Şi totuşi preşedintele a ieşit public a treia oară în decurs de o săptămînă, ca să vorbească despre măsurile de austeritate. Să condamne pensionările anticipate frauduloase şi administraţia supradimensionată. Clientela transpartinică şi eşecul clasei politice în a reforma statul. Şi, fireşte, să se expună întrebărilor şi criticilor la adresa prestaţiei guvernului Boc şi a rolului său în toate aceste neîmpliniri.

Înclin să cred că asta a fost şi ideea.

A spus-o chiar Traian Băsescu: “preşedintele nu e un laş care să se ascundă la iarbă verde în grădina Palatului Cotroceni cînd e vorba să discutăm despre măsuri atît de dure”. (Mă întreb cîţi s-or fi gîndit, în secunda următoare: “adică Boc e ??”). Replica respectivă, alături de alte răspunsuri similare la unele întrebări, consfinţeşte asumarea interesantului statut de preşedinte-care-e-premier-doar-cînd-anunţă-dar-nu-şi-cînd-vine-vorba-de-asumare. Pentru că, sub ochii uimiţi sau indignaţi ai naţiunii, Traian Băsescu declară senin că asumarea şi punerea în practică a planului sînt treaba guvernului. “De ce aţi ieşit Dvs.?”, “Pentru că trebuia anunţat poporul!”. “Dar de ce stau ascunşi premierul şi miniştrii?”. “Pentru că lucrează. Foarte bine fac. N-au de ce să iasă pînă nu definitivează planurile”. “Bun, păi şi atunci avem guvern?”. “Da, eu sînt preşedintele”.

Şi întrebările de spre investiţiile publice la suprapreţ, şi cele despre clientela politică ţinută în braţe de PD-L au primit ca răspuns ridicatul din umeri. “Să facem sesizare la Parchet, mă ofer chiar eu”.

Mesajul prezidenţial 1: Ştiu că inclusiv incompetenţa guvernului Boc ne-a adus aici, ştiu că reformarea statului şi debarasarea de clientelă întîrzie, ştiu că e un haos în comunicarea dintre autorităţi şi cetăţean, şi totuşi rămîn întîiul bărbat al ţării. Nu se mai poate astfel, şi cineva trebuie să vă spună asta. Nu mă interesează că mă consideraţi amestecat în păstrarea premierului incompetent sau în tolerarea risipei pe bani publici, simplul fapt că ies public a treia oară într-o săptămînă îi va face măcar pe o parte dintre voi să se frece la ochi şi să-şi spună că, poate, eu chiar n-am nici un amestec. Unii vor căpăta chiar certitudinea. Iar unii vor închide ochii şi se vor întreba cum mi-ar sta ca premier în 2014.

Mesajul prezidenţial 2: Ştiţi cu toţii că Boc e un papagal. Îl mai ţin cît să rezolv problemele neplăcute cu mîna lui. Cînd o să-l demit, o să fiţi prea bucuroşi ca să vă mai întrebaţi de ce n-am făcut-o pînă acum.

Mesajul prezidenţial 3: Vă provoc pe toţi să-mi săriţi în cap. Aşa mă simt cel mai bine !

Am centralizat o serie de condiţii pe care mai mulţi analişti economici, oameni de afaceri sau jurnalişti le văd drept esenţiale pentru ca reducerea de pensii şi salarii să folosească măcar parţial la ceva. Le repet pentru că e bine să ne împiedicăm de ele în cît mai multe locuri posibil. La finalul listei adaug ceea ce mie mi se pare foarte important. Atît ca ziarist cît şi ca cetăţean.

- Transparenţă totală în ce priveşte achiziţiile publice şi investiţiile. Trebuie să ştim la ce folosesc, cît costă şi cine sînt furnizorii. Aici intră administraţia centrală dar şi autorităţile locale: poate continua cumpărarea de maşini scumpe la ministere, construcţia de patinoare la preţuri de 3 ori mai mari decît ar fi normal, ceasurile aurite ale lui Oprescu ? Se mai dau bani pentru chermeze gen “Festivalul bobului de strugure”, la care îşi fac politicienii campanie electorală ? Ne trebuie rapoarte complete şi, din cînd în cînd, chiar consultări !

- Trebuie să ştim cine sînt şi ce fac angajaţii statului: salariu, fişa postului, ca să înţelegem de ce angajaţii sînt cu miile sau de ce s-au angajat alţii. Va trebui să rezulte cine sînt loialii de partid şi dacă nu cumva unii dintre ultimii veniţi trebuie să fie şi primii plecaţi.

- Combaterea evaziunii fiscale - 60% în panificaţie, milioane de euro anual la tigari ş.a.m.d. – altfel avem toate motivele să credem că de pe urma ei profită inclusiv membri ai guvernului.

- Redimensionarea cheltuielilor cu serviciile secrete. SRI are de 6 ori mai multi ofiţeri la un milion de locuitori decît FBI ! Bugetul SRI e jumătate din cel al sănătăţii !!

- Informatizare şi centralizare de date, pentru a evita taxarea plimbării hîrtiilor pe timpul şi nervii noştri şi supradimensionarea funcţionărimii.

- Măsuri concrete de relansare economică. Salariaţii din mediul privat trebuie să-şi susţină rudele bugetari sau pensionari mai mult ca înainte, trebuie să producă mai mult. Iar firmele trebuie să producă bani în plus la buget, pentru că doar economiile făcute prin tăierea de la stat nu vor ajunge decît pentru puţină vreme. Programe ca “Prima Casă”, “Primul siloz” sau “Rabla”, cele cu care defilează mereu Emil Boc, nu numai că sînt doar o piedică în calea uitării, dar favorizează şi contracte cu dedicaţie.

Ceea ce mie mi se pare însă extrem de important în această perioadă este o comunicare publică făcută constant, empatic şi respectuos de către Guvern. Să ni se explice clar şi la intervale regulate ce s-a făcut. Cum au loc reducerile, de ce aşa şi nu altfel, cine şi de ce a plecat, unde s-au dus banii salvaţi. Nu prin miniştri monosilabici şi obraznici sau agasaţi. Fără dispariţii, aere de silenzio stampa şi trecut pe lîngă microfoane ca şi cum n-ar fi, aşa cum suprarealist s-a comportat Boc în ultimele zile. E momentul în care statul cere enorm de la cetăţenii lui. Spre binele lor – e unul din argumente. Tot spre binele lor însă e necesar ca statul să facă dovada a ceea ce le dă în schimbul acestor sacrificii.

Solidaritatea cerută de preşedinte şi premier nu se opreşte pe treptele Palatului Victoria, sau ale Ministerului de Finanţe sau la uşa lui Berceanu. Ţăţeala, ţîfna şi datul ochilor peste cap trebuie să înceteze ! La fel replicile contradictorii pe care le schimbă diverşi miniştri ultra-relaxaţi în raport cu nervii şi aşteptările cetăţenilor. Joaca asta parţial amuzată, parţial plictisită de-a dialogul cu cetăţenii României va aprinde un fitil spre butoiul cu pulbere care cu greu va mai putea fi stins. Şi-aşa sînt destul de mari dubiile că măsurile de austeritate rezolvă problemele, sau că vor afecta în egală măsură clientela politică şi o vor scoate de la porţie.

Că e incompetent sau, în cel mai bun caz, lipsit de voinţă guvernul a arătat deja. Dacă va reuşi ca măcar acum să scoată ceva bun din aceste măsuri, pentru care a primit girul FMI, rămîne de văzut. Dar măcar proba unui discurs public aplicat, calm şi răbdător s-o treacă. Îşi va face şi lui, şi nouă, măcar un pic viaţa mai uşoară.

Implicaţiile măsurilor anunţate azi vor fi dezbătute în fel şi chip. Discut însă despre relaţia premier-preşedinte pentru că dacă am ajuns la aceste măsuri vina este în foarte mare parte a lui Traian Băsescu. Nu spun că el a fost adevăratul premier, care i-a dictat lui Boc ce să facă şi că de fapt acuzaţiile de incompetenţă trebuie mutate asupra lui. Spun însă că el a insistat pentru menţinerea lui Boc cu orice chip, după ce fusese trîntit prin moţiune de cenzură. Mai spun că este vina lui pentru că a asistat la prestaţia lamentabilă a guvernelor conduse de Boc, de un an şi patru luni încoace. Cred în continuare că pentru el personal (nu pentru PD-L) a fost şi o situaţie convenabilă, pentru că astfel se poate răfui, mai voalat sau mai pe şleau, în numele poporului, cu responsabilii de diversele neîmpliniri. Spun că este vina lui pentru că, prin declaraţia de azi, nu face decît să trimită şi mai mult în derizoriu persoana premierului, dar şi funcţia în sine, cu efect nu numai pentru Emil Boc ci şi pentru oricare alt ocupant pentru ceva vreme de-acum încolo. (Celor care sar ironici cu replica „Sigur, Băsescu e de vină pentru orice!” le transmit că de data asta situaţia e mult mai serioasă şi decît furtişagurile lui Ridzi de la minister, şi decît aprecierile prezidenţiale despre manele).

Ca şi comunicator în cazul de faţă, preşedintele s-a dovedit însă genial. A discutat despre cele două variante – cea a neîncrederii în capacitatea statului de a lua măsuri – şi cea a încrederii. A subliniat că el este cel care a determinat opţiunea pentru încredere ! Nu e vorba doar de cea pe care o manifestă FMI în Executiv, ci mai ales de cea pe care o transmite şeful statului populaţiei. Măsurile sînt dure, sînt de coşmar pentru unii. Dar ele sînt bine împachetate, în discursul preşedintelui, în tot soiul de mesaje care ţintesc direcţii precise: creşterea TVA i-ar fi afectat pe agricultori, ar fi scumpit produsele pentru noi toţi, la clientela politică din funcţiile publice privesc cu ură toţi cei care nu pot progresa profesional din cauza ei (că va fi sau nu eliminată, aşa cum cere preşedintele, e o discuţie separată), spre sectorul de stat privesc cu obidă salariaţii din mediul privat, care au senzaţia că susţin cheltuieli abuzive şi organigrame supradimensionate de funcţionari urîcioşi. Pensionarilor li se cere să se descurce cu bugetul asigurărilor sociale şi cu principiul contributivităţii. Iar pensionarii nu se pot revolta !

În plus, ca şi în alte situaţii, preşedintele a dat senzaţia că a preluat controlul. Că degringolada executivă trebuie să înceteze şi va înceta odată cu implicarea lui. Că începe o curăţenie şi o reformă a statului care va aduce beneficii pe termen lung şi pentru care merită să strîngi acum din dinţi. Unii vor fi convinşi de utilitatea măsurilor. Alţii, în special cei care au direct de pierdut, le vor contesta cu furie. Politicienii au luat deja foc. Prea multe de schimbat nu mai sînt însă. În afară de ceva miniştri din guvern – plata „cu sînge”, aşa cum spunea un pedelist, a eşecului de a ţine lucrurile sub control. Supapa necesară.

Preşedintele a expus corect, din punct de vedere economic, atît starea de fapt cît şi măsurile necesare. Politic, însă, a rămas în paradigma binecunoscută: alţii sînt întotdeauna de vină !

Din această perspectivă, declaraţiile în doi peri şi cu jumătate de gură ale ministrului de finanţe Vlădescu păreau justificate. Formulări de genul “s-au discutat multe…” sau “nu s-a vorbit de creşterea TVA cu 25%” te lăsau să înţelegi că ipoteza de lucru există, doar că nu în termenii vehiculaţi de presă “pe surse”. Dacă ar fi expus şi publicului larg problema în termenii în care a expus-o azi în şedinţa de Guvern, lucrurile ar fi devenit mai clare măcar sub aspectul regulilor jocului, dacă nu al soluţiei la care se va recurge:

“Ministrul a făcut în şedinţa de guvern o prezentare succintă a discuţiilor cu Fondul Monetar Internaţional, arătând că experţii Fondului au cerut autorităţilor române să reducă cheltuielile şi să crească veniturile, arătând că o soluţie este mărirea taxelor, iar alta disponibilizările. Ministrul a susţinut că variantele sunt încă în analiză şi nu a avansat nicio cifră privind creşterea TVA sau a cotei unice de impozitare, dar a explicat că deficitul va fi totuşi mai mare, iar FMI ar putea accepta pentru 2010 un deficit de 6,3-6,4% din PIB”, au relatat pentru MEDIAFAX surse participante la şedinţa de guvern.

Ca şi alţi interlocutori, ministrul s-a scăldat călduţ, cît s-a putut, în confuzia cu “FMI cere”, pentru că, la urma urmei, nu strică niciodată să ai o sperietoare pe care să dai vina. Principala problemă nu e însă comunicarea cu şi dinspre Vlădescu, ci răspunsul său şi al Guvernului în ansamblu la propunerea FMI.

Guvernul pare să fi ales deja. Va trebui să mărească taxele pentru că nu vrea şi nu ştie cum să reducă cheltuielile. Amîndouă, luate la un loc. Procentajul pe care-l estimez ar fi cam 75 cu 25, în ordinea dată.

Nu vrea pentru că a continuat să facă angajări pe criterii de loialitate de partid în majoritatea instituţiilor pe care le controlează, mai ales în companiile de stat. Există 2-3 directori băgaţi pe gîtul celui numit de fosta putere şi care nu se dă dus, fie că a cîştigat în instanţă dreptul de a rămîne în funcţie, fie că s-a trecut direct la supraîncărcarea schemei, fără tentativa de concediere a “incomodului”. Pe urmă, concedierile făcute doar la baza piramidei, la cei care sînt interfaţă cu publicul, ar bate la ochi. Aşa că se păstrează un fel de status quo. Pun pariu că există deja bugetari care au încetat să se mai întrebe dacă şi cînd va veni momentul restructurărilor şi care se mulţumesc cu provizoratul etern. Nu e însă vorba doar de costurile salariale. Cheltuielile cu achiziţiile continuă în ritmul aberant din ultima vreme. Mentalităţile dispar greu, interesele legate de furnizori şi contracte şi mai greu.

Nu ştie pentru că de un an încheiat, de cînd discutăm de un aparat de stat ultra-lăţit lăsat moştenire de guvernarea Tăriceanu, nu s-a produs nici măcar o coală de hîrtie care să trimită în direcţia unei strategii prin care să se facă disponibilizările. Edificator este exemplul celor 15 mii de posturi care trebuie să dispară în învăţămînt, dar fără ca cineva să ştie pe ce a fost fundamentată cifra (viziune, principii ale legii, programă şi altele asemenea care abia acum sînt în stadiul de discuţie). Chiar dacă nu voia să se agite prea mult, din populism sau din raţiunile menţionate mai sus, Guvernul avea datoria măcar să arate că ştie ce are de făcut. Să ofere o perspectivă pentru momentul în care, din cine ştie ce motiv, lucrurile chiar se vor întîmpla.

Aşa că probabil va majora taxele. Poate nu în cuantumul invocat, poate abia de la 1 ianuarie 2011. Bani adunaţi rapid la buget – aşa se speră, cel puţin. Dar, ne spun o aripă a PD-L şi alţi diverşi apropiaţi ai lui Băsescu, pentru această alegere extrem de nepopulară, Guvernul ar trebui să plătească, prin remaniere. Nici o surpriză, logica e aproape plicticoasă. Anticipată. Dar nu suficientă.

