Acum vreo cîţiva ani, cînd se bătea în apariţii la inundaţii cu pe atunci premierul Tăriceanu, Traian Băsescu a făcut nu ştiu cîte vizite la un pod pe care ai fi zis că-l înfiase. Exact, la Mărăcineni! S-a mai dus şi pe valea Oltului, să vadă cum merg lucrările după nişte căderi de bolovani pe şosea. Avea atunci o ciupilică de iarnă şi de lucru.

De cînd au început ninsorile mă gîndeam că măcar ca să vadă dacă-l mai începe ciupilica s-o duce preşedintele prin judeţele oropsite de zăpadă şi de liserupismul prefecţilor, să vadă ce-i pe acolo. Imi închipuiam, ştiindu-l lăcrimos, că îşi va găsi timp să aprinză o lumînare pentru cei care-au murit în case şi să le plîngă de milă celor ce sînt asediaţi de zăpadă de două săptămîni.

Fostul vaporean s-a gîndit că mai bine priveşte ţara de la înălţime, să aibă o imagine de ansamblu asupra ei, drept care în weekend s-a dus la Predeal. Să deszăpezească pîrtiile de schi, pentru a da un exemplu de civism? Sau ca să se reculeagă la munte şi să-şi adune minţile înainte de a spune azi ceea ce a spus?

Azi a devenit clar că preşedintele nu se mai încurcă cu fleacuri, cum ar fi să-i ajute măcar cu vorba de cei loviţi de urgia ninsorii şi de prostia flagrantă a prefecţilor. Traian Băsescu a declarat că n-a vrut să cadă în capcana Opoziţiei care i-a cerut să declare stare de urgenţă în cîteva judeţe din sudul ţării. Nu e cazul s-a cugetat preşedintele, fiindcă asta ar însemna să dea ţara pe mîna armatei. Adicătelea să-i poată scoate ochii după aceea Opoziţia că a instituit dictatură militară în România!

Cum a anticipat vajnicul apărător al democraţiei că astfel ar putea da trei judeţe ale patriei pe mîna lui Gabriel Oprea, care o fi el aliat cu PDL şi ministru al Apărării, dar poţi să ştii ce-i mai trăzneşte prin cap de cînd nu-i mai încap stelele de general pe epoleţi? Cum şi-a dat el seama că dacă instituie starea de urgenţă, asta ar însemna să recunoască implicit că prefecţii pedelişti, cărora le-a dat şi el binecuvîntarea, că altfel n-ajungeau prefecţi, nu-s mai eficienţi decît boschetarii care fac politică prin canale!

Şi cum la popor nu se mai poate întoarce pe frigul ăsta, Traian Băsescu s-a întors la Constituţie, ca şi cum cărticica naţiei le-ar ţine de cald şi de foame nefericiţilor îngropaţi sub zăpadă, iar lui i-ar ţine loc de ciupilică.

Cît a durat schimbarea gărzii la Palatul Victoria, prefecţii şi şefii consiliilor judeţene au lăsat deoparte deszăpezirea şi pe ţărani să se descurce cum or şti. Ţara trecea printr-un moment istoric care nu se cuvenea tulburat de zgomotul utilajelor de deszăpezire. De-abia cînd noul premier şi-a intrat în pîine s-au încheiat zilele de reculegere după Guvernul Boc. MRU s-a dus în inspecţie în Vrancea şi-n Buzău şi în loc să-i întrebe pe prefecţi ce păzesc şi pe drumarii judeţeni ce fac, s-a răstit la „leneşii” din satele acoperite de nămeţi că nu ies la zăpadă cu lopata. (Uneori ajung doar cîteva cuvinte ca micimea sufletească a cuiva să iasă la iveală. Noul premier le-a rostit!)

Noul ministru de Interne, Berca, le-a dat autorităţilor locale indicaţia preţioasă să culeagă informaţii din mass media despre ceea ce se întîmplă şi mobilizatorul ordin să se mişte. Ministrul Apărării s-a oferit galanton să-i ajute pe cei blocaţi în zăpadă, numai să-i spună unde să-şi trimită trupele, de parcă acum ar fi aterizat în România.

Posturile de televiziune, cele pe care le acuza Traian Băsescu, preşedinte, că dezinformează, descoperă cum prefecţii mint şi-i fac să trimită plugurile spre localităţi despre care habar n-aveau că sînt înzăpezite de două săptămâni.

În timp ce din Bucureşti pleacă maşini cu ajutoare, ministrul Berca nu se îndură să umble la rezervele strategice, dacă aceste rezerve n-or fi fost sfeterisite în campania electorală, fiindcă nu i se pare că ceea ce se întîmplă acum ar fi situaţie de urgenţă! Adevărul e că românii de-abia aşteptau să facă un exerciţiu de supravieţuire ca-n Discovery, la ei acasă.

Iar Traian Băsescu, preşedinte, şef al CSAT şi fost ministru al Transporturilor are preocupări mai înalte de cinci metri cît a ajuns zăpada prin satele patriei. I-a invitat, liniştit, luni la consultări pe şefii partidelor, după ce s-o fi convins încă o dată că a avut dreptate – iarna nu-i ca vara! Aşa că n-are rost să se agite. Dacă ar exista şi un Cod Roşu de nesimţire, acum ar fi momentul să fie instituit.

Nişte comentatori cărora frigul le face rău la cap au ajuns la concluzia că Traian Băsescu a dat o lovitură de maestru cu guvernul MRU. Şi că premierul desemnat va fi viitorul candidat – cîştigător! – la preşedinţie, din partea PDL.

În ce ar consta lovitura? Că l-a schimbat pe omul său de la partid cu omul său de la SIE? Că i-a înlocuit pe nişte unii din PDL cu nişte alţii, mai tineri, tot din PDL? Că le-a dat timp lui Emil Boc, Elenei Udrea, Ancăi Boagiu şi lui Traian Igaş să-şi consacre energiile partidului? Vă daţi seama ce bucurie va fi pe cetăţenii pedelişti s-o scoată în faţă pe Elena Udrea, cu nostalgiile ei tocmai declarate? Şi cu cît avînt se vor încolona spre victorie, în spatele proaspăt debarcatului Boc?

Traian Băsescu şi Emil Boc au dat o lovitură mult mai temeinică – 6,6 milioane de români trăiesc într-o „sărăcie severă”, încît am ajuns campionii Uniunii Europene pe ramură. Şi asta n-o spune Opoziţia, ci Eurostat, care a mai constatat că peste 41% din populaţia României „riscă sărăcia sau excluderea socială”.

Datele astea au fost colectate în 2010. Cum or sta lucrurile acum, după un an care a fost la fel de rău pentru majoritatea românilor şi mai bun doar pentru învîrtiţii Puterii? Asta ascunde stabilitatea cu care se lăuda zilele trecute Traian Băsescu şi pe care se felicita singur Emil Boc că o lasă moştenire urmaşului său la Palatul Victoria.

Dacă nu-i sărea ţandăra lui Boc, că singurul care pleacă din guvern e el – fără a mai socoti plevuşca de tip Igaş – se pricopsea Răzvan Mihai Ungureanu cu Elena Udrea, cu Anca Boagiu şi cu alte asemenea subproduse politice ale PDL. Dar asta nu înseamnă că noul premier a scăpat de tot de cei care au plecat. Fiindcă şi Udrea şi Boagiu şi-au trimis în loc oameni verificaţi din punctul lor de vedere şi din punctele de vedere ale lui Traian Băsescu.

Aşa că ceea ce va păstori premierul Ungureanu va fi un guvern Boc, tineret-rezerve, şi va primi strategia din partea fostei purtătoare de cuvînt a aceluiaşi, care acum se fac e că lucrează.

Adică ceea ce ar fi zis Boc dacă rămînea la Palatul Victoria va trebui să spună Răzvan Ungureanu, avînd-o ca sufleor pe Andreea Paul-Vass. Şi în loc ca Elena Udrea să se mai afle la butoanele Dezvoltării şi Turismului, la indicaţiile ei va apăsa pe aceste butoane Cristian Petrescu. Mă îndoiesc că lumea va înghiţi această formulă, doar pentru că Boc şi Elena Udrea au dispărut din prim-plan, dar şi-au trimis oamenii în acest guvern. Astfel încît sînt destule şansele ca şi noul premier să fie tutelat de la Cotroceni de Traian Băsescu.

E adevărat că între Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu e o diferenţă de cel puţin o clasă, dar cu miniştri trimişi să joace aceeaşi piesă regizată de omul de la Cotroceni, fostul şef al SIE se va trezi că vorbeşte singur, în ipoteza că va încerca să interpreteze o partitură personală.

Dacă va accepta să-şi primească miniştrii în plic – şi se pare că acceptă! – Mihai Răzvan Ungureanu s-ar putea să-şi strice CV-ul, cum a făcut-o şi Emil Boc lăsîndu-se marionetat de Traian Băsescu. Pe Boc nu-l plîng, fiindcă dacă nu l-ar fi pus premier fostul său şef de partid nu s-ar fi întîlnit nici în vis cu o asemenea funcţie. De Răzvan Ungureanu mi-ar părea rău.

Am tot încercat să aflu azi cum de s-a înduplecat Boc să demisioneze. Primele răspunsuri au fost că l-ar fi înmuiat presiunea din partid, cu argumentul că nu-l mai vrea lumea, ceea ce n-ar fi fost mare lucru în logica lui, dar şi cu supraargumentul picajului PDL în sondaje.

Pînă săptămîna trecută însă Boc era vaccinat împotriva acestei presiuni. Trăgea nădejde să mai clarifice una, alta, încît să recîştige o porţie de simpatie din partea alegătorilor. Cu anunţul unor măriri de salarii şi de pensii după întîlnirea cu cei de la FMI şi cu un discurs de laudă de sine, în care formula „Aşa să ne ajute Dumnezeu” ar fi venit după ce ar fi zis că are de gînd să guverneze în continuare, să ne scoată la liman. Alte surse mi-au spus că cel care l-a convins a fost Băsescu. Nu se ştie deocamdată cum.

Cineva din anturajul premierului m-a asigurat că, de fapt, micul om mare s-ar fi decis singur să plece, asta după ce i-ar fi dat de înţeles reprezentantului FMI, Franks, cel cu gaura în pantof, că-l bate gîndul demisiei.

După părerea mea – n-am deocamdată nici o dovadă ca s-o susţin – Boc a căzut victima picăturii chinezeşti, acea tortură rafinată şi fără greş, în care condamnatului îi cade în cap, la intervale egale, o picătură de apă, pînă-l face să-şi piardă cumpătul şi judecata.

Picătura chinezească i-a tot aplicat-o Băsescu, de cînd a anunţat că ar vrea un premier tehnocrat. Apoi au venit şi bonzii din PDL, care au folosit aceeaşi tehnică: Pic, Emile, Pic, dă-ţi, Pic, demisia, că Pic, rămînem, Pic, mofluji, Pic, la alegeri! Ceea ce cred însă că l-a făcut pe Boc să-şi iasă din pepeni a fost faptul că tutorele lui de la Cotroceni l-a lăsat să se descurce cum o şti, după ce tutorele însuşi a scos lumea în stradă cînd l-a invitat pe Arafat să plece din guvern.

Boc s-a trezit, singur, singurel, că trebuie să scoată castanele aruncate de Băsescu pe foc. Iar dacă, în loc să-i mulţumească, Băsescu o fi început să-i plîngă pe umăr: Emile, te preţuiesc, eşti partenerul meu, dar dă-ţi demisia!, poate că Boc şi-o fi zis după această ultimă picătură: „De ce s-o tot încasez eu în locul ăstuia, şi-a ălora pe care i-am îngrăşat cu contracte, şi-a inepţilor pe care ăsta mi i-a băgat în guvern? Aşa să ne ajute Dumnezeu!”

Fiindcă, după dispariţia sacului public de box care a fost Emil Boc, Băsescu va încasa şi ceea ce l-a cocoşat pe fostul premier. Şi cum nu pare deloc în formă s-ar putea să nu aibă nici măcar mica satisfacţie de a-şi da demisia.

Au aceleaşi maşini de pe vremea lui Ceauşescu, printre care se mai rătăceşte şi cîte o sculă nouă, cumpărată de gura lumii, care-şi face treaba cum se cuvine.

