Ne ştiam din studenţie. Pe atunci scria versuri. Nu era obsedat să publice. Avea încredere în destinul său literar şi, om de mare caracter, n-ar fi făcut pentru nimic în lume compromisuri cu puterea ca să se vadă debutat mai repede. Cînd îl întîlneai, Sandu Muşina te privea mai întîi scrutător şi găsea totdeauna un zîmbet pentru tine, dacă te nimerea într-o pasă proastă. Zîmbetul era arma lui zilnică în vremurile acelea, fiindcă – spunea – ăştia vor să ne vadă trişti! Cîtă vreme zîmbeai, le arătai că nu te-ai resemnat! Asta nu însemna că Sandu n-a trecut prin momente de disperare, despre care vorbea doar cu cîţiva apropiaţi.

Disperarea răzbătea brusc în poemele lui, neprevestită de lamentaţii şi izolată între parantezele unei necruţătoare autoironii, astfel încît să nu poată fi surprins nici atunci cu garda jos. Avea geniul satirei, într-o formulă poetică unică, în care talentul era subliniat de o inteligenţă strălucitoare. După studenţie a făcut şi el naveta, la fel ca mulţi dintre noi. Chiar şi atunci era un om de bibliotecă, atent însă şi la ceea ce se întîmpla dincolo de zidurile ei. Asta făcea din el un eseist acid, neiertător cu cedările literare, pe care nu le suporta nici cînd acestea luau forma conformismelor aparent inocente.

Sandu Muşina a fost pentru poeţii generaţiei ‘80, cam ce era Gheorghe Crăciun pentru prozatorii optzecişti. O sclipitoare minte teoretică şi, după 1990, un editor devotat, deschis însă şi către poeţii din alte generaţii, inclusiv către debutanţi.

La editura lui, Aula, au publicat şi critici de toate vîrstele, dar şi prozatori optzecişti sau din generaţiile ulterioare. Pentru rotunjimea proiectului său editorial, Sandu Muşina, a scos şi volume din clasici, încît biblioteca Aula a devenit, în timp, o parte importantă a operei sale de cărturar.

În ultimii ani, mă întîlneam mai des cu cărţile lui decît cu el. Era tot mai bolnav, dar găsea energie să scrie. În 2012, a publicat primul său roman, Nepotul lui Dracula. O satiră contemporană care m-a entuziasmat. Ne-am întîlnit ultima oară cînd Sandu Muşina a venit la Bucureşti să-şi lanseze cartea. Era tras la faţă, dar cu aceeaşi privire scrutătoare pe care i-o ştiam şi cu zîmbetul lui optimist cu care mi-a dat de înţeles că nu se resemnase nici în faţa bolii.

Ieri după-amiază mi-a telefonat un tînăr prieten să-mi spună că Sandu a murit. Mă pregăteam să mă duc la computer, să scriu ceva. Nu m-am mai dus, cu gîndul la zîmbetul lui. Să-l odihnească Dumnezeu pe Sandu Muşina.

Cînd Andrei Marga a înfiinţat filiale ale ICR prin ţară am crezut că n-am înţeles bine. Ce să facă Institutul Cultural în România, cînd motivul pentru care a fost întemeiat (iniţial sub numele de Fundaţia Culturală Română) era acela de a face cunoscută cultura autohtonă în străinătate? De altfel şi alte cîteva dintre ideile cu care Andrei Marga voia să îmbunătăţească misia institutului mi se păreau aiuritoare. Începînd de la povestea cu caloriferul, de la care i s-a tras şi supranumele, pînă la năstruşnicia cu acel ciclu de conferinţe itinerante despre criză.

Nu mi s-a părut deloc în regulă că Andrei Marga se publică pe sine sub egida ICR, de parcă s-ar fi terminat editurile din România. Mi s-au părut abuzive şi de-a dreptul scandaloase destituirile directorilor de la filialele din străinătate, înainte de a-şi fi terminat mandatul, sub pretextul activităţii nesatisfăcătoare. Ideea excelentă, ca funcţiile la ICR să fie ocupate prin concurs, s-a întors împotriva lui Andrei Marga, după ce s-a aflat că de fapt primul concurs organizat de ICR s-a ţinut de florile mărului. Iar cînd ICR-ul a început să facă şi critică literară, prin comunicate, cum a fost cel despre „gloria de carton” a romancierului Filip Florian, chiar că a sărit calul.

Aşa că cine îi va lua locul demisionarului Andrei Marga la ICR va avea multe de reparat, înainte de a se apuca de treburile curente.

Update

Nu cred că Andrei Marga ar mai fi putut rămîne mai marele ICR-ului după ce au ieşit la iveală dovezi ale colaborării sale cu Securitatea, în calitate de turnător. Mai ales cînd Andrei Marga s-a jurat de nu ştiu cîte ori că n-a turnat la Securitate. Să mai amintesc detaliul jenant că Andrei Marga şi-a angajat o nepoată la ICR, nepoată care se ocupa de activitatea acestei instituţii în zilele cînd Andrei Marga nu dădea pe acolo? Că Andrei Marga a fost dat jos de la ICR printr-o şobolăneală politică, asta e altceva. Dacă însă prin această şobolăneală, lui Marga i s-a cerut demisia pentru a se preîntîmpina un scandal mult mai mare, Andrei Marga în loc să facă pe nevinovatul, ar trebui să plece fără zgomot, fiindcă  imaginea ICR-ului nu poate fi legată în continuare de un fost informator al Securităţii care a mai şi negat pînă în ultimul moment că s-ar fi ocupat de asemenea infamii.

S-au răsculat peremiştii. Toţi aceşti distinşi, marcanţi şi inubliabili membri ai partidului înfiinţat de Corneliu Vadim Tudor l-au dat jos pe fondator, ca să-şi regăsească drumul spre Parlament şi spre aerul politicii înalte.

Oricît l-am tot făcut de doi bani pe CVTudor, această răscoală din partidul lui mi se pare echivalentul supărării păduchelui că nu mai are de unde-şi trage hrana, fiindcă nu-şi mai înfige trompa într-o căpăţînă, ci într-o perucă.

Toţi foştii securişti rămaşi pe drumuri şi toţi milogii care s-au apucat de politică suflîndu- lui CVT i în zona rotundă a spatelui s-au găsit acum să-l dea jos pe cel care pe unii i-a scos din rahat, iar pe alţii dintr-un anomimat din care n-ar fi ieşit decît dacă s-ar fi apucat de violuri sau de spart bănci.

PRM-ul n-a fost niciodată un partid, ci o liotă de slugi ale lui CVTudor. Toţi ăştia care vor să-l dea jos acum pe fostul lor stăpîn, îşi închipuie că ar putea face din Ghiţă Funar ceea ce a fost Vadim pe vremuri. Or numai cretin să fii ca să nu-ţi dai seama că PRM-ul nu s-a născut de jos în sus, ci de sus în jos. Ăsta a fost şi e un partid apărut dintr-o revistă. Vadim Tudor a înfiinţat România Mare ca să-i trezească pe toţi securiştii mofluji şi pe toţi complexaţii ceauşismului ca să le dea un scop în viaţă. Toată păduchelniţa securistico-activistică s-a ridicat la viaţă după ce Vadim i-a inventat un scop să învie.

Să fie limpede însă, acest partid al păduchilor n-ar fi putut exista fără ajutorul ploşniţelor politice ale FSN-ului. Vadim s-a milogit la Petre Roman – dă-mi un sediu, şi l-a primit. L-a pupat în dos pe Iliescu, să se extindă, şi s-a extins.Că apoi s-a răhăţit şi-n capul lui Roman şi-n tărtăcuţa lui Iliescu, ăsta e meritul lui Vadim, nu al securiştilor pe care i-a scos din rahat.

El, cu toate cîrligele lui de prins muşte, şi cu toate hîrtiile lui cu lipici, a făcut dintr-o ordurră de presă o foaie de partid. Şi tot el, profitînd de căcărezele democraţiei noastre. s-a ridicat cu moţ, de-şi închipuie şi azi că ar fi trebuit să fie preşedintele României.

Dacă-i tragem linie, CVTudor s-a ridicat totuşi pe ceva inventat de el. Ghiţă Funar, care vrea să-i ia locul, nu e decît o invenţie. Dacă CVTudor şi-a născut partidul din spumele şi din sictirul acelei părţi a Securităţii rămase fără obiectul muncii, Ghiţă Funar e produsul SRI-ului şi al uriaşei hoţii a lui Stoica din care a vrut să-şi facă soclu pentru statuia lui din Cluj.

Acum toţi şomerii Securităţii şi toţi ardelenii pentru care ţara înseamnă caft cu ungurii s-au trezit că tribunul a intrat el însuşi în şomaj tehnic, lăsîndu-i de izbelişte. Şi s-au gîndit să-l schimbe cu acest crăişor al Caritasului, care nu s-ar mai fi ridicat în vecii vecilor dacă în Ungaria n-ar fi apărut Orban Victor cu toate caritasurile lui extremist-populiste, pe care Popularii europeni s-au tot făcut că nu le văd, pînă n-au mai avut încotro. Aşa că dacă PRM-ul va scoate din nou capul la drum, pentru asta ar trebui să le mulţumească popularilor europeni care l-au lăsat pe Orban Victor să se umfle ca broasca cu paiul în fund. Şi să nu uităm, printre cei care au suflat în paiul care l-a umflat pe Orban a fost şi amicul lui de la Cotroceni, drept mersi că Orban Victor le-a spus ungurilor din România să nu se ducă la referendumul de astă vară.

Aşa că făcînd bilanţul debarcării lui CVTudor din fruntea PRM, chestia asta i s-a tras de la amicul său Băsescu, cel care e amic cu extremistul Orban şi de pe urma amiciţiei cărora s-a umflat în PRM Ghiţă Funar, de nu mai are loc de fondatorul şi înfundătorul partidului.

Cîţiva medici pe care-i cunosc au o părere proastă, îndelung consolidată, despre Lucian Duţă, fostul preşedinte al CNAS, trimis acum două zile în Consiliul de Administraţie al acestei deochiate instituţii din partea preşedinţiei. Noul preşedinte al CNAS, un anume Doru Bădescu, a dat un comunicat prin care a acuzat preşedinţia de mafiotism din cauză că a trimis un cercetat penal, cu dosar la DNA, în CA-ul Casei peste care a fost pus preşedinte. Imediat, Victor Ponta a emis şi el un comunicat. I-a bătut obrazul acestui Bădescu, pentru limbajul nepotrivit şi i-a cerut să-şi exprime regretul. Pînă aici, Ponta a respectat pactul de coabitare. În cea de-a doua parte a comunicatului Ponta pune pactul în paranteză cînd susţine că numirea unei persoane cercetate penal în CA-ul Casei Naţionale de Sănătate ar putea împiedica buna funcţionare a sus-pomenitei instituţii.

Judicioasă observaţie, ai zice, şi chiar cu scaun la cap, chiar dacă nu se pupă cu pactul. Dar guvernul funcţionează bine cu Relu Fenechiu la Transporturi? Că şi el e cercetat penal. Guvernul nu sughiţă din cauza lui Liviu Dragnea, care are şi el nişte probleme cu Justiţia?

Cînd Băsescu are chef să se lege de guvern îşi aduce aminte de Fenechiu şi de Dragnea. Şi atunci Ponta ce îi răspunde? Că nu există sentinţă la tribunal împotriva lor, aşa că-şi pot vedea liniştiţi de treabă. Dar Duţă ăsta a primit vreo sentinţă? De ce n-ar funcţiona bine CNAS din cauza lui?

Pe Duţă l-am auzit ieri la televizor zicînd că DNA n-are nici o treabă cu el. Şi-o spunea cu atîta convingere, încît îmi venea să-l cred. Între timp DNA a dat un comunicat că nu se ţine de capul lui. Şi-atunci de unde ştiu Bădescu şi Ponta că Duţă e urmărit de DNA?

Useliştii şi-or fi spunînd încîntaţi – Uite că l-a prins şi Ponta pe Băsescu, cu penalul lui! Dar dacă am ajuns la meciuri din astea între guvern şi preşedinţie, deocamdată scorul la autogoluri penale e 2 la 1 pentru Băsescu.

Ca spectator ce mă aflu, am şi uitat de cîte ori am zis şi scris că Fenechiu şi Dragnea, chiar dacă or fi, şi separat şi împreună, de nepreţuit politic, n-au ce căuta în guvern, fiindcă (oameni sînt şi ei!) s-ar putea să-şi consume mai mulţi neuroni cu grijile lor personale cu justiţia decît cu treburile ţării. Victor Ponta e mulţumit cu randamentul lor la guvern. De ce n-ar fi şi Băsescu încîntat cu anticipaţie de Duţă al lui la CNAS?

Dar dacă, după comunicatul lui Ponta, Băsescu îşi retrage propunerea cu Duţă, ca să nu se poticnească CNAS, şi-i propune premierului să facă şi el la fel cu Fenechiu şi cu Dragnea, pentru buna funcţionare a guvernului? Ar avea şi coabitarea părţile ei bune.

De mai bine de un an manevrele politice pe care le-a încercat Traian Băsescu au fost încununate de eşecuri memorabile. A vrut să sprijine PDL-ul la alegerile locale, chiar în ziua alegerilor. Cu asta i-a scos din casă şi pe cei care nu s-ar fi dus să-i voteze pe uselişti. Inainte de alegerile parlamentare s-a străduit să-i demobilizeze pe cei care ar fi votat cu USL spunîndu-le povestea porcului. N-a făcut decît să-i întărîte, iar el a înghiţit porcul.

A vrut să impună pe cine-a vrut el în fruntea PDL-ului. Nu i-a ieşit. Apoi a pus la cale ruperea acestui partid. Nu i-a ieşit nici asta. A mitocosit ceva care ar fi vrut să fie o nouă Alianţă Civică – această Mişcare Populară. A obţinut un sfîrîiac.

Băsescu s-a străduit şi să dea impresia că el e singurul interlocutor din România în gura căruia se uită Occidentul. După întîlnirea lui Ponta de ieri cu Angela Merkel, lui Băsescu i s-a uscat şi această iluzie. Dacă a mai văzut că nu se uită nimeni în gura lui la schimbarea Constituţiei, Băsescu s-a uitat în jur să vadă ce i-a mai rămas. Curtea Constituţională, dar şi cu asta trebuie să se grăbească. Cine-şi face ideal în viaţă din slugăreală işi schimbă stăpînul dacă vede că nu mai are ce primi de la el. Or Băsescu are tot mai puţin de oferit slugilor materialiste şi aşa-zisa glorie de a-l fi slujit e din ce în ce mai problematică pentru slugile lui idealiste.

Simţind că după ce va pleca de la Cotroceni îl aşteaptă ieşirea de serviciu a istoriei, Băsescu vrea să dea o ultimă lovitură. Şi cui s-o aplice? Parlamentului care l-a suspendat de două ori, Parlamentului care vrea să-l lase fără puterea pe care a cîştigat-o serviciu cu serviciu şi procuror cu procuror, Parlamentului care i-ar strica toate combinaţiile cu schimbările pe care le pune la cale în Constituţie şi care l-ar face ca în ziua în care va părăsi Cotroceniul să fie la fel de vulnerabil ca Adrian Năstase.

Ceea ce vrea el acum e ca noua Constituţie să nu treacă. Şi cine ar putea să se pună de-a cormezişul? Doar Curtea Constituţională. Însă dacă CCR va lua proiectul la ciugulit pe articole, există riscul ca exact articolele care-i stau lui Băsescu în gît ca oasele de peşte să nu dispară din cărţulia patriei. Despre unul dintre ele am scris ieri. Cei care spun că Băsescu a propus scurtarea mandatului preşedintelui la patru ani uită deosebirea capitală între tentativa lui Băsescu ca acest mandat să fie mai mic cu un an la propunerea lui şi decizia comisiei parlamentare de a reduce prestaţia preşedintelui din cauza precedentului Băsescu.

Aşa că ia să punem noi de un referendum, ca să aibă CCR motiv să respingă toată constituţia modificată şi să rămînă Parlamentul cu buzele umflate: Vreţi Parlament unicameral cu 300 de aleşi?

Dacă i-a venit ideea asta, acelaşi Băsescu, care se răţoia cu o zi înainte la propunerea comisiei parlamentare ca un referendum să fie validat cu o participare de 30%, ar vrea să-şi agaţe referendumul lui de cele 30%.

Cei care vor să-l ia acum în serios pe Băsescu ori au uitat, ori se fac că uită că atunci cînd avea în Parlament majoritatea lui preşedintele nu i-a presat pe parlamentarii pe care-i dirija de la Cotroceni să schimbe Constituţia la acest capitol. Or, sarcina asta revenea fostului Parlament, nu celui nou. L-aţi auzit pe Băsescu să someze majoritatea lui să aplice voinţa poporului? Acum, în schimb, preşedintele nu mai poate dormi de grija asta.

De ce mai vrea însă Băsescu acest referendum? Ca să reanime morticioasa lui Mişcare Populară, şi din grijă pentru viitorul politic al fiicei sale, Elena, care nu va mai vedea Bruxellesul decît ca turistă dacă Mişcarea Populară nu devine urgent partid, dar şi pentru a-şi domoli angoasa iscată de nesiguranţa propriului său viitor.

Băsescu şi-a făcut o socoteală care i s-o fi părut cîştigătoare cu referendumul lui. Românii nu iubesc parlamentul, deci românii vor veni la referendum şi vor spune DA, la invitaţia lui. Dar dacă cei care au votat pentru demiterea lui vor veni la urnele acestui referendum? Şi nu mă îndoiesc că dacă Băsescu va face acest referendum, adversarii lui le vor spune alegătorilor că au de ales de fapt între un DA sau un NU pe adresa lui Băsescu. Încît acest referendum, prin care Băsescu vrea să se întoarcă în cărţi, cred că va fi ultima şi deplina sa încoronare cu un eşec de neuitat.

Ceremonie de predare-primire de robe mov la Cotroceni. De la Curtea Constituţională a plecat Aspazia Cojocaru. Pe scaunul ei a venit Daniel Morar. Au mai plecat Acsinte Gaşpar şi I. Predescu. Le-au luat locul Mona Pivniceru şi Valer Dorneanu. Raportul de forţe la Curtea Constituţională rămîne (aproape) acelaşi, adică majoritatea căreia i s-a alătura Daniel Morar va juca după cum va fredona Traian Băsescu, la Cotroceni. Aproape acelaşi raport, fiindcă spre deosebire de Daniel Morar, omul lui Traian Băsescu, şi de Valer Dorneanu, omul PSD-ului, Mona Pivniceru e mai greu de strunit politic. Fosta judecătoare a dat recent o probă de independenţă, cînd n-a vrut să participe la vicleimul numirilor de şefi la Parchetul General şi la DNA. Despre Mona Pivniceru Traian Băsescu şi-a permis să spună că a fost „o calamitate” ca ministru al Justiţiei! (Sînt curios, mai există vreo ţară europeană unde preşedintele să încondeieze în asemenea hal un ministru?!)