Ce rămîne, după ce o să ne primim supapa de defulare prin demiterea lui Vlădescu şi Şeitan (autorii unor importante gafe de discurs) sau a lui Berceanu (pentru miştourile permanente la adresa propriului domeniu), ori Attila Cseke (pentru nosocomialele din spitale) ? Ori, poate, chiar a lui Boc ? Sau mai ales a lui Boc, premierul incoerent şi indecis, priceput din vorbe la orice, lipsit de mîna forte capabilă să unifice prestaţia guvernamentală şi să-şi facă subalternii să vorbească acelaşi lucru, pe acelaşi ton ?  Vom primi brusc o infuzie de cadre competente, care vor găsi răspunsuri sau măcar vor risca luarea unor decizii pe care să le probeze în timp ? Mi-e greu să cred. După mine, lucrurile se reduc la două variante:

1. Băsescu ar vrea (să salveze imaginea unui guvern numit de el şi onoarea PD-L-ului pe termen mediu, ca să nu se îndrepte spre un dezastru total în alegeri), dar n-are cu cine. În interiorul PD-L se tot caută cadre, aparent fără succes. Potenţialele minţi luminate şi independente, de tip Lucian Croitoru, probabil că nu vor să aibă de-a face cu Videanu sau Udrea, miniştri politici cu propria agendă de cheltuieli, afaceri şi combinaţii, care să îi conteste deciziile. Ar urma aşadar alte experimente cu miniştri de împrumut ca Mihai Tănăsescu luat tenporar de la FMI, pentru a fi schimbat la viitoarea tăiere în carne vie.

2. Băsescu nu vrea (sau nu-l interesează) ca guvernul să facă performanţă. Poate că îl interesează doar ca Videanu şi Berceanu şi Blaga să eşueze şi să-şi bage minţile-n cap, poate că nu vrea nici să fie el premier după 2014, aşa cum se zvoneşte, şi-atunci puţin îi pasă ce percepţie au partidul şi guvernele pe care le-a patronat. Poate că pe agenda lui figurează la loc de cinste facerea şi desfacerea de alianţe, hîţînarea bărcii în toate direcţiile, astfel încît nimeni să nu se simtă sigur pe el şi să poată fi criticat, controlat, atacat.

Înclin spre prima variantă. Şi-atunci mă aştept măcar la o tentativă onestă de a mobiliza resurse şi diplomaţie în vederea unei soluţii. Însă cînd totul merge atît de bine (a se citi prost, pentru Putere), cine din opoziţie va sacrifica capitalul electoral pe care-l poate aduna odată cu prăbuşirea PDL-ului sub propria guvernare ? (Ar trebui să existe o cuantificare netă a prestaţiei la guvernare, şi asta a fost valabil şi pentru PSD, şi pentru PNL la vremea lor, nu văd de ce ar trebui să fie scutit PDL-ul de această responsabilitate). Eşecul însă ne priveşte pe toţi şi, fără a invoca populist interesul naţional şi datul mîinii peste ţară, mă întreb la ce fel de formulă se va recurge totuşi pentru a urni lucrurile. Continuarea în stilul ăsta e vecină cu balamucul.

PSD, campionul absolut pînă acum al problemelor legate de declaraţii de avere şi protecţie a demnitarilor – foşti şi actuali – cercetaţi pentru diverse ilegalităţi, spune că vrea în continuare ca declaraţiile de avere să fie la vedere şi pentru uzul tuturor. Ponta punctează din nou, la capitolul declaraţii cel puţin: nu te costă nimic să vorbeşti, şi de foarte multe ori, asa cum observa Costi Rogozanu cu (poate prea) mult entuziasm, cuvintele te pot duce şi în direcţia acţiunilor.

PNL are aceeaşi abordare faţă de ANI, în schimb o lasă să fie obturată de aparenţa unei ostilităţi exacerbate faţă de preşedinte, căreia îi rămîne prizonier. Preşedintele nu e un factor moderator real şi nu face decît să încerce să capitalizeze de pe urma temelor impuse pe agendă – cam aşa au sunat obiecţiile lui Crin faţă de întîlnirea cerută de şeful statului. Chiar aşa să fie, mă gîndesc că: 1.reafirmarea poziţiei  era necesară şi la Cotroceni; 2. era o bună ocazie de  a (re)stabili raportul de forţe cu preşedintele. Dacă asta presupunea o poziţie divergentă, cu atît mai bine. Dacă poziţia era aceeaşi, nu-i ruşine s-o recunoşti.

Absenţa poate fi jucată în mai multe feluri. Liberalii nu sînt chemaţi la ordine. Liberalii nu îşi pierd timpul făcînd jocurile preşedintelui. Liberalii rezolvă totul pe calea opoziţiei parlamentare, deci doar în Legislativ, prin luări de poziţie, moţiuni, proiecte de lege. Liberalii nu fac figuraţie la nişte discuţii la care Guvernul a venit deja cu un proiect pe care nu l-a negociat cu nimeni. Sînt mai productive pentru PNL aceste conotaţii ale gestului de azi ? Este Ponta mai disperat după imagine sau joacă altfel cartea unei înfuntări cu preşedintele ?

Nimic nu-i obligă pe liberali să aibă aceeaşi strategie cu a social-democraţilor. Dar pe lista oportunităţilor de fructificare a posturii de opoziţie critică şi aplicată, PSD pare să fi bifat cam tot. Era o competiţie pe care Crin o începuse bine. Iar competiţia nu e din start inutilă, chiar dacă în acţiunile opoziţiei se cere parteneriat. Rămîne de văzut dacă asta e şi teza liderului PNL.

Şi a mers. Întorşi cu cheiţa, au îmbrăţişat imediat tema. De ieri, luările de poziţie curg. “Sfidare, trădare, manipulare, dictatură, noi tocmai am făcut comisie şi ăştia vin cu subiectele ca la teză”. Şi altele. E important cît vor ţine.

Proiectul e în varianta maximală. Extremă. Cu cît mai mare potenţialul de controversă, cu atît mai bine. Mai ales că sugestiile de regim prezidenţial abundă în text. Din acest punct de vedere, provocarea lansată de Băsescu, Boc & co. atinge două planuri. Primul e cel al imaginii publice – e de văzut dacă Opoziţia şi societatea civilă critică la adresa Puterii se vor cufunda iremediabil în dezbaterea foloaselor pe care textul i le-ar aduce lui Băsescu şi guvernării sale şi vor rămîne captive temei. Nu e vorba neapărat de abaterea atenţiei, de diversiunea în sens clasic, acuzată de mulţi. Ci de testarea reacţiilor, a frecvenţei şi a registrului lor. Şi PSD, şi PNL au început anul lucrînd serios la imaginea de forţe critice constructive şi preocupate: moţiuni, discuţii aplicate, mai multă concreteţe în discutarea de teme legate de criză şi mai puţin politicianism ieftin – cel puţin la vedere. Procesul e însă abia la început, iar ce s-a construit din greu poate fi dărîmat foarte uşor. Reîntoarcerea la Băsescu ca ţintă ar fi pierzanie curată!

Al doilea plan e cel al negocierilor de culise. De la extrem la rezonabil. La numitorul comun. Ce se poate tranzacţiona pe marginea discuţiilor despre acest subiect e un capitol foarte vast. De la însăşi structura cu o cameră sau două sau clarificarea raporturilor între puteri, pînă la chestiuni conexe, dar la fel de importante, cuprinse în Legea electorală – vezi chestiunea pragului de acces în Parlament. De la un uninominal pur pînă la adoptarea unor legi pe care puterea le vrea neapărat trecute.

Beneficiul major al tîrgului ar fi reforma constituţională însăşi, care să se producă, nu să fie blocată sine die. Cu puţin noroc, una de durată, nu una cu “dedicaţie”, care să necesite schimbări după următoarele alegeri. Şi în orice caz, într-o variantă cu două camere, ale căror structuri şi atribuţii să nu îngreuneze procesul legislativ. Un alt beneficiu ar fi trezirea la realitate a clasei politice, forţată să reacţioneze din mers şi să caute soluţii. Interesele sînt în general mai bine reprezentate cînd se negociază cît mai mult.

Oportunitatea. Mă enervează tezele de tip “ţara arde şi baba se piaptănă”, traduse prin construcţii de tip “abaterea atenţiei de la probleme economice grave ale ţării”. Una-i una, alta-i alta ! Şi guvernul, şi cetăţeanul din troleibuz au capacitatea de a discuta despre mai multe lucruri odată, de a gestiona mai multe probleme odată.

Problema e mai degrabă alta: ponderea pe care guvernul Boc o acordă acestor chestiuni. Cîtă vreme nu eşti capabil să defineşti strategiile pe baza cărora dai oameni afară, să concepi alternative pentru viitorii şomeri şi, în general, să propui ceva coerent ca soluţie de redresare economică (nu, nu “Prima casă” şi nici “Rabla”!), sigur că discuţia despre camerele Parlamentului şi compoziţia CSM pare o sfidare şi-o bătaie de joc. Şi reforma statului, şi o lege nouă a educaţiei, şi una a pensiilor îşi au, evident, rostul – dar cu condiţia să nu fie discutate autist, ca şi cum ar fi lipsite de orice legătură cu contextul.

De prin text. Prima ciudăţenie care sare în ochi e denumirea de “Camera Reprezentanţilor”. Spre deosebire de ce ? Mai e şi alta ?? Chiar de tip unicameral, numele corect al instituţiei ar trebui să fie, totuşi, Parlamentul României.

Pe urmă, un proiect de cîteva pagini la care, chipurile, s-a lucrat o lună la Guvern şi la Preşedinţie, n-ar fi avut voie să conţină inadvertenţe de tipul “Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului, în şedinţă comună“, sau “Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin lege…”. De dragul seriozităţii, chestii ca astea ar fi trebuit filtrate. Nu interesează însă prea mult detaliile astea, cîtă vreme mesajul proiectului, cum spuneam, e altul.

Şi din nou despre varianta maximală. Nu s-a obosit nimeni să explice cum de s-a ajuns la cifra de 300 de parlamentari. Aşa cum recunoştea Sebastian Lăzăroiu, consilierul politic al preşedintelui, angrenajul de care trebuie să ţii cont într-o astfel de revizuire e extrem de complex. Fără să determini mai întîi criteriile de reprezentativitate, fără să porţi o discuţie conexă despre reformă administrativ-teritorială, fără să examinezi chestiunea regiunilor, foarte la modă, n-ai cum să ştii dacă nu cumva îţi trebuie 305 parlamentari. Sau 297. Sau 221. Sau dacă nu cumva îţi trebuie Senat, after all. Orizontul de aşteptare pentru un proiect votat şi bun de aplicat, spunea acelaşi Lăzăroiu, e 2012, an electoral. Pînă atunci nu cred că se va grăbi nimeni cu adoptarea, în schimb se vor deschide nenumărate teme şi canale de negociere.

De la capătul dinspre Palatul Victoria al microfonului am auzit despre reforma statului şi reducerea Parlamentului. Despre “guvernul investiţiilor”. De măsuri anti-criză. De infrastructură. De finanţare care urmează elevul. Sau pacientul. De “relansarea economiei”. De un an jumate aud fraze ca:

“Guvernul a luat astăzi câteva măsuri în principal pentru întărirea structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenţei financiare comunitare, pentru a evita blocajele care pot apărea în procesul de absorbţie a fondurilor europene”. (Ioana Muntean, purtător de cuvînt al Guvernului, comunicat de presă).

“Ministrul Muncii, Mihai Şeitan, a declarat că numai pensiile militarilor care sunt peste 3.000 de lei vor scădea. Şeitan a adăugat că pensiile nu se vor micşora cu până la 69%. Ministrul a mai precizat că, pentru moment, nu se poate vorbi de un act oficial în acest sens, ci doar de unele simulări”. (NewsIn)

De un an şi jumătate, aud doar “doi-zece, doi-zece” în pregătirea marelui moment artistic – un plan concret şi o strategie, oricît de riscantă ar fi ea.  Ceva coerent, cu cap şi coadă. Ceva care să nu fie bilanţuri neruşinate de aşa-zise “măsuri” ca “transformăm impozitul minim, care v-a ruinat afacerile, în forfetar… dar nu chiar acum, poate de la anul”, sau “am menţinut neschimbate cota unică şi TVA”. Sau promisiuni ca “vom înlesni tinerilor înfiinţarea unei firme” !!!

Ceva care să nu se rezume la “Prima casă”, “Primul siloz” şi “Rabla”, aceste eterne feluri din meniul “nici o masă fără peşte”. Sau la scutirea de impozit pe profitul reinvestit, la un an distanţă de momentul cînd trebuia acordată şi cînd firmele mai aveau, de bine-de rău, trei lei pe care să-i reîntoarcă în afacere.

De un an şi jumătate aud de “necesitatea întăririi capacităţii de absobţie a fondurilor europene”. Comunicatul Ioanei Muntean putea fi datat 7 aprilie 2009. Sau 7 ianuarie 2010. La fel cum aud de salarii nesimţite şi văd în schimb posturi de secretari de stat care se înmulţesc, direct proporţional cu planurile de economisire ale premierului. Ca variaţie, de ceva timp, pe lîngă torentele de “simulări” şi “variante de lucru” şi-au făcut loc şi minciunile obraznice: “n-am zis” / “nu-i adevărat” / “m-aţi citat greşit (n-am spus că ar trebui impozitate toate pensiile)”.

Înainte de a lupta cu microfoanele televiziunilor, premierul s-a dovedit incapabil de a lupta cu microfoanele de pe masa unor Vlădescu sau Şeitan, ale căror declaraţii şi “simulări” cu voce tare au cerut mereu rectificări cu jumătate de gură şi ascunsul gunoiului sub preş. Sau cu ghicitorile lui Berceanu, care luni face o sută de kilometri de autostradă şi miercuri nici unul.

Fondul problemei e că la capătul dinspre Victoria al microfonului se află un personaj fără viziune şi fără autoritate, chiar dacă de buna lui credinţă nu se îndoieşte aproape nimeni. Un politician a cărui elocinţă n-are nici o legătură cu capacitatea de a-şi pune oamenii la treabă. Un personaj care se ocupă de teme dragi lui, aşa-numitele “reforme structurale”, fie că e vorba de educaţie sau administraţia publică, fără a fi în stare să le dubleze cu măsuri economice care să le facă realizabile sau mai uşor de suportat. Un premier al bîlbîielilor care patronează un guvern al experimentelor niciodată finalizate.  O mînă forte doar cînd vine vorba de înşfăcat microfonul, nu şi atunci cînd trebuie ţinute strîns frîiele şi dat bice.

Spre deosebire de Geoană, care a avut mereu imaginea unuia tras de sfori (şi pe sfoara) de cîte cineva, şi a cărui prestaţie părea să depindă mereu de conjuncturi, Ponta este, aşa cum îl percep eu, cel puţin, un asset în sine: are idei proprii, construieşte enunţuri clare, de pe urma cărora poţi rămîne cu ceva, e mai extrovertit ca mereu alunecosul Geoană (ăsta este un dat natural pe care Ponta ar putea încerca să-l ascundă, în viitor, tocmai de dragul menţinerii unui status quo în partid, la nevoie, dar deocamdată e o trăsătură care îl serveşte).

Lăsînd la o parte:

1. modelul Adrian Năstase (mentorul declarat) de uşoară aroganţă şi control;

2. probabilitatea să urmeze în multe privinţe modelul Geoană de tolerat şi împăcat diversele tabere, de dragul menţinerii poziţiei proprii dar şi a unei coerenţe a partidului;

3. uşoara marginalizare a lui Vanghelie (de care conducerea are în continuare nevoie, în ciuda apelurilor la combaterea manelizării, doar că primarului de la 5 nu i se va mai da atîta nas ca în trecut),

alegerea lui Ponta implică un set de provocări:

- Tocmai pentru că e o faţă relativ nouă, pentru că are discurs propriu şi mai ales pentru că e tînăr, cred că va antrena o uşoară repoziţionare de electorat-ţintă. Rolul lui Iliescu sau al unor figuri mai vechi ale partidului va fi în continuare important în zonele rurale, dar mă îndoiesc că Ponta “va trece sticla” în astfel de medii, unde tinereţea şi aerul european nu sînt la foarte mare preţ. Ar fi o şansă pentru social-democraţi să atace, aşa cum pretinde de mult că vrea să facă, acel electorat de stînga ceva mai urbanizat, mai educat, mai tînăr ca vîrstă fizică dar şi mentală (fără a mai vorbi de intelectualitatea de stînga cu pretenţii, care a privit întotdeauna cu dezamăgire lipsa unei alternative pe acest palier şi a condamnat imaginea pe care PSD a primit-o de pe urma unor Vanghelie, Nica, Nicuşor Constantinescu şi alţii asemenea). E un proces greu şi nu ştiu dacă realizabil pînă la la alegerile din 2012. Şi mai ales nu ştiu cît de mult îşi vor dori ceilalţi lideri acest lucru. Dar un atac serios pe acest segment are inevitabil mai multe şanse cu o figură ca Ponta la conducere.