Şi-n Caţavencii.ro

O neruşinare tăcută s-a întins asupra ţării! Puterea, care ar fi trebuit să se convingă, pînă să dea zăpada, dacă drumarii au cu ce interveni, tace. Băsescu, şef al CSAT şi fost ministru al Transporturilor, cine ştie cu ce-o fi ocupat. Tace şi el, în timp ce ţara se închide ca pe vremea lui Ceauşescu, din cauza zăpezii. De fapt a corupţiei contractelor cu drumarii! A imposturii reprezentanţilor puterii! A hoţiei descreierate, la umbra şi cu sprijinul statului! Şi de-abia în ultimul rînd din cauza zăpezii.

Avem nevoie de un viscol zdravăn, să-i sufle de la putere pe cei care s-au încoţopenit acolo şi dau din copite ca măgarul în uşa grajdului.

PS. Ştire Medifax. Autorităţile bulgare au închis patru puncte de frontieră de trecere în România pentru toate categoriile de autovehicule.

Cu vocabularul lui care încape într-o borsetă minusculă, ministrul de Interne Igaş nu e doar un prost-ridicol. La o adică poate fi şi periculos. Dacă rosteşte branconer, să zicem că-ţi dai seama unde bate. Dar cînd ţara trece prin zilele unei ierni cotoioase, iar el spune că nici o localitate nu e „vădită” de curent electric, ne poate covîrşi gerul cu el la cîrma Internelor.

Dacă ar fi un prost fără pretenţii – şi nu e! – Igaş s-ar mulţumi cu ce cuvinte stăpîneşte, atît cît le stăpîneşte. Ar fi ministrul lui „cum să-i zic”: aia cu cînd nu e curent şi nu e apă şi cînd ninge nasol.

Igaş însă bîjbîie prin limba română ca portarul analfabet care se duce să vadă unde răsuflă gazul, cu lumînarea-n mînă. Şi primejdiosul ăsta dă ordine în Ministerul de Interne. De el ascultă jandarmii. El dirijează România în caz de Doamne, fereşte! Şi el poate da cod roşu, zicînd că undeva e o „strofă”, în loc de catastrofă. Sau că ţara e „cotită” de viscol, vrînd să spună „lovită”. Şi  în loc să le ceară jandarmilor să intervină imediat, le poate da ordinul „să convină” de urgenţă. Se duce Igaş la premierul Boc să-l roage să-i traducă ordinele în limbuţa lui de lemn? Intră el în audienţă la Băsescu să-l inspire lexical – bă, vedeţi că iarna nu-i ca vara? Dacă ne luăm după haosul din această iarnă, Igaş dă ordinele, Boc are de ce să iasă apoi cu ceaiul şi cu lopata, iar Băsescu îşi poate ţine liniştit discursurile, schimbînd desueta expresie „aşezaţi-vă liniştiţi!” cu „Să îngheţaţi bine!”

Ce s-a gîndit vajnica duduie? Că pe frigul ăsta PNL şi PSD îşi trimit oamenii în piaţă la proteste. Şi i-a sfătuit pe bănuiţi să se ducă la muncă! Acum vreo cîteva zile Elena Udrea se dădea de ceasul morţii, declarînd că-i înţelege pe cei care au ieşit în stradă şi că au dreptate. Acum, dacă a văzut că frigul îi ţine în casă pe mulţi dintre cei care protestează, Elena Udrea a vrut să dea lovitura finală celor pe care nu-i învinge frigul.

Dacă tot sînt puţini, după mintea ei, o parte dintre cei care protestează sînt trimişi în piaţă de USL. Admiţînd că aşa ar sta lucrurile – ceea ce nu numai că nu cred, dar e şi neadevărat – de cînd cineva care protestează în stradă, înregimentat fiind într-un partid, trebuie să se ducă la muncă în loc să protesteze? Dar pensionarii din piaţă care se luptă cu frigul trebuie să se ducă la muncă, fiindcă aşa vrea Elena Udrea? Cei care se duc în piaţă după orele de program, trebuie să-şi mai ia un serviciu? Şomerii care nu-şi găsesc de lucru ar trebui să dea zăpada pe pe drumurile naţionale, pentru a-i suplini pe drumarii care se plîng că sînt plătiţi prost, deşi cîştigă de trei ori mai bine decît drumarii din ţările nordice?

Spre deosebire de Teodor Baconschi pe care Emil Boc l-a demis pentru ceea ce a scris pe blog, Elena Udrea ştie că pe ea nu-şi poate permite s-o demită decît un singur om din ţara asta. Şi cum şi ei i se cere insistent demisia în piaţă s-a gîndit să le-o tragă protestatarilor cu gura ei. Duceţi-vă la muncă, fomiştilor, care sînteţi trimişi de USL la proteste! a fost mesajul acestei dudui care numai în timpul regimului Băsescu putea ajunge ministru.

Pentru Elena Udrea convingerile nu există decît contra anumitor costuri! Sper să-şi dea seama cît de curînd că există şi convingeri care-i mătură pe impostorii slugoşi din funcţiile pe care le-au cîştigat contra cost sau contra servicii de tot felul.

Dacă toţi parlamentarii USL ar fi demisionat, era cu totul altceva. Aşa, Adriana Săftoiu nu face decît să lipsească opoziţia de un vot. Deocamdată Opoziţia nu mai are ce să voteze, încît nu se va simţi lipsa deputatei liberale. Dar în ipoteza unei moţiuni de cenzură pe care Opoziţia încearcă s-o introducă în Parlament s-ar putea ca şi votul lipsă al Adrianei Săftoiu să conteze, încît politic demisia ei nu pare să aibă efecte pozitive.

Simbolic însă plecarea ei din Parlament mi se pare un gest important. Adriana Săftoiu nu vrea să mai simuleze că-i reprezintă pe cei care au ales-o, fiindcă în actualul Parlament nu le poate susţine interesele. O probă de onestite absolut onorabilă!

Adriana Săftoiu merită de asemenea nota maximă pentru constatarea ei lucidă despre parlamentarii aflaţi la primul mandat, care au compromis ideea de tînăr politician şi şi-au bătut joc de speranţele care au fost puse în ei.

Se strînge o mulţime furioasă în faţa palatului lui vodă şi ţipă nemulţumiţii: „Capul lui Moţoc vrem!” Moţoc, primul sfetnic al lui Vodă: Nu te uita, Măria-Ta în gura lor. Sînt proşti!” „Proşti, dar mulţi, Moţoace!” Şi l-a dat Vodă pe sfetnic mulţimii care a procedat cu el cum a crezut de cuviinţă.

Să fi citit Emil Boc nuvela lui Negruzzi sau instinctul îi spune să nu se dea dus de la Palatul Victoria? Băsescu l-ar mazili, dar el nu se lasă. L-ar da jos şi unii din partid – Blaga, Oltean şi alţi căuzaşi ai PDL. El, sireacul, nu şi nu! Că să mai vedem, că situaţia se îndreaptă. Ba ştiindu-l pe Băsescu la strîmtoare, s-a tras către el – să vedem ce zice şi preşedintele şi vă vom comunica.

Tot scăzînd PDL în sondaje, căuzaşilor a început să le miroasă a dezastru şi i-ar face vînt pe scară mititelului. Dar acesta, socotindu-se în mintea lui, s-o fi gîndit că dacă le face pe plac burzuluiţilor se alege praful  de caftanul lui şi se întoarce la coasă, poate nici acolo cu normă întreagă. Drept care dă să se încoţopenească la Palat, pînă or ieşi urzicile şi ştevia  şi-şi găseşte lumea de lucru la cules. Că scîrţîie droaşca din toate încheieturile? S-o mai găsi o roată pe drum, o mai arunca un sac cu grăunţe la proşti. Că dacă rămâne căruţa-n drum, mai bine sus pe capră decît să împingi la ea pe jos.

Dacă toţi cei trei judecători care s-au pronunţat azi în dosarul „Trofeul Calităţii” l-ar fi considerat pe Adrian Năstase vinovat, sentinţa ar fi părut mai convingătoare: doi ani de închisoare, cu executarea pedepsei. Dar cînd o judecătoare din complet e de părere că Năstase e sută la sută nevinovat nu poţi, omeneşte vorbind, să nu intri la idei. Să fi evaluat greşit probele din proces judecătoarea Cristina Rotaru, cea care-l crede nevinovat pe Năstase? Sau să fi greşit ceilalţi doi judecători? Fostul premier şi preşedinte al PSD susţinea dinainte de sentinţa de azi că  acuzaţiile care i se aduc sînt absurde, lipsite de fundament, iar azi, că va declara recurs. Nu văd ce altceva ar fi putut face, indiferent cum stau lucrurile. El are, însă, un atu clar în acest moment – scorul de 2 la 1 cu care s-a dat sentinţa.

Nici nu se pronunţasere bine judecătorii şi au apărut reacţii dinspre PSD, cu Victor Ponta în frunte, în care se spunea pe faţă că au existat intervenţii politice în acest caz. Năstase a spus că prin  sentinţa de azi se încearcă ţinerea lui în afara vieţii politice. Dacă şi la recurs, cînd se va afla în faţa a cinci judecători, fostul premier va primi aceeaşi pedeapsă, va fi mai greu pentru el să susţină că e victima unor sforării politice. Dar nu mă îndoiesc că o va face. Dacă însă la recurs Adrian Năstase va scăpa basma curată, ştiind cu e justiţia din România, iarăşi vor exista omeneşti motive să intrăm pentru a doua oară la idei.

Cîteva întrebări:

1.De ce s-a amînat cu o săptămînă pronunţarea în acest dosar care are vreo trei vechime?

2. De ce au tăcut avocaţii lui Adrian Năstase după darea sentinţei cînd, în mod normal ar fi trebuit să fie primii care să sară în sus?

3. Presiunile politice au venit numai dintr-o parte, cea a Puterii, sau şi din cealaltă, a PSD?

4. Procurorii DNA care au pierdut în cazul „Mătuşa Tamara”, cînd Adrian Năstase a fost declarat nevinovat, s-au deşteptat într-o lună, încît au izbutit să-l înfunde în „Trofeul Calităţii”?

O observaţie:

Un proces de un asemenea calibru a fost încheiat tocmai într-un an electoral şi cu un scor de 2 la 1 în care 1 nu zice I-aş da un an cu suspendare, ci consideră ca faptele pentru care e acuzat Năstase nu există.

Dacă scaunul de premier tot  e ocupat de altcineva, Emil Boc a ieşit să dea zăpada de pe drumurile patriei. Asta după ce a a dat ordin armatei, cu o inconştientă întîrziere, să scoată tancurile „cu şenile” la deszăpezire. Ce-a făcut miercuri noaptea premierul, cînd televiziunile de ştiri anunţau că sînt maşini înzăpezite pe drumurile naţionale şi că unora li se termina combustibilul? A dat ordinul de luptă: „Not vodcă, doar ceai!” Iar a doua zi: „Nu credeam că o să ningă atîta…”

Nu mi-a venit să cred că, în ciuda apelurilor disperate ale oamenilor prinşi cu maşinile prin nămeţi, armata a fost scoasă să intervină de-abia a doua zi.  Doar după ce a apărut haosul pe drumurile ţării Emil Boc a cerut armatei să intervină. În loc să-i demită pe ministrul de Interne, Igaş, care a fost depăşit de situaţie, şi pe ministrul Apărării, Gabriel Oprea, care-şi număra stelele de pe umăr în loc să pună armata să intervină, Boc a ieşit cu lopata la zăpadă, iar azi şi-a postat pozele pe site-ul guvernului.

Preşedintele, altfel jucător declarat pentru tot soiul de mize de rahat, n-a catadicsit nici măcar să deschidă gura la vreun post de televiziune, să ceară armatei să intervină!

Ieri, premierul Boc, în loc să-şi prezinte demisia pentru incompetenţă şi să dea de pămînt cu ministrul de Interne şi cu cel de la Apărare, s-a dus să-şi facă de lucru cu lopata la zăpadă. Cu 20 de lei sau chiar mai puţin, i-aş fi găsit un înlocuitor mai eficient.

După cum sună anunţul lui că pleacă din PDL, am impresia că i s-a cerut demisia, nu că cel care acum se autointitulează singurul vierme din România ar fi avut vreun gînd să debaraseze PDL-ul de prezenţa lui.

Junele Urban a anunţat că nu va mai candida la nici o funcţie politică, dar a rămas ca atîrnache în Senat, Poate-l ia şi pe el UNPR, cum a pescuit-o şi pe Lavinia Şandru, care după ce l-a tot făcut de doi bani pe Băsescu, a descoperit brusc că important e dialogul.