După ce le-a dat binecuvîntarea noilor veniţi la Curtea Constituţională şi Curţii Constituţionale în formula veche pentru eforturile ei de a păstra statul de drept în funcţiune, din punctul lui de vedere, de beneficiar al referendumului care nu poate fi validat decît de la 50% plus unu, cum a vrut brusc majoritatea Curţii, Traian Băsescu a pătruns în miezul problemei care-l interesează. Dacă Parlamentul nu va fi cum a zis poporul, la propunerea preşedintelui României, cînd cu referendumul din 2009 – 300 de bucăţi, adunate într-o singură Cameră, Constituţia se modifică de pomană.

Băsescu are dreptate cînd spune că nu te poţi face că nu vezi rezultatele unui referendum. Şi un parlament format din doar 300 de aleşi – care ar trebui totuşi împărţit în două camere – n-ar fi cel mai rău lucru pentru ţara asta. Mai are dreptate şi cu observaţia că în proiectul care se votează acum în comisia ad hoc, Constituţia se bagă în detalii care n-ar avea ce să caute în paginile ei. Dar de aici pînă la prăpăstiile debitate de primul om al ţării, că se blochează statul dacă nu sînt simplificate instutuţiile sale, cum a propus el, nu că e o cale lungă, e o cărare care ne duce în absurdul lui Urmuz.

De douăzeci de ani statul român funcţionează cu două Camere – bine, rău, asta e altă poveste! – şi se va bloca acum, că a zis constituţionalistul Băsescu?

Probabil că susţinătorii preşedintelui de la CCR au ciulit urechile şi-şi fac de pe acum încălzirea, în pofida speranţelor lui Crin Antonescu, iar cînd proiectul noii constituţii va ajunge pe birourile lor, să vezi hecatombă de articole şi paragrafe. Nu că unele dintre aceste articole n-ar merita cu vîrf şi îndesat să dispară, dar la noi excesul de zel şi-a dovedit de atîtea ori consecinţele funeste încît m-aş mira dacă acum nu s-ar întîmpla acelaşi lucru.

De fapt, articolul din proiectul noii constituţii care-l întărîtă cel mai mult pe Traian Băsescu e acela cu reducerea mandatului preşedintelui României la patru ani, de pe urma experienţei cu cinci ani ori doi pe care am traversat-o cu Băsescu la Cotroceni. Articolul acela e un vot de blam în faţa istoriei pentru actualul preşedinte, care-i va face şi peste o sută de ani pe istorici să se întrebe ce s-a întîmplat pe vremea lui Băsescu, de a fost scurtat mandatul preşedintelui la patru ani, ca înainte ca fostul căpitan de navă să devină preşedinte.

Ştiind că tocmai articolul care-l doare cel mai tare nu va putea fi declarat neconstituţional, Băsescu ar vrea să nu se mai modifice nimic. Drept care le-a dat temă de gîndire suporterilor lui de la Curtea Constituţională să găsească o chichiţă, ceva, ca să respingă toate modificările, încît să dispară şi modificarea care-i va face pe istorici să se întrebe despre el, ca şi despre Ceauşescu, dar la altă scară, mai mică, ce-o fi făcut şi ăsta de a readus Parlamentul mandatul prezidenţial la doar patru ani, ca înainte de venirea lui la putere.

Nu cred că e bine ca o persoană care are intenţia anunţată de a candida la preşedinţia României să se afle în fruntea comisiei care se ocupă de modificarea constituţiei. Persoana în cauză nu va scăpa de tentaţia de a folosi această, cum să-i zic, poziţie, pentru a face rost de simpatii electorale. În schimb dacă mîna sa dreaptă se numeşte Tudor Chioariu,  acest liberal ţîfnos, care nu e în stare să explice nici ce vrea, nici de ce vrea ce vrea, persoana aceea are toate şansele să-i mai scadă din simpatia în rîndurile electoratului.

Îl văd pe Crin Antonescu îmbăţoşîndu-se pntru diverse articole noi din cărticica fundamentală, printre care şi articolul despre definirea familiei, care mai nou ar trebui să fie o asociere liber consimţită între un bărbat şi o femeie. Să admitem următorul caz: într-o asemenea familie unul dintre parteneri îşi face operaţie de schimbare a sexului, dar asta nu-l deranjează pe partener. În schimb va fi deranjată constituţia, care-i va obliga să divorţeze.

Să zicem însă că ăsta ar fi un caz rar. De ce să introduc în constituţie o interdicţie care ar include şi familiile monoparentale? Mamă şi copiii, tată şi copiii. O asemenea familie nu trebuie să beneficieze de ocrotirea statului?
Cum bine ştim însă nu despre aceste familii e vorba, ci de cele care ar rezulta din legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

Ce obţiii însă dacă interzici prin constituţie căsătoriile între persoane de acelaşi sex? Dispar cuplurile homosexuale? Nu, de vreme ce homosexualitatea nu mai e considerată un delict. Atît doar că relaţia dintre parteneri de acelaşi sex nu poate fi oficializată, ceea ce înseamnă diverse neplăceri şi obstrucţii administrative pentru cuplurile de acest fel. Obstrucţiile administrative pot fi ocolite, în cele din urmă, dar cu multă bătaie de cap şi nu în totalitate, mai ales cînd unul dintre parteneri moare accidental, caz în care supravieţuitorul nu devine automat moştenitorul celuilalt.

Familiile de acest fel nu pot avea copii – decît dacă sînt alcătuite din două partenere, care pot fi însămînţate artificial. La bărbaţi e mai complicat, asta presupune schimbare de sex a unuia dintre ei – cum s-a şi întîmplat.

Să zicem deci că o asemenea familie n-are de gînd să recurgă la asemenea artificii, ci vrea să adopte un copil. Acum ar începe bătaia de cap. La capitolul educaţie sexuală, care înseamnă şi exemplul din familie, ce-i vor spune părinţii adoptivi copilului care-i vede sărutîndu-se? Că ei sînt excepţii şi că, în general, relaţiile sexuale au loc între bărbaţi şi femei?

Ce alte efecte, în special psihice ar putea avea asupra copilului adoptat situaţia sa specială, care ar fi comentată de colegii de şcoală, de copiii vecinilor, ca să nu mai vorbim de vecinii înşişi?

Din punctul meu de vedere, căsătoriile între persoane de acelaşi sex ar trebui permise, în nici un caz să devină imposibile printr-o prevedere constituţională. De altfel sînt convins că şi în România căsătoriile astea vor fi legal posibile. Şi dacă articolul cu definirea familiei pe care vor să-l impună homofobii în proiectul Constituţiei va trece, la referendum voi vota împotriva noii Constituţii, chiar dacă aş fi de acord cu toate celelalte modificări cuprinse în ea.

Marele semn de întrebare ar fi dacă familiile de acest fel pot adopta copii, şi asta nu cu argumente şi contraargumente avocăţeşti, ci ţinînd seamă numai de interesele copiilor adoptaţi. Eu, unul, sînt împotrivă, pentru că nu vreau să văd copii transformaţi în cobaii unor experimente sociale traumatizante psihic.

Mai ţineţi minte legea care spune că ai, n-ai televizor trebuie să plăteşti abonament la TVR? Cineva care are o firmă la el acasă a primit din partea TVR o somaţie de plată. Omul plăteşte oricum abonamentul acela, ca persoană fizică. N-ajunge asta! Trebuie să plătească şi ca firmă. Adică pentru acelaşi televizor la care se uită ca persoană fizică trebuie să plătească şi ca persoană juridică. Singurul motiv pentru care stăpînul firmei n-a închis-o a fost că dacă nu cîştiga de pe urma ei, cel puţin nu făcea datorii. Or, fără să ştie, cu ajutorul televiziunii publice, are şi datorii.

Legea potrivit căreia a primit omul această somaţie datează din 1994. Şi în lege scrie, negru, pe alb, că şi dacă ai şi dacă n-ai televizor trebuie să plăteşti abonament t.v. O fi datînd această lege din 1994, dar asta n-o face constituţională. E mai mult decît un abuz, e o hoţie! Şi Curtea Constituţională n-a zis nici pîs despre ea. Avocaţii poporului, toţi cîţi au mîncat bani publici de la apariţia acestei legi încoace, au găsit că e normal să plătim abonament pentru un serviciu la care nu apelăm.

Cum probabil că acest om cu firmuliţa lui de la el de acasă nu e singurul care a primit o somaţie de acest soi, le atrag atenţia tuturor celor care se află în această situaţie şi s-au trezit cu asemenea datorii la TVR că ar trebui să se adreseze Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului şi tribunalelor. Le atrag atenţia şi celor care n-au televizoare acasă, dar care plătesc abonament pentru serviciu de care nu beneficiază că sînt victimele unei legi abuzive. Asta ca să nu mai spun că TVR nu ia bani doar din abonamente, ci şi de la buget şi din publicitate.

Cu ce e de vină contribuabilul care n-are televizor că la conducerea televiziunii publice sînt puşi, pe criterii politice, adică în calitate de slugi politice, tot soiul de inşi care n-au avut nici o legătură cu televiziunea şi nici cu afacerile şi care au făcut din TVR o gaură neagră a bugetului?

Asta ca să nu mai spun că şi contribuabilul care are televizor e obligat să plătească abonament unei televiziuni la care cei mai mulţi dintre abonaţii forţaţi de lege nu se uită.

Cînd Erdogan a ajuns prim-ministru în Turcia, Occidentul a intrat la griji că islamizează ţara. Chiar dacă i-ar fi plăcut lui s-o ia pe acest drum, prudent, Erdogan s-a apucat de reforme economice şi a avut grijă să scadă corupţia. Sub premieratul lui Erdogan PIB-ul Turciei a tot crescut, corupţia s-a diminuat, iar lui i-a sporit popularitatea, încît de 11 ani e la putere.

În spatele părţilor bune ale politicii sale, Erdogan a acumulat tot mai multă putere şi ar vrea şi mai multă. Adversarii lui îl acuză că a ajuns să aibă complexe napoleoniene, că a luat-o pe drumul dictaturii şi că ar vrea să pună Turciei vălul islamului, cu el în rol de sultan. Dacă protestele au început din cauză că Erdogan dăduse autorizaţie de construcţie pentru un mall în parcul Gezi din Istanbul, protestele n-au încetat nici după ce premierul turc a anunţat că retrage autorizaţia pentru mall, mulţumindu-se cu o moschee.

Cu o săptămână înainte Parlamentul, dominat de partidul lui Erdogan (AK) votase o lege prin care se interzicea vînzarea şi consumul de alcool între zece noaptea şi şase dimineaţa, care a iritat o parte a tineretului din mediul urban.

Previzibil, Erdogan a anunţat că serviciile secrete turceşti au informaţii că manifestaţiile de protest sînt susţinute din străinătate de cei cărora nu le convine puterea economică şi stabilitatea politică a Turciei. Celor care-l acuză că s-ar fi transformat în dictator, premierul le-a răspuns că de 11 ani s-a dedicat intereselor patriei. În pofida acestui răspuns şi a îndemnurilor sale la calm, la Istanbul şi în alte oraşe manifestaţiile continuă.

Mall-ul din parcul Gezi a fost uitat, acum ţinta protestelor e Erdogan însuşi, căruia manifestanţii îi cer demisia pentru politicile sale cu caracter islamist şi pentru tendinţele sale dictatoriale, inclusiv pentru violenţa cu care autorităţile au răspuns manifestaţiilor. Deşi opoziţia a trecut de partea protestatarilor, Erdogan evită să provoace contramanifestaţii: le-a cerut susţinătorilor săi să stea acasă. Asta nu neapărat pentru că nu vrea să se ajungă la violenţe între civili, ci fiindcă ştie că, dacă situaţia va degenera, reprezentanţii armatei vor ieşi la rampă. Şi cum armata, prin tradiţie, e apărătoarea laicităţii statului turc, Erdogan s-a grăbit să anunţe că şi el e campionul laicităţii, pentru a nu se trezi că vreun general strîmbă din nas faţă de politica lui, ceea ce l-ar putea obliga să demisioneze.

L-am auzit pe ministrul Dan Nica spunînd la televizor o chestie care pare luată din Dosarele Chix. Un doctor a dat într-o lună 100 de reţete zilnic şi (Acelaşi? Că nu s-a înţeles.Presupun că nu.) 38.000 de bilete de trimitere într-o lună, ceea ce înseamnă ori că ministrul a prins chestia asta din zbor şi cu o jumătate de ureche, ori că şi-a bătut joc de el careva, ca să-l facă să bată cîmpii, ori că Dan Nica pur şi simplu minte. Iată de ce.

De cînd cu sistemul electronic un medic specialist nu poate da mai mult de 28 de reţete pe zi, iar un medic de familie nu poate emite decît 20 de reţete, fiindcă mai multe nu-i lasă sistemul. Cît despre biletele de trimitere, un medic nu poate da decît două asemenea bilete pentru un pacient pe lună, cu excepţia cazurilor grave. Or cîte mii de pacienţi are medicul celor 38.000 de bilete de trimitere, cînd legea îl obligă pe medicul de familie să n-aibă mai mult de 2000 de persoane arondate. Asta mi-au spus cîţiva medici de familie din Bucureşti, enervaţi de aiurelile debitate de ministrul Nica.

Să admitem însă că medicul cu reţetele a păcălit sistemul şi a prescris atîtea reţete cîte pretinde ministrul Nica. Dacă facem socoteala, punînd cinci minute la o reţetă, medicul cu pricina n-a făcut altceva timp de peste 8 ore pe zi. Adică a stat cu o oră mai mult peste programul lui de 7 ore, scriind la foc automat după cel mult două minute de conversaţie cu fiecare pacient.

Medicul cu cele 38.000 de bilete de trimitere ar fi trebuit, la rîndul lui, să scrie zilnic 246 de asemenea trimiteri în cele 21 de zile de lucru ale lunii. Dacă alocăm 3 minute pentru o trimitere, autorul lor ar fi trebuit să le consacre peste 12 ore pe zi, doar ca să le scrie, fără să-i mai şi consulte pe pacienţi.

Dle Nica, dacă a profitat cineva de credulitatea dvs, e neplăcut – asta vă cauzează la imagine. Dacă însă dvs încercaţi să profitaţi de credulitatea noastră e de-a dreptul nasol, fiindcă reiese că ne credeţi proşti, chestie care ar putea să cauzeze guvernului.

Dacă însă, prin absurd, lucrurile stau cum spuneţi dvs, sînt curios, dle ministru, cum îi cheamă pe medicii acestor performanţe. Fiindcă dacă spui un medic, asta poate însemna orice medic. Dacă eu zic că un ministru din cabinetul Ponta spune prostii, cine mă aude se poate gîndi la oricare dintre miniştri, inclusiv la persoana dvs.

(Şi dacă tot vorbim de reţete, în luna mai, peste 2000 de medici din Bucureşti n-au putut da, timp de cîteva zile, nici un fel de reţetă, pentru că n-a funcţionat sistemul electronic. Despre asta n-aţi suflat nici măcar o vorbă. Sau asta nu vă interesează?)

Una dintre părerile mele despre tîrgurile de carte era că acolo nu se fură decît cărţi de la standuri. E drept că nici la Bookfest, nici la Gaudeamus n-am auzit de persoane care să se plîngă de dibăcia hoţilor de buzunare. Dar azi, la Bookfest, o doamnă mi-a spus că i s-a furat o pungă plină cu cărţi. Venise la tîrg să le cumpere cu reducere şi făcuse sacrificii financiare ca să pună bani deoparte pentru această zi. S-a deprins să-şi ţină poşeta la piept în tramvai şi, cînd se duce la piaţă, se fereşte de aglomeraţie. E o femeie care-şi păstrează eleganţa cumpărîndu-şi haine de la SH şi care face economii la mîncare şi la lumină ca să-şi cumpere cărţi. Duminica se duce la biserică – singurul loc aglomerat în care nu se simte ameninţată în singurătatea ei. Pînă acum, la tîrgurile de carte se simţea în aceeaşi siguranţă ca în biserică. Şi, ca scriitoare ce e, îi place să se mai întîlnească şi să mai stea de vorbă cu scriitorii pe care-i cunoaşte, cu bucuria de a primi şi dedicaţii pe cărţile pe care şi le cumpără.

Cînd ne-am întîlnit îi venea să plîngă. Şi din cauza pagubei – avea cărţi de peste un milion în punga aceea – , dar mai mult pentru că fusese furată şi aici. În bani noi, milionul şi ceva al doamnei n-ar fi decît puţin peste o sută de lei. Dar ca multe persoane cu venituri mici, şi ea îşi face iluzii că are mai mulţi bani vorbind despre bancnota de o sută de lei ca despre una de un milion şi despre muşamaua roşcovană de zece lei, ca şi cum în colţurile ei ar scrie în continuare 100.000, în cifre şi litere.

La tîrgurile de carte mai dispare cîte o poşetă stingheră. Se mai fură, cum ziceam, cărţi de la standuri. Chestia asta n-o fac numai cei care se îndrăgostesc de cîte o carte şi vor s-o aibă, chiar dacă n-au cu ce-o plăti, ci mai ales persoane care le revînd pe la anticariate şi care s-au specializat în furturile de carte. Ştiu ce se caută şi se pricep cum să fure, fără riscuri. Dar să furi cărţi cumpărate, asta mi se pare mai rău decît hoţia valizelor din gară. De fapt, la fel de odios ca şi cum ai profita de încrederea credincioşilor că la slujba din biserică hoţii se abţin să-şi facă meseria.

Azi a venit ceva lume la Bookfest. Ieri, mi-au spus prietenii de la edituri, a fost subţire rău. De mîine ar trebui să înceapă aglomeraţia, iar sîmbătă şi duminică să fie plin. Cel puţin aşa s-a întîmplat în anii trecuţi.

Cineva, vechi participant, mi-a spus că dacă se anunţă ploaie şi mai şi plouă, la Bookfest vine mai multă lume decît dacă e soare. Cum intrarea e liberă, în acest an e mai greu de făcut o comparaţie cu ediţiile precedente. Poate doar comparînd vînzările editurilor cu cele de anul trecut.