- Dacă strategia PSD va fi de reală opoziţie, atunci PD-L are a se teme. Nu doar pentru că Boc are grijă zi de zi să erodeze capitalul guvernării, oferind opoziţiei puncte nemuncite, dar care îl încîntau pe Geoană, aşa cum am văzut în discursul lui de la congres. Aşa cum PD-L a ocupat o parte importantă din segmentul rural şi al urbanului mic tradiţional pesediste, prin discursul populist şi all over the place practicat, tot aşa un PSD cu Ponta şi alte cîteva figuri asemănătoare poate smulge de la PD-L părticele de public ceva mai instruit şi/sau relativ nemulţuit de anumite figuri (tip Udrea, Ridzi sau Berceanu) care gravitează în jurul lui Băsescu, mai ales că realegerea acestuia nu mai e nici ea o miză. PD-L e forţat astfel la repoziţionare şi la creativitate, fie ea şi în direcţia negocierii cu PSD.

- Din perspectiva PNL, Geoană era “asistatul” – individul cu care trebuia să te asociezi, în ciuda platitudinii lui, pentru că avea un partid mare în spate şi o logistică pe măsură. După alegeri, liberalii au dat semnale că vor să atace culoarul de dreapta, pentru a înghesui în colţ PD-L, şi că vor să ocupe poziţia de lider al opoziţiei, avînd în vedere luptele din PSD şi eşecurile repetate ale lui Geoană luat separat. Acum lucrurile se schimbă – PSD cu Ponta va avea, nu mă îndoiesc, o strategie coerentă de opoziţie (repet, dacă asta îşi va propune cu adevărat să facă). PNL are un lider nou şi vechi în acelaşi timp, în sensul că Antonescu a fost văzut ca adierea de aer proaspăt şi promotorul unui alt stil în politică, dar minunea a ţinut pînă la alegeri, inclusiv ca urmare – sau mai ales din cauza – stilului personal de lucru al lui Antonescu, unul lipsit de ritmicitate, coerenţă şi adesea chiar de interes. Ponta e nou, deocamdata, sub toate aspectele. Iar PSD poate redeveni în doi timpi şi trei mişcări voara întîi a opoziţiei. Iar condiţiile de colaborare cu PNL vor fi dictate şi mai abitir dinspre social-democraţi, odată pierdut avantajul de imagine pe care îl avea Antonescu la orice comparaţie cu Geoană.

În plus, nu trebuie uitat că luni, cînd se va trezi după un week-end agitat mai degrabă pentru jurnalişti şi comentatori, alegătorul potenţial se va întreba ce-i iese lui din această schimbare în PSD, în aceste vremuri tulburi: va face o altfel de opoziţie, care să-i salveze lui bani din salariu sau locuri de muncă ? Va intra din nou la putere ? Va determina o schimbare, prin eventuale alianţe sau prin negocieri, care să ofere o perspectivă pe care guvernul Boc nu reuşeşte cu nici un chip s-o ofere ? E imperios necesar, după mine, ca PSD să dea începînd de luni, de la prima oră, răspunsuri  concrete şi consistente la aceste întrebări. Chiar dacă nu exclude ulterior primeniri de strategie.   

Schimbările pe care alegerea lui Ponta le va antrena pe restul scenei politice vor influenţa şi evoluţia lucrurilor în sediul central, unde sînt convins, de altfel, că vor continua înghiontelile. Va fi o interdependenţă care va forţa PSD să se mişte altfel, după ancrasarea suferită în epoca Geoană.

Mi se pare că sînt de discutat principiile. Mică, mare, simbolică sau nu, alocaţia stabilită prin lege are legătură cu copilul, nu cu părintele. Egalitatea la naştere, dacă vreţi, ar fi unul din aceste principii. Banii de alocaţie se adună cumva într-un fel de “cont” al copilului, cu care el pleacă de la naştere şi care îl însoţeşte pînă la vîrsta cînd dreptul la aceşti bani încetează. Evident că sumele sînt prea modeste pentru ca aceşti bani să compenseze eventuale fluctuaţii dramatice în veniturile părinţilor, adică dacă devii sărac peste noapte, nu pe banii ăia te vei baza la greu, la fel cum nu banii ăia te ajută să-ţi creşti copilul dacă tu ai oricum o familie înstărită. Dar rămîne ideea de a plasa în centrul acestui subiect copilul, nu părinţii.

Un alt principiu este că oamenii cu stare plătesc oricum impozite mari, din care unele părticele se regăsesc în măsuri de protecţie socială pentru defavorizaţi şi, implicit, pentru copiii acestora. Ar fi aşadar o formă suplimentară de dijmuială, prin exceptarea aşa-zişilor înstăriţi de la primirea unui beneficiu care se doreşte universal.

Discuţiile din ultimele ore au născut şi alte filosofii. Una ar fi că n-are nici un rost să tai alocaţiile “bogaţilor”, ci mai bine te-ai uita, ca stat, la modul în care unele familii toarnă copii pe bandă rulantă pentru a trăi din banii de alocaţii, pe care prea puţin îi folosesc în interesul direct al copilului (vezi cazurile în care aceşti bani se opresc la birtul din sat !). Important de subliniat aici, în apărarea statului, este că el nu a vorbit niciodată despre alocaţie ca despre un stimulent al creşterii natalităţii. Teza că statul încurajează frecatul mentei pe banii copilului mi se pare iarăşi exagerată, indiferent de cum înţeleg unii dintre părinţi să profite de aceşti bani.

A doua teorie face trimitere la alocaţia pentru mame din timpul concediului de maternitate: dacă s-a dus o bătălie întreagă pentru ca mamele să primească banii în raport cu salariile lor, şi nu aceeaşi sumă fixă pentru toată lumea, atunci de ce nu acceptăm şi ideea că alocaţia copilului trebuie să depindă şi ea de bogăţia sau sărăcia mamei cu pricina ? Nu văd alt răspuns decît acelaşi principiu al centrării pe copil, nu pe părinte. Nici bursa de merit nu ar trebui să ţină cont de veniturile familiei, pentru asta există bursa socială – şi aşa mai departe.

Şi mai important încă, revin în atenţie nişte întrebări care ne frămîntă de mai mult timp: cine stabileşte cine e bogat şi cine nu ? (cunoaştem eterna dezbatere despre cum cel cu 1100 de lei e mai bogat de cit cel cu 750, dar mai sărac decît cel cu 3500 de lei – şi aşa mai departe). Avem o limită superioară pentru ce înseamnă clasa de mijloc ? Ştim cum să stabilim de la ce limită în jos începe sărăcia, eventual definită legal ? Are legătură o astfel de recalibrare cu guvernarea de dreapta, repet, cît timp ai de respectat un principiu care are în centru copilul care nu produce, ci doar consumă ? (Premierul Boc a fluturat aici teoria că dreptul copilului nu e încălcat, cîtă vreme el primeşte totuşi ceva – acel “ceva” o să varieze). Are statul capacitatea să inventarieze prompt fluctuaţiile în cîştiguri, astfel încît să decidă gradul de bogăţie al unui contribuabil ? Ce faci cu cazurile (rare, e drept) în care ai salariul mic, dar obţii venituri substanţiale din alte direcţii ?…

Mă întreb şi vă întreb: e posibilă o variantă în care, lunar sau trimestrial, părinţii să fie obligaţi să bifeze o căsuţă pe un formular, prin care să fie de acord să nu ridice alocaţia, care să meargă automat într-un fond care să aibă legătură tot cu protecţia socială a copiilor defavorizaţi, iar atunci cînd simt că le merge mai prost să revină şi să o încaseze din nou ? Sau se încalcă din nou principiul, pentru că alegerea revine părintelui, nu statului şi evident nici copilului (care, revin, se află teoretic în centrul acestui mecanism) ? Va fi vreun părinte, oricît de bogat, dispus să renunţe la cele cîteva zeci de lei, din moment ce sînt un drept cuvenit ? Cum ar arăta ipoteticul fond de care vorbeam mai sus la finalul unui an ?!

Tema a fost pusă pe tapet de autorităţi, care par să discute despre ea în termenii cei mai serioşi. E de fapt lucrul care mi se pare cel mai grav: că o astfel de dezbatere - necesară, nu zic nu –  se poartă ca urmare a (sau în contextul) foamei de bani a unui executiv care pare să fi epuizat  toate celelalte soluţii. Un guvern care discută despre reforme – repet, necesare – ca alinierea pensiilor, salarizarea unitară, restructurarea aparatului de stat şi, iată, acum, alocaţiile cuvenite copiilor, numai dacă acestea pot să producă sau să păstreze ceva bani la buget. Adică scutind astfel guvernul de viziune şi creativitate în stimularea pe alte căi a economiei.

Nu-mi imaginez sub nici o formă că cineva a manevrat lucrurile de-aşa manieră încît rivalii lui Diaconescu din viitorul congres să capete nişte bube de imagine şi mai umflate decît aveau deja. Coincidenţa asta îl ajută însă; procesul de legitimare a lui Diaconescu ca lider făcut din alt aluat decît cei de mai sus înregistrează acum ultimele etape tehnologice.

Pesediştii au nevoie de un alt lider în primul rînd pentru că Geoană nu e cel cu care să se poată merge mai departe. Dincolo de “erodarea naturală” a unui lider, de care vorbesc unii politologi (sigur, ne putem întreba maliţioşi care lider?), intervin toate episoadele din ultima vreme, în care Geoană s-a acoperit de ridicol - singur sau ajutat. Chiar dacă au în plan să-l manevreze sau să-l ia de arbitru pe Diaconescu la fel cum au făcut şi cu Geoană, pentru diversele grupări din PSD e şi o chestiune de vitrină exterioară cu cine defilează mai departe: gafele au fost pur şi simplu prea multe.

În al doilea rînd, Geoană nu mai poate aduce partidul la guvernare, cu atît mai puţin cu PD-L; a făcut-o o dată şi, ca să fim fair play, nu cred că i se poate imputa lui că n-a durat mai mult de zece luni. Candidatura la preşedinţie era inevitabilă şi se ştia unde vom ajunge cu coaliţia PSD – PD-L.

La fel, pentru PD-L şi Traian Băsescu, Diaconescu reprezintă măcar personajul cu care se poate sta de vorbă. Mă aventurez să presupun că se pot negocia chestiuni ca revizuirea votului uninominal, reducerea numărului de parlamentari şi alte modificări ale Constituţiei. Asta nu înseamnă că Diaconescu va fi unealta şefului statului în PSD şi că-i va preda partidul, ci, dimpotrivă, că are şansa să reconstruiască interiorul protejîndu-l de atacurile din exterior.

La urma urmei, dacă nici asta nu merge, Hrebenciuc, Vanghelie şi, de ce nu, poate chiar Ponta sau Severin pot cere oricînd, după 1-2 ani, un alt congres extraordinar…

Staff-ul preşedintelui ar trebui să se roage în schimb să nu păţească ceva vreun soldat din teatrul de operaţiuni de acolo ! Toate discuţiile savante despre energii şi flăcări violete o să fie înlocuite rapid de cinstitele şi neaoşele referiri la cobit şi deochi.

Dincolo de “răutăcismele” obişnuite şi de talmeş-balmeşul făcut de televiziunile care amestecă de dragul caterincii psihologia cu flacăra violet, tehnicile subliminale şi armele neconvenţionale cu paranormalul, hipnoza şi astrologia, pentru mine rămîne întrebarea de ce au ales soţii Geoană să emită în spaţiul public povestea cu pricina ? Dacă ar fi vrut să abată atenţia de la răfuielile în creştere din PSD, n-au reuşit decît să le ofere adversarilor muniţie în plus. Dacă au dorit să speculeze apetenţa unui public telespectator de OTV pentru teoria conspiraţiei, în care cei mulţi, nevoiaşi şi asupriţi sînt victimele neajutorate ale unui cerc restrîns de manipulatori care manevrează lumea în folosul lor exclusiv, nedîndu-se înapoi de la nimic şi călcînd în picioare masele, cred că au greşit cantităţile: nu toţi pesediştii sînt săraci, trişti şi OTV-işti, la fel cum şi amatorii de scenarii de acest gen sînt răspîndiţi dincolo de ideologiile de un fel sau altul.

(Lăsăm la o parte, de asemenea, consideraţiile despre cum cineva care se dorea preşedinte ar fi trebuit să facă faţă inclusiv unor astfel de provocări, sau de ce nu a demonstrat Geoană la momentul potrivit existenţa agresorilor şi scopurile lor mîrşave, pentru a-i elimina transparent din competiţia electorală şi, mai ales, din platourile unde aveau loc dezbaterile…).

Rumoarea stîrnită de declaraţiile lui Geoană printre criticii săi îmbracă două forme: 1. Geoană vorbeşte prostii, pentru că asemenea lucruri nu există; 2. Geoană vorbeşte prostii, pentru că despre aceste lucruri, chiar dacă ele există, nu se cade să vorbeşti din postura de ta de preşedinte de Senat, de lider de partid şi de candidat înfrînt la mustaţă la preşedinţia României.

Şi-atunci de ce aceste consideraţii lansate în spaţiul public ? O jumătate de răspuns cred că stă în “dezvăluirea” care umple la această oră ecranele televizoarelor: în spatele lui Traian Băsescu, la interviurile pe care le-a dat şi la confruntările cu candidaţii, a stat, într-adevăr, Aliodor Manolea, psiholog şi specialist în programare neurolingvistică. Descoperirea asta putea fi făcută oricînd în timpul campaniei electorale, mai ales că Manolea nu s-a ascuns în buzunarul de la sacoul lui Băsescu, ci şi-a etalat făptura la lumina zilei şi a reflectoarelor de prin diversele platouri. Pe neatenţii de pînă acum, fie ei susţinători sau adversari ai liderului PSD, ştirea asta o să-i lase întrucîtva descumpăniţi. Unii se vor gîndi dacă nu cumva Băsescu a recurs într-adevăr la manevre oculte pentru a-şi atinge scopurile, alţii se vor întreba oare în cîte alte cazuri a mai funcţionat chestia asta, sau dacă ea e corectă şi nu explică pe undeva de ce Geoană era cît pe-aci să fie el preşedinte… Pentru şaisprezecimea asta ipotetică de punct marcat, că mai mult nu cred că poate conta, indiferent de efortul media de a face şi din asta o ştire, mă îndoiesc că merita efortul expunerii la toate celelalte riscuri. Cu condiţia, bineînţeles, să le conştientizezi.

Ca atare, cred că Mircea Geoană n-a vrut, de fapt, nimic. Alţii au vrut pentru el. A fost chemat în vizită la ceas de seară şi s-a dus, i s-a spus că a cîştigat alegerile şi a ţopăit. Utilitatea declaraţiilor actuale figurează probabil şi ea pe agenda cuiva. Ceea ce ne duce de unde am pornit: ce e mai bine, să fii perceput ca o păpuşă de lemn trasă pe sfori sau ca o persoană normală, cu atuurile dar şi cu vulnerabilităţile ei, inclusiv la atacuri energetice ? Se pare că oricum nu contează – în ambele situaţii faci tot ce vor alţii !

