La nivel simbolic, toţi cei menţionaţi joacă într-un film de acţiune, sînt eroii unor scene cvasi-finale, de care depinde soarta unei naţiuni. Aşa să fie oare? Aici e miza zilelor şi anilor care vin după 6 decembrie?

Permiteţi-mi să am rezerve serioase. România e, înainte de toate, o ţară prost croită. Pornind de la împărţirea ei administrativă în zeci de judeţe reprezentînd tot atîtea feude cu administrare diferită în funcţie de putirinţa baronilor locali, continuînd cu felul haotic al distribuirii resurselor în funcţie de simpatii sau relaţii, fără un algoritm clar, în stare să ne scutească de discuţii interminabile despre cine şi cîte felii merită din tortul produsului intern brut, ori sfîrşind această scurtă enumerare cu lipsa unor fişe de post pentru fiecare dintre instituţiile deţinătoare ale puterii administrative, tragem concluzia tristă a existenţei unui stat diform şi, mai ales, încropit. Trăim într-o confuzie, nu într-o ţară. Prin urmare, mai mult ca oricînd, în aceste alegeri ar trebui să stăm departe de iluzia personajelor providenţiale. Nu cîştigătorul acestor alegeri e important, miza o reprezintă maturizarea noastră, ca naţie.

Ce-am făcut în ultimele două decenii, aceasta-i întrebarea. Probabil că multora dintre noi nu ne place cum arată astăzi România. Am scris împreună, strîmb şi grăbit, istoria tristă a două decenii de existenţă egoistă. Ne-a plăcut să ne detaşăm de existenţa în comun, ne-a prins izolarea specifică anilor capitalismului sălbatic şi, cu aceeaşi viteză cu care am fugit din blocurile comuniste spre cartierele rezidenţiale în căutarea unei mult dorite intimităţi, am fugit şi de proiectele comune. În fapt, fiecare şi-a construit România lui, mai bună sau mai puţin bună, după mintea şi norocul pe care le-a avut. Nu ne-a învăţat nimeni că puteam fi altfel şi, probabil, orice gest încărcat de altruism s-ar fi văzut, cel puţin, bizar în lumea românească de după 1989. A fi împreună n-a existat ca proiect decît pentru cîştiguri materiale sau victorii politice. O strîngere de rînduri necesară oricărui efort de îndreptare părea să fie inutilă cîtă vreme exista libertatea de a-ţi decide singur soarta. La ce bun celălalt, cîtă vreme capitalismul venit după comunism preda, la orice colţ de stradă, lecţii despre individ şi capacitatea lui de a răzbate prin forţe proprii?

Azi, cu o doză mare de regret şi tristeţe, privind dintr-un colţ spre societatea românească a zilelor noastre şi izolîndu-ne măcar preţ de cîteva ceasuri de tumultul electoral, am putea trage concluzii folositoare pentru perioada post-alegeri. Prea puţine depind de cine va fi viitorul preşedinte. O ţară prost croită nu se repară cu indicaţii de la Cotroceni. Nu Obama salvează SUA de recesiune economică. Istoria progresului unor naţiuni e scrisă de efortul naţiunilor înseşi. Un efort comun care corectează din mers greşelile perioadelor precedente. Cu Traian Băsescu la conducerea ţării, cu Mircea Geoană sau cu Crin Antonescu la Cotroceni, nu se semnează, instantaneu, un certificat de garanţie a prosperităţii pentru România. Redefinirea noastră ca naţie matură, vindecată de egoism şi dispusă a-şi asuma perspectiva unui efort comun, reprezintă miza reală a acestor alegeri. Iar un prim test e legat de participarea la vot.

În cîteva săptămîni tragem concluzii despre adevărata vîrstă a României: sper să se fi înşelat toţi cei care astăzi ne văd prea mici pentru un război atît de mare.

Într-un astfel de context, Crin Antonescu a luat faţa celorlalţi contracandidaţi prin mutarea Johannis-premier. E suficient? Nicidecum, dar intuiţia de care a dat dovadă, dublată de abilitatea politică pe care nimeni nu i-o mai poate acum contesta, ne dezvăluie un Crin Antonescu diferit, capabil de surprize majore. Mircea Geoană e actor secund în dramoleta politică a acestor zile, Traian Băsescu a fost luat prin surprindere, Oprescu cerşeşte o fărîmă de glorie, declarîndu-se şi el de partea lui Johannis. Încă se joacă, meciul intră în prelungiri.

E greu de crezut că liberalii şi pesediştii vor accepta întrunirea Camerelor Parlamentului în şedinţa comună pentru învestirea unui Guvern Croitoru înainte de 6 decembrie. Sau, dacă o vor face, se va întîmpla o singură dată şi numai dacă vor fi siguri de sprijinul UDMR pentru a „trînti” la vot un astfel de cabinet. A doua oară e exclus, dintr-un motiv simplu, numit alegeri anticipate. UDMR are în continuare un cuvînt greu de spus, iar cele zece zile pe care Lucian Croitoru le are la dispoziţie pentru alcătuirea echipei sînt, de fapt, zece zile de negocieri intense pe flancurile PSD-PNL-UDMR şi PDL-UDMR. Mai mult ca sigur însă, după eşecul din episodul moţiunii, Traian Băsescu se va arunca el însuşi la atac în aceste negocieri, pentru că, de această dată, nu mai e în joc soarta Cabinetului Boc, ci însăşi candidatura lui la preşedinţie. Împins în corzi de adversarii politici, domnul Băsescu e legat acum de soarta prezumtivului premier Croitoru şi n-are o postură confortabilă. Avantajul major pe care-l deţine ramîne, în continuare, Guvernul Boc, un guvern-zombi, care a murit la moţiune, dar bîntuie încă prin Palatul Victoria şi s-ar putea s-o facă bine-mersi pînă la încheierea cursei pentru preşedinţie. Se prefigurează, aşadar, un statu-quo care, în cele din urmă, e în avantajul actualului preşedinte cîtă vreme Guvernul Boc organizează alegerile prezidenţiale.