Tîrgurile de carte sînt singurele locuri în care îmi place cînd e lume multă. Iar cele două de la Bucureşti – ăsta şi Gaudeamus – sînt la fel de arătoase şi de convingătoare editorial ca tîrgurile de carte din străinătate, ba sînt chiar deasupra unora dintre cele de afară.

Şi acum la Bookfest, am văzut cititori care vin cu lista de cumpărături de acasă şi cititori care azi îşi fac lista, cu gîndul să se întoarcă mîine cu banii. Există şi edituri care acceptă plata cu cardul, dar cei pe care i-am văzut cu lista nu mi-au făcut impresia că umblă cu alt card la ei decît cel verde emis de RATB.

Sînt scriitori pe care nu-i văd decît pe la tîrgurile de carte. Şi tineri şi încă tineri şi mai puţin tineri. Ne povestim felii de viaţă de la ultima noastră întîlnire. O carte nouă, o traducere, un botez, o căsătorie, un divorţ şi, uneori, cîte o boală, în naraţiuni scurte, în dreptul vreunui stand. Şi senzaţia acută că trăim între două cărţi – ultima publicată şi cea care urmează să apară – şi că tot ceea ni se întîmplă în afară de asta intră într-o paranteză personală despre care vorbim cu o anumită stinghereală.

I-am revăzut şi pe cititorii ciudaţi pe care-i ştiu de 20 de ani şi pe cei care nu scapă nici o lansare cu trataţie. S-au învăţat şi editorii cu ei – înainte îi priveau chiorîş, acum îi tratează cu o politeţe înţelegătoare, ca pe nişte seniori aparte ai tîrgurilor de carte. Cu cîţiva mă cunosc, ne întrebăm ce mai facem şi cum o ducem. Vreo trei sînt scriitori virtuali, adică s-au scrîntit înainte de a publica prima carte. Nu fac urît, dar e bine să nu-i provoci. Alţi cîţiva au slăbiciunea cărţilor: unul a fost bibliotecar, altul a avut la un moment dat încurcături cu legea şi a făcut cîţiva ani de închisoare. Pentru el lectura e un viciu. Dar nu-i place să recitească nici o carte, fiindcă a făcut-o destul în puşcărie. Din pricină că are mici dificultăţi cu ţinerea de minte i se întîmplă totuşi să mai şi recitească, dar ca şi cum ar fi la prima lectură. Asta pînă-şi aminteşte cîte un detaliu care i-a rămas în cap de la precedenta lectură şi închide cartea cu o bruscă senzaţie de claustrofobie.

Apoi cititori care te opresc pe aleile tîrgului să-ţi ceară un autograf, sau să-ţi spună ceva de bine despre o carte de-a ta, sau ca să ţii minte cum îi cheamă – Sînt cutare, cititorul dvs! Ne ştim de la Gaudeamus! Pe unii îi recunoşti, pe cei mai mulţi, nu. Ce să-i spui cuiva pe care nu-l recunoşti? – Îmi pare bine! Fireşte că omul îşi dă seama că el te ştie şi tu pe el, nu. O dezamăgire din partea lui / ei , reciproc stingheritoare, care, pentru tine nu durează decît cîteva clipe, dar care ţi se întoarce în cap după aceea, încît speri că dacă te vei întîlni cu ei la Gaudeamus s-ar putea să-i întrebi ce mai fac. Nu e sigur. Oricum, cînd în marea asta de cărţi care te înconjoară la un tîrg de profil, cititorii te întreabă ce mai faci, te simţi ca şi cum ai fi aruncat în mare un mesaj într-o sticlă, iar mesajul acela ar fi ajuns la cineva.

Un medic rezident bucureştean care şi-a luat primul salariu – în care intră şi un spor de 24% fiindcă şi-a ales o specialitate la care e prevăzut acest spor – a socotit la centimă cîţi bani îi rămân după ce-şi plăteşte angaralele lunare şi cheltuielile obligatorii minimale. Cincisprezece lei pe zi. Din ăştia 15 lei ar trebui să mănînce, să-şi mai cumpere o carte, să se ducă din cînd în cînd la un spectacol, să-şi mai ia şi ceva de îmbrăcat şi de încălţat şi să pună cîte ceva deoparte pentru un laptop. Rezidentul e neînsurat, stă în acelaşi apartament cu părinţii, circulă cu RATB-ul şi din cînd în cînd îmi spune ce se mai întîmplă prin spitalul unde a ajuns şi ce-a mai aflat de la şi despre colegii lui de grupă şi de an care au au ajuns pe la alte spitale. Unul a fost arestat pentru 29 de zile, că a luat mită. Altul i-a povestit că la o clinică particulare medicii au fost obligaţi să-şi coasă buzunarele halatelor. O fostă colegă de grupă l-a anunţat înspăimîntată că şi-a amînat căsătoria sine die, că a trebuit să-şi vîndă maşina şi a făcut depresie fiindcă firma părinţilor ei a dat faliment. Un coleg de an, cu părinţi solvabili, dar nu cine ştie ce, le-a propus tuturor celorlalţi să înfiinţeze un soi de Caritas al căsătoriilor. Adică la petrecerile de nuntă fiecare îşi plăteşte tacîmul şi aduce obligatoriu 200 de euro în plic. La o participare de o sută de persoane, fiecare dintre tinerii rezidenţi căsătoriţi s-ar alege cu 20.000 de euro. Defectul acestei propuneri e că, fiind vorba de un Caritas cu circuit închis, toţi cei 100 le-ar da celorlalţi tot atîţia bani cîţi ar primi la nuntă. Avantajul: ar primi cei 20.000 de euro o dată, în timp ce 200 i-ar scoate din buzunar din cînd în cînd. Propunerea a fost respinsă cu o majoritate de 70%. Tînărul rezident mi-a spus că cel care a hotărît în lagărul socialist că medicii nu trebuie să aibă salarii mari a fost Iosif Vissarionovici Stalin. Tătucul care a condamnat la moarte prin înfometare şapte milioane de ucraineni a decretat că un doctor nu va muri niciodată de foame, fiindcă au grijă pacienţii de el.

Filosofia lui Stalin li s-a aplicat la noi medicilor, la pachet cu frizerii, chelnerii şi cu taximetriştii şi ea a fost urmată neabătut şi după moartea lui Stalin, dar şi după decesul comunismului. Tătucul popoarelor rezolva contradicţiile din socialism, înainte ca ele să devină antagonice, expediindu-i în Siberia pe cei care nu apreciau beneficiile sistemului. La noi, medicii erau satirizaţi la radio, la televizor şi în Urzica, dar nu erau băgaţi în puşcărie că luau bani de la pacienţi. După revoluţie, medicilor nu le-au crescut salariile încît să le ajungă şi fără cotizaţia pacienţilor, în schimb au început să fie băgaţi în puşcărie după operaţiuni de flagrant, cu bani pe care era scris MITĂ cu o vopsea specială vizibilă doar la aparatele Poliţiei. În loc ca medicii să iasă în stradă din cauza acestei contradicţii antagonice între salariile lor mici şi riscul pe care-l presupune sporirea veniturilor lor cu bani primiţi de la pacienţi, mulţi au ales să plece din ţară, iar o parte dintre cei rămaşi îşi riscă libertatea unii fiindcă nu refuză tradiţionalul plic cu bani, alţii din cauză că îl cer şi vor ca plicul să conţină o anumită sumă. Tînărului rezident cu care stau de vorbă din cînd în cînd nu i s-a tocit mîndria, încît să accepte plicuri. Nu i-a scăzut nici sufletismul, altfel zis compasiunea şi devotamentul care fac dintr-un medic un misionar al luptei cu demonii bolilor, aşa că nici nu se gîndeşte să perceapă taxe personale de la bolnavi. Dar cu cei 15 lei care-i rămîn pe lună, ori îşi omoară mîndria şi sufletismul, ca să-şi facă meseria în ţară, fără să moară de foame, ori îşi ia lumea în cap, urmînd astfel sfatul preşedintelui Băsescu adresat medicilor nemulţumiţi că au salarii neruşinat de mici.

Medicul Raed Arafat care, spre deosebire de ministrul Sănătăţii, contabilul Nicolăescu, ştie cum trăiesc medicii, a propus ca rezidenţilor să nu li se mai ia impozit pe salariu. Asta nu i-ar îmbogăţi, dar i-ar apropia de linia de plutire a unei vieţi aproape decente. Nu sînt bani! i s-a răspuns lui Arafat. În schimb sînt bani mulţi pentru SRI să asculte convorbirile telefonice ale doctorilor bănuiţi că iau mită. Şi sînt bani, tot mulţi, pentru procurorii care se ţin după ei, să-i bage în puşcărie, ca să-şi facă planul de condamnări

Din catavencii.ro

Crin Antonescu a făcut azi a doua prostie uriaşă a vieţii sale de politician. Prima: cînd a preluat şefia Senatului,  ştiind că în eventualitatea suspendării lui Băsescu va deveni preşedinte interimar. A fost, şi asta nu i-a adus mai multă popularitate, ci i-a scăzut-o pe cea pe care o avea.

Azi Crin Antonescu a obţinut excluderea lui Andrei Chiliman din PNL. Cu ce s-a ales? I-a arătat lui Chiliman cine e jupînul partidului. A scăpat de cel mai virulent adversar declarat al lui din PNL. I-a băgat la idei pe cei care ar mai avea chef să-şi dea critic cu părerea despre el. L-a izolat, deocamdată, pe Călin Popescu Tăriceanu. Ai zice că e ceva.

Să vedem însă şi ce-a pierdut. PNL-ul a rămas fără primăria celui mai bogat şi mai liberal sector din Bucureşti. (Nu ştiu cîte oraşe mari din ţară se pot compara la venituri din impozite locale cu Sectorul 1 al Capitalei!) Ajuns în afara partidului, Chiliman îl va ataca fără nici o reţinere pe inamicul s[u personal şi de-abia acum va face un club liberal anti-Antonescu. Nemulţumiţii prudenţi din PNL, care n-au avut curajul să i se împotrivească pe faţă lui Crin, vor vedea, la o adică, în Chiliman o alternativă. Ăsta e de fapt şi marele paradox al excluderii lui Chiliman, că a fost o demonstraţie de putere care ascunde frica lui Antonescu de vocea şi de puterea celui exclus. Şi mai e o chestie, strategică, de care Crin a uitat: prietenii îi poţi lăsa la distanţă de tine, duşmanii ţi-i ţii aproape.

Cu Chiliman în partid, oricît de virulente ar fi fost atacurile lui, Antonescu putea spune oricînd, liniştit: – Cea mai bună dovadă că în PNL libertatea de opinie e atît de mult respectată, încît ne permitem să avem şi disidenţi la vedere e Andrei Chiliman însuşi. Un candidat la preşedinţie care-şi suportă duşmanii declaraţi, chiar la el în partid, are mai multe şanse să se bucure de simpatia opiniei publice, decît unul care taie în carne vie.

În loc să ceară izgonirea lui Chiliman din partid, Crin Antonescu ar fi putut zice, zîmbind înţelegător, că un senior al partidului nu-l înghite. Ar fi putut adăuga, gînditor, că sînt penelişti care se întreabă cît de departe poate merge cineva cu criticile la adresa conducerii alese a partidului şi care cred că Andrei Chiliman a sărit calul. Apoi ar fi putut spune senin şi blajin că un mare partid nu-şi izgoneşte seniorii – mai ales un senior de calibrul lui Chiliman –, ci îi menajează, chiar dacă opiniile lor diferă, radical,  de cele ale majorităţii. Asta ar fi fost o demonstraţie convingătoare de putere din partea lui Crin Antonescu, nu să-l dea afară pe Chiliman din partid.

Acum, dacă tot a făcut-o, Crin ar trebui să cadă la icoane, să-i vină lui Chiliman gîndul prost de a se apropia, la nervi, de oamenii lui Băsescu. Dacă face asta, cu pretenţii de unificator al dreptei, Chiliman se curăţă, fiindcă pe bună dreptate Antonescu îl va putea acuza că a fost un pion otrăvit în PNL. Dacă în schimb Chiliman adoptă politica picăturii chinezeşti aplicată în capul lui Crin din partea unui primar liberal exclus din partid, s-ar putea ca asta să-i facă lui Antonescu mai mult rău decît îşi poate el imagina la ora asta.

A cam început să se ofilească amiciţia dintre Ponta şi Antonescu. (Nu cît speră Traian Băsescu, dar orişicît!) Amîndoi vorbesc din ce în ce mai mult despre ceea ce-i separă şi tot mai puţin despre ceea ce-i ţine împreună. Chiar şi cînd reîncălzesc împreună, în public, ceaiul unităţii USL, îşi mai dau cîte un ghiont, tot în public. Crin ţine coada pe sus, ca să n-aibă aerul rudei sărace care depinde de bunăvoinţa celui aflat în capul mesei, în timp ce Ponta ridică vocea, ca unul care s-a plictisit să tot facă pe băiatul de comitet cu liberalii care-l atacă şi la autoritate şi la persoană.

Somaţia lui Ponta, că ori e exclus Sorin Roşca Stănescu din PNL, fiindcă l-a făcut marionetă de securişti, ori se rupe protocolul, l-a împins pe Dragnea, baronul nr. 1 din PSD, să devieze cearta către duşmanii alianţei, anunţîndu-i că se bucură degeaba.

Dar pînă să se limpezească treaba, Ponta a mai cîştigat cîţiva metri în lupta sa pentru marcarea teritoriului în USL. Roşca Stănescu i-a cerut scuze la cîteva posturi de televiziune. Crin Antonescu a intrat în defensivă, spunînd că el nu cere demiterea lui Sebastian Ghiţă la a cărui televiziune el şi PNL-ul sînt atacaţi tot timpul. La care Ponta a răspuns că Antonescu rămîne candidatul pesediştilor la preşedinţia României, dar pe tonul unuia care mai mult vrea să se ţină de cuvînt, decît că n-ar mai putea de dragul acestei candidaturi.

Sîmbătă, la congresul UDMR, Ponta i-a mai aplicat două directe lui Antonescu – una, cînd a spus că a cerut să fie luat steagul secuiesc de la tribună, fiindcă a crezut că e stindardul liberalilor, a doua cînd le-a reamintit udemeriştilor că el i-a vrut la guvernare, unde le e locul! Restul îl ştiu şi udemeriştii – că liberalii s-au opus, deşi, înainte de alegerile din decembrie, au semnat şi ei, ca şi PSD-ul, o hîrtie că UDMR va fi luat la guvernare, dacă USL va cîştiga alegerile.

În replica lui Antonescu s-a simţit că nu se aştepta, după împăcare, să-l expună amicul vreunei reacţii supărate a udemeriştilor. A sucit-o cu steagul secuiesc, că-i e scump, i-a bătut obrazul lui Ponta că-i place portocaliul şi, ca să nu pară că a încasat-o de la partenerul de coaliţie, l-a atacat şi el, că a trecut la prea mult roşu.

Şi totuşi, tîrîş-grăpiş, USL va merge înainte. Primul interesat de asta e Antonescu, pentru a-şi conserva succesul candidaturii la preşedinţie. Ponta pare să-şi fi făcut socoteala că atîta timp cît îl ţine astfel în şah pe Crin, peneliştii înşişi se vor mulţumi cu situaţia asta, chiar dacă îi irită fiindcă văd cum cedează pas cu pas ce au cîştigat la alegeri.

Dacă însă PDL-ul se va rupe pînă la sfîrşitul acestui an, din cauză că Mişcarea Populară va ajunge partid, iar din partidul lui Dănuţ PSD-ul va lua pe alese, s-ar putea ca Ponta să lase deoparte amiciţia şi să anunţe că PSD va sprijini alt candidat la preşedinţie decît pe Crin Antonescu, aducîndu-şi aminte că liberalii nu l-au dat afară din partid pe Sorin Roşca Stănescu. Şi asta nu că el însuşi o să vrea aşa ceva, ci pentru că bătrînii şi baronii din PSD ştiu că din doi cîştigători, unul trebuie să piardă.

Să se fi gîndit Traian Băsescu la toate astea cînd şi-a pus consilierii să moşească Mişcarea Populară? Mă îndoiesc. Băsescu nu vrea altceva decît să aibă o plasă de siguranţă după ce pleacă de la Cotroceni. Pentru asta, la fel cum a început să-i facă curte lui Ponta, sînt sigur că dacă USL nu se va rupe, preşedintele va încerca să-şi facă ochi de cumătru şi cu Antonescu, recurgînd pentru asta şi la glandele sale lacrimale.

Pe InimăRea îl ştiţi, cei mai mulţi, ca postator. Tot aşa l-am cunoscut şi eu. Am aflat mai tîrziu cum îl cheamă şi că scrie proză. Apoi am şi citit ce scrie, de m-a făcut să mă scarpin în cap şi să mă întreb dacă n-are o dublă identitate. N-avea aer de debutant şi din postările lui mi se părea că e dintr-o generaţie cu optzeciştii mei. Doar că nu-şi împacheta proza în fixurile optzecismului, altfel avea aceeaşi ureche ciulită la vorbirea cotidiană şi avea, parcă, aceeaşi dorinţă literară, ca optzeciştii, de a schimba lumea prozei, aducînd în ea personaje, situaţii şi diverse chestii mai subţiri, de-astea cu metafizica, pe care înainte nu le-ai fi crezut demne de marea literatură, aşa cum am fost învăţaţi de criticii autohtoni că ar fi ea. Asta însemnînd mari teme, nu un mare talent care poate face din orice temă un prilej de capodoperă.

Mă aşteptam, după prima carte a lui InimăRea, ca acest romancier cu debut întîrziat, dar cît se poate de convingător, să rupă inima tîrgului literar, şi nici acum nu izbutesc să pricep de ce nu s-a întîmplat încă asta. Între timp, InimăRea a mai recuperat ceva din întîrzierea cu care a debutat. E la al doilea roman. Şi cred că acum îi va convinge şi pe bănuitorii care prima oară şi-or fi închipuit că a nimerit-o, pe lipsiţii de umor pe care stilul său slobod la alegerea cuvintelor i-o fi făcut să creadă despre el că vrea să-i stîrnească, ca şi pe prudenţii care n-au riscat după prima lui carte să constate că au de-a face cu un romancier care nu că merită, ci trebuie să fie adus în primele rînduri. După mine, InimăRea, acest recuperator literar al propriului său destin, va deveni unul dintre romancierii despre care vom mai vorbi şi scrie şi unul dintre acei puţini care chiar lasă o urmă inconfundabilă în nisipurile altfel mişcătoare ale literaturii noastre. Drept care mă declar fericit că InimăRea a postat aici.