Primul motiv probabil e, în viziunea guvernanţilor, că lumea oricum nu înţelege, nu are şi nici nu vrea să aibă habar. Al doilea – că discursul din Parlament e pînă la urmă o formalitate, din moment ce taberele au stabilit cum votează (eventual în funcţie şi de niscaiva negocieri), iar rezultatul se reduce la un proces aritmetic de obţinere a unei majorităţi strict necesare. Un al treilea ar putea fi lipsa puterii de convingere a omului Emil Boc, cantonat în fraze-tip şi încercînd să emane un anume tip de fermitate pe care, după mine, n-a jucat-o niciodată cu vreun efect.

Comprimînd foarte tare discursul lui Boc, filosofia de care vorbeam se reduce la faptul că avem nevoie să încasăm bani (cît mai mulţi), ca să putem face cheltuieli (mai mari sau mici, în funcţie de domeniu). Şi că e criză şi că trebuie să ieşim din ea. Boc a înşiruit sîrguinicios (ca alţi premieri înaintea lui, de altfel) cifre legate de creşterea economică şi trimestrele în care ar avea loc, date despre evoluţia şomajului sau inflaţie. A mai vorbit despre strădaniile de a mări pensiile cînd se va putea şi de a asigura medicamente compensate. Lucruri corecte, asigurări necesare. Dar nu suficiente.

Lipseşte povestea din spatele acestui buget. Cea în care premierul să se uite la mine, nu pe hîrtie, şi să-mi spună (oricît de hilar le-ar părea scepticilor): eu şi guvernul meu credem că ţara asta ar trebui să arate aşa, cel puţin pînă în 2012, cît durează, teoretic, mandatul meu; iar la acest obiectiv credem că se ajunge aşa. Restul poveştii e despre cum ANAF poate să ia singură iniţiativa introducerii de calculatoare care să simplifice numărul de ghişee, care să ducă la reducerea numărului de funcţionari care oricum trebuie daţi afară, doar că de data asta o să ştim de unde şi mai ales de ce. Sau despre cum pensiile trebuie să stea pe loc pentru ca maşinile să poată merge pe autostrăzi noi. Sau invers, dacă e cazul.

Aş fi vrut să aflu cum a făcut echipa guvernamentală să ajungă la cifrele prezentate: a decis mai întîi ce proiecte are şi cît costă, şi pe urmă a socotit dacă poate obţine banii necesari prin vechi sau noi taxe şi impozite ? Sau poate a calculat mai întîi cum poate face mediul privat să producă mai mult, ajutat eventual şi de diverse stimulente, astfel încît să aducă mai mulţi bani la buget, a identificat taxele pe care i le poate pune şi abia pe urmă a calculat la ce pot fi folosiţi banii ăştia ? Sau poate a mers pe pipăite, socotind pas cu pas nevoile şi ponderîndu-le cu speranţele de încasare, mai tăind, mai ştergînd, mai scăzînd, mai adăungînd ? A mai existat ceva în afară de canoanele FMI legate de bugetari, restructurare sau deficit, sau pînă şi procentul creşterii economică a fost luat din mapa lui Jeffrey Franks ?

“Bugetul oferă siguranţa că salariile, pensiile şi alocaţiile sociale pot fi plătite şi în perioada următoare, iar în cazul în care creşterea economică va fi mai mare decât cea aşteptată pot creşte şi pensiile şi salariile. Dar deocamdată haideţi să avem un buget care să ne asigure în primul rând că putem plăti salarii şi pensii începând cu ziua de mâine”, ne spune Emil Boc, convins că logica lui de-azi-pe-mîine-şi-pe-urmă-om-mai-vedea e singura cu care rezonează românii. Logica tîrîtului de la o rectificare la alta. Ştiu că bugetul e pe 2010, dar perspectiva ? O luăm de la capăt şi la anul cu discuţiile despre nevoia de autostrăzi ? Despre nevoia de bariere în calea inundaţiilor ? Despre programa şcolară şi numărul de profesori ?

Mi s-a părut interesantă observaţia lui Mircea Coşea dintr-un articol mai vechi apărut în “Business Standard”: bugetul nu se elaborează, se creează. Iar creaţia bugetară nu are de-a face cu calculele sau cu negocierile, ci este mai degrabă o idee care capătă formă printr-o strategie, pînă ce devine o convingere.

Boc nu mi-a spus povestea şi nici nu m-a convins, pentru că îl suspectez cu tărie de a nu se fi convins nici pe el. Oricît de inutil sau de idealist v-ar părea demersul, ar fi probat nu dăruirea şi nici elocinţa, ci măcar competenţa.

Tonul a fost calm, civilizat şi diplomatic, dar ferm, iar palma evidentă. Mesajul UDMR pare destul de clar, şi anume că nu acceptă să fie trataţi ca parteneri de mîna a doua în acest guvern, indiferent de numărul de posturi deţinute. UDMR nu e Daniel Funeriu, să i se pună în braţe reducerea de 15 mii de posturi în învăţămînt, decisă de alţii, şi să fie trimis s-o anunţe. Mesajul pare să fi fost înţeles măcar de unii dintre liderii PD-L. Azi la “Casa Presei”, de la Realitatea FM, liderul deputaţilor democrat-liberali, Mircea Toader, admitea conciliant că e posibil ca “din cauza lipsei de timp de la formarea guvernului pînă acum, intenţiile legate de buget să nu fi fost comunicate cum trebuie tuturor. Dar cu siguranţă lucrurile se vor remedia”.

Un al doilea lucru desprins din mesajul liderilor maghiari este că PD-L va trebui să se aştepte la negocieri permanente, “din mers” sau “pe parcurs”, aşa cum le numea ieri un alt deputat, Petru Lakatos. Intrată la guvernare în an de sacrificiu, Uniunea va încerca să maximizeze pragmatic acest statut. Nu-mi imaginez că-şi face griji în privinţa vreunui protocol stufos, aşa cum a existat între PD-L şi PSD, anul trecut. Pentru că nu cred că UDMR va fi al doilea PSD, şi în barca guvernării, şi în afara ei, criticînd acerb de pe margine, în scop electoral. Maghiarii nici nu au motive să facă asta, cît timp îi vor confrunta mereu pe democrat-liberali cu poziţii ferme, care se vor traduce în cereri ferme. (După negocierea posturilor de prefecţi, subprefecţi şi secretari de stat, şefii UDMR au decis să se mai gîndească la oportunitatea majorării pensiilor şi să meargă, pentru moment, pe varianta iniţială a guvernului..). PD-L va fi nevoit să stea mereu în alertă şi să discute permanent, aşa cum e destul de puţin obişnuit să o facă, mai ales din perspectiva aroganţei lui Emil Boc.

Care, că veni vorba, nu s-a putut abţine să nu mai laude un pic virtuţile “curative” ale impozitului minim, care ar fi făcut ordine printre firme – deşi tocmai e pe cale să-l modifice. O primă dovadă de bărbăţie – pentru că premierul vorbeşte foarte des, obsesiv de des, despre asta – e în general să-ţi recunoşti greşelile. Sau, dacă nu poţi face asta public, măcar să taci.

În condiţiile în care suntem de acord că unele instituţii gem de funcţionari care freacă menta dar în altele lipseşte numărul necesar pentru o bună interfaţă cu publicul, că sunt prea multe materii predate de prea mulţi profesori, dar în acelaşi timp că sînt localităţi unde copiilor nu are cine să le predea, că unele spitale risipesc banii sau mîncarea în vreme ce altele sînt supraaglomerate şi dotate cu ce mai aduc medicii de-acasă, atunci analiza devine primul cuvînt-cheie. Iar comunicarea al doilea.

Să vorbeşti de aproape un an de nevoia reformării aparatului de stat şi a restructurării bugetarilor, să faci din asta cheia de boltă a programului electoral şi guvernamental, dar să nu fii în stare după atîta timp să spui cum şi în funcţie de ce criterii vei face acest lucru mi se pare inadmisibil. Vreau să ştiu cine pleacă, de ce pleacă, de unde pleacă şi cum mă va afecta asta pe mine, chiar dacă nu sînt profesor sau medic. Vreau să ştiu ce perspective au cei care pleacă şi cum mă afectează inclusiv acest lucru. Avem nevoie cu toţii să ştim de ce trebuie să fie profesorii mai puţini cu 15 mii, cît se economiseşte în felul ăsta şi unde se duc banii, dacă se duc în altă parte sau trebuie economisiţi pur şi simplu. Oricărui copil îi spui de ce e bine să facă ceva într-un anume fel, orice copil ştie că dacă uneşte punctele obţine o imagine. Iar o filosofie de bază a muncii îţi spune că orice angajat e mai eficient în a executa o sarcină (fie ea şi “strînsul din dinţi” recomadat de Emil Boc) dacă ştie la ce foloseşte, care e efectul pentru întreaga organizaţie (respectiv naţiune).

Ideea ca întîi să decizi să renunţi la cîteva mii de posturi şi pe urmă să chemi sindicatele să negociezi cu ele nu e nicidecum primul semn al unei fermităţi în a face reformă, ci al unei incapacităţi de comunicare crase. Al doilea e să cochetezi cu comasarea spitalelor fără să spui ce înseamnă asta şi tot aşa. Adevărata putere şi bărbăţie de care tot vorbesc premierul şi teoreticienii schimbărilor radicale constă în a şti să explici, nu în a pocni lumea în cap cu decizii deja publicate în Monitorul Oficial. Prima reuşită a guvernului în materie de reformă a statului sau de asanare a cheltuielilor va fi prima frază coerentă care îi va ieşi cuiva din gură pe această temă. Fie el şi Andrei Gheorghe de la tribuna Ministerului Finanţelor.

Ce rămîne ? O societate polarizată care trebuie să înveţe să se adune din nou. Nu cred în solidaritatea generată de criză, ci în mai mult pragmatism şi mai puţină pasiune, în găsirea numitorului comun, în a negocia fiecare proiect pînă ajunge să fie folositor cît mai multora. 

Şi, că tot veni vorba, avem nevoie de un proiect, de data asta la modul serios, nu retorica de tip “vrem în NATO”, “vrem în UE”, “vrem brand de ţară că altfel pierdem turiştii nemţi”. Un proiect care să fie, de fapt, o sumă de proiecte şi care să fixeze nişte obiective, fie că e vorba de un sistem sanitar mai bun, de unul de învăţămînt mai competitiv, de un Parlament redus numeric şi ale cărui camere să îşi redefinească rolurile, de şosele şi autostrăzi care să nu se blocheze în chichiţe birocratice care servesc cui trebuie, dar nu celor care ar trebui să circule pe ele, de termene mai rapide la procese şi aşa mai departe. Ştiu că sînt subiecte evergreen, dar aici e vorba de comunicare: ce putem face, în cît timp, cu ce rezultate. De ce e nevoie să dăm afară de la stat, cum ne afectează asta, ce obţinem în schimb. Exerciţii simple, care se pot face în ciuda campaniei electorale (despre care mă încăpăţînez să cred că va reîncepe foarte curînd, în ciuda discursurilor liniştitoare). 

Dacă lecţia a folosit la ceva, probabil că vom vedea în 2010, mai degrabă mai repede decît mai tîrziu. Pentru că lecţia nu e doar una de politică.

La mulţi ani !

Fără orice urmă de mişto, colaborator mai eficient ca Adriana nu cred să fi avut Băsescu, şi nu vorbim doar de (o parte din) mandatul prezidenţial, ci de o lungă perioadă de dinaintea acestuia. La urma urmei, Alexandra Gătej are, prin comparaţie, doar 4 luni în serviciul – oficial, cel puţin – al preşedintelui… Desigur, se poate argumenta, Adriana a primit ceva mai mult decît o decoraţie, dacă e să ne luăm după şeful statului: şi-a văzut soţul şef de serviciu secret, aşa cum “i-a poftit sufleţelul”… Renate Weber ce o fi primit ?

Cîteva ore mai tîrziu, se plîngea unei delegaţii prezente la consultări că unele partide au negociat între ele o majoritate contra sacrificării rezultatelor referendumului. (Cu alte cuvinte, te sprijin dacă nu punem în aplicare reducerea numărului de parlamentari şi desfiinţarea unei camere). Cine cu cine a purtat această discuţie ? PSD şi PD-L nu s-au întîlnit, iar PD-L şi UDMR sînt deja parteneri. Îmi place să cred că nu e vorba nici de PSD şi PNL, pentru că asta ar însemna că o terţă ureche a ascultat şi a raportat. Ca atare, rămîne varianta PD-L – PNL, în care democrat-liberalii au dat fuga să-i spună preşedintelui, ceea ce nu e deloc nou sau uimitor. Voiam doar să notez revenirea la retorica obişnuită a preşedintelui: ştiu chestii ! Şi sînt gata să le arunc în spaţiul public, chiar dacă nu sînt probate şi nu s-au discutat în prezenţa mea. Mă gîndesc că în momentul în care spui că vrei să negociezi, nu antagonizezi respectiva parte şi nici n-o demonizezi prin afirmaţii discutabile, unde e vorba de cuvîntul lui Boc contra cuvîntului lui Antonescu, de exemplu…

La consultările cu liberalii, Traian Băsescu le spunea că îi vrea alături de PD-L, pentru formarea unui oportun şi logic guvern de dreapta. Peste 45 de minute, acelaşi preşedinte le cerea social-democraţilor să analizeze posibilitatea de a participa la un guvern de uniune naţională ! Nu cred că liberalii s-au simţit lezaţi… La fel cum nu cred că intenţia serioasă a preşedintelui este de a-i vedea pe pesedişti din nou la guvernare… fie şi reprezentaţi de Marian Sârbu La fel cum nu cred că cineva îşi face iluzii asupra utilităţii acestor negocieri…

E abia prima zi. Şi oricum probabil singura în vom auzi vorbindu-se despre lecţia cu pricina. Rămîn cinci ani în care să fie şi însuşită.

România e, de ceva vreme, un teren al premierelor. Conflictul preşedintelui cu Parlamentul a dus la suspendarea şefului statului, în 2007. Aceeaşi încăpăţînare a părţilor ne ţine şi azi fără premier. Acum, mai avem niţel şi am putea fi nevoiţi să repetăm alegerea preşedintelui. Nu va fi vina PSD, dacă trece examenul Curţii Constituţionale; aceeaşi instanţă le-a dat de mai multe ori dreptate şi lui Traian Băsescu sau Emil Boc. Dincolo de oportunitatea contestării, problema e în altă parte şi o intuim cu toţii: dacă Geoană cîştiga, PSD era dispus să dea sub covor toate neregulile, indiferent cît de grave. Nici de partea cealaltă lucrurile nu cred că ar fi stat altfel: generos, Traian Băsescu spune că dacă s-ar renumăra, ar rezulta chiar un scor ceva mai bun pentru el - dacă eşti învingător, nu mai contează cîteva (zeci sau sute de) falsuri, acolo…

Dincolo de frustrările unui candidat supărăcios care nu-şi poate accepta înfrîngerea (dacă este o înfrîngere autentică), premiera la care am putea asista va avea ca autori morali toate administraţiile de pînă acum: nimic nu scuză încăpăţînarea PD-L de a permite liste speciale de votare la Topraisar, în judeţul Tulcea, sau de a nu crea mai multe secţii într-un loc ultra-mega-aglomerat ca Gara de Nord. Lăsînd la o parte că aceste liste n-ar trebui oricum să existe, pentru că alimentează suspiciunile de turism electoral. De partea cealaltă, fosta guvernare PNL se laudă că a obligat lumea să voteze numai în localităţile de domiciliu. Altă aberaţie, nedemnă de secolul 21 şi o tehnologie relativ simplă. Toată lumea a fugit cu bună ştiinţă şi rea intenţie de un sistem elementar în care, odată introduse în computer, o serie de buletin sau un CNP să nu mai aibă voie să apară a doua oară. După modelul emiterii biletelor de tren sau al locurilor la cinema. La fel, în loc să ne punem problema dacă un vot din Canada e la fel de valoros ca unul din Tecuci, mai bine am discuta despre cum pot fi întărite mecanismele de control din secţiile de peste hotare, aflate departe de ochii “centrului”. Singura explicaţie pentru care lucrurile astea nu se întîmplă este dorinţa de a încuraja, a folosi sau, dimpotrivă, a putea reclama fraude.