Nu mă aşteptam ca Traian Băsescu să facă vreun anunţ spectaculos în această seară. Aflat într-o condiţie fizică mai bună decît ieri, Băsescu a repetat în intervenţia lui ceea ce a tot spus Emil Boc şi au repetat „pedeliştii de bine”. Stabilitate, înţelegere etc. Contribuţia lui a fost că partidele, toate, trebuie să se reformeze şi că ar fi momentul să se redeschidă minele – interesantă, nu? partea cu minele. Plus marota lui cu revizuirea Constituţiei.

Băsescu s-a făcut că uită că s-a băgat în permanenţă în treburile guvernului: „Întrebaţi-i pe cei de la UDMR…” S-a făcut că uită şi de indicaţiile preţioase pe care le-a tot dat PDL-ului ca jupîn din umbră al acestui partid: „Dacă-l conduceam eu era condus mai bine!”

După ce a trecut de introducerea cu nemulţumirile unei părţi a populaţiei, pe care a rezolvat-o spunînd că mai  sînt milioane de nemulţumiţi care nu ies în stradă, Băsescu a ţinut un discurs inocent, de parcă tocmai ar fi fost ales şi zice şi el senin ce-ar fi bine pentru ţară. O tehnică previzibilă, cu care nu ştiu pe cine a putut păcăli preşedintele, în afara celor care se păcălesc singuri ascultîndu-l.

Tot previzibil, Băsescu a ocolit să adreseze vreun mesaj protestatarilor, dar în final n-a mai răbdat. A dat de înţeles ce părere are despre cei care protestează: aceştia par să fie neaveniţii, care se exprimă în timp ce societatea civilă de bună calitate s-a retras în cochilie.

Ştiind cît de imprevizibilă e Curtea Constituţională nu eram sigur că va da acest verdict asupra comasării. Se aud deja voci care spun că sentinţa Curţii ar fi influenţată şi de proteste. Sper că nu. Dar palma primită azi de guvern ar fi un motiv de demisie. Mă îndoiesc că Emil Boc va pleca din cauza asta de la Palatul Victoria, deşi ar fi cazul. Cred însă că decizia Curţii Constituţionale va încălzi şi mai mult manifestaţiile.

Mi-aduc aminte că mă încontram la televizor cu cineva de la PDL pe tema comasatelor. Persoana pedelistă o ţinea, prin telefon, cu grija faţă de banul public, ceea ce sună comico-cinic din partea reprezentanţilor acestui partid. Cînd i-am spus că PDL vrea să facă economie la democraţie, persoana mi-a replicat că aşa sînt răstălmăcite intenţiile curate la anumite televiziuni. Curate, dar neconstituţionale!

Cu faţa mototolită şi cu o voce tremurătoare, încît, dacă ar fi fost altcineva, ai fi zis că e mahmur, Traian Băsescu i-a spus lui Cristian Diaconescu că îl susţine. El însuşi părea să aibă nevoie aseară de susţinerea cuiva. Şi ce să-i zică el, mobilizator, noului şi fostului ministru de Externe.  I-a zugrăvit un tablou sumbru, cu opoziţia care seamănă la apeluri cu Voronin. Puţin i-a lipsit preşedintelui să nu-l ia plînsul în timp ce făcea această comparaţie, de parcă l-ar fi uns pe Diaconescu la Interne şi l-ar fi prevenit pe cine să stea cu ochii. Despre proteste n-a făcut decît două aluzii şi-o trimitere – 1.veselia distrugerii: 2.românii sînt nemulţumiţi, pe bună dreptate; 3.o să am mîine o intervenţie.

Preşedintele s-a agăţat şi de rezerviştii care au ieşit ieri în stradă zicînd că se ocupau cu muncile agricole pe vremea lui Ceauşescu. Spre deosebire de el care lucra pe cont propriu la Anvers şi cînd s-a întors în ţară n-avea nici o treabă cu regimul? E adevărat că rezerviştii nu s-au ales cu mare lucru de pe ogoarele patriei, nu ca el cînd colinda oceanele şi mai scotea un ban la Constanţa din contrabandă cu blugi şi cafea.

Faţă de prestaţiile lui TRU din ultima vreme şi de vreo cinci ani încoace e evident că preşedintele n-a greşit cînd l-a băgat pe lista de europarlamentari ai PDL. Pentru TRUbadurul prezidenţial, cum i-a zis Dorin Tudoran, indiferent ce-ar face Traian Băsescu el trebuie să cadă în picioare. Fiindcă dacă Traian de la Cotroceni pică în fund, asta s-ar putea să-i cauzeze şi lui Traian de la Bruxelles, care nici el nu greşeşte niciodată, decît aşa din cînd ca om, dar nu cînd vorbeşte despre tizul său de la Cotroceni.

Cînd Traian Ungureanu a fost întrebat acum cîţiva ani de cineva, jurnalist, ce va face dacă PDL se coalizeză cu PSD, TRU i-a declarat; „Mă arunc de pe bloc!” Nu s-a aruncat, cum ştim. Azi, TRU e în pericol să cadă de pe blocul pedelist, cu bloc cu tot.

O păţi Teodor Baconschi. L-a ejectat Boc din guvern pentru derapaje de limbaj împotriva protestatarilor. Mai exact pentru  „mahalaua” şi „bătăuşii”, cuvinte care fac parte din analiza pe blog a ministrului de Externe despre cei care protestează de zece zile încoace în Bucureşti şi-n ţară.

Baconschi se străduia de ceva vreme să-şi acordeze limbajul după cel prezidenţial – vezi şi „România muncitoare, versus România cerşetoare” şi tocmai cînd a nimerit şi el un pamflet zelos şi băşicător, i-a tăiat premierul macaroana.

Nu zic că n-ar fi trebuit s-o facă, numai că scopul revocării, să se ducă lumea acasă, nu cred că va fi atins prin uşuirea din funcţie a lui Baconschi. Boc va mai trebui să facă niţică detectivistică, să-l demită şi pe omul din guvern care a zis-o pe-aia cu „ciumpalacii” şi, ca preşedinte al PDL, să-i retragă sprijinul politic şi senatorului viermilor.

Sînt convins însă că nici dacă ar face curăţenie totală în guvern şi în partid pe criteriul vorbelor prosteşti, Boc n-ar obţine rezultatul aşteptat. Premierul şi-a mîncat creditul tot făcînd pe vice-premierul lui Băsescu. Iar Băsescu şi-a consumat credibilitatea după ce s-a tot dat în bărci ca prim-prim-ministru.

Acum, dacă a venit zăpada, m-am dus în piaţă cu bocancii. N-am stat mult. Dar am simţit nevoia să dau o raită pe acolo, cît să mai văd ce se întîmplă. În 90, dacă veneai în Piaţă şi plecai repede, se chema n-ai uitat să dai pe-acolo.

Nici în seara asta nu m-am dus să strig, m-am dus printre cei de pe treptele dinspre Naţional, dar nu ştiu dacă mă înţelegeţi, mi-a cam venit să ies de unul singur pe carosabil. Adevărata Piaţă a Universităţii nu e asta, cu protestatari înşiraţi pe margine, ca vrăbiile pe trotuar, ci cu lumea pe stradă.

Nu mă leg de cine nu vine acolo, dar cei care trec cu maşina prin Piaţă şi pentru care se ţine, chipurile, deschis carosabilul n-ar putea să ocolească Piaţa?

I-am întrebat pe mai mulţi dacă vin şi mîine. Un tip mi-a răspuns, cu nume şi prenume: „Dacă nu vin, caută-mă acasă, să vezi dacă nu-s mort!” Sper să nu fie cazul.

De opt zile încoace Băsescu a deschis gura despre diverse alte chestii numai despre ceea ce se întîmplă în Piaţă nu. Pardon, le-a pus la un moment dat o întrebare jurnaliştilor, cum de nu sînt la vreun miting?, pentru a le dovedi că ştie ce se întîmplă. În rest a tăcut curajos. Să se ducă în Piaţă, exclus! N-ar fi o baie de mulţime convenabilă. Să facă un apel la calm şi alte alea – pentru asta l-a folosit pe Boc. Iar să prezideze vreo şedinţă de guvern, ca pînă de curînd, iarăşi n-are chef.

Cristian Preda e convins că Băsescu va ieşi el odată şi odată, cu inteligenţă şi curaj, să zică ce-o zice.

Ieri, Elena Udrea – a treia pe lista scandărilor din Piaţă care încep cu jos, a făcut un apel la calm şi s-a răstit la Ponta, dîndu-şi cu părerea că n-ar fi bun de înlocuitor al lui Boc, de parcă ăsta ar fi subiectul dezbătut la mitinguri.

Deocamdată omul de la Cotroceni, altminteri guraliv, digeră mitingurile şi nu m-aş mira să ceară din oră în oră prognoza meteo, nădăjduind în apariţia vreunui viscol paşnic şi a unor troiene, să nu mai iasă omul din casă.

Cred că speranţa lui Traian Băsescu, că vremea va fi mai tare decît vremurile, n-are temei!

Un prieten, fost consilier prezidenţial pe vremea lui Constantinescu,  mi-i arăta pe băieţii de la Servicii amestecaţi în mulţime. Făceau poze cu telefoanele mobile. Aşa, ca moace, oameni obişnuiţi. Dar poţi să ştii cine mai e om obişnuit în România?

Cineva plimba prin mulţime o spînzurătoare. Iar altcineva cu o mască chelioasă şi zîmbitoare, umbla prin mulţime ţinîndu-şi deasupra capului mîinile încătuşate. În faţa măştii chelioase nişte cetăţeni  cereau „Faceţi loc! A fost prins!” Cînd am ajuns într-un grup care a început să cînte „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă…” am început să le ţin isonul, de parcă aş fi fost cu 20 de ani mai tînăr şi în ciuda faptului că-mi propusesem doar să văd ce e în piaţă. Sînt lucruri care nu se uită.

M-am dus să mă uit de-aproape la jandarmii echipaţi ca broaştele Ninja. Am încercat să intru în vorbă cu ei. Se uitau la mine muţi şi cu priviri îngheţate. Cînd am dat să trec pe lîngă ei, să mă duc jos în pasaj presat de o anumită nevoie: „Nu se poate!” „Şi pe unde se poate!” „Prin grilaj.” „Păi, vi se pare vouă că pot să mă bag eu prin grilaj?” „Sigur puteţi!” A avut dreptate jandarmul.

Cînd m-am întors din pasaj, nişte tineri se apropiau de jandarmi cu aerul că ar vrea să le spună ceva. S-au răzgîndit. Prin dreptul balconului din 90, nişte tineri cocoţaţi pe acoperişul unui chioşc, şi pe nişte schelării improvizate scandau diverse chestii care aveau efect pe o suprafaţă de vreo 30 de metri pătraţi  Cînd treceau la „Jos Băsescu!” efectul era mai mare. Pe partea cealaltă a bulevardului se scanda, din cînd în cînd „Jos dictatura!” „Băsescu, nu uita, va veni şi ziua ta!”

Pînă am plecat de-acolo, nici pic de violenţă. Doar că jandarmii păreau din ce în ce mai nerăbdători. Cînd am ajuns acasă începuse evacuarea pieţei. Cînd scriu, piaţa a fost evacuată.

Cîteva întrebări. 1.Un miting de protest depinde de orarul jandarmilor?

2.Cît de mult s-a perturbat circulaţia din centrul Bucureştiului, dacă manifestanţii au ocupat şi carosabilul?

3. Dacă alături de bucureşteni au venit şi oameni din provincie să protesteze – unii ca membri ai partidelor din opoziţie – sînt mai puţin justificate protestele lor?

4. De ce trebuia să-i uşuiască jandarmii pe protestatari? Ca să-i întărîte şi să se poată spune apoi că mitingul s-a sfîrşit cu violenţe?

5. De ce se minte fără ruşine asupra numărului de participanţi la miting?

6. De ce toţi cei care scriu mesaje revoltate pe Facebook nu ies şi în piaţă, măcar ca să facă mişcare?

7. De ce persoanele care se uită la televizor, să vadă ce e în piaţă,  nu vin să se convingă la faţa locului despre ceea ce se întîmplă?

1.Traian Băsescu, ca preşedinte;

2.Guvernul Boc, ca guvern;

3.Taxa auto, ca abuz jupuitor;

4.Comasarea alegerilor, ca sfidare a democraţiei;

5.Elena Udrea, ca ministru al Dezvoltării;

6.Viermi, ciumpalaci, mahalagii, ca identificare a manifestanţilor din partea reprezentanţilor Puterii.