Fosta ministreasă independentă a Justiţiei, azi membră energică a PDL, Monica Macovei îi acuză vehement pe Ponta, Antonescu şi pe Zgonea că ar pregăti emoţional terenul pentru graţierea lui Gigi Becali. Tot după părerea ei Ponta „pune presiune” asupra procurorilor şi judecătorilor, cărora ar vrea să le bage în cap că prietenii lui nu trebuie să intre în puşcărie.

Nu ştiu cît e de prieten Ponta cu Becali, cred însă că în calitatea lui de premier Ponta ar trebui să dea mesaje neintrepretabile cînd e vorba de procese. La fel şi preşedintele Camerei Deputaţilor şi cel la Senatului. Şi ar mai fi ceva – să ai acum, ca Zgonea şi Crin, un aer mirat că Gigi Becali a fost trimis în închisoare înseamnă să te faci că uiţi că Gigi avea trei procese în desfăşurare atunci cînd a candidat dinspre USL la alegerile parlamentare. Nu vreau să spun prin asta că, dacă eşti om politic, nu mai ai voie să zici că-ţi pare rău pentru cineva care a intrat la mititica. Dar să fii atent cum o zici, în aşa fel încît să nu reiasă că vorbele tale sînt scuipaţi în capul Justiţiei.

Că Justiţia de la noi e mai degrabă chioară decît oarbă şi că are diferite de chiorenie, ceea ce ar explica misterul că o instanţă te achită, iar alta te condamnă, uneori la mulţi ani de puşcărie, asta e altă mîncare de peşte. Dar ca premier ( Ponta, care e şi şef de partid), ca şef al Camerei Deputaţilor (Zgonea) şi ca şef al Senatului (Crin Antonescu, şef de partid şi el) nu te arunci la declaraţii înlăcrimate despre soarta lui Becali, fiindcă nu l-a lovit vreo boală, Doamne, fereşte!, şi nici n-a fost răpit de mafioţi din mijlocul familiei, ci a primit o pedeapsă din partea Justiţiei peste care susţii că nu te bagi. O chestie pe care ar trebui s-o înveţe şi politiciana Monica Macovei care dă indicaţii preţioase parchetelor şi, ca om politic, minte fără să clipească la Strasbourg despre lovituri de stat şi despre milioanele de voturi furate la referendumul de anul trecut.

Monica Macovei îi acuză pe cei trei că ar face lobby emoţional pentru graţierea lui Becali. Dar cine are putere de graţiere în ţara asta? Din cîte ştiu, o singură persoană – preşedintele României.

Dacă o iei în serios pe Monica Macovei, rezultă că ea se teme de un lucru: că Traian Băsescu poate fi manipulat emoţional pentru a semna o graţiere. Sau, mai rău, că îşi închipuie că Traian Băsescu, acest apărător al independenţei Justiţiei, ar fi în stare să scoată cu semnătura lui din puşcărie pe cineva trimis acolo de cea mai înaltă instanţă din România. Şi-atunci nu era mai simplu ca fosta procuroare să se fi adresat direct eventualului graţiator, nu lobiştilor lui Becali?

Mă uit de ceva timp la Gigi Becali ca la un personaj de roman. Nu ca să-i scriu biografia romanţată, plăcerea asta le-o las autorilor care i-au mîncat din palmă. Nici ca să compun un roman non-ficţional în care protagonistul să fie Gigi. Omul mă interesează ca pretext pentru o ficţiune în care povestitor să fie vreunul dintre cei cărora Becali le-a luat condeiul cu chirie pe vremea cînd îşi făcea partid şi visa la tot soiul de abureli culturale stîrnit de istorici care şi-au stagii narative ca informatori ai Securităţii. Faptele lui Gigi Becali sînt cunoscute şi au tot fost povestite, de unii cu bunăvoinţă, de alţii cu admiraţie şi nu de puţini cu o aciditate care-l transformă în caricatură.

N-ar fi nici o brînză să compui o ficţiune realistă inspirată din viaţa lui, fiindcă de la un punct încolo realismul devine neputincios în ceea ce-l priveşte. El trebuie privit gogolian, fără teamă de hiperbole, ca personajele din Suflete moarte şi povestit cu o anumită naivitate, ca în romanele cu mistere. Dacă te-apuci să faci din el pretext de analiză psihologică, ca să-l poţi explica, n-ajungi nîcăieri. În el trăiesc, simultan şi relativ armonios, mai mult persoane care dacă ar fi închise într-o încăpere ar ajunge să se ia la bătaie sau la chestii mai grave, Doamne, fereşte! Un şmecheraş care nu se dă înapoi să dea cu pumnul, cînd ştie că are spate şi care te scuipă pe stradă, dacă e cu gaşca. Un ins gregar, care nu ştie ce-i respectul, ci doar frica. Un om de afaceri îndrăzneţ, ambiţios şi bun de gură, dar nu atît de inteligent, încît să se priceapă să-şi acopere urmele.Un tip superstiţios, care şi-a făcut o relaţie personală cu un Dumnezeu îngăduitor cu el şi neiertător cu alţii. Un tip instabil psihic care trece brusc de la stare la alta şi care nu se controlează decît de frică. Dar şi un tip care a făcut bine multora, oameni necunoscuţi, fără să-l îndemne nimeni.

Data trecută cînd a fost în puşcărie, Gigi şi-a găsit de lucru – a organizat un campionat de table, şi s-a uitat la televizor, şi a dormit cu Biblia sub pernă. Acum, probabil că primul lucru de care-şi va face rost va fi un mobil – dacă nu cumva are deja unul – ca să-şi dirijeze afacerile şi echipa de fotbal şi să mai stea de vorbă cu unul-altul despre ceea ce vede la televizor. Şi cum nu va duce lipsă de conlocutori care să caşte gura la el, va avea şi acolo o curte, ca la Palat, aşa că sînt puţine şanse să se plictisească în restul timpului. Din păcate, Gigi nu e om de condei. Să sperăm însă că va găsi acolo pe cineva care să-i noteze întîmplările şi cugetările şi să le transmită afară, pentru a fi date la televizor. Fiindcă oameni care să se roage pentru sănătatea lui, cît se va afla acolo, vor fi, cu siguranţă, destui.

Despre Monica Tatoiu aveam impresia că face parte, ca încă mulţi alţii, din categoria prizonierilor sentimentali fără termen ai lui Traian Băsescu. Unii dintre aceşti prizonieri îşi explică şi explică regimul pe care şi l-au impus prin recursul la principii. Anticomuniştii l-au luat atît de în serios cînd a condamnat comunismul în parlament, încît n-au mai fost atenţi la nostalgiile lui ceauşiste şi i-au trecut cu vederea odioşeniile pe care T.B, le-a rostit despre regele Mihai. Cei mai categorici dintre ei i-au reproşat mîrlănia, chipurile dictată de o relaţie personală luxată cu Casa Regală. Dar nu s-au îndurat să constate evidenţa că la fel cum a condamnat comunismul de faţadă, T.B. (care a fost unul dintre pionii importanţi ai ceauşismului, şi în calitate de căpitan de navă şi ca responsabil ulterior cu navigaţia maritimă a României la Anvers, apoi la Constanţa, unde l-a găsit revoluţia) l-a acuzat pe regele Mihai de trădare, din convingere. Care convingere, aceea a fostului comandant de vapor şi ulterior funcţionar de încredere al regimului Ceauşescu, care pentru a-şi justifica această fidelitate n-a găsit altceva mai bun decît să-l acuze pe Rege de trădare? Şi totuşi, atunci, oameni care s-au declarat monarhişti sau care, fără a fi monarhişti, ştiau istoria României s-au mulţumit să-l critice la limbaj, nu la atitudine, pe Traian Băsescu.

Cam tot aceiaşi s-au găsit să-l apere, cînd T.B., echipat într-un soi de vestă de salvare de uscat, şi-a luat adio de la PDL-ul care-i înşelase aşteptările. Adică n-au văzut în asta o trădare venită din partea unui om răzbunător, cu scopuri meschine, ci o gîndire strategică, pe care nu erau ei în stare s-o cuprindă. Fosta profesoară de matematică, Monica Tatoiu, care a fost pînă azi, apărătoarea din principiu a lui T.B. şi care înainte şi după referendum a purtat steagul băsismului, n-a mai rezistat. L-a acuzat pe Băsescu că scuipă unde a lins, fiindcă dacă n-ar fi lins unde şi pe cine trebuia la referendum, acum n-ar mai fi scuipat ca preşedinte al României către PDL-ul lui Blaga. Şi ce contează asta? aud, parcă, întrebări deloc dezinteresate ale unora care ar putea rămîne orfani de locul bănos de europarlamentari ai PDL. Cînd stegarii se întorc împotriva ta, poţi să dai şi o nouă definiţie a mişcării universale, nu doar să înfiinţezi o Mişcare, fiindcă s-a rupt cuiul cu roţile care te ţinea în mişcare.

Iritat că l-au stîrnit să citească un roman care nu i-a plăcut, fostul critic literar Nicolae Manolescu îi face de doi bani în editorialul din nr. 16 al României literare pe jurnalistul Costi Rogozanu şi pe cronicarul revistei, Cosmin Ciotloş. Directorul României literare nu l-a iertat nici pe autorul romanului, Dan Sociu. Vina celor doi comentatori e că au lăudat cartea – Rogozanu pe coperta a patra, Ciotloş în revistă, iar a lui Dan Sociu, că şi-a publicat romanul. Şi ca să-i poată băga pe toţi trei în aceeaşi oală Nicolae Manolescu i-a botezat Craii de Curtea-Nouă.

Fostul cronicar literar îi bănuieşte pe toţi trei de un soi de conspiraţie generaţionistă – model 2000 – şi crede că Rogozanu şi Ciotloş n-au citit romanul (intitulat, culmea, Combinaţia!) pe care l-au lăudat din cale-afară. Capul răutăţilor ar fi Rogozanu, cu prezentarea lui, iar Ciotloş, fraierul care s-a luat după el, drept care Manolescu îl gratulează, ca pe chelneri, cu un „Bravo, băiete!” Cu ani în urmă, dacă nu-i plăcea o carte lăudată de alţii, Nicolae Manolescu o desfiinţa în cronica lui din România literară, dar nu se apuca să-i acuze pe elogiatori de asemenea descalificante delicte – conspiraţie şi comentarii pe necititelea. Imi aduc aminte de romane de Ivasiuc, pe care le-am găsit indigeste, ultraelogiate de cronicarul Nicolae Manolescu.

De gustibus! să zicem. Totuşi cei doi acuzaţi de crailîc literar de preşedintele USR n-au scris două cronici diametral opuse despre aceeaşi carte, la nici o lună una de cealaltă, cum i s-a întîmplat lui Nicolae Manolescu despre un roman de Dumitru Popescu-Dumnezeu. Prima de rău; a doua, ce să vezi, de bine!

Din catavencii.ro

Mizerabil şi ticălos e miliţianul ăsta de Voronin! Şi chiar dacă le-o fi sărat multora buricul  cu vorbele lui, spuse pe ruseşte, că Băsesescu le telefonează, în stare de ebrietate, politicienilor de la Chişinău, să facă presiuni asupra lor, fostul preşedinte al Republicii Moldova trebuie declarat persona non grata în România. Rapid şi energic! Că pe Băsescu îl apucă limbariţa seara e treaba lui. Şi dacă o fi bînd un pahar, două înainte de a pune mîna pe telefon e de asemenea treaba lui. Nu să fie subiect de kakaia situaţia pentru acest vidanjor al ruşilor!

Că noi facem bancuri prin ţară despre obiceiurile lui Băsescu e una. Dar ca acest mancurt cu epoleţi de la Chişinău să spună că ştie el în ce stare le telefonează Băsescu politicienilor din Basarabia e cu totul altceva şi de neacceptat. Pentru asta Externele ar fi trebuit să adreseze Chişinăului un protest în termeni categorici şi să anunţe totodată că Vladimir Voronin nu mai are ce căuta în România! Nu mă interesează ce va declara Băsescu despre infamiile lui Voronin şi nu mi-a devenit brusc mai simpatic din cauza asta. Cer asta pentru că preşedintele României a fost insultat de fostul preşedinte al Republicii Moldova. Şi o asemenea porcărie nu poate fi înghiţită, indiferent ce am gîndi fiecare în parte despre persoana care îndeplineşte această funcţie.

Dacă tusea şi junghiul s-ar apuca de politică, pe-aci pe la noi, şi-ar zice Mişcarea Populară şi România Liberală. Mişcarea Populară, ca o afecţiune a PDL-ului – ceva de felul bronşitei cu expectoraţii, România Liberală, ca o criză de reumatism a PNL-ului

Mişcarea Populară a început să dea din coadă la Constanţa strîngînd rîndurile împotriva imnului de la Mamaia – ce-i drept, idiot! – al lui Mazăre. Mai ambiţioşi, liberalii pripăşiţi în jurul lui Chiliman şi-al lui Moisescu, în loc să-şi vadă de clubul lor de discuţii în PNL vor să înfiinţeze un adăpost pentru dreapta comunitară, să-l boteze PPE şi să-şi trimită reprezentanţii la concursul de frumuseţe de la alegerile europarlamentare de anul viitor.

Că bătrînul primar liberal al sectorului 1 n-are ochi să-l vadă pe Crin Antonescu şi că i-ar trage şi mîine muşamaua candidaturii la preşedinţie de pe birou, ăsta nu mai e demult un secret pentru nimeni, dar dacă se bagă în vreo chestie vopsită politic şi ştampilată la tribunal, riscă să rămînă şi fără partid şi fără primărie. Fiindcă şi dacă s-ar face Crin că nu-l vede – ceea ce nu cred! – tot s-ar găsi vreun liberal mai ritos să-i pună piciorul în prag şi legea primarilor sub ochi. Şi dacă se ajunge la alegeri anticipate în fostul sector de galben, cu urme de verde, pe care Chiliman l-a înverzit în întregime, nu m-aş mira să le sufle pesediştii liberalilor şi primăria asta, ca să nu se mai certe crinofilii şi crinofobii între ei.

De la ăştia care s-au oploşit în Mişcarea Populară nu poţi avea pretenţii. Unii dintre ei nu ştiu cu ce se mănîncă o campanie electorală cîştigătoare, alţii au ajuns politicieni cu „Sărut mîna!” şi-acum au descoperit, ca Marmeladov din Crimă şi pedeapsă, că nu mai au unde se duce. Iar plevuşca populară, cîtă e, face valuri prin acvariul lui Băsescu. De la primul pînă la ultimul adepţii mişcării trag nădejde că duşurile prezidenţiale de mulţime vor redeveni băi în toată regula, mai ales că pe unde se duce, Băsescu bate şaua independenţei să priceapă iapa indecişilor.

Pînă la urmă, adică aşa mai către alegerile europarlamentare, o să se rupă din PDL o halcă, încît dintr-un partid care de-abia mai face umbră pămîntului vor apărea două, ambele în pericol să-şi dea sufletul, chiar dacă unul dintre ele va mai apuca să se bucure de Serviciile reanimatoare ale lui Băsescu.

N-aş fi crezut că scepticul Henry Miller, obsedat sexual şi de sine însuşi, avea timp de astrologie*. Autorul Trilogiei trandafirii, care a făcut foamea pentru a-şi scrie cărţile, a ajuns din întîmplare, la Paris, ocrotitorul unui bătrîn astrolog famelic, mai mult din compasiune pentru sărăcia lucie în care trăia Moricand, decît din admiraţie pentru ezoterismul ciudatului său protejat.

Omul care le ghicea altora viitorul spunîndu-le de ce să se ferească şi în cine să aibă încredere căzuse victima unui escroc care-l lăsase fără uriaşa lui avere moştenită. Cu o demnitate casantă de om de lume, care-l împiedică să cerşească, astrologul trăieşte de azi pe mâine, din mila prietenilor, dar se îmbracă elegant, ca un dandy, şi preferă să sară peste mese decît să-şi amanteze hainele, ca să aibă ce mînca.

După război, Miller îl invită în America, la el acasă, într-un paradis izolat. Se împrumută ca să-i plătească drumul şi e dispus să-l întreţină pe viaţă pe neajutoratul său prieten care vorbeşte impecabil franceza şi germana, dar nu ştie o boabă de engleză. Moricand se dovedeşte un parazit mofturos, cu capricii costisitoare, pe care gazda lui se străduieşte să i le satisfacă, şi cum n-are nimic de făcut, dă în ipohondrie. Sătul de viaţa la ţară, discipolul lui Hermes vrea să trăiască la oraş, dar pe banii prietenului său, şi cînd Miller refuză să-l mai întreţină, astrologul încearcă să-l şantajeze, ameninţîndu-l că-l va da în vileag autorităţilor pentru scrierile „pornografice” pe care le-a publicat în Franţa.

Cum în astrograma pe care şi-o completează zilnic, viitorul bătrînului dandy e legat pe veci de bunăvoinţa romancierului, Moricand acceptă propunerea lui Miller, de a-l trimite înapoi în Europa, dar numai cu condiţia să-i depună în cont o mie de dolari, dorinţă pe care, şi să vrea, ceea ce nu mai e cazul, scriitorul n-are cu ce să i-o îndeplinească.

Decrepitul diavol ajunge totuşi din nou în Franţa, unde sfîrşeşte fără nici un prieten, însă de acolo unde o fi ajuns după moarte, va fi avut satisfacţia să vadă că nu s-a înşelat în astrograma lui. A devenit personajul lui Miller, şi nu unul oarecare, ci poate cel mai captivant din întreaga operă a romancierului, încît au rămas, pentru totdeauna, legaţi unul de celălalt.

*Henry Miller, Un diavol în paradis, trad. Lavinia Branişte, Ed. Polirom, 2013 

Din catavencii.ro

Lui Traian Băsescu nu-i mai place liniştea. Chestia aia de care era aproape mîndru pe vremea guvernelor Boc şi pe care n-o tulbura decît el, din cînd în cînd, cu cîte un anunţ cu care băga lumea în sperieţi.

Îl deranja pe atunci pe Traian Băsescu că se construiau, în linişte, terenuri de fotbal în pantă? Din cîte ştim, nu! Îl irita că autostrăzile nu creşteau decît cu centimetrul liniar pe zi sau că la Oltchim se fura? Pe atunci lui Traian Băsescu îi plăcea liniştea atît de mult, încît le spunea pedeliştilor să nu sară calul cu hoţiile clientelare şi cu clientelismul hoţiilor, decît cînd era el între ei, ca unul care cînd era ministrul Transporturilor voia să-i convingă pe alegători că banii lor zăceau în cîte o bucată de drum naţional.