Aşa că dacă, prin absurd, ne vom petrece ajunul Anului Nou votînd iar, n-ar trebui să ne supărăm doar pe Mircea Geoană şi Liviu Dragnea, ci şi pe Tăriceanu sau Blaga. Constat, pentru moment, că retorica ultimelor 24 de ore seamănă izbitor cu cea de acum zece zile, sau cu cea din septembrie: vom şti ce facem cu guvernul cînd vom şti cine este preşedinte. Deosebirea e că între timp am votat, şi încă de două ori. Şi tot nu ştim.

În această primă zi neoficială a noului mandat, Băsescu are de luat o decizie majoră, după părerea mea, şi ea e strîns legată de cele 50,3 procente pe care le-a obţinut. Ţara e taiată în două cu cutterul şi acum ori iţi bagi ambele mîini în această rană şi tragi de ea cît poţi, ori încerci să o lipeşti şi să o cicatrizezi. Poate că va dura mai mult de cîteva luni, la fel cum aproape sigur falia asta nu e doar rezultatul prestaţiei prezidenţiale. Şi mai cred că nici una din cele două jumătăţi de Românie nu e, de fapt, cu adevărat fericită în aceste zile.

Doru Buscu ofera doua scenarii, Costi Rogozanu altele trei, cu bonus. De cînd m-am apucat eu să scriu, s-au adăugat şi varianta Laurei şi cea a lui Fumurescu. Toate pun pe tapet, într-o formă sau alta, necesitatea ca Traian Băsescu să se schimbe – mai precis să-şi schimbe stilul - şi să găsească metoda de a-şi armoniza proiectele personale cu un bine comun în sens mai larg, unul mai uşor de asimilat şi de aplicat de către marea majoritate.

Personal, nu cred că Băsescu e capabil să se schimbe radical. Ce îi cer e doar să acţioneze ca şi cum ar face-o, să se prefacă politic, să strîngă din dinţi şi să încleşteze pumnii făcînd asta, la fel cum atîţia oameni apropiaţi mie au strîns din dinţi şi au încleştat pumnii votîndu-l, dintr-o rămăşiţă de speranţă legată de potenţialul lui de a face ceva şi nicidecum pentru ceea ce a făcut pînă acum – extrem de puţin, în opinia lor. Îi cer să fie şi aşa cum nu e el în esenţă, în compensaţie pentru cinci ani de mandat în care a vorbit prea mult şi a făcut prea puţin. Nu mă aştept să-l ţină mult. Dorinţa de a-şi fixa mereu adversari pe care să-i înfrîngă şi de a se înconjura de personaje slabe pe care să le domine nu va înceta să-l anime. Tot ce sper e ca jumătatea cealaltă de ţară să-l provoace inteligent şi să-i canalizeze acest potenţial de combat spre zone unde chiar să producă efecte. Ţine şi de cei care nu-l suportă acum sau nu l-au votat să înveţe să-i exploateze forţa pe care totuşi prea puţini i-o pot contesta.

De ce ar lua Traian Băsescu decizia să facă lucrurile altfel ? Poate pentru că, după cinci ani de mandat, ca şi în 2004, s-a ales, în acte, tot cu o jumătate de ţară. Următorii ani i-ar putea aduce, simbolic, mult mai mult. Şi, după 2014, poate şi o carieră de succes ca prim-ministru.

PSD a luat in brate citeva noi concepte pe care le mesteca pina la voma: “Un fleac, i-am ciuruit!” al lui Basescu a devenit oficial, in retorica de Kiseleff, principala declaratie de vendeta a sefului statului si semnalul prigoanei la care-i va supune pe adversari. Jenant. You can do better. Cum ar zice Obama, modelul lui Geoana.

Numărătoarea paralelă ne va ţine o noapte întreagă pe jar, mîine pe vremea asta probabil că vom şti rezultatele finale şi ne vom fi împăcat cu ideea, indiferent de care parte am fost… Vom rămîne polarizaţi o bună bucată de vreme, aşa cum suntem deja de aproape doi ani încoace, dar încet-încet ne vom manifesta mai printre dinţi, pentru că ne vor uni, în multe privinţe, criza tot mai manifestă şi dificultăţile comune. Poate şi curiozitatea de a vedea ce se întîmplă, ce aduce o nouă guvernare pentru noi.

Poate după alegerile astea o să înţelegem că oameni ca Traian Băsescu şi Mircea Geoană nu trebuie urcaţi pe socluri. Indiferent dacă de ei se leagă speranţe de schimbare sau de linişte. Cred că pe Băsescu ar trebui să-l iubească frate-său, iar pe Geoană soacră-sa, nu noi. Cred că ar trebui să băgăm mîna-n foc doar pentru copiii noştri, nu pentru vreunul din cei doi. Cred că am putea să avem mai puţine certitudini în legătură cu ei. La urma urmei, miza acestor alegeri e atît de mare pentru fiecare dintre noi tocmai pentru că o vedem în feluri diferite.

“Înainte să mă duc acasă m-am oprit pentru câteva minute la un om care m-a sunat, rugându-mă să trec pe la el, pentru că are o invalididate şi nu se poate deplasa”.

În dezbaterea televizată cu Băsescu, Geoană răspunsese aşa:

“M-a sunat pentru că apăruse într-o gazetă de sport un interviu al meu că e malefic şi turbulent  şi am vrut, ca doi oameni decenţi, să vorbim”.

Nu rezulta neapărat că sunatul însemna şi o invitaţie acasă, la ceas de seară. Vîntu putea să sune ca să-şi exprime curiozitatea şi/sau nemulţumirea şi să trîntească, jignit, telefonul. Sau să nu-l trîntească. Sau Geoană se putea oferi el însuşi să facă o vizită lămuritoare mogulului. Declaraţia de azi a liderului PSD introduce nuanţa necesară: Vîntu e cel care l-a rugat sa vină. Asta dacă Geoană relatează – sau îşi aminteşte – corect .

Ramîne de văzut cît de important (mai) e acest lucru. Deocamdată, ce am mai aflat este că, după 6 decembrie, Geoană vrea să facă (alte) declaraţii referitoare la episod (mira-m-aş ca acest lucru să se mai producă, totuşi). Şi că, oricum, chiar “să fi ştiut cine e Nicolae Popa”, care sunt conotaţiile FNI-Gelsor şi că personajul fusese arestat fix în aceeaşi seară, el unul tot s-ar fi întîlnit miercuri cu Vîntu:

“Dacă era un motiv important pentru această conversaţie, aşa cum a fost, aş fi acceptat-o”.

Mă rog, e bine de ştiut…

Elena Băsescu a fost din nou acolo, doar că Geoană nu e Crin şi – nu-i aşa ? – s-a dovedit mereu curtenitor cu doamnele, astfel încît n-am avut parte de aluzii la “succesuri” sau nepotisme. În schimb, Elena Udrea a găsit de cuviinţă ca de data asta să apară, chiar dacă în “banca din fundul clasei” (de obicei acolo stau “turbulenţii”, dar de aspectul ăsta a avut grijă Monica Macovei, vociferînd de pe un loc din faţă). A apărut Udrea, au apărut şi înţepăturile lui Geoană. Poate înţepa mai adînc dacă citea interviurile cu preşedintele din “România Liberă” şi “Gazeta Sporturilor”.

Maxima figură tîmpă a lui Geoană: “ce contract cu Rusia” ? Maximul gest de falsitate a lui Băsescu: hohotele la ideea că Dorin Cocoş ar fi vrut Poşta…

Interesantă din partea lui Geoană, dar cu iz de prefăcătorie şi nedusă pînă la capăt – tema “delimitării de strigoii trecutului”, cu referire la Ion Iliescu. Avantajul primei intervenţii a durat destul de puţin, Băsescu a revenit la chestiune netulburat, ceva mai tîrziu.

Am constatat cu plăcere că înţepăturile menite să abată atenţia (cu efect însă şi asupra atenţiei privitorului) s-au mai rărit. Semn bun.

Geoană putea să ia el iniţiativa explicării vizitei la Moscova şi să joace în termeni proprii tema – n-a făcut-o.

Băsescu mi-a dovedit din nou populismul spunînd că “va apăra poporul de clasa politică”. Personal, n-am nevoie să fiu apărat de unele aspecte ale democraţiei, indiferent cît de imperfecte. Poate că nişte nuanţe s-ar fi impus. Şi poate că am să revin la asta cu altă ocazie.

Episodul central

Dacă acceptăm ideea că dezbaterea a interesat un public urban, educat, informat, dar indecis, atunci s-ar putea ca momentul ezitărilor lui Geoană legate de întîlnirea cu Vîntu să atîrne foarte greu. Fie în sensul unui vot negativ la adresa lui Geoană, fie în sensul deciziei de a nu vota pe nimeni. Mai ales cu cît se conturează tot mai clar ideea că şi Băsescu suferă de aceleaşi metehne. Asta dacă e să credem ce spun şi Geoană, şi Vîntu. Numai că declaraţiile lor deja s-au contrazis recent, aşa că cel puţin asupra unuia dintre ei planează suspiciunea de minciună.

Electoratul urban şi educat se va întreba probabil de ce Vîntu a dorit să-şi convoace “prietenul” la o întîlnire tîrzie, într-un loc ţinut mereu sub observaţie de presă şi cu o zi înainte de confruntarea cu contracandidatul său, a cărui principală temă de campanie este exact relaţia politician-moguli. Variantele pe care le-am auzit – alimentate şi de ora tîrzie ! – variază de la necesitatea unei discuţii despre proaspăt-arestatul Popa, pînă la teza că Vîntu de fapt îl sacrifică pe Geoană în ultima clipă, din alte interese, expunîndu-l, şi terminînd cu ideea că mogulul doreşte să arate cine schimbă preşedinţi.

Electoratul urban şi educat se va întreba însă nu atît de ce a convocat Vîntu întîlnirea nocturnă, ci de ce a acceptat-o Mircea Geoană! Şi de ce nu a găsit o explicaţie coerentă pentru acest episod !

Nu sînt convins că explicaţia stă (doar) în epitetul celebru lansat de Iliescu…

Si totusi, am sa fiu cinic si neplacut. E campanie electorala, chiar daca e 1 Decembrie. Si nu suspectez PD-L de armistitiu de campanie doar din acest motiv. Nici de vreo jena in a deturna in folos propriu un protest de strada, altminteri relativ usor de anticipat. Cele citeva sute de manifestanti din centrul Timisoarei puteau fi citeva mii bune, cu un minim efort de organizare. De evenimentul semnarii se stia de citeva zile. Iar simbolistica locului si perioadei le stim de 20 de ani. Si-atunci, ce a lipsit ? Sau cine ?

A lipsit un OK pe care sa-l dea cineva. Si sint convins ca lipsa lui nu are nici o legatura cu teama ca manifestatia ar fi putut degenera in cine stie ce eveniment violent. La urma urmei, vorbim de timisoreni. Ca sa se puna in miscare, masinii portocalii i-a lipsit cheia din contact, si pe-asta o poate invirti doar cineva ca Vasile Blaga, mobilizatorul de exceptie al PD-L. Numai ca Blaga a lipsit din peisaj in cea mai mare parte a acestei campanii. Postura de ministru de interne, acuzat de tentative de fraudare a alegerilor, a fost in mod sigur un obstacol. Cine s-a incapatinat sa-l numeasca interimar ar fi trebuit sa se gindeasca la asta. Nu cred insa ca doar asta l-a tinut departe pe Blaga si nici pe Berceanu sau Videanu. Dupa toate informatiile, implicarea lor in campanie a fost minima. (Toti depun cam acelasi efort pe care l-a depus in 2004 Hrebenciuc pentru Nastase. Nu zic ca rezultatul ar trebui sa fie sau va fi acelasi si pentru Basescu!). Motivele pot fi discutate, mai ales din perspectiva viitorului PD-L fara sprijinul locomotivei prezidentiale. Cert e ca artileria grea a lipsit de linga candidat in ultimele saptamini. Cine crede ca Basescu este performant multumita DOAR instinctelor sale fenomenale de “animal politic” se inseala, dupa parerea mea. Cred ca putem vedea deja si niste efecte ale acestei evolutii solitare: placa despre moguli, alternata din cind in cind cu cea despre privilegiile si pensiile parlamentarilor. Deja zgiriate amindoua.

În al doilea rînd, un filmuleţ al cărui deţinător a aşteptat 5 ani să-l facă public, în logica – nu-i spun neapărat românească – a unei campanii electorale mînjite cu magiun: “îl scoatem cînd ne-o veni bine!”.

În al treilea rînd, un preşedinte – candidatul de atunci şi candidatul de azi – care la vederea imaginilor cere timp pentru a se gîndi dacă şi cum s-au petrecut lucrurile. Am auzit explicaţia (pe care o îmbrăţişez, pînă la un punct) după care un preşedinte îşi cîntăreşte bine cuvintele, gîndeşte de două ori înainte de a deschide gura şi aşa mai departe. (Rostiri de tipul “treci pe masă să-ţi arăt cum se face”, “ţigancă împuţită” sau “găozar” nu par să se înscrie în acest model, dar în fine… am putea adăuga la această listă şi declaraţii simpatice la fel de inedite, la urma urmei…) Nu faptul că Traian Băsescu nu-şi amintea evenimentul e în discuţie, după mine, nici dorinţa lui de a vedea dacă filmul e trucat sau nu, ci faptul că un preşedinte-candidat nu are vorbele la el într-o astfel de situaţie: poţi simplifica un pic lucrurile spunînd că nu ai fi făcut nicicum un astfel de gest şi că fie e un trucaj, fie e o interpretare nedorită a unei situaţii complet diferite.

Ce rămîne ?

Un motiv în plus de polarizare, de tip “A fost sau n-a fost?”, cu toate derivatele şi declinările posibile, de la dacă e bine să cîrpeşti puştii obraznici sau, în fond, orice fel de puşti, pînă la trăsăturile de caracter ale acuzatului sau maniera în care mogulii îşi atacă adversarul. Mă aştept ca dezbaterea naţională să includă deopotrivă coafeze şi profesori universitari, taximetrişti şi curatori de muzeu, Radio ZU şi Realitatea FM şi aşa mai departe…

Un act de consiliere profund ratat de o (numeroasă) echipă întreagă, avînd în vedere avertismentele lansate cu o zi inainte de Patriciu dar, poate mai ales, ţinînd cont de rădăcinile pe care le au în presă cei mai mulţi din consilierii de campanie ai preşedintelui – Sever Voinescu, Cătălin Avramescu, Traian Ungureanu, Carol Sebastian sînt doar cîteva nume, cărora le reproşez incapacitatea de a “adulmeca”, prin contactele lor sau doar prin punerea cap la cap a unor evenimente din ultima vreme, ceea ce urma să aibă loc.