„Pentru cine, bă? Pentru Căposu? Pentru Răţoiu?” Asta era întrebarea celor care în 90 n-aveau ochi să-i vadă pe golanii din Piaţa Universităţii. Unii dintre ei i-au aplaudat apoi încîntaţi pe minerii care-i ciomăgeau pe tineri şi pe cei care li se păreau suspecţi. Acum întrebarea celor care stau acasă e „Pentru Ponta şi pentru Crin?”

Fiecare face cum îl taie capul, dar şi cei care ies în stradă ar putea să-i întrebe pe cei care stau acasă: „Pentru Băsescu, pentru Boc? Pentru Elena Udrea?”

De cînd nu mai funcţionează povestea cu „vandalii” a apărut una nouă. Că partidele din opoziţie îi împing de la spate pe protestatari, fiindcă şi-au făcut o strategie secretă, să dea jos PDL-ul. Şi în acest scop îi plătesc pe unii şi pe alţii să iasă în stradă. Asta de parcă membrii PSD sau PNL ar fi ştampilaţi pe frunte şi i-ar recunoaşte lumea dacă s-ar duce să protesteze. Chestia asta cu banii de la partide e un refren pe care l-am auzit şi în 90, cînd PNŢ şi PNL n-aveau un sfanţ, dar erau acuzate că le dau dolari golanilor.

Cît despre acest „Pentru cine, bă?”, mi se pare mai cinstit să fie înlocuit cu „N-am chef să mă duc!” Fiindcă dacă ai un ghimpe în talpă, mai întîi scoţi ghimpele şi de-abia după aceea te gîndeşti la cine să mergi în vizită.

Doctorul Bacalbaşa din Galaţi, om foarte pătrunzător şi dintr-o bucată, pe care l-am auzit la tv, crede că Arafat şi-a călcat peste demnitate şi orgoliu întorcîndu-se la guvern. Explicaţia dlui Bacalbaşa, că Arafat a făcut asta ca să-şi apere copilul de suflet, Smurdul, şi medicina de urgenţă, stă, cred,  în picioare.

Şi-a sacrificat însă Arafat demnitatea? Nu cred! Doctorul nu s-a întors în Ministerul Sănătăţii cu coada între picioare, ci în condiţiile cerute de el. Coada între picioare şi-a băgat-o Băsescu atunci cînd i-a telefonat să-l recheme, după ce l-a acuzat că ar fi cel mai mare adversar al privatizării, stîngist şi i-a spus că ar fi cazul să demisioneze – „Cine trebuie să plece? Ghici ghicitoarea mea!” Mai mult, odată întors la minister, Arafat le-a mulţumit protestatarilor şi a spus că e mîndru de susţinerea lor, răsucind astfel bisturiul în orgoliul lui Băsescu.

Şi ca lucrurile să fie limpezi, doctorul a precizat că protestele din ultimele zile au cauze politice şi sociale, ca un răspuns politicos, dar necruţător la „Ghici ghicitoarea mea!” cu care l-a flituit şeful statului.

Dacă săptămîna trecută cînd a retras proiectul legii Sănătăţii, Băsescu încă îşi închipuia că el face jocurile, azi dimineaţă cînd i-a telefonat el însuşi lui Arafat, fostul marinar a dat un semn clar că-şi dă seama că a început să intre la apă.

Cine nu e cu Băsescu, nu se bagă în cîrd cu PDL-ul şi iese în stradă să protesteze e mahalagiu violent şi inept, potrivit clasificării ministrului de Externe, Teodor Baconschi.

Excelenţa Sa n-a produs această categorisire pe cale orală, ci a buchisit-o cu atenţie pe blogul său. Dacă E.S. ar fi avut curiozitatea să se amestece printre mahalagiii din Piaţa Universităţii, ar fi putut afla de la unii dintre ei că l-au susţinut pe Traian Băsescu, votîndu-l chiar şi a doua oară, başca votul de la referendum, dar că au ajuns să nu-l mai suporte. Ăştia ce sînt? Foşti „oameni de bine” care au trecut de partea reacţiunii?! Mahalagii care şi-au dat acum arama pe faţă? În 90, în Piaţa Universităţii, protestau oameni de toată mîna. Vrînd să-i infameze, Ion Iliescu le-a pus tuturor eticheta de „golani”. Dl Baconschi, persoană cultivată şi preţuitor declarat al Elenei Udrea, cum să-i încondeieze pe protestatarii de azi? I-a băgat la mahala!

Oare ce le-o fi zicînd E.S. Baconschi ambasadorilor care-l întreabă, dacă-l întreabă, cine sînt cei care protestează în România? Te pomeneşti că-i informează: „Mahalaua violentă şi ineptă, colega. Oamenii de bine sînt cu noi!”

I-am auzit la televizor pe cîţiva reprezentanţi ai PDL susţinînd că austeritatea e cauza pentru care iese lumea în stradă. Alţi reprezentanţi ai aceluiaşi partid, parlamentari, nu rîndaşi, dar cu gîndire de chivuţe politice, Urban şi o tipă despre care habar n-aveam că există şi care e deputată,  s-au apucat să arunce cu mucii în popor.

Urban i-a făcut de viermi pe protestatari, iar duduia deputată a cogitat că poporul e incult şi nu pricepe binele pe care i-l face PDL-ul. Din cîte ştiu PDL-ul nu le-a retras sprijinul parlamentar celor doi şi nici nu i-a somat să-şi ceară public scuze pentru murdăriile pe care le-au debitat. E o scăpare? Nu cred. Fiindcă cel care a dat tonul acestui tip de ieşiri publice e preşedintele României. Traian Băsescu e cel care a solicitat retragerea din dezbatere a proiectului legii sănătăţii, acuzînd direct majoritatea populaţiei că nu vrea reformă, iar printre rînduri, că e de partea corupţiei.

Traian Băsescu l-a făcut să demisioneze pe Raed Arafat, cu „Ghici, ghicitoarea mea, cine ar trebui să plece?” („Hă, hă hă!”), iar după ce lumea a ieşit în stradă, din guraliv cum a fost în primele zile ale săptămânii trecute, Băsescu a tăcut de parcă nu s-ar întîmpla nimic. Şi ca să nu creadă românii şi minorităţile că a dispărut, T.B. a dat ieri un comunicat despre cultura română.

Sever Voinescu, purtătorul de cuvînt al PDL, a făcut ieri şi pe purtătorul de cuvînt al lui Kierkegaard, din care a citat în literă, trădîndu-l în spirit. Căci danezul era cît se poate de preocupat de ale vieţii valuri şi de problemele concrete ale existenţei, nu de orientarea după stele, cum suspina abuziv pe seama lui Sever Voinescu.

Ieri Sever Voinescu şi azi premierul Boc s-au dat înţelegători faţă de ieşirea românilor în stradă, dar au încercat să arunce vina pe criză şi pe necesitatea măsurilor de austeritate. Dar cum se face că şi unul şi celălalt uită că în timp ce românul de rînd nu mai are nici mîţă s-o tragă de coadă, clientela pedelistă trebuie să-şi lărgească buzunarele ca să încapă în ele lozul din contractele cu statul?

Criza e de vină că la noi se fac investiţii absurde în parcuri, terenuri de sport şi alte asemenea bancuri proaste pe bani publici la umbra ministerului condus de Elena Udrea? Criza e de vină că prin ministere se cheltuieşte din gros banul public pe mobilier şi pe diverse alte chestii din recuzita chelului care vrea tichie de mărgăritar? Criza e de vină că România nu foloseşte fondurile europene fiindcă din astea e mai greu să furi?

Criza e de vină că în fruntea CNAS se află un incapabil periculos şi obraznic cun e acest Duţă?

Tot criza e de vină că la conducerea Ministerului de Interne e ţinut un incompetent depăşit de situaţie, dacă nu cumva e şi ticălos stîrnind provocatorii, ca Igaş?

Şi, în sfîrşit, criza e de vină că în PDL nu mai ştie stînga ce face dreapta, încît unii vorbesc despre remanierea guvernului, alţii despre schimbarea lui Boc şi deocamdată nici unul despre demiterea lui Traian Băsescu?

Cine zicea că Traian Băsescu se dă dispărut de trei zile încoace? Preşedintele tocmai ce a emis un comunicat, prin administraţia de la Cotroceni, despre cultura română.

Cine se întreba dacă România mai are premier? Premierul s-a dus azi la Spitalul de Urgenţă Floreasca să viziteze un jandarm rănit noaptea trecută în Piaţa Universităţii. Foarte bine a făcut, dar vi se pare firesc ca într-a treia zi de demonstraţii împotriva puterii singura declaraţie pe care o face prim-ministrul României sună de parcă ar face pe purtătorul de cuvînt al Spitalului de Urgenţă, anunţînd că – slavă Domnului! nota mea – jandarmul se simte bine?

Vi se pare normal ca vag alfabetizatul ministru de interne, Igaş, cel cu branconajul, să tacă, de parcă în România nu s-ar întîmpla nimic deosebit?

Dar mai ales, n-aveţi impresia că Traian Băsescu, cel care spunea că România n-are nevoie de filosofi, ci de ospătari şi tinichigii, îşi bate joc de opinia publică prin această declaraţie despre cultura română, după ce din cauza declaraţiilor lui necugetate şi mitocăneşti la adresa lui Raed Arafat  l-a împins pe doctor să demisioneze din Ministerul Sănătăţii şi i-a făcut pe români să iasă în stradă?

Într-un amestec de obrăznicie, dispreţ şi iresponsabilitate, Traian Băsescu se face că nu ştie ce se întîmplă de trei zile în ţară şi dă un comunicat despre cultura română. Cel căruia îi place să-şi spună preşedinte-jucător i-a făcut pe oamenii din tribune să pătrundă pe teren, exasperaţi de ceea ce joacă Traian Băsescu. Iar jucătorul, prins la strîmtoare, a scos jandarmii la înaintare.

În 2007, suspendatul pe atunci Traian Băsescu n-a avut nici o reţinere să se întîlnească în Piaţa Universităţii cu susţinătorii săi care blocaseră piaţa. Şi hăhăia încîntat că poporul – întruchipat atunci doar vreo cîteva mii de oameni – era de partea lui. Atunci n-au intervenit jandarmii. Acum, în timp ce, din cauza lui, jandarmii se îmbrîncesc cu demonstranţii şi au apărut şi provocatori nocturni dotaţi cu pietre, din turnul lui de fildeş Traian Băsescu îşi dă cu părerea despre cultură. Dacă tot s-a retras acolo de trei zile încoace, de parcă în România ar fi linişte şi pace, de ce nu-şi dă demisia ca să se poată dedica în linişte culturii pentru care a prins gust de cînd a ieşit lumea în stradă?

Pînă ieri Traian Băsescu a avut impresia că poate insulta pe oricine fără să stîrnească proteste. Şi tot pînă ieri Traian Băsescu şi-a închipuit că dacă el zice o chestie lumea se lasă aburită de zicerea lui. Convins că-i merge, a încercat să-l facă de doi bani pe doctorul Raed Arafat. Cînd a văzut că nu-i iese jocul aşa, şi informat probabil de servicii că a reuşit să înfurie lumea cu atacurile lui nefondate împotriva lui Arafat, Băsescu a dat-o pe proiectul legii sănătăţii, acuzînd poporul nerecunoscător că nu acceptă binele pe care vrea el să i-l facă. În finalul discursului său de ieri Băsescu şi-a închipuit că lansează o torpilă fără greş, cînd a cerut retragerea din dezbatere a proiectului legii.

Nu merge dezbaterea cum vrea el, nu se mai face nici o dezbatere! Şi cu ocazia asta se termină şi cu subiectul Arafat!

Spre surprinderea lui, lumea, în loc să rămînă acasă, a ieşit în stradă la Timişoara, la Braşov, la Sibiu, la Bacău şi la Bucureşti, în sprijinul doctorului care a înfiinţat Smurdul. Asta după ce cu o zi înainte la Tg Mureş a avut loc o manifestaţie de solidaritate cu Raed Arafat. Manifestaţia din Bucureşti a ajuns în cele din urmă la Cotroceni – în momentul de vîrf  cam 1500-2000 de oameni de toate vîrstele au cerut demisia lui Băsescu. N-a fost foarte multă lume, destulă însă pentru a-l face pe Traian Băsescu să priceapă că strategia învrăjbirii nu mai funcţionează şi că ceea ce n-a izbutit Opoziţia a reuşit el însuşi: să scoată oamenii în stradă împotriva lui.