M-aş bucura dacă Traian Băsescu Coabitatorul ar începe să dea pe goarnă hoţii şi corupţii, dacă tot nu-i place liniştea. Să zicem însă că el nu se coboară la cazuri particulare. Dar să-l aud măcar că deţine informaţii că a sporit corupţia de cînd e el preşedinte! Sau că în timp de criză, cînd el i-a obligat pe unii să strîngă cureaua, alţii s-au îngrăşat din afaceri cu statul, de nu mai aveau găuri la capătul curelei. Nimic! Pe atunci Traian Băsescu le spunea în linişte profesorilor că huzuresc şi medicilor le arăta graniţele, dacă nu le place cu cît îi plăteşte patria. Şi, dacă vă amintiţi, cînd i-a şoptit el lui Raed Arafat la un post de televiziune că dacă nu-i place, va fi demis, Băsescu era convins că stăpînea liniştea din ţară. Şi dintr-o dată liniştea pe care conta Băsescu s-a întors împotriva lui.

Acum, omul care s-a întors la Cotroceni, în pofida unui vot care pe altul l-ar fi făcut să se retragă, face pe deranjatul de linişte. Care linişte? Aia de pe urma căreia Parchetele nu dau curs denunţurilor de hoţie de pe vremea guvernării lui Boc? Sau liniştea faţă de întrebările celor care vor să afle ce ştia Traian Băsescu despre hoţiile şi corupţia de pe vremea guvernelor pe care le-a susţinut? Ori, mai degrabă, liniştea în care s-ar putea auzi acum foşnetul paginilor unor dosare care trimit către Cotroceni?

Vezi si catavencii.ro

Voci din public:

- L-ai auzit pe Ponta cu confiscările? S-a gîndit bine! Şi cu exproprierile!!

- Da, bă, să confişte, dar să ne spună şi nouă el, cu gura lui. ce-a făcut într-un an de guvernare. Şi ce are de gînd…

De ce-ar trebui prevăzută în Constituţie, cum propune, cu un dramatic populism Victor Ponta, confiscarea automobilelor cu care s-au făcut accidente grave din vina şoferilor sau ale celor conduse pe drumurile publice ca la raliu? Ori exproprierea terenurilor pe care urmează să treacă vreo autostradă? N-ajung nişte legi care să treacă prin Parlament, dar care să fie şi aplicate, nu înmormîntate în Monitorul Oficial? Nişte legi suficient de bine chitite, încît să nu dea naştere nici la abuzuri, nici la şmecherii avocăţeşti. Cu atît mai mult cu cît Constituţia prevede şi confiscarea şi exproprierea.

Imediat după propunerea lui Ponta s-a găsit cineva să-l întrebe pe unul dintre membrii Comisiei de la Veneţia ce părere are despre confiscări. Iar persoana întrebată a zis că se pot face, dar numai în anumite condiţii, extreme. Normal că în anumite condiţii!

E mai simplu să faci legi care să nu încalce Constituţia, decît să stufoşeşti Constituţia cu tot soiul de articole şi aticolaşe al căror loc ar fi în Codul Penal sau în cel de procedură civilă. Ori crede cumva Victor Ponta că, dacă noua constituţie va fi încărcată ca un pom de Crăciun, Justiţia din România va funcţiona mai bine, de ruşinea cărticelei fundamentale?

Pe vremea cînd Vasile Manea-Drăgulin, procurorul general numit de Ion Iliescu se ocupa de recursuri în anulare, pe bandă rulantă, împotriva sentinţelor de restituire a proprietăţilor confiscate de comunişti, nu Constituţia îi dădea dreptate, ci diverşi judecători numiţi la curţi cheie, după criteriul gradului lor de slugărnicie faţă de regimul Iliescu.

Dacă acest criteriu n-ar funcţiona şi în timpul regimului Băsescu, iar Justiţia ar fi liberă ca pasărea cerului, de ce s-ar mai da Băsescu de ceasul morţii să vadă anumiţi oameni pe la parchete? De ce s-ar mai certa ca chiorii membrii CSM-ului şi de ce acelaşi Băsescu îl trimite la Curtea Constituţională pe fostul şef al DNA, Daniel Morar, pe care tot el l-a numit şi acolo? Şi invers, de ce ar strîmba din nas USL că Laura Codruţa Kovesi a fost desemnată să preia conducerea DNA?

Ce-a vrut Ponta cu propunerea lui? Să ne dea de înţeles că după un an de coabitare cu Băsescu, a învăţat ceva de la cosemnatarul pactului lor de neagresiune. Dacă nu-ţi convine ce se discută – de pildă cu ce s-au ales guvernaţii după un an de guvernare – vii cu un subiect nou, cu care schimbi agenda publică. Şi, ia să vedem!, la ce e sensibil românul în afară de creşterea preţurilor şi de inmulţirea birurilor? La accidentele de maşină, cu morţi şi răniţi. Păi, ia să dăm o declaraţie, să-i facem să vorbească despre asta!

Nu asta aşteptam de la premierul României după un an de guvernare, ci un bilanţ serios pe care să-l prezinte în Parlament – asta am vrut, asta am făcut, cu astea am rămas datori! Iar după bilanţ aş fi vrut să-l aud ce vrea să facă de aici încolo guvernul pe care-l conduce.

Cînd eram  copil, înainte şi după Paşte venea poştaşul la noi acasă cu nişte cărţi poştale misterioase pe care scria „SFOSP!” şi, dedesubt, Familia Cutare sau cîte o semnătură „în clar”. Asta însemna Sincere Felicitări cu Ocazia Sărbătorilor de Paşte!

Eram adolescent cînd au apărut cărţile poştale colorate cu iepuraşi la iarbă verde şi cînd şi noi şi vecinii primeam, în plicuri, ilustrate din străinătate – care de la prieteni, care de pe la rudele plecate. Ilustratele din Italia, cu Înălţarea, erau cele mai invidiate.

Unii dintre cei care le expediau aşteptau acolo cu lunile în tranzit, înainte de a lua vaporul sau avionul spre America.

În primii ani după ‘89 ce bine se vindeau ilustratele pascale! Apoi a venit rîndul ilustratelor trimise prin e-mail. De cîţiva ani încoace primesc şi trimit SMS-uri.

Sîmbătă la miezul nopţii, în curtea biserica din cartier şi prin mulţimea strînsă pe stradă se auzeau telefoanele sunînd scurt, de două ori, prin buzunare şi prin poşete, iar în timp ce preotul îşi rostea predica la microfon, mai auzeai cîte o şoaptă: „Vezi cine e!”.

Mesaj ultrascurt: „HAI!”. Răspuns: „AAI!”

O dată pe an mănînc, dacă mănînc, friptură de miel. De Paşte. Altfel ocolesc mielul la tavă. Nu mă atrage. Prefer o friptură de porc. Mă împac şi cu friptura de vacă. La o adică măninc şi chiftele, în amestec, dar cunosc mulţi amatori de carne de miel şi de oaie care salivează numai la gîndul că ar putea avea aşa ceva în farfurie.

Văd însă acum o campanie împotriva sacrificării mieilor  de tip sta-ţi-ar în gît! la adresa celor îşi permit să mănînce carne de miel după Înviere. L-am auzit pe un general al ploii de la ProTV vorbind despre cruzimea tăierii mieilor, cu acest prilej, dar şi despre faptul că jertfirea mieilor ar fi un ritual păgîn. Nu e! În Vechiul Testament, Iahve îi cere lui Moise să spună fiecărei familii de evrei să sacrifice cîte un miel pe care să-l mănînce cu garnitură de ierburi amare.

În Noul Testament nu există nici o interdicţie împotriva tăierii şi consumării mieilor sau iezilor. Aşa că nu ţine să invoci creştinismul dacă eşti împotriva acestui obicei. Iar dacă sacrificarea mieilor li se pare o barbarie celor de la Patru Lăbuţe, asta e, mai nou, problema lor. Dar mai întîi să rezolve oengistic situaţia cîinilor fără stăpîn, care la noi doar se omoară, nu se şi mănîncă.

Dacă tot vorbim despre sacrificări de animale, pentru a le mînca, de ce-ar fi scuzabile tăierea porcilor de Crăciun, a vacilor tot timpul anului şi a puilor de găină la foc automat?

Periodic îi aud pe diverşi ciudaţi care ne recomandă să nu mîncăm carne deloc şi ne mai şi culpabilizează pentru asta. Dacă-i pe aşa, imaginaţi-vă ce-ar fi dacă noi, omnivorii, i-am culpabiliza pe vegetarieni că sacrifică barbar, ca iepurii, grîul de-abia încolţit sau dacă le-am bate obrazul că se reped la diverse alte plante lipsite de apărare pe care le consumă de tinere.

Să nu transformăm într-o nouă religie agresivă adversităţile noastre alimentare! Lucrurile sînt şi-aşa suficient de complicate. Asta ne-ar mai trebui, dacă am ajunge să ne luăm de gît vegetarieni cu carnivori, amatori de carne de pui cu mîncători de carne de vacă şi dacă am ajunge la războaie religioase între cei care consideră porcul un patruped spurcat şi cei care văd în el un deliciu.

De-abia acum, cînd l-am recitit după trei ani, Baudolino mi-a plăcut fără rezerve*. M-am întrebat de ce anume am strîmbat din nas – nu foarte tare! – după prima lectură. Poate fiindcă acest Eco intra în coliziune cu ceea ce-mi închipuiam că ar trebui să fie romanele lui, după Numele trandafirului şi Pendulul lui Foucault. Î

n clasamentul meu personal Numele trandafirului e deasupra mai elaboratului Pendul, iar Baudolino, la prima strigare, mi s-a părut un amestec înclasabil şi cam stufos între Decameronul lui Boccaccio Pantagruelul lui Rabelais, şi trimiţînd printre rînduri la Istoria secretă a bătrînului Procopius din Cezareea, cu care istoricul l-a defăimat pe Justinian împăratul cu aceeaşi sîrguinţă cu care l-a lăudat în Izbînzile lui Justinian. Or, de fapt, aceste trei cărţi sînt trei aşi cu care Eco îşi pune cititorii la încercare, stîrnindu-i să le ierarhizeze. Baudolino pare scris cu o lejeritate de-a dreptul umoristică, deşi – culmea! – e mai complicat decît Pendulul şi mai apropiat de romanul popular decît Numele trandafirului.

De-abia după ce i-am citit Cimitirul din Praga, m-am prins că marelui mehenghi al semioticii i se rupe de toate clasificările docte ale romanului şi că acest mi-se-rupism a început chiar de la prima lui aventură epică. Aşa cum în Numele trandafirului Eco ia şi peste picior, dar şi în serios, romanul cu detectivi, iar în Pendulul lui Foucault, demontează thrillerul cu enigme istorico-metafizice, ca să-l rescrie cum are el chef, în Baudolino Eco se amuză să amestece cronica istorică, utopia şi poveştile medievale, într-un text pe care, pînă aproape de sfîrşit, nu ştii de unde să-l iei.

Baudolino, copilul de ţăran luat de suflet de împăratul Frederic Barbarossa, fost student, spion, soldat şi călător îl scapă de la moarte , în 1204, pe un anume istoric bizantin cînd Constantinopolul e cucerit, jefuit şi incendiat de cruciaţi. Baudolino îi istoriseşte istoricului întîmplările vieţii sale, ca să i le scrie, recunoscînd că minte cum respiră, dar nu dinadins, ci pentru că amestecă ceea ce i-a spus unul sau altul cu întîmplările vieţii sale. Asta pentru ca Eco să poată povesti, prin intermediul lui, istoriile adevărate şi apocrife ale lumii medievale.

În Baudolino se bat ca chiorii împăraţi, ligi de oraşe, papi şi antipapi; se află în conflict Occidentul şi Orientul şi cele trei religii ale aceluiaşi Dumnezeu, care poartă trei nume diferite, încît la un moment dat te trezeşti că-ţi spui: hopa, de cînd trăim noi în Evul Mediu!?

*Umberto Eco, Baudolino, trad. Ştefania Mincu, Ed. Polirom, 2013

Dacă România ar fi fost un vapor, poate că Traian Băsescu ar fi reuşit s-o aducă în port sau măcar în rada portului cu pagube minime. Crezînd însă că România e chiar un vapor, Traian Băsescu a băgat-o în nisipurile corupţiei şi ale clientelismului, iar atunci cînd a înţepenit-o acolo a strigat că echipajul şi-a permis să se revolte împotriva lui.

Ulterior, adică de cînd Traian Băsescu îşi face ochi de cumătru cu fosta „maimuţică”, pe care zicea n-ar fi desemnat-o ca premier decît dacă şi-ar fi propus să înghită un porc, ceea ce pînă la urmă a făcut, Elena Udrea a început să-i ofere sfaturi amicale lui Ponta. Să nu care cumva să se ia după Tăriceanu, fiindcă România e la cheu. Asta în timp ce trupa lui Blaga nu vrea să înghită elogiile înghiţitorului de suine domestice, la adresa lui Ponta, ci iese din tranşeele opoziţiei să-l atace pe şeful guvernului.

Cum vine asta? Adică PDL-ul care l-a scîrbit pe Băsescu fiindcă-i puţea a fesenism se bate cu şeful PSD-ului, iar pedelista care-i plăcea lui şi care se lăuda că e singura în stare să moară cu Ponta de gît, a început să-i dea sugestii binevoitoare inamicului? Mai lipseşte s-o auzim pe Monica Macovei că la referendum nu s-au furat două milioane de voturi şi să retracteze că în România ar fi avut loc o lovitură de stat!

Băsescu a prins din zbor demonstraţia că politica austerităţii a fost o tîmpenie sinistră – chestie susţinută nu de politicieni din ţară, ci de economişti de afară, cu probe – şi ca să nu fie acuzat că i-a chinuit pe români din prostie scăzînd salariile şi pensiile, făcînd pe primul economist al ţării, a vrut s-o ia înainte celor care-l vor acuza că a înţepenit România pe bancul de nisip al crizei şi l-a lăudat pe Ponta că i-a continuat politica economică.

Or Ponta, care s-a trezit premierul unei ţări înţepenite în criză, fiindcă guvernele lui Băsescu au înnămolit-o şi i-au gripat şi motoarele, în loc să-i dea lui Băsescu replica de bun simţ, că nu-i continuă aberaţiile, ci se străduieşte să mişte România din nemişcarea în care a găsit-o, e mai atent să nu-i supere pe popularii europeni care sînt încă la putere la Bruxelles.

Singurul argument valabil pentru Ponta ar fi că nu mai vrea să se certe cu Băsescu, pentru a nu-i face pe investitorii prudenţi să nu-şi bage banii în România. Dar marele argument al premierului pentru a atrage investiţiile străine ar trebui să fie măsurile şi voinţa politică de a pune botniţă corupţiei care s-a întins ca rîia în România guvernelor Boc şi cheltuielilor neruşinate din timpul guvernului unguentelor, papucilor personali şi al vacii de Kobe.

Şi dacă tot e să ne pîrîm la Bruxelles, de ce nu se ridică acolo europarlamentarii uselişti să spună că europarlamentarii pedelişti, de dragul socotelilor lor politice interne, au minţit şi înnegrit imaginea României, cu incaculabile consecinţe economice? Sau măcar să-i întrebe pe cei care i-au dat crezare lui Traian Băsescu şi cohortei sale de europarlamentari, cum a fost posibil să admită că parlamentul unei ţări poate da o lovitură de stat?

Poate că Ponta, care are şi el o bubă deloc neglijabilă în cap, cu plagiatul lui, are dreptate să nu mai vrea să rîcîie anumite chestii le Bruxelles şi nu numai acolo, după ce s-a convins că oamenii useleului nu sînt la fel de convingători ca Macovei, Preda şi trupeţii lui Băsescu de la Externe. Totuşi asta n-ar trebui să-l împiedice să-i spună lui Băsescu şi celor care-l mai ascultă din străinătate că dacă în România a fost o lovitură de stat, cei care au dat-o sînt cei care au minţit iresponsabil şi ticălos că în România a fost lovitură de stat, ca să-şi acopere corupţia şi hoţiile.

La fel ca babele care au uitat că s-au măritat după un îndelungat stagiu de liber profesioniste ale amorului la bordel, Traian Băsescu încearcă să ne convingă, acum, că românii bugetari au renunţat de bună voie la o parte din salariu. Şi se mai şi laudă că România a fost prima ţară din UE care a băgat mîna în buzunarele oamenilor, ca să rezolve criza. Porcăria anunţată de el, în joia neagră din 2010, urmată de creşterea TVA la 24 la sută, a luat banii din buzunarele multora pentru a le umple cîtorva sarsanalele cu lei transformaţi în euro şi în dolari şi care au ajuns în raiuri fiscale ştiute numai deţinătorii lor şi, poate, de băieţii de la SRI.

Fostul traficant de blugi şi de alte alea crede şi azi că dacă le-a făcut un bine băieţilor din echipajele pe care le-a comandat sau, mai tîrziu, coţofenelor hoaţe din PDL, asta înseamnă că a fericit şi poporul. Plapuma acestei explicaţii e atît de scurtă, încît pe Băsescu îl ia periodic cu frig la ţurloaiele lui dezvelite de vremelnic părinte al patriei şi speră că ar putea s-o lungească prin repetare.

Ne-a scos din rahat, încearcă să ne convingă, în cuvinte mai alese acest fost mogul al contrabandei portuare, deşi unii dintre românii pe care el îşi închipuie că i-a salvat şi-au pus ştreangul de gît de fericire, iar alţii, supravieţuitorii, numără ca puşcăriaşii zilele pe care le mai are de stat la Cotroceni acest binefăcător al catastrofelor personale şi de familie prin care au trecut.

Că Băsescu a făcut o porcărie uriaşă în complicitate cu Enil Boc, acest Manea Mănescu al PDL-ului, premierul care nu ştia decît să dea aprobator din cap la toate smintelile lui Ceauşescu, şi că acum se mai şi laudă cu ceea ce a comis, obrăznicia asta sfruntată i-a venit de la încrederea, uneori prostească, a românilor, cărora nu le vine să creadă că au ales pe cine nu trebuia în fruntea lor.

Ce mai putea veni, însă, după o asemenea porcărie uriaşă? Ideea stalinistă a lui Traian Băsescu, că cei care se leagă de aberaţiile lui economice lovesc în poporul lovit de el. Ca şi cum Stalin ar fi zis că ucrainienii pe care el i-a condamnat la moarte prin înfometare vor răzbunare împotriva celor care l-au denunţat pe el. tătucul, că i-a trimis în mormînt.