Îl cred pe preşedinte atunci cînd spune că nu a lovit şi nu a bătut vreodată un copil, în sensul că pentru el gestul făcut nu avea o premeditare malefică, ci probabil intenţia de a alunga, ca pe o muscă, un personaj deranjant de lîngă scenă. Fie el şi un copil. Mai cred, de asemenea, că dacă incidentul a avut loc realmente, el nu e decît un strat din multele care compun personalitatea, bunele şi relele lui Traian Băsescu. Aş fi preferat ca pînă la sfîrşitul campaniei să discutăm despre alte deficienţe ale mandatului sau poate şi caracterului său – cum ar fi menajarea mogulilor proprii, fandările şi eschivele cu reforma statului în funcţie de propriile interese de moment, sacrificarea propriilor aliaţi politici – pentru că toate astea au avut un impact asupra noastră, a tuturor, în ultimii 5 ani. Aş fi preferat să puricăm toate neîmplinirile (multe, după mine) şi toate realizările (puţine, după mine) care compun omul politic Traian Băsescu. Cam cum desfaci foile dintr-o ceapă. În loc de asta, însă, ne vom alege probabil cu o mare varză…

Consecvenţa în a nu discuta cu Băsescu (indiferent de impactul acestei decizii asupra sentimentelor unei părţi a electoratului liberal), claritatea, viteza, transparenţa (declarată, cel puţin !) în ce priveşte obiectivele proiectului – toate au fost, după mine, avantaje de imagine pentru Crin şi alianţa pe care a generat-o. Se vor eroda însă repede dacă totul alunecă de-acum încolo în aşa-zisele “negocieri”, care trimit în zona gri a împărţirilor de posturi sau a secretelor de după uşi capitonate. Ca să nu mai vorbim de imaginea însărcinaţilor cu diverse capitole, cum ar fi Relu Fenechiu sau Constantin Niţă (da, omul cu impozitul forfetar !!).

Traian Băsescu şi PD-L sînt cît se poate de liberi să facă speculaţii: baronii PSD îl vor da jos pe Johannis cu prima ocazie, cota unică se va transforma în impozit progresiv, se vor mări taxele şi aşa mai departe. Cu cît lucrurile se negociază mai mult şi în locuri ca sedii de firme sau fundaţii ale susţinătorilor financiari ai partidelor, cu atît muniţia legitimă a adversarilor creşte. De aceea cred că ar fi util ca lucrurile să se desfăşoare cît mai rapid şi cu toţi actorii pe scenă, inclusiv Johannis. E, la urma urmei, cel care dă numele acestui “proiect” şi de care se leagă, în accepţiunea partidelor, speranţa într-o guvernare eficientă şi o schimbare majoră. Mă aştept ca Johannis să lanseze el însuşi cîteva idei despre ce are de gînd şi, în general, să-şi dovedească el primul încrederea în acest demers, ca să nu rămîn cu senzaţia că e ţinut în vitrină şi întors cu cheiţa doar cînd consideră decidenţii de la Bucureşti.

Alianţa pro-Johannis – sau anti-Băsescu, cum doriţi  – se bazează pe ideea că la ei se lucrează, se depăşesc momente de blocaj, în timp ce la Băsescu se critică de pe margine şi se încremeneşte în clişee legate de moguli şi privilegiile parlamentarilor. Care dintre tactici şi retorici va avea succes vom vedea peste nici două săptămîni. Dar pînă atunci mă aştept ca “proiectul Johannis” să-l conţină şi pe Johannis, nu doar numele lui !

Un asemenea discurs cerea aproape de la sine şi o continuare: o invitaţie adresată PNL şi candidatului Crin Antonescu – cel care contribuise cu procentele sale la această performanţă – la o guvernare de dreapta, în spiritul dorinţei manifestate de preşedintele-candidat şi de partidul susţinător PD-L încă de la începutul campaniei electorale. Numele premierului nu era important în acest stadiu al discuţiei, el putea veni şi a doua zi (deşi e de presupus că n-ar fi fost Johannis, ci Antonescu însuşi… sau o altă ofertă inedită cu iz liberal).

Aproape sigur Antonescu ar fi refuzat, consecvent în angajamentul de a nu colabora cu Traian Băsescu sau cu un PD-L care ascultă de el. Aproape sigur PNL n-ar mai fi crezut în promisiunile celui care s-a chinuit patru ani să le dezmembreze partidul. Dar o astfel de invitaţie ar fi pus serios pe gînduri electoratul lui Crin, cel pe care se bate acum toată lumea, ar fi redeschis o temă de discuţie şi ar fi pus sub semnul întrebării întreaga construcţie social-liberală clocită probabil din timp şi aruncată în spaţiul public după primul tur. Ar fi fost un semn – poate prea puţin, prea tîrziu – că preşedintele e dispus să şi negocieze, nu doar să lovească în toţi.

Confruntat cu diferenţa atît de mică dintre el şi Geoană, Băsescu urma să arunce luni pe piaţă fie o propunere, fie o temă nouă de discuţie, care să-l relanseze. Numai că PNL şi PSD s-au mişcat rapid şi sincronizat; proiectul pro-Johannis al lui Antonescu a primit acceptul lui Geoană în doar cîteva minute. Iar preşedintele s-a văzut nevoit să recicleze teme ca înfieratul mogulilor sau privilegiile parlamentarilor. Restul se ştie…

Pe 22 noiembrie, seara, la cîteva secunde după închiderea urnelor şi anunţarea rezultatelor de la exit poll-uri, cînd a menţionat victoria dreptei, Traian Băsescu a pierdut fie o bună ocazie de a tăcea, fie de a spune mai mult. Iar asta s-ar putea să se adune la decont.

De altfel, Băsescu punctează, în declaraţia lui de azi, exact aspectul ăsta: voturile nu se negociază, nu se tranzacţionează şi nu se depozitează, ci – din secunda în care le-ai obţinut – se apără. Un motiv în plus pentru ca Antonescu să evite şi mai abitir vreo referire la susţinerea lui Geoană şi să se concentreze pe proiect şi pe detalii. Cam greu, bănuiesc, şi aici ne întoarcem de unde am plecat: cît timp şi admiratorii, şi detractorii lui Antonescu fac referire la el ca la “omul care ţine în mînă soarta turului doi”, Băsescu se va putea hrăni spectaculos din tema “traficului de influenţă” electorală, chiar dacă ea e, pînă la urmă, legitimă.

P.S.: De ieri, de cînd cu decizia lui Crin, listei de moguli ostili intereselor statului i s-a adăugat Dinu Patriciu !

Antonescu a spus că nu îl va susţine pe Traian Băsescu şi că nu are ce negocia cu acesta. După care a vorbit de “proiectul Johannis”. Geoană a răspuns imediat că e gata să colaboreze şi că e de acord ca primarul Sibiului să fie premierul de cursă lungă, nu interimarul pe care îl dorea pînă la alegeri. Reacţia atît de rapidă i-a tăiat lui Băsescu calea spre un eventual – chiar dacă destul de improbabil – accept de ultimă oră pentru Johannis. Pus în defensivă de cei doi, dar vrînd să fie cel care încheie runda, şeful statului a recurs la ce avea la îndemînă, adică destul de puţin: alianţa cu poporul, prin rezultatul referendumului care ar trimite la reforma silită a unei clase politice ostile şi lui, şi intereselor cetăţeanului. Rezultat care l-ar fi determinat şi pe Antonescu să “dea fuga în braţele PSD-ului” (ce-are sula cu prefectura e altă discuţie…).

Dar e doar fotografia zilei. Nimic nu-l împiedică pe Băsescu să pluseze mîine, venind cu o propunere mai tare ca Johannis. Eventual chiar un membru PNL. Sau cineva apropiat partidului, cu o imagine foarte bună.

Bătălia nu se dă neapărat pentru a seduce electoratul lui Crin. Motivul: structura lui complicată şi complexă (această observaţie se află la intersecţia tuturor comentariilor legate de ziua de azi, de altfel). Electoratul lui Antonescu nu e doar cel al PNL; sătui de stilul lui Băsescu dar şi de guvernarea ultimelor 10 luni, mulţi au văzut în Crin o variantă ceva mai fresh şi de bun-simţ, dincolo de ideologie. Pe urmă, cei care sînt liberali sînt animaţi de sentimente diverse: unii îl urăsc pe Băsescu, mai ales pentru că a persecutat PNL şi guvernarea Tăriceanu, alţii nu suportă PSD-ul şi pe Geoană, ca exponent al lui Iliescu sau Vanghelie. Unora li se pare naturală o guvernare de dreapta, în ciuda divergenţelor din trecut. Alţii ar vedea-o posibilă şi cu stînga, dintr-un pragmatism împins la extrem.

Aşadar, ce vor face toţi aceştia în turul doi ? Probabil că unii îl vor vota pe Geoană ca să îi facă vînt lui Băsescu, alţii îl vor vota pe Băsescu pentru că e totuşi de dreapta, iar alţii – după mine, cea mai mare parte – vor sta acasă pentru că le va fi silă să aleagă între două rele la fel de mari. Ca atare, e aproape imposibil ca un simplu îndemn din partea lui Crin să trimită această masă destul de eterogenă într-o direcţie sau alta. Chiar presupunînd prin absurd că cele trei categorii ar fi egale numeric, doar o treime ar fi utilă candidatului ales de Crin. Doar atît nu e de ajuns.

Revenind, miza acestor negocieri sau declaraţii războinice nu e (doar) electoratul lui Crin. Geoană va folosi aceste discuţii, pe care le va dori cît mai lungi, pentru a-şi sublinia forţa de negociere, calităţile de garant al binelui comun şi elementele de program cu care să mai capteze cît de cît atenţia electoratului. În ce-l priveşte, dacă e decis să nu ia parte la aceste negocieri, lui Băsescu îi rămîne să găsească elementele (datele, dosarele, efectele de limbaj, orice) care să sublinieze cît de periculos ar fi accesul lui Geoană la şefia statului. Vizita de la Moscova e semi-fumată, aşteptăm continuarea…

Antonescu are aşteptările lui de la această tîrguială mai discretă sau mai făţişă. A spus că nu votează şi nu discută cu Băsescu, dar a precizat ulterior că nu îndeamnă pe nimeni să voteze cu Geoană. Ambiguitatea aceasta pe care mulţi o văd rezultatul unei inconsecvenţe personale are cauzele ei. Una este electoratul divers şi greu de încadrat de care vorbeam mai sus. Al doilea motiv al acestui balet este nevoia de mulţumire a partidului. Dacă ar fi dorit să îşi conserve potenţialul de imagine şi să-l crească mare pentru alegerile din 2012 sau 2014, Crin ar fi trebuit să anunţe rămînerea în Opoziţie şi punct. Numai că dincolo de persoana sau şeful de partid Antonescu e partidul însuşi. Iar partidul vrea la guvernare. Liderul e dator să caute căile prin care acest lucru poate fi realizat. Presiunile dinspre partid sînt diverse şi probabil că se caută încă cea mai bună formulă de participare la guvernare. Nu m-aş grăbi să dau ca sigur parteneriatul cu PSD.

Interesant mi se pare însă zelul lui Geoană de a se face agreabil. În discuţia pe care am avut-o azi la emisiunea de la Realitatea FM, Cristian Ghinea şi Pavel Lucescu remarcau un lucru aproape amuzant: Geoană este gata să-şi “amputeze” primul potenţial mandat de preşedinte, acceptînd un premier din afara PSD. Aşa cum ştim, preşedintele numeşte premierul, dar ulterior acesta din urmă poate face ce doreşte, inclusiv să-i dea afară pe pesedişti din echipă, dacă majoritatea din Parlament se schimbă din cine ştie ce motiv, cu PNL şi PD-L formînd o nouă alianţă…

Luni, fiecare a întredeschis nişte uşi şi a băgat capul… Nu mi se pare deloc că a fost ziua separării apelor şi a spatelui întors, ci dimpotrivă. Cred că jocurile se vor face şi desface de-a lungul următoarelor două săptămîni.

E supraevaluat rolul liderului PNL de catalizator de voturi înspre un candidat sau altul ? Teoria spune că, indiferent de indicaţiile politicienilor, o mare parte din alegători acţionează tot pe cont propriu în faţa urnelor. În cazul de faţă, e şi mai plauzibil. Liberalii oripilaţi de modul în care Băsescu a tratat partidul şi guvernarea Tăriceanu probabil că vor sta acasă sau, in extremis, vor vota cu Geoană, într-un acces de pragmatism dus la extrem. Cei care nu suportă stînga sub nici o formă vor vota totuşi cu actualul preşedinte, sau se vor abţine şi ei pe 6 decembrie.

Avînd în vedere toate astea, Antonescu s-a grăbit să declare că o colaborare cu Traian Băsescu este exclusă. E o dovadă de consecvenţă, dar e formulată suficient de ambiguu încît să fie ulterior explicată ca o lipsă de sprijin între tururi, nu pe vecie. La fel, nu s-a vorbit de o susţinere explicită a lui Mircea Geoană, din motivele de dezgust expuse mai sus. Crin a lăsat de înţeles că alegătorii lui vor trebui să se decidă singuri ce vor face, şi, date fiind sentimentele lor împărţite, probabil că, măcar formal, e tactica cea mai bună.

Un lucru cert, după mine, este că PNL are două opţiuni perfect valabile de formare a unei majorităţi. Al doilea lucru cert este că liderii PNL vor la guvernare şi vor face totul să ajungă acolo. De aceea cred că discuţia despre o susţinere din partea lui Crin între tururi este una falsă ! Sînt convins că negocierile vor fi intense şi că se vor purta nu doar azi sau mîine, ci pe toată durata campaniei. Chiar dacă Antonescu insistă pentru Johannis şi Băsescu nu pare totuşi înclinat să-l numească, cred că există numeroase alte variante de compromis. Invers pentru PSD: chiar dacă Johannis e acceptat de Geoană, ar fi uşor copilăresc să crezi că numai asta e în joc !

Ca atare, mă aştept ca de mîine-poimîine încolo, prestaţia lui Crin să se mute departe de ochii publicului. La urma urmei, e şi interesul celor doi contracandidaţi să se întîmple asta – dacă mai discută mult despre liderul liberal şi partidul lui, vor da senzaţia că e singurul lucru pe care se pot baza în cîştigarea cursei !

Tema nepotismului şi a profitorilor de pe lîngă mai-marii zilei – bine punctată de Crin şi împotriva lui Geoană (cumnatul de la bancă) şi împotriva lui Băsescu. Punct bun anulat însă de referirea la fapta lui bună, de a nu părăsi pe nimeni apropiat la greu; s-o fi dorit o repunere pe tapet a măgăriei de la Cluj a lui Băsescu, sau poate un răspuns izvorît dintr-o rană încă deschisă, dar recursul în sine la acest subiect mi s-a părut nepotrivit.

Pe lîngă absenţa Elenei Udrea, aş fi preferat s-o remarc şi pe a Elenei Băsescu. Mai ales că avea scuza treburilor de la Bruxelles. Pe tată îl înţeleg, pe candidat nu! Ca dovadă, aluzia lui Crin la “succesuri” !

Nici un politician – şi nu ma refer aici doar la cei trei – nu reuşeşte să treacă proba conciziei. Şi nu poate face abstracţie de micile înţepături de abatere a atenţiei lansate de ceilalţi ca să-şi ducă o idee pînă la capăt. Cel mai bine s-a descurcat, la capitolul ăsta, Băsescu.

În fine, “stimaţi compatrioţi” rostită des de Antonescu mi s-a părut desuetă şi falsă. Pînă ce l-am auzit pe Băsescu că e un om care “îşi iubeşte poporul”. Prima sună egalitarist, a doua însă are un puternic iz autoritar. Şi nu în sensul cel mai bun…

Acum aproximativ 24 de ore, candidaţii se străduiau să impresioneze. Peste aproximativ 24 de ore va ploua cu primele cifre de la exit-poll-uri.

Între momente, ar fi o bună ocazie să medităm un pic la ce ce se va întîmpla peste o lună şi jumătate. Despre asta n-a vorbit nimeni aseară. Nu explicit. Aluziile la marile probleme economice şi sociale s-au făcut doar cu referire la anul ăsta. Dar 2010 ? Nu va fi doar treaba noului guvern, ştim foarte bine asta !

Dar asta poate că e doar o speculaţie… Adevăratul pericol mi se pare ca pe lîngă Palatul Parlamentului să bîntuie nestingherit Albert Ignatenko: dacă îi goleşte de energie pe toţi contracandidaţii lui Băsescu ?!?