Adică dacă lui Arafat i se pare că legea e proastă la un anumit capitol, în loc să fie îmbunătăţit proiectul legii, să plece Arafat!

O nouă victorie a lui Traian Băsescu şi a pedelismului de turmă. O victorie care-i va scădea şi mai mult lui Băsescu popularitatea avariată şi care va costa scump şi PDL-ul.

Presupun că patronul de la Şahtior îi va introduce o clauză contractuală lui Mircea Lucescu – să nu mai conducă automobile. Căci altfel de unde să ştie Rinat Ahmetov că „Lucescu nu va mai şofa, probabil, niciodată după acest accident”.

Smurdul lui Arafat a sosit aproape imediat după accidentul provocat de Lucescu pe Bulevardul Timişoara şi l-a „descarcerat” din maşină. Două zile mai tîrziu Smurdul a venit pentru o bătrînă care făcuse stop cardio-respirator într-un apartament din Drumul Taberei. Tot aşa, după cîteva minte de la apel. Bătrîna n-a putut fi salvată, dar nu din vina Smurdului. Bătrîna murise de cel puţin o oră.

Raed Arafat, cel care a înfiinţat şi organizat Smurdul a fost acuzat de preşedintele Băsescu acum cîteva zile că s-ar pune împotriva iniţiativei private în sistemul de asistenţă medicală de urgenţă din România.Arafat nu s-a luat în beţe cu Băsescu, ci a avertizat asupra inconvenientelor şi pericolelor care ar apărea dacă asistenţa medicală de urgenţă ar deveni o afacere privată. Riscurile ar fi următoarele: subcalificarea celor care merg la caz cu ambulanţa, reducerea numărului de ambulanţe şi apariţia curselor lungi pînă la caz, haotizarea sistemului şi aşa mai departe.

Lui Traian Băsescu i-a intrat, din păcate, în cap că se pricepe la toate. Aşa că în loc să-l întrebe pe omul care a înfiinţat Smurdul cum i se pare acest proiect i-a sărit aiurea la bergată lui Arafat. Politicos, Arafat a emis presupunerea că pe Băsescu îl fentează consilierii care-i spun poveşti  la care preşedintele muşcă, aşa ca bibanul (comparaţia îmi aparţine: fac această precizare ca nu cumva preşedintele să sară şi mai tare la Arafat).

Dacă în primul său mandat Traian Băsescu nu făcea pe preşedintele priceput la toate, în cel de-al doilea a devenit de o periculoasă omniscienţă. Cred că ar trebui să cotizăm toţi, să-i cumpărăm un vaporaş cu telecomandă preşedintelui, ca să aibă cu ce se juca la Cotroceni în domeniul său de expertiză.

Imaginaţi-vă potrivire – să zici că-i dinadins: 2012, an electoral, e şi anul în care se împlineşte un secol de cînd Caragiale se uită la noi de sus. Dacă ar fi să fac pe cititorul în zodii, aş zice că, fiind anul lui Caragiale, vom rîde mult. Nu vom fi şi mai deştepţi, asta e sigur, dar mulţi dintre noi se vor strădui să pară.

Pupindosiştii de toate culorile îşi vor face datoria. Ipistaţii de azi vor număra steagurile şi nu le va ieşi socoteala – poate unul. două să le fi dat jos vîntul, coane Fănică!

Baronii locali, aceşti strănepoţi ai lui Trahanache altoiţi cu liber-schimbismul lui Caţavencu se vor agita cu foloase personale prin judeţe.

Damele politice vor trage sfori.

Brînzovenescu şi Farfuridi se vor teme pe bună dreptate de trădare, drept care vor trimite anonime la DNA.

Cetăţeanul turmentat va avea parte de o beţie cruntă, dacă îşi va scoate votul la licitaţie.

În ipoteza că va pierde alegerile, Caţavencu va bine-merita un monument din partea patriei, aidoma eroului necunoscut. Căci dacă nici măcar arta unui şantaj cinstit nu te duce, azi, în Parlament, ci doar argumente palpabile, de felul găleţilor de plastic şi al mălaiului, la pachet sau în numerar, în loc să ne uităm la O scrisoare pierdută vom studia superofertele de la hipermarket din sezonul campaniei electorale.

Iar dacă 2012 va fi şi anul comasării s-ar putea ca bătrînul Caragiale să ne bîntuie cu două cuvinte: Peste poate!

Nu mai scriem neted pe mail ce-am avea de scris, fiindcă de asemenea „nu se ştie”!

N-o spun numai eu, ci şi colegi de breaslă şi persoane care au legătură cu presa în calitate de invitaţi sau de intervievaţi. Sau victime colaterale care au ghinionul să aibă de-a face cu oameni din presă în calitate de rude, prieteni sau simple cunoştinţe.

Nu c-aş avea ceva de ascuns, dar am ajuns să mă irite ideea că într-o zi convorbirile mele cu prietenii, în care folosesc uneori un limbaj mai descheiat ar putea fi folosite împotriva mea.

Nu că m-aş teme pentru ceea ce spun, dar nu mi se pare normal să mi se asculte telefonul pentru că lucrez în presă şi pentru că apar uneori la vreun post de televiziune unde spun ceea ce cred.

Am prieteni care nu dau semne că ar fi nemulţumiţi de această situaţie, fiindcă ei oricum spun ce le în guşă şi-n căpuşă. Dar tocmai de aceea, de să mi se asculte telefonul? Fiindcă CSAT-ul condus de Traian Băsescu a decis că presa e, cu ceea ce face, vulnerabilitate pentru siguranţa naţională a României? Mizeria asta nu şi-a permis s-o debiteze nici măcar Ion Iliescu, necum s-o bage în concluziile CSAT, pentru a-i lăsa pe noii băieţi cu ochi albaştri să stea cu urechile pe noi.

Am şi prieteni care nu m-au mai sunat de Crăciun şi nici de Revelion, ca în alţi ani, probabil din cauza pericolului pe care-l reprezint şi care le-ar putea strica CV-ul, la capitolul convorbirilor telefonice.

Acum vreo cîteva luni, soţia mea, după ce ni se întrerupe convorbirea de vreo două, trei ori – eu nu eram în Bucureşti, dar mă aflam într-o localitate care n-avea probleme de acoperire – îmi spune excedată: „Uite pe ce se duc banii noştri pe impozite!” Pe vremea lui Ceauşescu n-ar fi spus asta, fiindcă ar fi spus-o de pomană şi-ar mai fi legat-o careva mai indispus. Acum poate spune ce vrea, dar, mai nou, „nu se ştie”

Asociaţia blocului îl plătea pe Dumitru cu cîteva sute de lei pe lună pentru ceea ce făcea el ca mecanic de întreţinere. După căderea plopului a fugit cîteva zile de-acasă, să nu-l cotonogească stăpînii celor două maşini. Ideile astea îi veneau atunci cînd greşea dozajul alcoolului de 90 de grade în care turna apă şi pe care-l bea cu cana. Pe faţă îi apăruse un păienjeniş de vine subţirele, sub piele. Iar nasul, vineţiu spre vîrf, i se umpluse de buburuze. Într-o zi obişnuită, golea două căni din astea. Dacă-l supăra ceva – şi se supăra uşor – o bea şi pe-a treia şi se apuca să-şi mute mobila prin casă.

Locuia la parter aşa că nu deranja decît şobolanii de la subsol care ieşeau năuci prin răsuflători şi-şi căutau liniştea în blocul de peste alee sau se strîngeau la coşurile de gunoi din spate, de fugeau pisicile de conclavul lor. Dacă Dumitru turna prea puţină apă în cea de-a treia cană îi rămîneau energii neconsumate şi după ce termina cu mobila. Se suia pe acoperiş, ciocănea ţevile de la subsol cu un ciocan cu coada lungă, ca pe roţile de tren, suna la uşi, să facă inspecţia tehnică a innstalaţiilor sanitare şi, cum nu-i deschidea nimeni,  se ducea acasă şi o bătea indispus pe nevastă-sa sau ne făcea cîte un bine colectiv imprevizibil.

Dacă se stingea lumina numai la noi în bloc sau se oprea apa din senin, înainte de a da telefon la deranjamente, administratorul îi bătea la uşă să-l întrebe ce mai făcuse. Într-o zi, cînd se dusese el la IPRS Băneasa, să-şi înnoiască provizia de alcool, nevasta lui îşi face valiza şi pleacă. Pînă atunci mai fugea prin vecini cînd o bătea. N-a spus nimănui unde se duce, ca să nu-i dea Mitică al ei de urmă.

Era pe la sfîrşitul lui decembrie. Se întoarce el acasă, îşi prepară o cană din noua tranşă de alcool şi cînd i se termină ţigările observă că nevestă-sa întîrzie. Iese în faţa blocului pe alee şi o prinde pe femeia de serviciu: N-ai văzut-o pe-a mea? Imprecizia întrebării o face pe Elena să-i privescă mai întîi prohabul, după cum a precizat după aceea. Băuse şi ea ceva. Elena era cu vodca. Se bate cu mîna peste frunte: „Nevastă-ta? Hăăă! A plecat, Dumitre, cu valiza. Zi mersi că nu ţi-a luat nimic din casă.” „Cum să plece, fă, beţivo? N-a luat pîine, n-a luat ţigări…” I-a dat femeia de serviciu o ţigară şi l-a sfătuit să se ducă să-şi cumpere şi pîine şi ţigări şi ce mai avea nevoie.

A dat-o Dumitru în urmărire la Miliţie pe nevastă-sa, dar nu-i venea să creadă că chiar plecase de tot. O zi a aşteptat-o să se întoarcă, a doua şi a treia zi s-a dus s-o caute pe unde bănuia că ar putea fi. Nimic! A căutat-o şi pe 31 decembrie, atît de agitat încît, după nici el nu mai ştie cîţi ani, a uitat să-şi bea doza de dimineaţă. Cînd s-a întors a scris la avizier: „Domnu Dumitru a fost părăsit de nevasta lui. Cine ştie ceva să sune la ap. 26.”

Pe la vreo nouă seara apare Dumitru la costum pe aleea dintre blocuri, cu o ţeavă lungă şi groasă într-o mînă şi cu un săcotei plin el ştia cu ce, în cealaltă.  Înfige ţeava în zăpadă, se uită la ea şi-şi aprinde o ţigară. Începuse lumea să se aşeze la masă cînd se aude o bubuitură de-afară de-am scos toţi capul pe ferestre. La mulţi ani! strigă Dumitru de lîngă ţeava lui. Peste vreo zece minute, altă bubuitură, mai ceva decît prima, să-ţi rămînă mizilicul în gît.

Se duce administratorul la el să-l astîmpere. Dumitru, politicos şi nebăut, îi spune că voia să întreţină atmosfera de revelion, pentru vecini. Şi că poate ii aude nevastă-sa, pe unde-o fi, tunul şi se întoarce acasă. După alte cîteva bubuituri, se umple aleea de miros de carbid. Mai încearcă unul, altul să-l aducă la el în casă, să ia şi el o gustare. Lui Dumitru i se înnegrise nasul de frig, dar refuza neabătut. Dacă lui nu-i venea să petreacă, măcar doamnele şi domnii vecini să aibă o noapte de neuitat. Aşa, ca-ntre ani! Mai intra în scara blocului şi se lipea niţel cu spinarea de calorifer, apoi se întorcea la ţeava lui festivă. La miezul nopţii a umilit cu tunul lui toate pocnitorile din vecini, încît ne-am simţit oarecum mîndri.

Partea bună cu bubuiturile astea ale lui e că nu te lăsau să adormi. Şi după 12 noaptea, cînd eram puşi pe chef, sunau ca un îndemn să nu cedăm. Săcoteiul cu carbid s-a terminat cînd a început să se lumineze de ziuă. Şi cînd vecinul nostru şi-a extras ţeava din zăpadă strigînd răguşit – La mulţi ani! şi clănţănind din dinţi, la capătul aleii, a apărut prudentă doamna Dumitru cu valiză cu tot.

Cînd Emil Boc anunţă gă guvernul lui îşi asumă răspunderea pentru comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare, românul tace.