Îl bîntuie pe Băsescu spectrele celor care şi-au luat zilele din cauza măsurilor lui de austeritate? Dacă i-ar trece prin cap aşa ceva, Băsescu nu şi-ar permite să se laude cu măsurile pe care le-a luat, dar la fel ca imperturbabilul, în descreierarea lui, N.Ceauşescu, cel care era convins că românii trebuia să mai pună o haină pe ei şi să-i mulţumească, dar nu şi-a permis să le umble la salarii, Băsescu a devenit un caz. Pe care psihiatrii pot face şcoală, dar nu ştiu dacă asta mai încălzeşte pe cineva.

Aseară am întrat prima oară în Biblioteca Naţională, clădirea aceea imensă îmbrăcată în sticlă verde, ca de sifon, vecină cu cheiul Dîmboviţei şi mai atrăgătoare pe dinăuntru decît pe dinafară. Tot pentru prima oară, am acceptat să fac pe mesagerul unui premiu literar. N-aveam nici o umbră de îndoială asupra valorii premiatului. Asta fiindcă făcusem parte şi din juriul Galei industriei de carte din România, Bun de tipar. La capitolul beletristică, 2012, a cîştigat romanul lui Filip Florian, Toate bufniţele, favoritul meu. Cam 500 de oameni au venit în Aula mare a bibliotecii şi meritul pentru această consistentă prezenţă, ca şi pentru spectacolul pe care ei au fost curioşi să-l vadă, îl au Oana Boca şi tiza ei, Oana Gruenwald, care au pus la cale aceste gale, de la idee pînă la toată bucătăria lor, cu un calm şi cu un aer zîmbitor de care m-am molipsit şi eu. Pe amîndouă le cunosc de mulţi ani, ştiu că au mintea organizată, că au o discreţie stenică în tot ceea ce fac şi, într-o ţară în care toată lumea vrea să dea ordine, ele vor să muncească, şi fac asta cu vădită plăcere.

N-a fost nimic lălăit, nimic improvizat la Gala de aseară, care a mers aproape neverosimil de bine, şi asta fără o liotă de organizatori şi fără sclipiciul piaristic, de tip cea mai, cele mai, sau singurul eveniment care, ci pe un ton şi într-o atmosferă, în sfîrşit normale.

Iată care au fost

LAUREATII:

1. Categoria „Cea mai frumoasa carte”
a) Conceptie grafica:
Despre ochiul de veghe (Meteorologia unui bazar ideatic) de Vladimir Bulat (Square Media / conceptie grafica: Alexandru Braniste)

b) Carte ilustrata
Temporary yours. 1995-2012 – Dan Perjovshi (Idea Design + Print)
Geamii. Minarete pe cerul Dobrogei (Igloo Media)

2. Categoria „Cea mai buna carte a anului”

a) Beletristica
Toate bufnitele de Filip Florian (Polirom)

b) Non-fictiune
Internationala mea de Ion Ianosi (Polirom)

c) Carte de specialitate
Cistigator: 20 de intrebari despre Immanuel Kant de Mircea Flonta (Humanitas)
Mentiunea speciala a juriului: Noul Cod Civil. Comentariu pe articole – Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, coordonatori si autori (C.H. Beck)

d) Carte pentru copii si tineret
Ce poti face cu doua cuvinte. Juniorii (Art)

3. Categoria „Cea mai buna traducere”
Cistigator: Satantango de László Krasznahorkai (Curtea Veche Publishing / Traducere de Anamaria Pop)
Mentiunea speciala a juriului: Divina Comedie. Infernul de Dante Alighieri (Humanitas / Traducere de Marian Papahagi)

4. Categoria „Cea mai buna colectie”

Cistigator: Psihologie pentru toti – Trei

Mentiunea speciala a juriului: Yorick – Nemira

5. Categoria „Cea mai buna carte netiparita”

a) E-Book
Cistigator: Aceasta e prima mea revolutie. Furati-mi-o de Paula Erizanu (Cartier)
Mentiunea speciala a juriului: Polirom

b) Audiobook
I.L. Caragiale, Mofturi 1877-1902. Pagini de proza jurnalistica rostite de Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Albulescu, Virgil Ogasanu, Mitica Popescu, Valentin Uritescu, Petre Lupu, Valentin Teodosiu, Mircea Constantinescu, Magda Dutu (Editura Casa Radio)

6. Categoria „Cea mai buna biblioteca”

Biblioteca Judeteana Timis

7. Categoria „Cea mai buna tipografie”
G Canale C S.A.

8. Categoria „Cea mai buna librarie”
Libraria Engleza “Anthony Frost” (Bucuresti)

9. Bestseller romanesc – cel mai bine vindut titlu al anului

Lucian Boia, De ce este Romania altfel?

10. Best New Entry

a) Edituri
Baroque Books and Arts (Bucuresti)
b) Librarii
Cistigator: Bookstory – librarie independenta (Cluj-Napoca)

​​

Mentiunea special

​a​

a juriului: Humanitas Cismigiu (Bucuresti)

PREMII SPECIALE

1. Cea mai buna campanie de Marketing / PR / CSR

Carturesti Pop Up (Carturesti)

2. Cea mai eficienta platforma online dedicate promovarii cartilor
Cistigator: Booktopia

​

​

Mentiunea special a juriului:

​ Graphicfront.ro​

P.S. Sper că anul viitor, pe vremea asta, va avea loc cea de-a treia ediţie a acestei gale. Întîmplător sau nu, ieri-noapte a fost o triumfătoare lună plină.

M-am săturat de luane care se gudură pe lîngă un C. Preda, ca pe lîngă caloriferul convingerilor lor, după care sar să mă apuce de picior ca şi cum ar fi în călduri politice.

M-am săturat de victori l care îmi suflau sfios undeva cu cîţiva ani înainte, şi acum ar vrea să mă muşte cam tot de pe-acolo. Asta ca să-i pomenesc pe cei mai articulaţi dintre postacii care îşi fac rondul pe acest blog cu aerul miliţianului care dacă îţi vede buletinul, şi vede că n-are de ce să se lege de tine, te întreabă ce număr ai la pantof, ca să te dovedească el că ai comis-o, fiindcă eşti pe lista lui de suspecţi, şi trebuie să se întoarcă la secţie cu cineva, ca să nu-i reproşeze şefii că vagabondează pe străzi, ca boschetarii.

Personal n-aş avea nimic cu ei, dacă n-aş băga de seamă că orice aş zice, misia lor e să mă bruieze, să mă răstălmăcească şi, dacă ar putea, să-mi închidă gura. Nu m-ar deranja dacă ar fi de altă părere decît mine, cu vreun argument, cu vreo măslină. Dar cînd îi văd că dacă eu zic că Estul e la est imi sar în cap fiindcă după părerea lor Estul lui Băsescu nu poate fi decît la Vest, ceea ce înseamnă că eu sînt omul ruşilor, mă întreb dacă nu cumva faptul de a-i fi citit pe Dostoievski, Tolstoi şi Cehov nu înseamnă pentru ei acelaşi delict de cunoaştere ca a-l fi citit pe Cărtărescu înaintea preşedintelui care n-a auzit de Levantul.

Ce să se le spui acestor oameni care îşi fac un ideal din a exista ca pseudonime şi care vor să te apuce de părţile cărnoase ca şi cum n-ar fi decît nişte fălci de cîini fără nume? Nu poţi decît să admiţi vorba poetului care-i auzea prin somn pe nenăscuţii cîini pe nenăscuţii oameni cum îi latră. Cu deosebirea că, Dumnezeule, totdeauna cîinii vor fi cu un pas înainte în acest coşmar. Dar şi cu constatarea că asta nu le ajută la nimic.

De ce s-o fi speriind Crin Antonescu de fundaţia lui Chiliman? Primarul reabilitărilor a pus la cale un club de discuţii. Nu văd nimic rău în asta, chiar dacă în România lui Liberală s-au adunat cei care nu-l înghit pe Antonescu. Simplul fapt că s-a înfiinţat acolo şi Teodor Meleşcanu, care nu pare prea ocupat cu directoratul lui de la SIE, ar fi trebuit să-l liniştească pe şeful liberalilor. Dacă te ştii călare pe situaţie, nu te agiţi că cei care nu te plac se întîlnesc să stea de vorbă în altă parte decît la partid. Iar dacă printre ei îşi face apariţia Meleşcanu, acest expert al iniţiativelor eşuate, ai toate motivele să stai liniştit.

O fi făcut liberalismul la noi tot felul de aripi şi aripioare, dar asta i-a ajutat pe liberali să iasă cu faţa curată din multele momente nasoale prin care au trecut. Pe Crin îl bîntuie gîndul că disidenţii penelişti au înfiinţat fundaţia asta să se întîlnească la jumătatea drumului cu Mişcarea Populară şi că în în spatele lui Chiliman s-ar afla Băsescu. Şi dacă ar fi aşa, ce?! Conspiră Chiliman împotriva lui! Nu e nici o noutate în asta. Iar cînd o conspiraţie se oficializează, ăsta e cel mai sigur semn că n-a reuşit.

Dacă tot s-a dus la congresul PSD-ului, Antonescu ar fi putut să ia aminte la vorbele lui Năstase despre cel căruia i-a ţinut el locul la Cotroceni, că e ca o vulpe împuşcată de pe care au început să sară puricii.

În loc să frisoneze că Băsescu mai pune ceva la cale, Crin Antonescu ar trebui să se întrebe dacă nu e ceva în neregulă cu el, fiindcă se mai teme de Băsescu şi-l îngrijorează Meleşcanu.

Mă aşteptam ca pesediştii să-l aplaude pe Adrian Năstase la congres. Dar nu-mi imaginam că o vor face cu atîta avînt. Pentru unii, întoarcerea lui simbolizează puterea PSD-ului de a face faţă încercărilor lui Băsescu de a-l distruge. Pentru alţii, care au luat în serios tentativa de sinucidere a fostului premier, revenirea lui Năstase are probabil ceva miraculos, într-un amestec de roman foileton şi de episod biblic.

Aşa că, de fapt, nu numai lui Năstase însuşi i-au adresat pesediştii aplauzele lor, ci mai degrabă s-au aplaudat şi ei între ei, amintindu-şi prin cîte au trecut – mitologia de partid! – şi văzîndu-se acum mai la putere decît ar fi sperat în noaptea cînd Adrian Năstase era dus la puşcărie cu salvarea, într-o postură deloc eroică, de sinucigaş ghinionist.

Poate că unii dintre cei care l-au aplaudat acum şi-or fi adus aminte de nemulţumirea lor că Năstase nu devenise martirul partidului, iar alţii de bănuielile care i-or fi încercat, ca pe mulţi, că a fost ceva necurat în tentativa lui de a-şi lua zilele.

În afară de asta, un Năstase care trebuie să mai stea pe margine e mai atrăgător, deocamdată, decît unul care ar fi venit să ceară la congres o parte din puterea partidului. Chestia asta i-a amintit-o Ponta, din prezidiu cu remarca lui neiertătoare, că trebuie să fii un fost preşedinte, ca să primeşti atîtea aplauze.

Nici octogenarul Iliescu nu l-a cruţat, la prima vedere, pe Năstase, cînd a spus de la tribună că puterea aparţine generaţiei lui Ponta. Şi chiar dacă Iliescu n-a vrut să facă un banc zicînd că rolul lui Năstase în partid va fi acela de „reper moral”, tot o glumă proastă i-a ieşit. Reper moral pentru cine? Pentru pesediştii care au motive să se teamă de puşcărie?!! Sau hîrşîitul edec pesedist a vrut să spună reper, pur şi simplu, dar ca să nu-i strice ziua lui Ponta, a adăugat şi moral?

Năstase, n-a uitat nici el că a fost primit la congres ca invitat, nu ca membru, nici măcar de rînd, al PSD şi, pentru a preîntîmpina constatarea jurnaliştilor că chiar dacă a intrat pe uşa principală, i s-a arătat intrarea din spate, a spus că s-a dus acolo, să vadă ce mai întîmplă cu puterea din partid. Se vedea că ştie că nu va fi invitat să vorbească de la tribună şi că orgoliosul Năstase a acceptat această condiţie umilitoare. De ce? Fiindcă Năstase vrea să se întoarcă în politică.

În acest scop a luat în calcul şi perioada în care va fi silit să mai stea pe margine şi în care imaginea lui nu mai are cum să se erodeze. Ceea ce pare să fi intuit şi Victor Ponta, cu remarca lui despre foştii preşedinţi ai PSD, care nu i se aplică lui Geoană, nici lui Iliescu, ci numai şi numai lui Năstase. Şi cred că nu e deloc întîmplător că Liviu Dragnea, actualul nr. 2 din PSD, a fost singurul care i-a spus lui Năstase că, prin absenţa lui, a lăsat un loc gol în partid. Astea nu sînt vorbe pe care un cotoi ca Dragnea să le arunce la emoţie, ci par începutul unui parteneriat care s-ar putea finaliza peste cîţiva ani.

P.S. – dacă tot a adus vorba Ion Iliescu despre repere morale, atunci două asemenea repere ar putea fi cei doi băieţi ai lui Adrian Năstase al căror devotament filial a funcţionat fără fisură în perioada în care tatăl lor a stat în puşcărie.

După ce şi-a văzut sacii în căruţa electorală a regelui Cioabă, EBA i-a tras o polemică Ralucăi Turcan, ca-ntre intelectuale, oripilată că soţia fostului consilier prezidenţial Turcan care e şi protejata lui Theodor Stolojan, şi-a permis să spună că PDL-ul nu intenţionează, în acest moment, s-o excludă pe fiica prezidenţială din partid. EBA i-a amintit Ralucăi cum a făcut carieră în PDL în calitate de soţie a cuiva şi de protejată a altcuiva, spre deosebire de ea care a ajuns în Parlamentul Europei ca independentă a nimănui.

Oare EBA mai păstrează legătura cu Monica Iacob-Ridzi, fosta ministreasă care i-a făcut campanie atît de dezinteresat încît se ţine DNA de capul ei (e drept, cu încetinitorul)? Sau o fi auzit că la alegerile europarlamentare din 10 voturi pentru PDL, două trebuiau să sprijine candidatura ei independentă? Că sigur îşi aminteşte că tăticul prezidenţial s-a dus s-o ia acasă de la sediul de campanie după comèdia candidaturii ei.

Tot în urma unei polemici, cu staff-ul Institutului de Studii Populare, Cristian Preda a anunţat că demisionează din think-tank-ul PDL-ului. Asta mai ales din cauză că isepiştii n-au mai vrut ca Traian Băsescu să conferenţieze acolo, după ce preşedintele şi-a luat adio de la PDL, pe face-book. Preda nu s-a reorientat către regele Cioabă, ci s-ar băga în Mişcarea Populară – aceea care deocamdată zice că nu primeşte politicieni. Dar cum Mişcarea e blindată de actuali consilieri prezidenţiali, poate că Lăzăroiu & Comp. se îndură de fostul consilier Preda şi-i trec prestaţia şi funcţia pe care n-o mai are în PDL la capitolul politică sub acoperire.

Speram ca liberalii să-i ceară lui Puiu Haşotti să-şi retragă evaluările despre homosexuali – că sînt „nişte oameni bolnavi” – şi despre homosexualitate – că „nu e o stare normală” – iar, în caz contrar, să-l avertizeze că-i retrag sprijinul politic. Scurt şi cuprinzător!

Această tăcere complice a liberalilor faţă de opiniile descalificante şi periculoase ale colegului lor de partid mă stupefiază!! Cît despre încercarea lui Haşotti de a ieşi basma curată din scandalul pe care l-a provocat – cum că ar fi făcut o declaraţie politică – ăsta e un fel de a spune că un politician îşi poate permite să debiteze orice înfamie, fiindcă e politician.

Să-i explic aici lui Puiu Haşotti, istoric şi fost ministru al Culturii, că bate cîmpii ar fi pierdere de vreme, Ca istoric ar fi trebuit să ştie mai multe decît exprimă, aidoma unei babe analfabete, despre homosexuali şi homosexualitate. Nu ştie.

Ca om de cultură ce se crede, pe acest Puiu Haşotti ar fi trebuit să-l împiedice să-i iasă din gură o asemenea „declaraţie politică” o lungă listă de homosexuali iluştri şi consideraţi cît se poate de sănătoşi şi de normali la vremea lor, care au rămas în istorie şi despre care măcar ar fi trebuit să fi auzit.

Poţi să nu fii de acord cu legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, dar în termeni civilizaţi şi cu titlul de opinie personală, nu ridicîndu-ţi insultător în cap poalele ignoranţei!

După părerea mea, admiterea la starea civilă a căsătoriilor persoanelor de acelaşi sex, n-ar însemna decît legalizarea unei stări de fapt.

Patru mari religii monoteiste resping asemenea căsătorii. Papa Ioan Paul al II-lea i-a sfătuit pe homosexualii catolici să-şi poarte această cruce „cu discreţie”. Dar nu şi-a permis să le agaţe tinichele infamante de coadă şi nu le-a întors spatele anglicanilor care permit şi religios căsătoria între persoane de acelaşi sex, ceea ce cred că are o numită semnificaţie în materie de toleranţă. Noul papă, Francisc, respinge şi el căsătoriile homosexuale, dar a declarat încă dinainte de a fi fost ales, că îi respectă pe homosexuali.

Aştept din partea patriarhului Daniel o declaraţie prin care să-i facă pe homofobii din România să nu se mai simtă braţul violent de pe stradă al BOR. Nu spun asta numai pentru că am prieteni homosexuali, pe care nu-i consider nici bolnavi, nici că ar avea un comportament sexual „împotriva firii” sau, chipurile, „deviant” şi cu atît mai puţin „păcătos”. Aceşti oameni sînt aşa cum sînt, în felul lor, aşa cum şi eu sînt cum sînt într-al meu şi trăiesc şi ei o singură dată pe pămînt, ca şi mine. Încît nu văd de ce le-aş respinge dreptul de a-şi legaliza orientarea sexuală, doar pentru că e altfel decît a mea şi îi somez pe liberali să-l dezavueze pe Puiu Haşotti pentru încercarea lui laşă de a se spăla pe mîini, politic, de murdăriile descalificante pe care le-a debitat. Fiindcă, altfel, nu pot trage altă concluzie că PNL-ul e de acord cu el.

Nu-mi permit să afirm că în această dimineaţă, înainte de a se sui la volan preşedintele ar fi consumat ceva. Dar nici nu pot exclude această ipoteză. Totuşi, în afara acestor bănuieli, la ce mai plătim noi sepepiştii care trebuie să-l păzească pe preşedintele ţării, dacă el se suie la volan cînd are chef şi pe unde are chef?