1. Un atac la TVR şi la Alexandru Sassu, denumit al treilea mogul, din cauza comportamentului obedient faţă de Geoană şi al deciziilor arbitrare legate de întîlnire. Ca preşedinte, atacul e îndreptăţit, pentru că vorbim de televiziunea naţională publică, plătită de toţi, care a dat dovadă de un comportament lamentabil în campanie şi în organizarea acestei dezbateri. Ca şi candidat, Băsescu şi-a mai punctat o dată inamicii, într-un mod creativ, punînd o nouă temă în discuţie, dar cam atît.

2. Ce mi se pare mai interesant este că Băsescu a folosit amînarea de azi ca scuză pentru a-şi lua spaţiu de unul singur vineri seară, în ultima zi, ba chiar în ultimele ore de campanie posibilă în audiovizual. Raţionamentul e următorul: azi şi-a stricat programul ca să participe la o dezbatere ce nu a mai avut loc, mîine pleacă la Bruxelles şi nu poate amîna, timpii de antenă i-au fost oferiţi sub forma unei înregistrări pentru joi, dar acest lucru nu e acceptabil (pe drept cuvînt) pentru că după înregistrarea cu Băsescu urma să intre Geoană live,  aşa că preşedintele-candidat a solicitat apariţia ce i se cuvine live pentru vineri seară ! Şi uite cum s-au potrivit lucrurile, cu complicitatea copioasă a laşităţii lui Geoană, ca preşedintele să fie ultimul, probabil, care le rămîne pe retină privitorilor. Nu ştiu dacă e un factor decisiv sau nu, dar e un punctaj la imagine.

Mă întreb ce va face TVR, îi va da spaţiul solicitat sau nu ? Nici nu cred că mai contează, demersul e cel care face toţi banii…

Berceanu avertizează – citat de Hotnews – că, după modelul patentat de sindicaliştii din Metrorex, şi cei din CFR ar pregăti o mişcare similară:

“Există în prezent modalitatea de a utiliza sindicatele in timpul campaniei electorale marca PSD. Spun acest lucru pentru că, în afară de această chestiune de la metrou, este in curs de pregatire si o chestiune similara cu CFR-ul. Astazi la Craiova s-a dorit o mare manifestare cu ceferisti (…) Am vazut acolo pe domnul Molea (lider de sindicat la CFR-n.r.) si destui alti lideri de sindicat, precum si pe domnul Geoana. S-a vrut un fel de dezbatere despre probleme CFR.”

În logica lui Berceanu, faptul că PSD şi-a dorit – şi a avut, de altfel, pe mînă – CFR Călători şi CFR Infrastructură înseamnă că şi-a constituit aici un cuib de intervenţionişti gata oricînd de acţiune. Metrorexul e pe mîini pedeliste şi asta nu-l împiedică să fie fieful sindical al pesedistului Rădoi. Dar dincolo de asta, mi se pare facil recursul la astfel de predicţii victimizante, mai ales cînd ele sînt marca Berceanu, autorul unor fumigene şi contradicţii de zile mari. De-acum, orice mişcare de protest va fi ştampilată ca partizanat politic, deşi nu trebuie uitat că şi sindicate foarte amabile cu guvernarea PD-L, gen Cartel Alfa, cochetează la rîndul lor cu ieşitul în stradă.

Sigur că declanşarea de proteste cu cîteva zile înainte de alegeri e cel puţin dubioasă. Dacă ceferiştii nu vor ieşi totuşi în stradă, lui Berceanu îi va fi foarte la îndemînă să spună că dezvăluirile lui le-au dejucat planurile. E uşor să te joci cu nervii cetăţenilor vehiculînd astfel de scenarii, mai ales cînd te pregăteşti de a doua zi de blocaj în trafic. Însă, la urma urmei, sîntem în campanie electorală… Greva sindicaliştilor coloraţi în roşu de sub comanda lui Rădoi oferă o bună ocazie de jonglat cu subiectul protestelor dirijate politic, just in case. Şi o şi mai bună ocazie de a mai abate atenţia de la manevre guvernamentale de tipul alimentării cu fonduri importante de la buget, tot cu cîteva zile înainte de alegeri, a primăriilor pesediste şi liberale, de exemplu.

P.S.: Vanghelie e şi mai şi! “Il caut pe Rădoi de dimineata, sa dea drumul la metrou, dar nu-l prind la telefon”. Ţineţi-mă, că-l rup ! Păcat că nu ştiu de unde să-l iau !

Am auzit săptămîni în şir teoria că preşedintele şi l-ar dori pe Mircea Geoană în turul doi ca să-l poată bate măr pe liderul PSD. Că s-au făcut chiar eforturi de creştere a lui Geoană în sondaje şi în percepţia publică, astfel încît Băsescu să se poată confrunta cu el şi să-l zdrobească fără drept de apel. După întîlnirea televizată de ieri Băsescu-Antonescu, teoria e repusă pe tapet şi din perspectiva prestaţiei lui Crin: dat fiind că liderul PNL a fost un adversar redutabil pentru preşedinte, cu atît mai mult şi l-ar dori Băsescu pe Geoană în turul doi, pentru că şeful PSD nu are verbul, spontaneitatea şi disponibilitatea pentru scrimă ale lui Antonescu şi deci va fi mult mai uşor de redus la tăcere.

Poate că au dreptate. Dar poate că Geoană nu va fi atît de uşor de bătut în turul doi. Văd două potenţiale probleme:
1. Odată trecut cu bine de 22 noiembrie, Mircea Geoană va fi o miză enormă pentru adevăraţii sforari ai partidului său. Perspectiva ca Băsescu să iasă preşedinte, să facă o guvernare de dreapta din ce în ce mai probabilă şi să-i condamne la trei ani de opoziţie pe social-democraţi este de-a dreptul înspăimîntătoare pentru ei. Cu Geoană în turul doi, mă aştept ca Hrebenciuc şi Vanghelie să treacă de la pungi cu zahăr şi făină la mii de euro băgaţi în plic. Lupta va fi pe viaţă şi pe moarte. Nu persoana sau personalitatea lui Geoană interesează aici, ci fantastica maşină de vot a PSD care, chiar dacă la mustaţă, o poate înfrînge pe cea a democrat-liberalilor.
2. Băsescu are a se teme de verbul şi fandările lui Crin cînd vine vorba de confruntările televizate şi de electoratul urban, un pic mai analitic. Numai că acesta nu iese în număr mare la vot. În schimb, în mediul rural sau în oraşele mici mobilizarea e semnificativă. Şi invers proporţională cu privitul la televiziunile de ştiri. E greu de cuantificat rezultatul atunci cînd lupta se duce în teren, prin armatele de activişti: performanţa concurenţilor e strigată de mulţimile de susţinători, ajutate de artificii, baloane colorate şi stimulente materiale, dar nu e dovedită de concurenţii înşişi prin luptă dreaptă, corp la corp. Ca atare, n-aş vedea multe motive de fericire în tabăra prezidenţială.

Sigur că şi o intrare a lui Antonescu în turul doi prezintă riscuri, dar parcă ceva mai mici. Angrenajul electoral al PNL e departe de cel al PD-L, aşa că o mobilizare eficientă a portocaliilor are şanse mai mari de reuşită. Mult mai mari ca în cazul luptei cu PSD, în orice caz. Pe urmă, confruntarea de ieri de la Cluj nu trebuie judecată ca matrice: la o discuţie aplicată şi ceva mai profundă despre diplomaţie, UE, chestiuni sociale sau de politică externă, Băsescu se poate dovedi mai bine pregătit sau măcar mai eficient în utilizarea artificiilor de discurs pe aceste teme. În fine, cîteva runde de înfruntări electorale între Băsescu şi Antonescu, faptul că devin principali parteneri de dialog, pot pregăti într-un fel terenul pentru din ce în ce mai probabila guvernare de dreapta de după 6 decembrie.

Dar, ca să nu privim lucrurile din perspectivă exclusiv băsesciană, o intrare a lui Crin în turul doi ar putea mobiliza o parte din electoratul de dreapta la vot. Şi, poate şi mai important, îi va semnala acestuia că are de ales între doi candidaţi cu orientări – cel puţin declarativ – relativ asemănătoare, ceea ce poate da ceva intensitate şi substanţă unor dialoguri prea puţin axate pe programe şi prea mult pe populism ieftin.

E de presupus că Geoană se va feri cît de mult de o confruntare televizată în doi, ca să evite orice eventuală punere la colţ care să mai fie şi speculată obsesiv de echipa lui Băsescu. Îl văd acceptînd o întîlnire în cel mai bun caz în trei sau patru, ca totul să fie diluat cît mai mult. Dacă nu cumva va pretinde chiar să fie prezenţi toţi ceilalţi 11 candidaţi, invocînd condiţii egale pentru toţi. Ca un adevărat social-democrat !

În primul rînd, isteria şi haosul discursiv al taberelor de susţinători. Apropierea alegerilor parcă i-a aruncat pe toţi în oala cu apă fiartă. Se sare la beregată, se încleştează dinţii şi nu se mai lasă pînă la finalul emisiunii. Chestia asta se foloseşte de obicei atunci cînd argumentele nu mai sînt de-ajuns şi încerci să-ţi emoţionezi adversarul ca pe urmă să-i aplici o lovitură decisivă, profitînd de furia, uimirea sau tristeţea lui, după caz. Acum însă e la liber, fără discernămînt, după părerea mea. Fiecare sare ca ars de la a doua frază rostită şi începe un tip de atac care variază de la “de ce ai bască/de ce n-ai bască” pînă la “mă-ta-i curvă!”. Am avut parte de invitaţi la emisiune care s-au certat pe folosirea lui “decît” în loc de “doar”. “Eşti prea tînăr ca să fii aşa arogant”. “Oi fi tu vreo profesoară – dai şi meditaţii ?”. Alţii au reuşit să ajungă de la relaţia Guvern-Parlament la averile personale şi au sfîrşit ameninţîndu-se reciproc cu procesul. O sumedenie de alte exemple vedeţi zilnic la televizor. Ce vreau să spun e că tipul ăsta de atac ultra-personal – la cuvintele folosite, familie, frizură sau maşina din parcare – e de natură să abată în primul rînd atenţia ascultătorului/telespectatorului, care nu mai înţelege nimic din aceste salturi peste logică şi trage concluzia “asta-i clasa politică, toţi sunt varză” şi se scufundă şi mai tare în deja celebra scîrbă de politică şi vot.

În al doilea rînd, sărăcia temelor. M-am săturat ca de mere acre să mai aud că PSD a fost dat afară de la guvernare, că premierul Johannis e susţinut de “alianţa Grivco” sau că se încearcă fraudarea alegerilor. Cu unele excepţii, trimişii la înaintare ai partidelor duc lipsă de discernămînt în folosirea “pacheţelelor” – acele recomandări de strategie şi teme de discuţie primite zilnic de membrii partidelor de la consultanţii lor. Cei mai mulţi le recită ca papagalii, fie că au sau nu legătură cu tenma, în loc să le strecoare la momentul oportun sau pur şi simplu să fie creativi pe cont propriu. Aşa că de aici pînă la prima situaţie, cu săritul la beregată, mai e doar un pas, şi ăla foarte mic.

Cele de mai sus sînt valabile pentru mai toată lumea. PDL se remarcă prin ceva în plus zilele astea - nu înţeleg noua lor tactică de a ataca jurnaliştii şi de a pleca din emisiuni. Aruncatul microfonului şi părăsirea platourilor s-ar dori, mi-a explicat cineva, un statement, o declaraţie de principii: nu am venit aici să fiu atacat din 5 părţi şi ca atare plec, ca să nu vă dau satisfacţie şi să nu iau parte la jocurile voastre murdare. Am însă o problemă cu asta: de ce Sulfina poate şi TRU nu ? De ce Boureanu strigă pînă-i acoperă, iar Cristian Preda se ridică de la masă ? De ce Boc trînteşte receptorul, iar Valeriu Stoica poate rămîne calm ? Lăsînd la o parte că, strict din punct de vedere al reprezentării parlamentare”, 3 la 1 e exact configuraţia momentului, nu stiu dacă îmi inspiră prea multă încredere politicieni care se manifestă ca şi cum ar  sta prost cu nervii… Poate că prefer să-i văd acoperiţi de adversari dar încercînd măcar să ţină capul sus, să nu se predea fără luptă.

Există şi ideea că sărind la beregata moderatorului subliniezi complicitatea televiziunilor cu adversarii şi interferenţa mogulilor în decizia editorială. Personal am alergie la acest gen de băgat lumea în aceeaşi oală şi la refuzul de a-i da credit jurnalistului că poate gîndi şi cu capul lui. La urma urmei, dacă eşti aşa convins că îţi este duşman, nu-l frecventa, poate că asta va da mai mult de gîndit publicului. Pe urmă, mai e ceva în legătură cu asta, care m-a scos din pepeni întotdeauna, l-aş numi principiul “99 la 1″ – dacă împrumuţi pe cineva cu bani de 99 de ori iar o singură dată nu ai sau nu poţi, te va ţine minte şi îţi va purta pică pentru acea unică ocazie. Orice opinie contrară sau orice întrebare care trimite la capitole de discuţie nedorite de ei sînt taxate imediat ca partizanat politic, chiar dacă luni şi ani de zile n-ai primit nici o acuzaţie pe tema asta. Sînt manifestări de mania persecuţiei şi, repet, zău dacă am încredere în politicienii care, în loc să-şi poarte războaiele între ei, încearcă să tîrască moderatorul pe cîmpul de luptă.

- PSD a fost dat afară din guvern de către PD-L, în mod iresponsabil. / Nicidecum, ei au plecat, provocînd în mod iresponsabil criza politică !

- Majoritatea parlamentară e factorul esenţial de care trebuie să ţină cont preşedintele cînd desemnează premierul. / Ba din contră, şeful statului are dreptul suveran, dat de Constituţie, să desemneze premierul, şi ca urmare propune pe cine vrea el !

- Toţi premierii desemnaţi de Băsescu o să pice. / Nu-i nimic, atunci facem anticipate !

- Parlamentarii nu vor referendum pentru că vor să-şi conserve lefurile şi privilegiile. / Greşit, parlamentarii nu vor referendum pentru că el nu rezolvă nimic fără voinţa lor de a schimba legile.

- Alianţa Grivco, Hrebenciuc, Vanghelie, Voiculescu, trusturile de presă ale mogulilor.  / Ba pardon, Euroconstruct şi Tehnologica, Besciu şi Căşuneanu şi Videanu, B1 şi “Evenimentul Zilei”.

- Constituţia spune aşa. / Greşit, Constituţia spune aşa !

Şi de la capăt.

Mi-a ajuns ! Declar criza politică oficial încremenită în proiect !

Mai sunt zece zile. Am înţeles ideea: nu vom discuta de atribuţiile preşedintelui, nu vom avea confruntări între contracandidaţi şi nici nu vom afla ce pierdem în plan extern, de exemplu, în timp ce ne adăpăm copios de la izvorul nesecat al înţelepciunii politicienilor locali. Campania pentru prezidenţiale trece, de fapt, prin Parlament. Băsescu a stabilit tema şi toată lumea a dat năvală să-l urmeze, ca de fiecare dată, fie şi numai pentru a-l contrazice.

Este, probabil, singurul lucru cu care se poate lăuda preşedintele. Chiar în cazul în care cîştigă alegerile !