Românul tace şi atunci cînd preşedintele ţării încearcă să-i stîrnească pe privaţi împotriva bugetarilor şi, mai tîrziu, pe bugetari împotriva privaţilor.

Tace şi atunci cînd acelaşi preşedinte încearcă să-i mistifice istoria, făcîndu-l pe regele Mihai slugă la ruşi.

Nu spune nimic nici atunci cînd – după ce le-a dat lecţii de justiţie judecătorilor –  preşedintele  Băsescu i-a luat la refec şi pe procurori fiindcă l-au dezamăgit cu dosarele lor.

Cît despre atitudinea agresivă a preşedintelui faţă de opoziţie, asta deja pare să fie o regulă acceptată de toată lumea, deşi nu asta e treaba preşedintelui ţării.

Sub ochii noştri ni se restrîng libertăţile civice şi tot sub ochii noştri sîntem tot mai supravegheaţi de serviciile secrete al căror buget a crescut.

Iar românul, cuminte, îşi face socoteli cum să-şi plătească întreţinerea şi impozitele, fericit că are de-un un vin spumos şi o petardă de revelion, în piaţă

2011, decembrie: Regele Mihai ocupă locul doi pe lista încrederii alegătorilor într-un sondaj de opinie făcut de IMAS, iar printre alegătorii tineri Regele se află pe primul loc.

Încrederea nu e totuna cu intenţia de vot, dar exprimă ceva, chiar dacă, în acest caz, cu o întîrziere de peste 20 de ani. La nouăzeci de ani Regele nu mai poate fi privit ca un competitor politic, dar creşterea simpatiei faţă de persoana sa, într-un moment în care încrederea faţă de politicieni scade, spune ceva despre valoarea de simbol a lui Mihai I. Dar şi despre faptul că alegătorii, mai ales cei tineri, încep să ia în serios monarhia.

În 1990, cine spunea că e monarhist era privit ca un fel de zombie al istoriei. Printre monarhiştii declaraţi, poetul Petre Stoica, admirator al lui Corneliu Coposu, şi Alexandru Paleologu. Conul Alecu era convins că românii se vor întoarce la monarhie. Habar n-avea cînd. Era, spunea, o convingere metafizică. Paleologu nu se înscrisese în Partidul Monarhist, care nu-l inspira. Ştia în schimb cum se va întoarce România la monarhie: Printr-un miracol! Şi era cît se poate de serios cînd zicea asta.

Nu vă mai aduc aminte de toate porcăriile şi infamiile care se scriau şi se spuneau despre Regele Mihai în anii 90. În acest an preşedintele Traian Băsescu s-a făcut ecoul lor, încît i-a revoltat pînă şi pe unii dintre susţinătorii lui.

Să fi primit Traian Băsescu informaţii despre creşterea capitalului de încredere al Regelui atunci cînd l-a atacat? Oricum, de pe urma acestor atacuri preşedintele Băsescu n-a avut nimic de cîştigat, în timp ce simpatia faţă de Regele Mihai a crescut şi e posibil să crească în continuare. Asta poate şi pentru că longevitatea sa pare să aibă ceva miraculos, ca şi cum Regele ar mai avea ceva de făcut pentru români.

Şi p-ăia din Nord zici că-i sprijină chinezii şi ruşii şi-i sprijinim şi noi? întreabă bătrînul. Da, acum te-ai lămurit? îl întreabă Preda cu gîndul că l-a ajutat să priceapă care dintre cauze e justă. Marine, nu ştiu! îi răspunde tatăl de parcă de răspunsul lui ar fi depins ceea ce se întîmpla în Coreea. Dialogul ăsta i l-a povestit Marin Preda prietenului său Crohmălniceanu care ni l-a reprodus după moartea lui Preda, la cenaclul Junimea.

N-o fi chiar cuvînt cu cuvînt, dar în esenţă cam asta discutau cele două căinîndu-l pe Dănuţ al lor. M-aş fi tras mai încolo, dar nu era loc. Pe la Politehnică mergea autobuzul încet – era un cîrd lung de maşini înainte.

Uite-l! ţipă cea de vreo 60 de ani şi fîlfîie mîna spre fereastră. Pe cine? întreabă cealaltă, care stătea pieziş, agăţată cu o mînă de bara de sus. Pe Dănuţ, proasto! Fă-i cu mîna, să ştie că sîntem cu el. El e, tu! se agită şi cealaltă şi începe să mişte mîna în care ţinea o pungă de plastic de la parastas. Lîngă 336, mergînd deocamdată la fel de încet, o maşină albă, lungă, Bentley. Înăuntru Dan Diaconescu, Dănuţ, cum ar veni, cu ochii înainte, la trafic. Ne depăşeşte puţin cîte puţin, fără să le observe pe cele două femei. Cea mai tînără se lipeşte cu faţa de geam, să-l mai vadă puţin, şi oftează încîntată. Parcă era îngrijorat… De unde, era vesel, drăguţul: ştie el ceva! Tac amîndouă, ca pentru a digera ce le fusese dat să vadă. Apoi, cea mai tînără, brusc: Eu cobor! Stai că mai e trei staţii! Cobor, sor-meo, ca să nu-ţi zic şi eu în public că proastă eşti tu şi tîmpită şi rîde omul ăsta de noi! Şi s-a dat jos.

Mi-am adus aminte de scena asta după ce am citit că partidul lui Dan Diaconescu ar avea 11 la sută, într-un sondaj de opinie.

Un porc îl tăia pentru noi, pe ceilalţi trei îi vindea. Miliţienii care ne făceau percheziţii acasă îl întrebau: „Ce-ţi trebuie matane patru porci? Vrei să faci speculă cu ei?” Nu se mai lua în gură cu ei, după ce-l băgase la puşcărie miliţianul Popescu pentru insultarea autorităţii. Le zicea: „Pe unu-l tai pentru noi, uite pe-ăsta. P-ăsta îl cresc pentru fii-mea, că stă în Bucureşti la bloc şi n-are posibilitatea. P-ăsta îl ţin pentru proprietăreasa casei, în preţul chiriei, şi p-ăsta, dacă moare vreunul dintre ăştilalţi pînă la Crăciun.”

Nea Fănică nu era pupăcios. Dacă-l prindeam stînd pe scaun, mă suiam repede pe-un picior de-al lui şi-l pupam pe obraz. Mirosea a săpun de bărbierit. Se căuta prin buzunare şi scotea un leu, să am de-o halviţă de la Negeati, turcul cu toneta. După ce mă dădea jos se ridica de pe scaun: „I-n cur pe mă-sa!”

Vînduse cei trei porci, făcuse cîrnaţii, caltaboşii, toba şi pusese slănina la afumat. Se plimba prin casă, se ducea să dea de mîncare la cîini, şi-l lua urîtul. Dădea o raită pe peronul gării, la trenul care venea de la Bucureşti, să audă ce mai zicea lumea şi se întorcea acasă fără chef. Ciorile speriate de sirena acceleratului fîlfîiau pe deasupra casei. Iar ultima ştire din oraş era că veniseră nişte bucureşteni în control.

Negeati tonetarul, care vara vindea îngheţată, n-avea cine ştie ce vînzare iarna cu halviţa şi cu turta dulce. I-am întins hîrtia chinuită de un leu, în timp ce mă uitam la faţa lui înnegrită de frig. Nu i-am spus bună-ziua, să nu i se facă şi mai frig dacă ar fi deschis gura. I-am arătat cu degetul spre halviţe. Negeati clănţănind din dinţi, mi-a întins halviţa: „Să-i zici la dom Fănică la mulţi ani! Să nu uiţi!” Şi ca să fie sigur că nu uit, mi-a mai dat o haviţă, gratis. Peste drum, la intrarea în gară, un tătar de pe capra trăsurii lui negre: „Bre nepot alu dom Fănică, vino, bre!” Era Şukuri care mă lua lîngă el şi-mi dădea biciul să il ţin în timp ce-şi transporta pasagerii cu bagaje spre centru. M-am dus la el în fugă: credeam că mă ia la plimbare. Avea ochii atît de înguşti, încît ai fi zis că doarme: „Multă sănătate, lu dom Fănică, de la Şukuri!”

Nea Fănică era în casă. Işi scosese din şifonier costumul de ginere şi-l examina. Erau ultimele lui haine mai de Doamne, ajută, dar nu-l mai încăpeau. Umbla cu nişte pantaloni decoloraţi de doc şi cu o haină tocită la coate. Mi-a ascultat mesajele în timp ce i se urca un zîmbet dinspre gură către ochi. M-a trimis să văd ce face mă-ta mare, da nu-i spune! Doamna Verginica era în bucătărie. Inspectase cuibarele găinilor, luase ouăle şi le scria ziua cînd fuseseră ouate pe coajă cu un creion chimic. I-am dat o halviţă. Pe cealaltă o mîncasem pe drum. A pus halviţa în dulap, la păstrare.

Nea Fănică îşi găsise în şifonier o haină cenuşie cu dungi mai cît de cît şi o cămaşă care-l încăpea. Cravate mai avea. Se îmbracă şi iese pe poartă: „Spune-i lu mă-ta mare că m-am dus încolo.” Cînd aude doamna Verginica, se duce la şifonier unde ştia că sînt banii de pe cei trei porci. Îi numără, îi pune la loc mai liniştită şi se apucă să dea în cărţi.

Cînd a început să se întunece m-a trimis la cîrciuma lui Virgil să văd dacă nu-i acolo. Nu era. După ce s-a întunecat ne-am dus amîndoi în centru, la „11 Iunie”. Nu era nici acolo. Mai era o cîrciumă pe deal, nu departe de cimitir, pe unde se strîngeau tătarii la băutură dar tot nu l-am găsit.

Acasă, în bucătărie, scoate doamna Virginica romul pentru ceai şi-şi toarnă într-un păhărel. Iar întinde cărţile şi cînd termină de interpretat şi cea de-a treia înfăţişare a lor o apucă niţeluş plînsul. Se şterge la nas, îşi mai toarnă un păhărel de rom şi-mi dă şi mie halviţa de la păstrare.

A doua zi, după ce a plecat trenul de Negru Vodă de la ora 10 – mersul trenurilor îl ştiam pe de rost -, încep să latre cîinii din curte. Nea Fănică se dădea jos din trăsura lui Şukuri. Doamna Verginica sare din patul din bucătărie. Adormise îmbrăcată.

Nea Fănică, obosit şi băut, intră în bucătărie, în timp ce ea ii dădea ocol: „Acu să-mi spui unde-ai fost!” Şi începe el să scoată din buzunare bani cu chipul lui Bălcescu şi cu cel al lui Tudor Vladimirescu, hîrtii de zece şi de cinci şi leii de un leu.

Negeati şi Şukuri aranjaseră o partidă de pocher cu cei trei bucureşteni care veniseră în control pe la magazinele şi cîrciumile din oraş. Partida avusese loc acasă la Negeati tonetarul. Eu fusesem cel care-i dăduse semnalul lui nea Fănică din partea lor, ca să nu bată la ochi.

Nea Fănică a scos din buzunarul de la piept al hainei lui cenuşii două pachete de cărţi în ţiplă, pe care nu trebuise să le folosească. Astea erau cărţile lui cîştigătoare, înţepate cu acul, dar cei trei bucureşteni erau atît de porniţi să-şi ia banii unul altuia, încît domnul Fănică n-avusese nevoie să-şi ajute norocul cu ele. Peste o săptămînă însă iar ne-am trezit cu miliţia la poartă pentru o percheziţie. Miliţienii nu ştiau ce trebuie să găsească, dar căutau cu atîta înverşunare încît ne-a trebuit două zile ca să punem lucrurile la loc. Dacă m-ar fi percheziţionat şi pe mine ar fi găsit cele două pachete de cărţi în ţiplă.

Cînd băieţii mei erau mici, într-un an, am tot amînat,de pe o zi pe alta, să cumpăr pomul de Crăciun. Că sînt prea scumpi, că arată rău, că nu bag un molid în casă să-i pice acele după o zi.

Şi vine o ninsoare viscolită de se încoţopeneşte circulaţia pe şoselele către Bucureşti, cu tot cu camioanele cu brazi. Mă duc la piaţa „Orizont” – doar ţăranii cu varză murată şi ţiganii cu pocnitori. Hai la „Moghioroş”, pe jos, că autobuzele nu mai mergeau, troleibuzele nici atît. Acolo ningea peste merele de pe tarabe, o moldoveancă tinerică şi roşie la faţă vindea crengi de vîsc şi nişte unii veniţi de la Obor ţipau, ameţiţi de băutură: „Ia papagalul! Ia scatiul! Ia păsărica cu noroc!”