De ce trebuie să-mi zic, auzind că preşedintele României a provocat un accident de curculaţie, „Bine că nu s-a întîmplat nimic grav!”? Din partea lui Traian Băsescu nu mă aştept la prea multă responsabilitate faţă de fişa funcţiei sale. Personajul îşi închipuie că persoana sa bate soarta – ceea ce pînă acum i-a mers, dar şeful sepepiştilor care-l păzesc pe preşedintele ţării ar fi trebuit să-i spună ritos lui Traian Băsescu, „Dacă vrei să conduci maşina, o faci numai după demisia mea!” Sepepistul-şef a riscat şi a pierdut, bizuindu-se pe faptul că şeful Băsescu a mai avut un acident şi nu s-a întîmplat nimic.

Ce mare chestie e, o să spuneţi, că Băsescu a făcut un accident mic, lovind în spate o maşină? Pentru Băsescu nu e decît un accident pe care l-a rezolvat amiabil cu şoferul maşinii pe care a lovit-o şi care poate că se va lăuda toată viaţa că l-a împins de la spate preşedintele ţării. Dar între maşina, oricît de personală, a preşedintelui şi maşina din faţa lui ar fi trebuit să se afle o maşină a SPP-ului. Iar dacă generalul care conduce SPP-ul n-a avut grijă ca între maşina la volanul căreia se afla preşedintele – o primă mare vină! – să se afle şi o maşină antemergătoare de escortă – o vină fără scuze! – acum ar trebui să ne întrebăm cine-l va înlocui pe şeful SPP-ului, oricît de simpatic i-ar fi lui Băsescu.

Simţind că i se termină şi cărbunii care i-au rămas în sacoşa politică cu care se duce la hipermarket, Băsescu şi-ar cere el o suspendare, dar n-are de la cine. Voiculescu, soluţia imorală la care n-a ezitat să apeleze cînd i-a crăpat buza, i-ar acorda tot sprijinul în această privinţă, dar nu-l mai ascultă decît avocaţii săi, care acum au alte treburi. Să-l roage pe Ponta, „Suspendă-mă, Victore, cu PSD-ul, că rezolv eu cu Barroso!” n-ar merge că i-ar acuza liberalii că s-au vorbit şi oricum n-ar mai veni lumea la vot, ceea ce tot prost ar pica pentru el – ar rezulta că pentru alegători Băsescu e un capitol pentru care nu mai merită să te duci la urne.

Aşa că dacă Serviciile i-ar spune acestui preşedinte al nimănui că s-ar face coadă la Cotroceni dacă ar deschide acolo un ghişeu de primiri în Mişcare, n-ar ezita să-l inaugureze. Dar cine se duce la echitaţie pe un cal mort, în afară de Elena Udrea şi de consilierii prezidenţiali care par să fi căpătat o psihologie de buncăr şi de puberi care se mai dau în căluşei?

Totuşi dacă consilierii prezidenţiali vor să se bage în organizarea şi coordonarea unei fundaţii cu damf politic nu vi se pare normal să-şi ia tălpăşiţa de la Cotroceni, ca să dedice Mişcării? E adevărat că nu scrie în Constituţie ce trebuie să facă sfătuitorii preşedintelui, dar dacă preşedintelui i se interzice să facă parte dintr-un partid sau să aibă şi alte îndeletniciri de natură să-l sustragă de la exercitarea funcţiei sale, nu văd de ce consilierii lui, plătiţi din bani publici, şi-ar putea consuma energiile cu asemenea întreprinderi lăturalnice.

Că lui Traian Băsescu pare să i se rupă, mai nou, de Constituţie n-ar fi o surpriză, după ce a folosit-o atîta timp ca pe o damă de companie gonflabilă. Totuşi consilierii lui, dintre care unii sînt încă tineri, iar cei care nu mai sînt tineri n-au vîrsta pensionării politice, chiar nu se întreabă ce vor mai face după ce vor ieşi din buncărul de la Cotroceni? Nu că aş muri de grija lor, dar una e să lupţi pentru o cauză a democraţiei şi cu desăvîrşire alta e să te compromiţi ascultînd orbeşte ordinele şefului care nu mai luptă decît pentru sinuciderea lui politică.

Cînd ea a demisionat de la Cotroceni, Traian Băsescu a avut grijă s-o înnegrească, aşa ca de adio, hă-hă: „Adriana se duce acolo unde sînt banii!” Adriana fusese cu el la Transporturi, apoi la primărie, pe vremea cînd Băsescu se ducea cam o dată pe săptămînă la Parchet, să răspundă la întrebările procurorilor. Era singura care atunci îi ţinea spatele, cu o loialitate fără cusur. De aceea mi s-a părut o mizerie răspunsul lui Băsescu, mai ales că ştiam de ce sau, mai precis, din cauza cui demisionase purtătoarea lui de cuvînt.

Adriana Săftoiu îi reparase nu ştiu cîte bîlbe de cînd era preşedinte şi era singura care îşi permitea să-l contrazică şi să tragă de el pentru a-l pondera. Tot ea era singura cu care Băsescu se sfătuia cum s-o dreagă după ce mai dădea cu bîta în baltă. Punctul ei slab mi se părea atunci ambiţiosul ei soţ, Claudiu, dar şi faptul că Băsescu, de la un punct încolo, nu mai voia să audă altceva decît da-uri admirative din partea consilierilor săi-

Ceea ce a vrut să facă uitat Băsescu, după episodul Claudiu Săftoiu-SIE, e că el însuşi avea o relaţie apropiată cu fostul reporter de la EVZ, cel care i-a luat celebrele interviuri din perioada guvernului Ciorbea. Aşa că povestea lui Băsescu după plecarea Adrianei Săftoiu de la Cotroceni, că i-a pus soţul mai mare peste SIE, la cererea ei, e tot o răutate, marca Băse.

Aproape imediat după ce ea a demisionat, Băsescu a devenit mult mai agresiv şi mai contradictoriu şi, bizuindu-se în exces pe tăcerea ei, a bălăcărit-o, ca la mahala. Încît cei care spun despre Adriana Săftoiu că a „dat din casă” se fac că uită cum a tot bîrfit-o Băsescu, încercînd s-o distrugă, pe fosta lui purtătoare de cuvînt, înainte ca ea să-i pună fabulaţiile otrăvite la punct.

Cît a fost în PNL, Adriana Săftoiu a prins partidul în opoziţie – apropo de Adriana se duce unde sînt banii. Cînd cu greva parlamentară, a fost – pentru cine a uitat – singura care a demisionat din Parlament pentru a protesta astfel împotriva abuzurilor majorităţii conduse de PDL-ul la timona căruia se afla Traian Băsescu.

A fost exclusă din PNL, fiindcă s-a numărat printre puţinii care spuneau în public că nu sînt de acord cu Crin Antonescu. Atunci am avut impresia că, cel puţin pentru cîţiva ani, Adriana Săftoiu va rămîne pe marginea terenului.

De ce a invitat-o PDL-ul să-i fie purtătoare de cuvînt?  Cred că pentru a da trei semnale. 1. Că acest partid a terminat definitiv cu Traian Băsescu. 2. Că aripa Elenei Udrea şi aripioara Monicăi Macovei pot fîlfîi în PDL, cu condiţia să nu facă curent. 3. Că PDL-ul s-ar încumetri cu PNL-ul, dar fără Crin Antonescu în frunte.

În ordine inversă: 1. PDL mai are de aşteptat pînă să ajungă disidenţii din PNL la putere. 2. Sus-zisele aripioare se vor agita după alegerile europarlamtare, dar mai ales după prezidenţiale – încercînd să-i arunce lui Blaga praf în ochi. 3. După ce va da greş cu Mişcarea Populară Băsescu le va transmite pedeliştilor că a glumit cu despărţirea de ei şi va lăcrima, poate într-un filmuleţ: „Dragă, PDL! Dragă Vasile şi dragă Adriana!”

Ce-ar putea cîştiga PDL pe termen scurt cu Adriana Săftoiu purtătoare de cuvînt? O imagine de un optimism raţional a unui partid care chiar se adresează alegătorilor. Un cert spor de bun simţ şi de fermitate onestă. Dar mai ales o relaţie bună cu presa, fără ca asta să însemne cumpărări de condeie sau istericale prosteşti, din categoria “tonomate”, “presa mogulilor”, “ţigancă împuţită”  şi alte asemenea producţii, mai recente.

Din catavencii.ro

* Va fi Adriana Săftoiu o Ariadna care să ajute cu firul ei PDL-ul să iasă din peştera Minotaurului?

Totuşi după ce-a fost mătrăşit din PSD, Geoană a învăţat să n-o mai spună pe-aia că ar candida din nou la preşedinţie. Îi mai scapă doar cîte-o părere, că el ar fi cel mai potrivit pentru rolul de preşedinte al României, după care – ca să nu intre iar în vreo belea – îşi aduce aminte cu voce tare că USL are pe cineva pentru chestia asta.

Atunci, te întrebi, pentru cine-şi mai dă el cu părerea? Pentru familia încă neconsolată? S-ar putea. Pentru grătarele oprite ale lui Vanghelie? Mă îndoiesc – mult încercatul Marian n-are nostalgia eşecurilor, mai ales că după înfrîngerile lui Geoană o pornise şi el în jos la partid.

S-ar găsi totuşi vreun partid să-l înfieze pe Geoană pentru prezidenţiale? UNPR mai are puţin şi dispare în PSD. Pentru PP-DD îşi face încălzirea Dănuţ fondatorul. Poate PDL-ul, dacă chiar vrea să aibă un candidat care să conteze, căci să stea în nădejdea lui Videanu e ca şi cum ar vrea să-l ajute pe Antonescu. Ar mai fi alianţa aceea cu nume reşapat, dintre MRU şi ţărănistul pîrît, Pavelescu, dar şi-acolo e locul ocupat de Ungureanu care şi-a lăsat părul să crească în acest scop.

Dar dacă, să zicem, s-ar rupe USL înainte de prezidenţiale? Dinspre partea lui Crin Antonescu nu cred, chiar dacă îi mai scapă cîte o declaraţie cu care-l înghionteşte pe Ponta. Susţinut doar de liberali – şi de Antene, în locul conservatorilor care nu există decît cu numele, Crin ar putea pierde în faţa unui ipotetic candidat al PSD. Aşadar USL s-ar putea rupe numai dacă vrea PSD-ul. Însă şi dacă ar fi să se întîmple una ca asta, PSD-ul nu s-ar deranja pentru Geoană, pe care l-a băgat definitiv în oala ghinioniştilor.

Farfuria cu microfon

Şi-acum se mai vorbeşte despre farfuria cu microfon pe care a luat-o Dan Deşliu de pe masa de la restaurantul Uniunii Scriitorilor. Poetul apucase să-i trimită lui Ceauşescu o scrisoare deschisă care fusese citită la Europa Liberă. Şi de atunci se ţinea Securitatea după el. Mititel, cu faţa lui galben-măslinie, Deşliu nu prea avea aer de disident. Părea mai curînd bolnav. Cînd apărea la Uniune ţinea în mînă o servietă misterioasă. Se aşeza singur la o masă şi imediat mesele din jurul lui se goleau, ca şi cum chiar ar fi fost bolnav de ceva molipsitor. Într-o seară, îl zgîndăreşte unul, de la distanţă. Ce, bă, eşti dizident!? Deşliu se face că nu-l aude. Păi, bă, dacă erai dizident te lăsa Securitatea să vii aici?! Deşliu, nimic. O chelneriţă îi pune pe masă o farfurie goală. Bă, n-auzi, Deşliule?! Poetul se ridică de la masă şi zice că i s-a adus o farfurie cu microfon în ea. Bagă farfuria în servietă şi pleacă. Îl aşteptau doi securişti. Dau ei să-l ducă la secţia de miliţie ca pe hoţi, că furase o farfurie din restaurant. Deşliu îi anunţă că o confiscase, pentru a dovedi că era supravegheat. Lasă, bă, nea măslină, îţi garantăm noi, la secţie, că nu te supraveghează nimeni!

Ţuţea şi securistul debutant

Petre Ţuţea avea o voce atît de răsunătoare încît şi dacă voia să vorbească în şoaptă, tot îl auzeai de la distanţă. Asta se întîmpla şi în grădina Casei scriitorilor, unde nu lipseau glasurile puternice, unele invers proporţionale cu notorietatea emiţătorilor. Bătrînul gînditor apărea acolo să-şi ia prînzul pe cartelă. Îl însoţeau cîţiva discipoli care-l luau în primire de la ieşirea Blocului Turn, în care Ţuţea era chiriaş într-o garsonieră. Discipolii îl pîndeau, unii cu fervoare, alţii cu misie. Şi unii şi alţii îi notau cuvintele, chiar şi pe stradă. Cînd vorbea,  proteza lui dentară funcţiona satisfăcător. Nu şi cînd vorbea mîncînd. Mai ales dacă era vorba de ciorbă. Cu o foame veche, de fost deţinut politic, energicul bătrîn se repezea asupra ciorbei şi pufnea vorbind, de-i stropea şi pe interlocutorii săi, şi carnetele în care-i notau cuvintele. Asta nu-l deranja pe omul de la masa vecină, niciodată acelaşi, care nota şi el ce zicea dl Ţuţea. Unul dintre ei, cu un aer de debutant speriat, l-a rugat pe Ţuţea să repete ce zisese. N-o prinsese pe-aia cu Cioran, maestre! Ţuţea i-a făcut pe plac, nu înainte de a-i spune cu o patriotică admiraţie – Aţi progresat şi voi. Cînd eram eu în puşcărie nu ştiaţi să scrieţi!

Libertatea lui Mazilescu

Dacă-l vedeai pe poetul Virgil Mazilescu, fără să ştii cine e, îţi puteai închipui că e un luptător la greco-romane retras din activitate. Îl recomandau constituţia şi mai ales ceafa lui de taur. Dacă-l remarcai mergînd pe stradă, cu taşca lui încărcată şi cu aerul lui hotărît-indecis, l-ai fi putut lua drept un meseriaş care caută o adresă unde a fost chemat pentru o reparaţie. Iar dacă schimbai o vorbă cu el, tot pe stradă, şi-l prindeai indispus ţi se putea părea un tip care caută scandal din senin, caz în care îţi imaginai că e un golan de cartier care vrea să-şi dovedească bărbăţia teritorială. Dacă în schimb se aşeza undeva şi aveai şansa să te accepte lîngă el, descopereai că în taşca lui nu erau scule pentru vreo intervenţie de urgenţă, ci trei, totdeauna trei, sticle de vodcă, iar el, luptătorul, era un tip deprimat de ceea ce vedea în jurul lui, care încerca să-şi regăsească o bună-dispoziţie pierdută. Era singur ca degetul arătător arătînd spre ceva şi părea excedat de prudenţa celor din jur, cărora le era frică de Securitate. Nu cerea nimănui să-l urmeze, dar, ori oftaţi după libertate, ori, ce gura mă-sii, luaţi-vă singuri de băut, fiindcă asta, şi îşi bătea cu palma sticlele din taşcă, e porţia mea de cer senin.

Am auzit de povestea cu numirea Codruţei Kovesi de mai bine de două luni. Şi tot atunci nişte liberali mi-au spus, trişti, că Ponta ar fi şantajabil. Cu ce? – nu ştiau, dar, spuneau: altfel nu se explică de ce are el cîrlig la Codruţa K.

Pentru a fi misterul complet, Daniel Morar s-a pronunţat aseară la televizor că preferata preşedintelui care l-a preferat pe el la Curtea Constituţională n-ar fi bună la şefia DNA, unde ar trebui pus careva dinăuntru. Şi a rostit vreo cîteva nume, de parcă el ar fi venit şef dinăuntrul DNA, nu din pixul lui Băsescu.

S-o luăm pe rînd. E Ponta şantajabil, cum cred unii dintre liberali? Din cîte ştiu, premierul n-are două doctorate, ci doar pe cel de pe urma căruia tot trage ponoasele plagiatului: un schelet care a început să se învechească, dar care nu şi-a pierdut vioiciunea în dulapul cu uşa deschisă al lui Ponta. Să fie altceva, vreo prospătură de care nu ştie decît Băsescu – plus cei care i-au servit informaţia! – în afară de Ponta însuşi? Dacă aşa e, şi Ponta se bizuie pe un troc cu Băsescu, greşeşte ca mai toţi cei care au avut încredere în promisiunile acestuia.

A vrut Ponta, la nervi, să-i închidă gura lui Daniel Morar? Cine e acest Morar, ca să merite efortul? Nu e decît un produs, nu un producător! E omul cuiva, a cărui carieră a depins şi depinde de o semnătură. Şi dacă acea ultimă semnătură, care l-a făcut judecător la CCR, ar fi lipsit, cine ştie prin ce colţ al ţării ar fi ajuns procuror Daniel Morar!

A făcut Ponta o înţelegere secretă cu suporterii lui Băsescu de la Comisia Europeană? O înţelegere cît se poate de politică – voi puneţi pe cineva, la Parchetul General, dar îl lăsaţi şi pe Băsescu să pună pe cine vrea el la DNA! Mai degrabă asta. Şi evident că nici una dintre părţile acestei înţelegeri nu va recunoaşte aşa ceva! Existenţa unei asemenea înţelegeri ar explica mai multe: faptul că Ponta a lăsat să răsufle ipoteza numirii Codruţei la DNA cu cîteva luni înainte de oficializarea ei. Faptul că pe această temă nu s-a luat în beţe cu Băsescu şi că Antonescu – despre care cred că a aflat de această înţelegere – a protestat mai mult de formă împotriva acestei numiri. Mai mult, cred că ieri cînd Ponta le-o fi zis liberalilor – adică lui Antonescu – uite ce mi-au zis ăştia de la Bruxelles, dar dacă voi vreţi altceva, s-o încercăm şi pe-asta, Crin i-a zis s-o lase neîncercată şi a cedat Justiţia PSD-ului, ca să-şi poată vedea de viitorul candidaturii sale la preşedinţie.

Totuşi ce să mai creadă amărîţii pe care i-au alergat pe uliţe cu Biblia în mînă procurorii Codruţei, de mînă cu procurorii lui Morar, la comanda lui Băsescu, pentru a descoperi trei milioane de voturi false care n-au existat? Că în ciuda votului cu care au vrut să termine în 9 decembrie cu slugile şi cu regimul de slugăreală al lui Băsescu, una dintre făcăturile prezidenţiala va încăleca  DNA-ua, cu ajutorul lui Victor Ponta?

În vara anului trecut, acelaşi Victor Ponta se sumeţea zicînd că Angela Mrkel nu votează în România. Aş fi preferat ca Ponta să fi tăcut atunci, decît să-i contrarieze acum pe cei care au votat cu USL.