“În legătură cu prezența la sediul central al partidului din șoseaua Kiseleff nr.10 a domnului Sandu Anghel, Partidul Social Democrat dorește să facă următoarele precizări:

1. Domnul Sandu Anghel, cunoscut drept Bercea Mondialu, nu s-a înscris în partid în luna octombrie 2009, așa cum a fost vehiculat în mass-media, și nici nu este membru al Partidului Social Democrat.
2. Domnul Sandu Anghel, nu a fost invitat la sediul central al PSD. El a intrat în sediul nostru, care este public, așa cum zilnic întră în sediul PSD sute de oameni.
3. Între conducerea PSD și domnul Sandu Anghel nu este nicio legătură, așa cum nu există nicio legătură între prezenta sa în sediul PSD și activitatea Partidului Social Democrat sau acțiunile de campanie electorală”.

Cum ?? Sediul PSD e un fel de hol de trecere ?! Mondialu a vrut să folosească toaleta sau să-şi ia o cafea de la automat ? Se vizitează şi biroul lui Geoană, pînă dă aparatul restul ?! Se pot consulta nişte sondaje electorale pînă se eliberează cabina la WC ?? Dacă aveţi drum pe Bd. Kiseleff, băgaţi un cap şi la Cati, întrebaţi-o de sănătate. Sîrbu şi Ponta sunt în campanie cu candidatul, puteţi să jucaţi Solitaire pe computere lor, că sunt libere, dacă tot aţi intrat… Poate găsiţi şi documentele alea de s-au scurs de la Interne…

Pînă la noi ordine, înţeleg din comunicat că Bercea Mondialu rămîne doar prietenul lui Băsescu şi al PDL-ului…

Interesantă mi se pare relaxarea prudentă pe care a înregistrat-o poziţia PNL. Acum două zile, ideea era catalogată ca o “fantezie” a lui Băsescu. Aseară însă, Crin Antonescu, ne-a spus în discuţia pe care am avut-o la Realitatea FM:

“Si mie mi-ar placea un guvern de dreapta insa nu am cu cine. PD-L nu este partid de dreapta[...] S-au schimbat lucrurile de pe vremea lui Tariceanu. În 2005 PD-L era condus de alti oameni… rolul lui Udrea, Boc era mai mic… Basescu insusi a involuat din 2005. Acum PD-L este un partid inchis intr-un discurs dedicat lui Basescu. [...]. Dar daca nu voi deveni presedinte nu exclud ipoteza discutiilor cu PD-L [...]. Daca PD-L l-ar sustine pe Johannis ca premier, facem guvernul împreună!”

Bonus – aici

Anul trecut, după alegeri, Tăriceanu a stat, aparent, în calea unei guvernări de dreapta cu PD-L, pentru că nu voia să cedeze postul de premier. Azi liderul PNL e Crin Antonescu. Şi candidat la prezidenţiale pe deasupra. Ar fi interesant ca cei care au înghiţit broasca rîioasă anul trecut în decembrie să descopere că meandrele politicii i-a adus, după un an de chinuri, la formula iniţială. N-ar fi nimic de mirare în asta.

Declaraţiile lui Boc de astă-seară menţin ambiguitatea: “Am declanşat procedura accelerată a elaborării Legii bugetului pentru anul 2010. Urmează ca, în perioada următoare, să fie finalizat proiectul şi, în urma discuţiilor cu partidele politice şi cu reprezentanţii structurilor europene şi ai FMI, să luăm decizia potrivită.” Elaborarea Legii bugetului, adică procesul legislativ de dezbatere şi adoptare în Parlament, nu e totuna cu schiţa de buget. Din partea cu “finalizarea proiectului” se înţelege că n-ar fi gata, cum susţine Stolojan. Deşi juristul Boc o poate da oricînd la întors, spunînd că se referea la aceleaşi dezbateri parlamentare.

Poate ca greşesc, iar în laboratoarele secrete ale guvernului s-a copt deja necesarul şi mult-aşteptatul document. Aş fi însă curios să văd ce s-ar întîmpla dacă mîine chestiunea tehnico-juridică a depunerii în Parlament e rezolvată şi noua majoritate parlamentară ar cere să vadă proiectul, de urgenţă, pe mesele de lucru. Pentru că dacă tot acuzi coaliţia partidelor de iresponsabilitate, mă gîndesc că n-ar pica bine să te mai scarpini încă zece zile sau două săptămîni pînă să livrezi ceea ce părea foarte urgent şi ceea ce trebuia oricum să ai gata din 15 octombrie !

Comunicarea pe marginea gripei noi a fost un dezastru, şi nu pentru că situaţia din teren ar fi fost mai tragică decît cea din declaraţii sau pentru că nu s-ar fi citat corect date sau termeni medicali. Nu diferenţa dintre predicţii e subiectul, că sînt două mii sau douăzeci de mii. Modul în care s-a discutat despre subiect e problema !

Toţi cei în cauză au spus – şi plecăm de la premisa de bună-credinţă a fiecăruia – ceea ce a crezut. Sau ceea ce a ştiut la un moment dat. Preşedintele s-a mirat că trebuie să importăm vaccinuri. Streinu-Cercel, secretarul de stat acum demisionar, a vorbit, cu detaşarea de care numai medicii sînt capabili în astfel de situaţii, despre mii de morţi, mila Domnului şi “mizilicul” care e numărul de acum al cazurilor. Iar Geza Molnar de la Epidemiologie a expus cu largheţea teoreticianului un scenariu rece şi matematic referitor la multiplicarea îmbolnăvirilor.

Transparenţa nu strică, mai ales atunci cînd vorbim de ultra-sensibila temă a sănătăţii şi cu atît mai mult cu cît discutăm de epidemii şi pandemii. Numai că s-a transformat în haos. Băsescu se contrazice cu profesorul de la Matei Balş, dar convoacă şedinţă CSAT pe tema gripei. E foarte gravă situaţia sau nu ? Dacă da, de ce au loc manifestări publice, inclusiv băile de mulţime ale
campaniei ? Puteam avea vaccinuri mai devreme ? Dacă nu, de ce ?

Profesorul Streinu-Cercel este personajul asupra căruia s-au aţintit toate privirile şi care, în cele din urmă, a ajuns şi victima acestui tămbălău. Este şi nu este vina lui. Atunci cînd “achiziţionează” în guverne personaje cu notorietate şi credibilitate, politicienii români uită să le facă şi instructajul de “demnitar”. Poziţia te obligă la un discurs structurat, nu te mai adresezi cîte unui pacient aflat la consultaţie şi nici unui coleg de breaslă, la cafea, pe culoarul spitalului. Orice declaraţie trebuie să aibă aceeaşi greutate pentru milioane de români, orice cuvînt în plus poate deveni o problemă, tonul conversaţional poate face mult mai mult rău decît bine.

Streinu-Cercel a căzut victimă nu numai propriei lipse de pregătire de comunicator guvernamental, ci şi maniei controlului de care suferă preşedintele. Demisia “din motive personale” a doctorului a intervenit la cîteva minute după ce consilierul prezidenţial Virgil Păunescu i-a atras, practic, atenţia că vorbeşte prea mult şi că stîrneşte panică. Mesaj similar, chiar dacă mult mai concret, cu al preşedintelui. După părerea mea, profesorul a făcut exact ce nu trebuia să facă (din nou!). Pentru că prima conotaţie a demisiei este că specialistul reputat a fost redus la tăcere de politicianul-preşedinte, aflat în campanie electorală, care nu vrea ca populaţia să fie cuprinsă de panică şi să-şi piardă şi ultima brumă de încredere în capacitatea autorităţilor de a gestiona situaţia. Domnul Streinu-Cercel s-a trezit cu orgoliul profesional rănit şi onoarea de specialist şifonată – cineva, fie el şi şeful statului, a trecut peste capul lui. De acord, dar ar fi trebuit să-şi asume comunicarea dezlînată şi să treacă repede la remedierea situaţiei, nelăsîndu-i preşedintelui ocazia să discute ŞI despre asta. Şi nimănui altcuiva. Mai ales în campania electorală !

Mă aventurez să cred că un trainer bun ar fi fost chiar şeful său de la minister, Adriean Videanu. Pentru prima oară, interimarul Videanu a evitat să discute pe tonul politicianist caracteristic chestiunea gripei. Percepţia mea a fost că şi-ar fi dorit să lase întreaga comunicare pe seama specialistului Streinu-Cercel şi că a făcut un necesar pas în spate, nebăgîndu-se ca musca-n lapte. Abilitatea de a structura un discurs public a domnului Videanu ar fi trebuit pusă în slujba expertizei doctorului şi poate n-am fi ajuns la situaţia de azi. Îmi imaginez că Videanu regretă sincer despărţirea de profesor. Dacă iureşul campaniei i-ar fi lăsat loc şi preocupărilor legate de ministerele pe care le conduce, probabil că subiectul şi-aşa extrem de sensibil al porcinei n-ar fi căpătat proporţiile de acum.

Bun, întreb, doar asta va fi tema campaniei electorale, poziţionarea faţă de Parlament, privilegii şi colegii ? Nu, spune Cristi Boureanu, sigur că nu, partidele mai trebuie să dea socoteală în campanie şi de ce blochează Parlamentul numirea unui guvern stabil, de care avem atîta nevoie mai ales pentru negocierile cu FMI ! 

Bun, am stabilit, PD-L şi preşedintele au idei puţine şi fixe (de văzut dacă sînt şi eficiente în campanie). Dar PSD şi PNL au vreo idee ? Oricare… ?

Preşedintele mută permanent, ori pentru logica jocului, în sine, ăsta e teoretic un lucru bun. Dacă obligi adversarul la un joc reactiv, fără să-i laşi libertatea să creeze, e şi mai bun. Dar, reamintiţi-mi vă rog, pentru ce jucăm ??

Noua majoritate se pregăteşte să accepte numele de mai sus în comisii, dar să trîntească lista lui Croitoru în ansamblu. Ocazie cu care mă întreb din nou ce s-ar fi întîmplat dacă premierul desemnat ar fi venit, într-adevăr, cu o formulă de specialişti neangajaţi politic. Parlamentarilor le-ar fi venit probabil mai peste mînă să accepte 14 miniştri competenţi în comisii – aşa cum se pregătesc să facă acum cu Aurescu – dar să pice toată echipa din cauză că premierul e Croitoru şi nu Johannis. Premierul i-a scutit însă de această postură incomodă, fie pentru că aşa arată calculele lui Băsescu şi compania, fie pentru că nu s-a găsit nici un specialist care să accepte provocarea.

Croitoru pare pierzătorul de serviciu al acestor zile: eventualul plus de notorietate pe care îl cîştigă păşind în spaţiul public, afară din biroul bine ascuns de consilier al guvernatorului BNR, va fi anulat de eşecul de a propune, în premieră pe ţară, o formulă guvernamentală care să demonstreze că da, se poate şi la noi ! Poate cu altă ocazie, deşi sper sincer să nu fie nevoie !!

Au recurs la două dintre cele mai “convenţionale” şi mai uşor de digerat. Dar Constituţia şi regulamentele camerelor le oferă nenumărate alte posibilităţi.

Mulţi dintre ei sînt jurişti cu experienţă şi o gîndire creativă remarcabilă. Încă de la momentul cu suspendarea, de acum doi ani, parlamentarii au transformat în artă punerea în operă a tuturor variantelor de control al unei puteri asupra alteia.

Din cînd în cînd, prudenţa unor colegi a oprit experimente mai complicate. Declaraţia politică de susţinere şi avizul negativ pe referendum - legale şi perfect legitime, altminteri – sunt cîteva din demersurile transparente. Dar am fi putut asista la mult mai multe şi probabil timpul nu e pierdut. Tergiversarea procedurilor, lipsa de cvorum, neincluderea pe ordinea de zi sau trîntirea ministru cu ministru, în comisii, a propunerilor unui premier desemnat îl pot face pe acesta să ajungă în situaţia hilară de a se prezenta singur să ceară un vot de încredere, numai spre a fi trimis acasă în hohotele de rîs ale iniţiaţilor.

Se spune că excesele generează excese. Fiecare scuipat trimis de preşedinte în direcţia Parlamentului a primit drept răspuns cîte un nor colorat din ultima poţiune combinată în eprubetele legislativului. Se poartă scotocitul febril prin rafturile cu cărţi şi interpretarea în stil propriu a unor legi neclare şi şchioape, susceptibile de a fi examinate mereu de Curtea Constituţională, vedetă a spaţiului public de ceva timp încoace.

Fiecare tabără (re)descoperă şi combină ingrediente. Zumzetul din laboratoarele puterii, din oricare ramură ar fi ea, răzbate tot mai intens, joaca cu eprubetele devine un drog, artiştii îşi testează la extrem îndemînarea. Şi uită că uneori o picătură în plus poate face amestecul să le explodeze în faţă.

Onţanu şi-a pregătit terenul încă de acum cîteva săptămîni, printr-un comunicat într-o limbă română aproximativă şi cu argumente la fel de şchioape.  (De data asta, textul pare măcar să fi trecut pe la un cap limpede, ceva…). Primarul de la 2 pare foarte preocupat de comportamentul aleşilor neamului, dar n-am auzit să fi avut vreodată o luare de poziţie în acest sens în organizaţia Bucureşti, al cărei preşedinte executiv era.

Onţanu a fost exclus, pentru că trădarea a fost ostentativă: fix în ziua cînd Geoană şi-a înregistrat candidatura la BEC. Cel mai interesant mi se pare însă modul în care Vanghelie încearcă să scuze, printr-un discurs înlăcrimat, schimbarea de orientare a lui Onţanu şi care s-ar putea rezuma printr-un fel de “nu e el însuşi cînd spune asta”. Să nu ne pripim să dăm într-un coleg aflat, după toate aparenţele, în stare de “nebunie temporară”, noi suntem mai buni şi mai înţelepţi ca duşmanul, vom ierta şi vom fi liberi etc. Strategia de ultim moment a PSD e să dea vina pe şantajul la care toţi susţinătorii pesedişti ai lui Băsescu ar fi supuşi de către forţe oculte cu rădăcini în PD-L. N-am auzit încă nici o explicaţie plauzibilă. Dar dacă aş fi în PSD, aş vorbi probabil de ritmul susţinut în care se fac reabilitările blocurilor în sectorul 2, profiturile potenţiale pe care le bagă în buzunarul unora şi altora aceste lucrări, Ministerul dezvoltării regionale (condus de PD-L) care alocă banii şi stabileşte priorităţile ş.a.m.d. Cum nu sunt în PSD, aştept varianta lor.

Constituţia a devenit cartea cea mai răsfoită în direct la televizor (şi poate singura). Referirile la articole şi paragrafe, la manualele de interpretat şi descîlcit litera şi spiritul legii supreme, aluziile la Curtea Constituţională sau la precedente juridice au darul să obosească îngrozitor. Cunosc jurnalişti cu experienţă care dau ochii peste cap cînd politicienii vin cu broşurica tricoloră sub braţ, darămite alegătorii după o zi de lucru. Constituţia României e ca o reţetă de la doctor: ai mare nevoie de ea, dar nimeni nu înţelege scrisul. 

Cînd toţi au dreptate, unul singur are ceva de cîştigat din asta. Cel care i-a vîrît pe toţi în horă şi le-a închis poarta. Dacă începe cu proceduri şi sesizări pe la instanţe, noua majoritate va fi arătată cu degetul că trage de timp şi pune în pericol rezolvarea crizei, acordul cu FMI, pensiile şi salariile. Cu fiecare minut petrecut discutînd cu nesuferita de carte în faţă, cu atît capitalul de imagine obţinut de pe urma nominalizării unui Klaus Johannis scade. Cu atît creşte şi îndoiala: la urma urmei, Croitoru ce-are ?! 

Am auzit de sute de ori cît de imperfectă e Constituţia şi cum ar trebui să ne hotărîm ce fel de regim vrem. Însă discuţia de acum nu e despre Constituţie. E despre privilegii, pensii nesimţite, dormit în fotolii luxoase, “256″ (noul “322″) şi, mai ales, unu contra toţi. În momentul de faţă, discuţia e mai mult aluzie. Va deveni discuţie în toată regula peste cîteva zile, după votul din Parlament !