Brazi, nimic, doar nişte coroniţe cu funde roşii la care stătea lumea la coadă. Mă întorc acasă, cu vîntul în faţă şi cu mîna goală. Băieţii scoseseră cutiile cu globuri. Cînd le-am zis că nu-s brazi, i-a luat plînsul pe-amîndoi. N-apucasem să-mi dau jos paltonul.

Mă duc iar la „Orizont”. Ţăranii cu varză se încălzeau cu un vin fiert. La „Moghioroş” se terminaseră şi coroniţele de brad. Mă simţeam ca Scrooge bîntuit de fantome la gîndul că m-aş putea întoarce acasă fără pom. Mă mai preumblu prin piaţă, pînă-mi vine o jumătate de idee salvatoare şi cumpăr o colivie cu doi scatii. Mă opresc şi la librărie de unde cumpăr Poveste de Crăciun de Dickens. Jucăriile şi dulciurile le luasem dinainte. Cînd au văzut băieţii scatii au început să le strălucească ochii.

Daniela plecase de acasă, după o privire nimicitoare, poate găseşte bradul ăla pe care n-ai vrut să-l cumperi! Cînd au dat scatii de căldură s-au pus pe ciripit. Au început băieţii să rîdă, dar tot le lipsea ceva. Îi iau lîngă mine pe canapea şi încep să le citesc din Scrooge.

Eu zîmbeam, ei – la început nu prea. Cînd apare fantoma lui Marley, cu lanţul păcatelor lui, încep şi ei cu întrebările. „Da cum trece Jacob prin zid?” „Fiindcă e fantomă şi fantomele trec prin zid.” „Şi lanţul cum trece prin zid?” „Lanţul e fantoma unui lanţ.” „Nenea Scrooge n-are bani?” „Are, dar e zgîrcit!” „Şi nu-i pare rău?” „Cînd eşti zgîrcit nu-ţi pare rău, pînă nu vin fantomele la tine!” „Fantomele dau amenzi?” „Oarecum. Adică te fac să-ţi pară rău!” Apare prima fantomă a Crăciunului şi-l sperie puţin pe Scrooge. „De ce e rea fantoma cu nenea Scrooge? Aşa e Moş Crăciun?” „Asta nu e fantoma lui Moş Crăciun. E fantoma zilei de Crăciun.” „Moş Crăciun o învaţă să fie rea?” „Nu…” „Şi ea n-ascultă de Moş Crăciun, să nu facă rele?” „Fantoma vrea să-l ajute pe Scrooge să fie mai bun!” „Îl bate la fund?” Asta era o aluzie la mine.

Şi cînd să le explic, se deschide uşa, ca în cărţile lui Dickens. Şi intră Daniela ninsă şi cu un brad mic în mînă. Am întrerupt lectura. Băieţii tăceau, de parcă în casă intrase Moş Crăciun insuşi. Scatii din colivie au început să vorbească între ei.

Cu bradul era în felul următor. Vecina noastră, Lulu, care stătea pe altă scară, cumpărase cu vreo două zile în urmă un brad pe care nu-l voia nimeni fiindcă era mult prea înalt. Această femeie cu un neasemuit simţ practic l-a cumpărat, deşi bradul avea vreo trei metri jumate. L-a adus acasă, numai ea ştia cum, apoi l-a scurtat cu fierăstrăul. Încît de pe urma acestei operaţiuni au rezultat doi brazi. Din întîmplare Lulu s-a întîlnit cu Daniela, i-a cerut o consultaţie în scara blocului şi i-a povestit de cei doi brazi ai ei. În ziua aceea m-am convins că spiritul Crăciunului există.

Aud la televiziuni că staţiunile de iarnă sînt aproape pline. După socotelile mele prin Bucureşti sînt cîteva zeci de mii de oameni cărora le merge bine cu banii şi care au cu ce pleca la munte, cu maşina. În rest, cetăţeni care se duc la porcul rudelor de la ţară, dar mai ales bucureşteni care intră prin hipermarketuri cu căruciorul gol şi ies cu el aproape la fel cum au intrat.

Prin pieţele din Militari, brazi trişti că nu-i cumpără nimeni, şi prin magazinele mici vînzătoare care-ţi povestesc că anul trecut era mai bine, deşi era prost. Florăreasa de la colţul blocului meu mă cunoaşte: „Cumpără, bre, o floare s-o duci doamnei!” Nu mai are trandafiri cărora le pică petalele imediat ce ajungi cu ei în casă, ca anul trecut. Mă ştia că mă opresc în dreptul ei, şi dacă nu cumpăram nimic. Dacă mă opream, după principiul lui „Ce s-o  da aici?” se mai opreau şi alţii, unii ca să cumpere un buchet sau măcar ca să se tocmească în vederea unei achiziţii.

În vremuri cotoioase, mai strîngi din dinţi, te mai gîndeşti că poate poimîine o fi mai bine. Dar cînd vezi că te flitează  o liotă de gioarse politice şi de aşa-zişi oameni de afaceri care sug de la buget şi că pentru ei nu numai că nu e criză, dar în cretinismul lor îşi închipuie că ei sînt oameni de succes în timp ce tu eşti un Vasilică de umblă cu mielul pe stradă, să nu te apuce sentimente contrarii faţă de spiritul Crăciunului?

M-am întîlnit acum cîteva zile la o televiziune cu o bună prietenă, jurnalistă şi scriitoare. Nu ne mai văzuserăm de cîţiva ani. Amîndoi bucuroşi de întîlnire. Ca opţiuni actuale, ea pe-o parte, eu pe alta. Adică, ea critică la adresa puterii – dar decît cu „ăia doi”, mai bine cu „ăştia”. Eu, „ăştia” au stat destul şi vor să rămînă la putere cu mijloace periculoase.

N-apucăm să aprofundăm chestia, că trebuie să intrăm în direct. Subiectul era Aura Vasile. Plus ceva despre Michi Şpagă, cel care a luat un an de pîrnaie, cu suspendare.  N-am prea fost noi de acord faţă de ceea ce face justiţia română, dar lucrurile despre care am fi avut motive să ne încontrăm le-am păstrat pentru noi, fără să ocolim ceea ce era de spus în direct.

Nu era vorba de solidaritate de breaslă, ci de ceva mai profund. De o prietenie pe care nici ea, nici eu n-am vrut s-o punem la bătaie ca să tranşăm o neînţelegere despre politicieni. Într-o lume normală ne-am fi contrazis cu plăcere. Într-o lume ca asta de la noi, dacă te contrazici cu un prieten, toţi cei de pe margine cred că ai rupt-o cu prietenia. Aşa că ne-am abţinut, fără să fi convenit asta. De dragul unei prietenii pe care n-am vrut să avem aerul că o punem în public la încercare de dragul politicienilor.

Cînd am aflat cîţi bani au cîştigat cele două ţigănci isteţe şi bune de gură de pe la diverse celebrităţi autohtone m-a umflat rîsul. Că ceea ce au făcut ele se cheamă escrocherie e partea a doua. Prima parte însă, că şi-au atras o clientelă bogată, şi că au stors de bani fotbalişti (unul e Bănel Nicoliţă), vedete din categoria Oanei Zăvoranu, politicieni de teapa lui CVTudor, oameni de afaceri şi pe cine or mai fi păcălit ele, spune multe despre prostia omului cu bani mulţi din România.

Oana Zăvoranu, cea care se laudă că a devenit femeia fatală sub acoperire a poliţiei, pretinde că le-ar fi dat vrăjitoarelor echivalentul a 400.000 de euro. Vanessa şi Melissa: Voia să facem vrăji s-o omorîm pe mă-sa, de-aia ne-a dat banii ăştia! Despre Bănel Nicoliţă nu se ştie ce le-a cerut pentru suta de mii de euro pe care le-a dat-o. La CVTudor e limpede – voia să scape de impotenţă şi să izbîndească în politică.

Cînd eram profesor la Vizureşti, sat populat de români pe jumătate şi de ţigani pînă la întreg se vorbea şi în şcoală de o ghicitoare în cărţi infailibilă. Aveam colege mai amărîte, care în divorţ, care bolnavă, care dornică să nu mai facă naveta,  şi se duceau pe la ea. Cînd aflu de infailibila, vorbesc cu un localnic, ţigan pocăit şi-i spun că m-ar interesa s-o cunosc. Pocăitul îmi spune tariful, 100 de lei pentru cei de la oraş. Dar nu-i prea venea lui să creadă că aş avea nevoie de ghicitoare. Cineva care a citit Biblia, dom profesor?! (La ora de dirigenţie le povesteam Biblia copiilor, încît cei din sat credeau că şi eu eram pocăit, deşi fumam şi nu mă feream de băutură.)

Nu ştiu care dintre colegele mele de la şcoală i-o fi spus ghicitoarei că eram şi scriitor, nu numai profesor. Femeia, cam 40 de ani, grăsuţă şi cu ochi interesanţi, mi-a trimis vorbă prin pocăit că mi-a şi ghicit, în absenţă. 1. N-o să mai fiu mult timp profesor la Vizureşti; 2. O să trec prin greutăţi după aceea, dar voi izbîndi, după cum gîndesc eu; 3. Mă aşteaptă o încercare grea în curînd, cu sănătatea, dar voi scăpa cu bine.

Ne văzuserăm de cîteva ori pînă atunci pe uliţa principală a satului şi-i plăcuse că-i ziceam „Sărut mîna!”, deşi eram călare pe bicicleta cu care veneam de la gară sau mă duceam seara într-acolo.

Cîteva săptămîni după aceea, am ajuns în spital, direct la reanimare, din cauza unei hemoragii la stomac. N-am mai stat mult la Vizureşti şi mi-a ieşit pasienţa în Bucureşti, după vreo cîteva luni de şomaj şi după alte cîteva luni de corectură la o tipografie, îndeletnicire pentru care mă trezeam la 5 dimineaţa ca să ajung la 6 la program. Nu mai ştiu nimic despre ghicitoarea de la Vizureşti, dar ce ochi avea!

Cele două vrăjitoare, isteţe foc, din cîte le-am auzit vorbind la televizor, măcar pentru că au dispărut la timp merită să le recunoaştem intuiţia şi cîrligul la vacile de muls şi la boii de stors. Pe unde-or fi ele acum, sper să le meargă bine.

PS Azi, una s-a predat, iar cealaltă s-a lăsat prinsă de poliţie. Le-o fi făcut careva de ursuzluc.

Cum nu mai e la vîrsta bufeurilor şi a reacţiilor imprevizibile cauzate de ceea ce păţesc femeile cînd o păţesc, Aura Vasile ar merita să dea numele unui sindrom politic pe care l-aş descrie în felul următor.

Cu cît îţi înjuri mai tare adversarii de pînă mai ieri, cu atît mai mare devine baza ta de negociere pentru a trece, mîine, de partea lor.

Onoarea politică nu există. Există doar combinaţii politice.

Dacă ai probleme de conştiinţă, trebuie să-i acuzi pe cei pe care vrei să-i părăseşti.

Singura chestie politică pentru care merită să te lupţi e funcţia, restul vine de la sine.

Aseară Aura Vasile s-a internat de urgenţă într-un spital din Bucureşti pe motive de tensiune. Adică decizia ei politică de a schimba bărcuţa politică i-a produs nişte bufeuri. Ceea ce va să însemne că Aura Vasile s-a întors în timp cu cîţiva ani. Nu e o deşcă politică trecută prin multe care a dat-o la întors, ci o tinerică mai trecută din categoria celor care se duc la doctor să-şi repare inocenţa.

PS. După spectacolul plecării anunţate ieri, Aura Vasile a mai ţinut azi unul mic, anunţînd că s-a răzgîndit. Urmează răzgîndirea răzgîndirii?

Auzisem că Alex. Leo Şerban scrisese un mic roman în engleză, în ultimul său an de viaţă. Era primul – şi din nefericire – ultimul roman al lui Leo*. Cartea a apărut de curînd la Polirom în traducerea Antoanetei Ralian şi cu o excelentă şi pătrunzătoare prefaţă-portret de H.R.Patapievici. Această fermecătoare novella, cum i-a zis alş, e un joc cît se poate de serios despre identitate şi dedublare, despre călătoria în timp şi spaţiu şi despre înţelesurile lumii în care trăim.

