDL. Or, dacă ar fi fost la mijloc o simplă intoxicare din partea PNL, Frunzăverde ar fi spus neted că anunţul e fals, că el nu pleacă din PDL şi punct. N-a spus asta. Mai mult şi purtătorul de cuvînt al PNL confirmă că Frunzăverde va candida din partea acestui partid la preşedinţia CJ de Caraş-Severin.

Aşteaptă Frunzăverde să fie sunat de careva de la partid şi să i se ceară să se răzgîndească? Mai degrabă, numărul 2 din PDL n-a terminat negocierile cu USL şi vrea să continue discuţiile dintr-o poziţie favorabilă. Impresia mea e că anunţul plecării lui din PDL a fost făcut şi pentru a i se forţa mîna la discuţii. Dacă luăm însă în calcul şi faptul că amicul politic al lui Frunzăverde, parlamentarul Valentin Rusu, a spus că va pleca şi el la PNL cînd Frunzăverde va face un anunţ oficial despre trecerea la acest partid, e  imposibil de crezut că, miercuri, omul (încă) nr 2 din PDL va spune că rămîne alături de Boc & comp.

PS. Frunzăverde tocmai a confirmat pentru Mediafax că va candida ca membru PNL la preşedinţia Consiliului Judeţean Caraş-Severin. Cred că în PDL va urma un scandal uriaş şi că pe Elena Udrea o aşteaptă zile negre.

Să-l fi luat frica pe Boldea că ar putea ajunge într-o închisoare kenyană, unde puşcăriaşii locali ar fi în stare să nu ţină cont că sînt colegi de celulă cu un parlamentar român? Să mai fi stat de vorbă cu unul şi cu altul de aici, din ţară. care să-i fi făcut niscai promisiuni? Acest sensei al afacerilor luate la ochi de DIICOT se pare că n-a învăţat-o şi pe-aia cu harakiri cînd a luat lecţii de arte marţiale.

Deputatul-avocat nu şi-a organizat o plecare beton din România. Adicătelea nu şi-a găsit o ţară unde să poată sta liniştit, măcar o vreme. A fugit puţin într-o ţară africană, imaginîndu-şi că distanţa e totuna cu siguranţa lui, ceea ce spune multe despre inteligenţa acestui personaj penal. Să încerci să te piteşti în Kenya, doar pentru că ai mai fost acolo, asta trădează o psihologie de Românica. Cunosc pe cineva, pe-acolo şi mă descurc!

După ce a recunoscut că nu vrea să ajungă într-o puşcărie din Kenya, fiindcă nu pentru asta se dusese el în ţara cu pricina şi s-a văzut la consulatul României de acolo, Boldea şi-a recăpătat graiul. Şi ce putea el să zică, printr-o aruncare telefonică de buzdugan parlamentar? Să nu încep eu să spun despre ăia din ţară! Încă o greşeală. Aşa ceva declari cînd te dai jos din avion, la Bucureşti, nu într-o ţară unde te poţi întîlni cu un leu flămînd, în drum spre aeroport.

Viciversa! Viciversa! ţipa Birlic atîrnat de-o lampă în ecranizarea nuvelei lui Caragiale. Şi tot el îi spunea doamnei sale din film, negăsind cele două bilete cîţtigătoare la loterie: Da, cucoană, sparg, farfurii de 12000 de lei bucata! Şi mai dădea de duşumea cu una dintre farfuriile pe care consoarta le luase la troc de la o ţigancă dîndu-i în schimb o jiletcă a domnului Lefter Popescu.

Şi azi, după ce am citit de nu mai ştiu cîte ori, Două loturi, rămîn cu o părere de rău pentru d. Lefter. Caragiale l-a tratat cu cruzime. Dar dacă nu i-ar fi aplicat nemiloşenia soartei, cine i-ar mai fi plîns de milă ghinionistului funcţionar?

D. Lefter ştie că norocul se ţine departe de el. Aşa că joacă, în parte, cu un amic din poliţie, mai optimist, la două loterii. Amicul e cel care-i spune că au cîştigat premiile cele mari. O sumă glorioasă, chiar şi împărţită în două. Primul lucru pe care-l face d. Lefter la auzul veştii e să-şi dea demisia de la serviciu. După care umblă după biletele de loterie prin casă şi nu dă de ele. Caută o anumită jiletcă şi doamna lui îi spune că i-a dat-o pe nişte farfurii unei chivuţe care achiziţiona haine vechi. Amicul din poliţie intră şi el pe fir după ce d. Lefter o vizitează zadarnic pe ţigancă. Ce belete, boiarule!? O duce la secţie pe chivuţă, dar n-o mursică prea tare fiindcă e în poziţie, adică însărcinată. Cum la secţie chivuţa nu recunoaşte nimic, se duce d. Lefter s-o persuadeze, de-i sar ţigăncile în cap, să-i dea ele belete.

Cînd totul părea pierdut, descoperă d. Lefter cele două loturi. Şi se duce împreună cu amicul să ia banii pe ele. Şi ce să vezi! Biletele aveau numerele cîştigătoare, dar viceversa. Adică nu erau cîştigătoare. D. Lefter face scandal şi-şi pierde cumpătul. Şi ce s-a întîmplat după aceea? Caragiale bagă mai întîi un final clasic. D. Lefter a înnebunit şi vorbeşte singur. Consoarta lui s-a călugărit şi adună cioburi de farfurii de pe unde le găseşte. În cel de-al doilea final autorul recunoaşte că nu mai ştie nimic despre d. Lefter Popescu.

D. Lefter Popescu a ieşit niţel, din greşeală, din soarta lui de funcţionar lipsit de noroc. Dar ce poţi să-i faci?  Dacă norocul nu ţine cu el, ce să ne mai pierdem vremea cu d. Lefter?

La loteria de azi nu se întîmplă asemenea confuzii, fiindcă pînă să iasă numerele cîştigătoare cu un cîştigător, te bucuri prosteşte că dacă n-ai cîştigat tu, măcar n-au cîştigat nici alţii.