Vezi si catavencii.ro

La noi, Relu Fenechiu a acceptat şi, la întrebarea de ce nu demisionează, a produs justificarea că nici un ambasador la Bucureşti nu i-a spus să se retragă din guvern.

Nici un ambasador nu poate zice, direct, aşa ceva. Nu-l lasă fişa postului. Poate, eventual, să dea de înţeles ce crede, pentru cei ce au urechi de auzit. Argumentul celui care l-a numit ministru pe Relu Fenechiu, premierul Ponta, că orice om e nevinovat pînă nu e condamnat, o fi stînd în picioare în faţa legii, dar nu-i bun în acest caz. Nu pui ministru pe cineva care e urmărit penal! Chiar dacă ai avea toate motivele din lume să crezi că dosarul sau dosarele acelui cineva sînt rezultatul unei comenzi politice.

Ponta e liber să spună de trei ori pe zi că Traian Băsescu a încercat să distrugă mai mulţi miniştri, stîrnind procurorii împotriva lor, şi că Băsescu are pe conştiinţă cazul Paul Păcuraru. Totuşi ăsta nu e un motiv plauzibil pentru a-l face ministru pe Fenechiu. Cu atît mai mult cu cît Ponta ştie că-i dă astfel lui Băsescu prilejul de a-l ataca ori de cîte ori are chef.

Retorica lui Relu Fenechiu împotriva atacurilor lui Băsescu nu mi se pare nici ea mai acătării, char dacă argumentaţia lui nu-i de lepădat, ci de ţinut minte. Ca ministru n-ai voie să spui: Uite cine vorbeşte! Unul care profită de imunitatea lui pentru a scăpa de carcalaci penali care altfel l-ar face clientul Parchetelor!

Să zicem că – oameni sîntem! – Fenechiu a cedat vanităţii de a deveni ministru, ştiind că are dosare în curs de rezolvare, într-un fel sau altul. Dar cînd a văzut că e o gaură în ciorapul guvernului, pe care o arată şi alţii din străinătate, nu numai Băsescu, trebuia să-şi prezinte demisia, măcar pentru a-şi oferi satisfacţia că şi-a lăsat inamicul fără cartuşe. Căci una e să-l auzi pe Fenechiu, dîndu-i replici lui Băsescu, în calitate de ministru atacabil, în funcţie, şi cu totul altceva e ca Fenechiu,  ministru demisionar din motiv de onoare, să spună că a descoperit la Transporturi hoţii sau abuzuri ale căror urme duc la cel mai înalt nivel.

În primul caz, adică în situaţia curentă, Relu Fenechiu îl poate face pe Băsescu să hăhăie, să citeze raportul MCV şi să amintească şi declaraţia ambasadorului Germaniei, fără să se simtă dator să-i răspundă lui Fenechiu. Dacă însă Fenechiu şi-ar da demisia de onoare şi l-ar ataca în continuare, cu asta l-ar sili pe Băsescu nu numai să răspundă acuzaţiilor lui, ci şi să treacă în defensivă. Or deocamdată Fenechiu are mai degrabă aerul unuia care se agaţă de o funcţie şi-i dă replici peste gard lui Băsescu, în loc să încerce lovitura vieţii sale ca om politic, aceea de a-şi pune marele adversar pe butuci.

Din Catavencii.ro

L-am cunoscut la Bucureşti după Revoluţie. Avea o voce bine timbrată, care la o adică putea deveni tăioasă, şi o ţinută care te lăsa să bănuieşti că fusese militar. Făcuse liceul la Mănăstirea Dealu, acolo unde a învăţat şi Regele Mihai, mi-a spus odată. Altădată mi-a povestit cîteva amintiri de pe front, pe care le-am regăsit în această minunată carte de memorii* din care am aflat că e urmaşul familiilor P.P.Carp şi Lascăr Catargi şi că e nepotul lui Garabet Ibrăileanu.

În timpul războiului, Mircea Carp a făcut doi ani de şcoală militară în Germania şi, ca elev tanchist, a luptat timp de trei luni în Rusia. După 23 august 1944, a fost sublocotenent în divizia de blindate „România Mare” care s-a distins în luptele pentru eliberarea Careiului. Rănit de două ori pe front, decorat cu Ordinul Coroana României şi evaluat în foile calificative drept un ofiţer excepţional, Mircea Carp e dat afară din armată în 1946, împreună cu alţi 9.000 de ofiţeri „epuraţi” în timpul guvernului Petru Groza. Apoi a fost arestat şi interogat timp de cîteva luni. Pus temporar în libertate, cu interdicţia de a părăsi Bucureştiul, fuge din ţară în 1948.

Fostul ofiţer de cavalerie în armata regală a devenit în America jurnalist de radio. În 1969 l-a însoţit pe preşedintele Nixon la Bucureşti, ca trimis special al Vocii Americii. În călătoriile pe care le-a făcut mai tîrziu în ţară, din partea acestui post de radio, a fost permanent supravegheat de Securitate. Odată, cînd a încercat să ajungă la Caransebeş pentru a intervieva un disident, a fost împiedicat să treacă de două companii ale armatei, sub pretextul unor manevre militare.

După ce a lucrat 22 de ani la Vocea Americii, Mircea Carp, s-a angajat la Europa Liberă, la invitaţia lui Noel Bernard, dar în condiţiile cerute de el. În 1988 s-a pensionat, dar a continuat să colaboreze la Radio Europa Liberă pînă la 21 mai 1995. Atunci, îşi aminteşte realizatorul Programului Politic, le-a spus pentru ultima oară ascultătorilor săi „Să auzim numai de bine!”

Din catavencii.ro

*Mircea Carp,  Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, Ed. Polirom 2913

Traian Ungureanu s-a dat cu Blaga, de i-a stîrnit dezamăgirea lui Băsescu pe scenă, la Romexpo. Toader Paleologu a tot stat deoparte pînă s-a aruncat în braţele Elenei Udrea. Reformiştii pripăşiţi pe lîngă Monica Macovei, mai întîi s-au îmbăţoşat, defilînd cu idealul, şi cînd au văzut că idealul nu le-a adus decît 5%, s-au repliat care-ncotro. Asta după ce au acceptat, cu demnitate, să facă pe iepurii Elenei Udrea şi după ce au primit semnalul lui Traian Băsescu, preşedintele care a transformat Palatul Cotroceni în garaj electoral.

Cu un aer pierdut, idealistul Cristian Preda s-a trezit alături de Udrea şi de EBA, cele care au susţinut că trupa lui Blaga a furat voturile, în timp ce Monica Macovei îi transmitea de la distanţă mesaje de susţinere preferatei lui Băsescu. PDL-ul despre care Macovei şi Preda susţineau pînă de curînd că e singurul partid european din România nu mai e nici european, nici occidental, nici democratic, dacă n-a cîştigat cine a vrut Băsescu.

De la Elena Udrea nu te poţi aştepta la mai mult, niciodată n-a făcut altceva decît ce i-a zis Băsescu. De la infanta prezidenţială nici atît – pentru ea PDL-ul e partidul lu’ tăticu. Dar e prea de tot ca intelectuali care pretind că judecă cu capul lor să-şi pună poalele în cap, ca fetele de pe centură rămase fără protectorul care le trimite la produs.

Din catavencii.ro

Pînă la urmă l-a trimis pe Morar, cel care a numărat cu anticipaţie fraudele de la referendum, la Curtea Constituţională. Kovesi se pare că va fi propusă la conducerea DNA, din partea încă o dată interimarului la Justiţie,Victor Ponta. Ca să fie sigur, însă, Traian Băsescu spune prin tîrg că USL pune presiune pe Justiţie. El şi-a numit omul la CCR – mă, rog, era dreptul lui –, în urma insistenţelor lui, Kovesi ar putea trece la DNA, iar USL face presiuni asupra Justiţiei? Asta e la fel ca zisa lui Băsescu despre democraţia din PDL. Dacă n-a cîştigat cine a vrut el, acolo s-a fugit cu urna şi-a murit democraţia.

Cum însă la DNA şi la Parchetul General nu se fac alegeri, ci numiri care depind de semnătura lui Traian Băsescu, ceva e sigur. Că Băsescu nu va juca într-un film în care să spună „Adio, DNA, adio Parchet General! Drumurile noastre se despart.”

Pare un sfîrîiac politic Mişcarea asta! Un sfîrîiac pus la cale de Băsescu şi scos în faţă de un fost om de stînga, Cristian Diaconescu, candidat la şefia PSD în anul cînd Ponta a cîştigat alegerile din partid. Băsescu vrea să arate prin cei patru că n-a rămas pe mal, după ce le-a spus adio pedeliştilor. Or fi primit şi ceilalţi consilieri prezidenţiali sarcina de serviciu de a se încrie în Mişcare? Vedem zilele astea, cînd s-ar putea să auzim şi de plecarea unora dintre consilierii lui Băsescu.

În paralel, Elena Udrea, care a sărit în sus de bucurie auzind de iniţiativa consilierilor lui Băsescu, cere să se mai facă o dată Convenţia PDL-ului. Cu şanse de reuşită zero, dar cu o probabilitate ridicată de a întreţine conflictele, nesiguranţa şi dorul de ducă din partid. Un partid din care au mai plecat vreo 70 de bucăţi pentru a se înscrie în PNL. Să zicem că cei 70 s-au dus după Stănişoară. Din cîte ştiu însă vor urma şi alte asemenea abandonuri.

În urma tuturor acestor manevre care vor duce la ruinarea PDL-ului, chiar şi unii dintre susţinătorii cei mai devotaţi din presă ai lui Traian Băsescu au început să-l atace fără reţinere. Unul dintre ei, D.T., era citat aici de anumiţi postatori care-l dădeau ca exemplu de jurnalist independent. Sînt curios dacă şi-au păstrat părerea. Sînt însă şi mai curios dacă intelectualii lui Băsescu vor continua să-l elogieze după circul din ce în ce mai ieftin pe care omul cu filmuleţul de adio l-a făcut în ultima vreme.

Primarii pedelişti, cu Boc în frunte nu vor pleca, fiindcă asta ar însemna să-şi piardă mandatul. În schimb vor face declaraţii că şi-ar lua tălpăşiţa. Îşi va lua zborul Elena Udrea, vor pleca şi orfanii din gruparea Macovei, asta în afară de cei care care se vor lipi de PNL în următoarele zile. Probabil că unii au primit ordin să rămînă în PDL, pentru a-l săpa pe Blaga dinăuntru. Orice s-a întîmpla, Băsescu nu va putea scăpa de eticheta că l-au respins pînă şi ai lui, cu peste 50%. Nici PDL-ul nu se va vindeca prea curînd după această criză. Iar asta se va vedea la alegerile pentru Parlamentul European.

Prevăd că EBA, Cristian Preda, poate chiar şi Monica Macovei nu vor mai ajunge acolo ca parlamentari. Macovei probabil că-şi va găsi un loc în corpul tehnic. TRU, care l-a abandonat la timp pe Băsescu, va fi răsplătit cu un loc fruntaş pe lista PDL-ului.

Mă întreb ce vor zice la Bruxelles Preda, EBA şi Monica Macovei despre alegerile din PDL. Că salvatorii democraţiei au fugit cu urna? Că jumătate din partid a fraudat alegerile, dar că ei şi Băsescu au rămas de partea jumătăţii cinstite şi democratice? După scandalul de la Romexpo nu m-aş mira dacă vechii lor susţinători le vor întoarce spatele, ca să audă ce mai zice şi Blaga.

Cui s-a adresat Băsescu? În nici un caz Parlamentului, căruia i-a trimis oricum înapoi legea cu pensionarea generalilor. Şi nici Comisiei pentru mitocosirea Constituţiei, ci pedeliştilor care au alegeri pentru şefia partidului. Lor a vrut Băsescu să le demonstreze că mai are putere. O încercare asemănătoare aceleia dinainte de alegerile parlamentare cînd şi-a tot căutat motiv de vorbă în ultimele zile şi a încercat să-i convingă pe alegători că votează de pomană USL, fiindcă el n-are de gînd să înghită porcul numirii lui Ponta premier.

De teamă că nu-l va lua nimeni în serios cu modificarea Constituţiei, care, s-a pronunţat el, nu poate începe decît de la referendumul din 2009 şi de la propunerile lui, că altfel asta înseamnă să se joace Comisia de-a modificarea, Băsescu a scos în faţă şi una tare. Că el a scăpat ţara de o trădare – sau de o prostie – pe care a votat-o Senatul. În ce ar consta trădarea? Că în loc să le semneze Băsescu generalilor prelungirea duratei serviciului activ, după ce ajung la vîrsta pensionării, semnătura asta ar putea fi pusă de ministrul Apărării. Or o asemenea răspundere nu poate fi lăsată pe mîna „politicienilor”, s-a pronunţat Băsescu, asta de parcă el ar fi altceva. Şi a mai zis el: armata nu poate fi subordonată politicului. E drept că atunci cînd România a intrat în NATO Băsescu ducea lupte cu buticarii şi cu cîinii vagabonzi din rolul de comandant suprem al Primăriei Capitalei, dar de atunci ar fi avut timp să afle că NATO cerea României ca armata să treacă sub control civil.

Dacă n-ar fi trimis el legea asta înapoi în Parlament, s-a lăudat Băsescu, 41 de generali ar fi putut fi scoşi la pensie. Iar cei care ar fi vrut să mai stea s-ar fi dus cu căciula în mînă la „politicieni” să-i mai lase în funcţii. În asta ar consta „trădarea” – sau prostia politicienilor, pe care i-a ameninţat că le dă proiectul pe mîna Curţii Constituţionale, dacă nu-l schimbă. Aici Băsescu a mers la cacialma, fiindcă nu-i treaba CCR la ce vîrstă se pensionează generalii.

Dacă nu şi-ar fi găsit aceste două motive, Băsescu ar fi inventat altele, în care cuvîntul cheie ar fi fost tot „trădare”, pentru a-i avertiza, de fapt, pe votanţii din PDL că cine-şi închipuie că el nu mai are putere se înşală. Sau mai precis că cine e cu el din PDL mai are pe cine se bizui. Cu discursul ăsta însă Băsescu n-a făcut decît să-i întărîte şi mai tare pe toţi pedeliştii care nu mai vor să facă politică după instrucţiunile telefonice de la Cotroceni şi să-i şi opărească pe unii dintre cei care ar fi votat-o pe Elena Udrea, cu speranţa că ar putea-o manevra, fiindcă aseară Băsescu a scos capul din spatele ei, anunţînd că dacă ea cîştigă şefia partidului comanda ar rămîne la el.

Dacă i-ar fi mirosit a înfrîngere, TRU l-ar fi abandonat pe Blaga, fără remuşcări şi i-ar mai fi dat şi o copită, înainte de a se alătura celei mai bine aşezate dintre cele două doamne care vor să-i ia locul preşedintelui de azi al partidului. Or dacă TRU a rămas în trupa lui Blaga, asta cred că le spune cunoscătorilor mai mult decît orice sondaj de opinie printre pedeliştii care vor vota la Convenţia partidului.

Vă amintiţi cum în 2011 îl atacau pe Boc şi pe baronii partidului Monica Macovei şi intelectualii cu care TRU se dusese la cules de voturi prin pieţe şi prin oraşe în care nu mai călcaseră şi pe unde n-au mai trecut după ce au primit obolul? I-a susţinut TRU atunci? A suflat în goarnă vreo mobilizare pentru Blaga? Atunci gornistul de partid era ocupat să-l convingă de loialitatea lui pe Băsescu, singurul care conta în ecuaţia luptei pentru putere din PDL.

Acum, mai exact de cînd s-a lămurit cine va fi cîştigătorul, TRU a trecut cu avînt la o nouă loialitate. Jură pe Blaga cu anticipaţie, anunţînd pentru cine se va ridica fumul de pe coşul vilei din Modrogan.

Elena Udrea, care ştie şi ea către cine se va îndrepta majoritatea voturilor din PDL, a trecut la tactica electorală a lui Băsescu, cel care-şi anunţa victoria concomitent cu dezvăluirea că se pregătesc mari fraude la vot, în aşa fel încît orice s-ar fi întîmplat să poată spune că adevăratul cîştigător a fost el.

Despre Elena Udrea nu se poate spune că i-ar lipsi tupeul. Dar n-are atît tupeu cît antrenorul ei, care-i dă sfaturi din colţul ringului. Agitata Elena şi-a schimbat echipamentul, aşa cum i-a spus Băsescu – garda sus şi tocurile jos! Numai că a încurcat o parte dintre indicaţii. În loc să spună mai întîi că ea va cîştiga – din primul tur! –, a început cu fraudele pe care le pune la cale Blaga.

Monica Macovei, ca şi cum ar avea şi ea acelaşi antrenor, nici nu intrase bine pe ring, că-l acuza de hoţie şi de şurupării nedemocratice pe Blaga.

Cînd Băsescu s-a prins că poezia cu fraudele şi cu numirea şefilor de filiale prin cîrciumi, de care-l acuza pe Blaga, tufleşte şi imaginea PDL-ului, în care-l bate gîndul să revină după 2014, a întors-o. Că-l iubeşte pe Blaga, de care nu mai voia să audă cu vreo două săptămîni înainte, dar că Blaga îngroapă partidul.

După ce el a zis-o pe-asta mortuară, Elena Udrea a anunţat că de dragul supravieţuirii PDL-ului e-n stare să facă penitenţă în tenişi. Monica Macovei s-a răsucit şi ea. A trecut de la fraudele pe care le pune Blaga la cale, la idealul de partid şi la partidul ideal, iar Blaga a declarat – calm şi cu puţinul umor de care e în stare – , că şi el îl iubeşte pe Traian Băsescu. Asta fără ca măcar să-i mai pomenească pe cei doi iepuraşi pe care Băsescu i-a trimis să se producă împotriva lui.

Să nu ne imaginăm că în Blaga s-a trezit bunul samaritean. Buldogul muşcă acum din Băsescu, la fel de crud cum Băsescu l-a mursicat pe el cînd l-a trimis să concureze la primăria Capitalei, doar, doar şi-o rupe gîtul, şi le zicea cu o veselie ebrioasă alegătorilor, să-l simpatizeze pe Vasile, de parcă l-ar fi recomandat în tramvai pe mielul Vasilică – dai un ban, şi poţi să-l mîngîi, să-ţi aducă noroc!

Acum Blaga e cel care-l ridiculizează pe Băsescu. Dar el împinge cruzimea pînă acolo, încît celui care l-a trădat şi pe el, ca pe Roman sau ca pe Stolojan sau ca pe cine mai vreţi, nu-i lasă deschisă nici măcar uşa de serviciu a unei posibile acuzaţii de trădare.