Totul e complicat şi deopotrivă simplu în acest roman misterios în care Borges se întoarce în timp pentru a-l întîlni într-o cafenea din Lisabona pe Fernando Pessoa poetul şi pe heteronimii săi, iar apoi fac împreună un salt în timp pentru a ajunge la Buenos Aires, oraşul lui Borges, unde încearcă să descifreze secretele unei scrisori. Povestea începe de la încurcăturile pe care le are cu Interpolul un neamţ traficant de opere de artă falsificate, care s-a stabilit în capitala Argentinei.

Tocmai fiindcă e vorba de un joc al imaginaţiei, Leo procedează cît se poate de riguros, pe zile, ore şi chiar minute, astfel încît imposibilul călătoriei lui Borges în timp la Lisabona  devine probabil şi apoi posibil în logica novellei sale. La fel ca în povestirile detectivistice ale lui Poe, la care trimite şi titlul lui alş, stabilirea corectă a premiselor ajută la reconstituirea întregului, chiar dacă pentru asta e nevoie ca protagoniştii să facă naveta în timp sau să se dedubleze.

Căci, în cele din urmă, ne reamintesc povestitorii de care se foloseşte Leo pentru a-şi pune novella în pagină, ceea ce ni se întîmplă – sau ni s-ar putea întîmpla – depinde de ceea ce sîntem dispuşi să credem şi ne putem închipui. De unde şi nenumăratele aluzii la ezoterism, numerologie şi jocurile de cuvinte din carte din care rezultă un „tu” problematic, la care de cele mai multe ori eviţi să te gîndeşti şi pe care Alex Leo Şerban ni-l pune în faţă, aparent în joacă. De fapt, cu toată seriozitatea.

* Alex. Leo Şerban, Litera din scrisoarea misterioasă, trad. Antoaneta Ralian, Ed. Polirom, 2011.

PS. De pe o reţea de socializare am primit un mesaj sinistru în această seară. Printre oamenii pe care s-ar putea să-i cunosc şi cu care m-aş putea conversa era enumerat şi Alex Leo Şerban.

Cum simbolurile nu mor, consemnez aici că duminică, 18 decembrie 2011,  Havel nu s-a mai trezit din somn.

Text preluat din catavencii.ro

Obsedat de propria lui supravieţuire politică, Geoană a uitat de tot ceea ce a spus împotriva lui Traian Băsescu şi a PDL. Vrea să rupă o halcă din PSD, cu care să se prezinte la alegeri. Şi să aibă o bază pentru o nouă candidatură la preşedinţia României. Nu zic că omeneşte n-o fi avînd şi el dreptate să se întoarcă împotriva PSD-ului care l-a izgonit, dar cînd cîrîi pînă în ultima clipă că vrei să fii un soldat credincios al partidului şi după aia nu ştii cum să mai umpli cu rahat partidul, ai o problemă de morală politică. Cînd PSD-ul i-a retras sprijinul politic lui Adrian Năstase, de l-a făcut să piardă preşedinţia Camerei Deputaţilor, Năstase nici nu s-a cramponat de funcţie şi nici n-a început să înjure partidul. S-a repliat şi treptat iar a ajuns în fruntea PSD-ului. Geoană n-a înţeles nimic din strategia lui Năstase la pagubă, fiindcă n-are gîndire politică, ci a omului care s-a văzut politician fără să ştie cu ce se mănîncă în PSD trebuşoara asta.

De fapt sînt patru, dacă o luăm în calcul şi pe Patrice, fata de care se îndrăgosteşte Robert. Şi ar fi cinci dacă un automobil poate fi considerat un camarad. În acest caz ar trebui. Sub caroseria demodată a lui Karl se ascude un imbatabil motor de curse şi sufletul unui prieten devotat. Şi dacă n-ar fi fost debusolantul Karl, Robert n-ar fi conoscut-o pe Pat.

Toţi şoferii de pe şosea se simt îndemnaţi să-l depăşească pe bătrînul caraghios pe patru roţi, neştiind cu cine se pun. Cînd Karl îi lasă umilitor în urmă, unii iau asta ca pe o insultă personală. Bulversatul proprietar al unui Buick puternic îl ajunge din urmă pe Karl de-abia la cîrciuma unde cei trei camarazi s-au oprit să mănînce şi mai ales să bea. Din Buick se dă jos şi o tînără de care Robert se îndrăgosteşte la prima vedere. Şi reciproca e valabilă.

Otto, Gottfried şi Robert au fost împreună pe front în Primul Război Mondial. Otto a ajuns pilot de avion, iar după război a condus un timp maşini de curse. Gottfried s-a dus cîţiva ani în America de Sud de unde s-a întors cu cu nenumărate poze cu creole frumoase, cu un craniu şi diverse fleacuri. Robert, fost student la litere, a cîştigat ceva bani cîntînd la pian prin cîrciumi. Acum au un atelier de reparat maşini şi din cînd în cînd Otto mai cîştigă la volanul lui Karl cîte un pariu sau o cursă automobilistică. Banii vin greu şi se duc repede.

E criză. Criza din anii 30, în Germania. Pe vremea ciocnirilor dintre trupele de asalt paramilitare ale lui Rohm şi socialişti. Cei trei trăiesc cam de pe o zi pe alta. Florile pe care Robert i le duce lui Pat sînt rupte din grădina municipală sau din curtea catedralei catolice.

Pentru băutură însă se găseşte totdeauna cîte ceva. Căci cu ce poţi combate momentele nasoale? Cu ce poţi sărbători clipele de fericire? Cum poţi să te bucuri de o afacere încheiată cu bine şi să scapi de nemulţumirea că lucrurile merg prost?  Preferinţele celor trei cuprind o lungă listă de alcooluri – coniac, dacă se poate Napoleon, whisky, vodcă, rachiuri de tot soiul, treacă de la ei şi absintul, dar primul pe listă şi totodată piatra lor de încercare e romul, pe care îl bea vitejeşte şi fragila Pat, alături de toţi trei sau numai cu Robert.

Camarazii nu se bagă în politică, însă nu-i văd cu ochi buni pe cei din trupele de asalt. Şi cînd Gottfried e împuşcat mortal de unul dintre oamenii lui Rohm, un tînăr cu cisme milităreşti şi privire tîmpă, ceilalţi doi îl caută să-l omoare, fiindcă n-au încredere în justiţie.

Cei care aţi citit cartea ştiţi cum se termină frumoasa poveste de dragoste dintre Robert şi Pat, aşa că n-are rost să vă mai întristez o dată. Cei care n-aţi citit-o luaţi discreţia mea ca pe o invitaţie la lectură. Fiindcă, aşa cum spune un personaj al lui Remarque – dacă un lucru se termină cu bine, asta înseamnă că a început prost.

Deci, viceversa, insuportabila nefericire din final, care aduce cu cea din Adio, arme, vine după o intensă perioadă de fericire şi de optimism asezonat cu umor.

Cu nenumărate propoziţii memorabile, una dintre specialităţile autorului, şi cu o încredere de nezdruncinat în viaţă şi în marile valori morale ale omului, Remarque îţi dă de înţeles în Trei camarazi că, mai ales la vremuri de criză, iubirea, prietenia, compasiunea şi demnitatea te ajută să nu te laşi doborît nici de lipsuri, nici de ajecţiile politicienilor care îşi fanatizează susţinătorii. Căci, metaforic vorbind, nu numai Patrice e bolnavă fără leac în acest roman, ci şi Germania liberă, veselă şi puţin naivă pe care o iubeşte tot mai disperat Remarque văzînd-o cum cade în mîinile celor care aveau să-i omoare libertatea şi veselia şi aveau s-o ducă la distrugere.

Democraţia, dle Emil Boc, presupune dezbatere, dar asta n-ar trebui să împiedice guvernul pe care îl conduceţi să îşi vadă de treabă! Vă e teamă că în loc să vă ocupaţi de guvernare veţi intra în dispute electorale? Demisionaţi şi lăsaţi locul unui guvern de tehnocraţi, astfel veţi avea tot timpul pentru dezbateri electorale!  Democraţia, dle avocat specializat în, culmea!, Drept Constituţional, nu înseamnă să bulibăşim alegerile în speranţa că astfel le veţi putea cîştiga.

Într-o democraţie nu măreşti cheltuielile pentru serviciile secrete, în timp ce faci economii prin comasarea alegerilor, după ce de 20 de ani încoace în care România a mai trecut prin momente de criză, nimeni nu şi-a permis să facă ceea ce intenţionaţi dvs prin comasarea alegerilor.

Într-o democraţie, o asemenea măsură fără precedent ar fi trebuit să fie trecută ca propunere prin Parlament – un parlament în care guvernul pe care îl conduceţi are majoritatea. Într-o democraţie, nu minţi cu atîta lipsă de jenă că au existat precedentele unor comasări ale alegerilor de felul celei pentru care vreţi să vă asumaţi răspunderea, Alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale au avut loc simultan în urma unui consens indiscutabil, parlamentar şi popular, nu printr-o comasare rezultată dintr-o hotărîre de guvern.

Între alegerile parlamentare şi cele pentru Parlamentul European, care au avut loc simultan şi a căror comasare o invocaţi ca precedent, exista de bine, de rău o legătură. Încît nimeni n-a protestat. Dacă tot votăm pentru Palamentul României putem vota şi pentru Parlamentul European. Dar cum să bagi în oala aceleiaşi zile alegerile locale cu cele parlamentare? Experienţa alegerilor precedente ne arată că la alegerile locale au loc fraude – uneori masive – şi că primarul în funcţie le manevrează, mai ales la ţară, cum are el chef. Fraude au avut loc şi la alegerile parlamentare, cu scandaluri şi cu acuzaţii de furt din partea tuturor competitorilor. Şi imaginaţi-vă acum cum vor decurge simultan camapaniile electorale pentru locale şi pentru parlamentare. „Alegeţi-mă pe mine, că am făcut un pod în comună!” „Alegeţi-mă pe mine, fiindcă vreau să fac şi să dreg în Parlament!” Inegalitatea concurenţei între cele două campanii suprapuse sare în ochi şi n-are cum să nu vicieze rezultatele alegerilor. Asta în condiţiile în care PDL bagă bani în primăriile pe care le controlează, iar partidul generalului Gabriel Oprea, care ţine aproape de PDL, s-a transformat în aspirator de primari ai opoziţiei.

În Recursul la metodă de Alejo Carpentier, ca să nu se mai încurce cu asemenea şmecherii, Dictatorul şi-a adus aminte că, după război, n-a încheiat pace cu o mică ţară europeană. Deci nefiind pace, nu se organizează nici alegeri! Aşa că în loc să rişte la viitoarele alegeri, fie ele şi comasate, ar fi mai simplu pentru guvernul Boc să declare război vreunei ţărişoare africane sub motiv că îşi bate joc de democraţie amestecînd alegerile tribale cu cele parlamentare.

Dar de cînd se află la putere guvernele Boc, cîte au fost pînă acum, s-a făcut ceva pentru urnirea economiei reale? Au dispărut sute de mii de întreprinderi mici şi mijlocii. În schimb, prin Ministerul Dezvoltării, s-au băgat bani în săli de sport, în parcuri la ţară şi alte asemenea investiţii care nu aduc nimic. Există vreun proiect strategic pentru încurajarea economiei private? Din cîte ştiu eu, nu, dar Puterea a avut grijă să bage dihonia între particulari şi bugetari.

Într-o asemenea situaţie, preşedintele Băsescu ne anunţă că a aderat din partea României la austeritatea bugetară decisă, fără Marea Britanie, la întîlnirea de la Bruxelles. Aici nu e vorba de cedare de suveranitate, fiindcă intrînd în UE, România a admis să-şi cedeze o parte din suveranitate organismelor europene, ci de lipsa de comunicare prealabilă a preşedintelui cu partidele şi cu Parlamentul. Nu vii să spui, după întîlnirea de la Bruxelles, eu am făcut asta, dacă Parlamentul vrea altceva, e treaba lui!

Cît despre lauda prezidenţială, că România a luat măsuri de austeritate înaintea altor ţări europene, nu prea văd cu ce ne încălzeşte. Nu vom lua un premiu european pentru asta, ci vom rămâne cu o austeritate a sărăciei pentru majoritate, ca şi pînă acum, şi cu o austeritate luxoasă pentru o minoritate ţintită politic. Dar cu un tot mai îndepărtat viitor luminos pentru toţi!