Dar, dintre toţi contracandidaţii lui Traian Băsescu, cel mai puternic e astăzi… Klaus Johannis! O mutare surprinzătoare, o rocadă Antonescu-Johannis, ar putea fi echivalentul episodului Băsescu-Stolojan din toamna anului 2004. Pare aproape de neimaginat acum, dar sînt deja liberali, şi nu numai, care se gîndesc cu voce tare la o astfel de variantă. Decizia îi aparţine însă lui Crin Antonescu, şi, dintr-o astfel de perspectivă, el dă în aceste zile un examen de maturizare politică. Cum l-a convins pe Johannis să fie posibil premier, l-ar putea convinge, şi încă foarte uşor, să fie şi candidat la alegerile din 22 noiembrie. Adaug, pentru liniştea doamnei Johannis, că o astfel de candidatură îl scuteşte pe primarul Sibiului de coşmarul pierderii fotoliului de primar în cazul unui eşec.

Următoarele ore sînt decisive, pentru liberali mai ales. Pot alege să meargă în continuare pe varianta Crin Antonescu – perdantă, din punctul meu de vedere –, sau ar putea schimba radical jocul politic prin transformarea PNL în cel mai important partid al României, partidul care va da adevăratul contracandidat al lui Traian Băsescu în scrutinul din 22 noiembrie.

Printre mulţii nehotărîţi care compun astăzi România indiferentă şi absentă la vot se numără şi astfel de persoane. Există inşi pe care numai un candidat diliu, cool, marfă, băiat de băiat, tare-n clanţă, beton sau bun-bun îi poate convinge să iasă la vot. Nu sînt puţini, ba aş zice – pe baza constatărilor empirice făcute cu ocazia băilor de mulţime la care se dedau în ultimii ani mai toţi aspiranţii la preşedinţie – că sînt mulţi şi cu aparatele foto gata pregătite. Cum vine vedeta politică prin localitate, cum se înghesuie la pupat, la îmbrăţişat sau la fotografiat. {tiu oameni care-l vor vota pe Crin Antonescu pentru că e mai frumos decît Băsescu, tot aşa după cum m-am convins că vor fi inşi dispuşi să-l susţină pe Băsescu doar pentru că e mai şmecher sau mai bun consumator decît Geoană. Într-o lume lipsită de asemenea clasamente, cîte voturi ar avea Becali sau Nati Meir la un scrutin prezidenţial? Probabil atît de puţine încît nici măcar nu le-ar trece prin cap că ar putea deveni preşedinţi de ţară. Lumea în care trăim e însă alta, în care a fi diliu sau cool se traduce, măcar din cînd în cînd, şi prin şansa de a obţine un loc pe lista prezidenţiabililor.

Acestea fiind scrise, nu-i greu de priceput ce calcule bîntuie prin mintea celor mai mulţi dintre candidaţii cursei pentru Cotroceni. Se bat să cîştige premii de popularitate precum Băsescu, mizează pe armele retoricii seducătoare asemeni lui Antonescu, îmbracă armura cavalerului dreptăţii ca Oprescu sau intră în costumul băiatului crescut cu bonă care vrea să arate că ştie şi să înjure ca la uşa cortului, vezi Geoană. Pînă la un punct e de înţeles şi chiar acceptabil. Noi ştim că e campanie electorală, ei ştiu că trebuie doar să interpreteze un rol. Pînă acum ceva vreme, înainte să se difuzeze episodul marelui plîns în direct şi să apară telenovela politicianistă cu episoade multiple din fiecare seară, totul era în limite oarecum rezonabile. De cîţiva ani însă am intrat într-o spirală năucitoare: a face politică şi a avea succes se restrîng, pe zi ce trece, la a face show sau bîlci. La a fi cool sau diliu. Beton sau băiat de băiat.

În România zilelor noastre asta înseamnă voturi. Celor care se miră de o asemenea constatare le reamintesc că Gigi Becali e parlamentar european. Sînt prea puţini cei pe care-i mai excită frecuşurile politice pe teme doctrinare. Programele economice nu nasc pasiuni, discursurile cu cap şi coadă nu fac rating. Cea mai mare vedetă politică a ultimilor ani e omul care a înţeles cel mai repede cum a făcut Dan Diaconescu Direct o emisiune de succes. Totul e să pui ceva senzaţional la coada fiecărei apariţii publice şi să deprinzi arta de a crea un scandal teribil în jur chiar şi atunci cînd îţi legi şireturile.

E prea seducătoare o astfel de reţetă pentru a nu fi imitată! Un motiv suficient ca să vedem, în zilele ce vin, faze din ce în ce mai groteşti ale confruntărilor dintre prezidenţiabili. {i, oricît de fistichie le-ar părea unora o astfel de imagine, eu îmi închipui deja destui nehotărîţi aşezaţi comod în faţa televizoarelor, cu punga de seminţe alături, aşteptînd să-nceapă un nou  sezon de caterincă politică. La urma urmelor, între „State de România” şi găsirea unui bărbat de stat pentru România nu e decît o chestiune de interpretare.

Cu unii dintre cei care contabilizează astăzi speranţele spulberate de „marinarul care vrea să dea curve şi droguri la tot poporul”, mă ştiu de ani mulţi. Îi întîlneam şi în 2004 pe culoarele Realitatea TV sau, la vremea aceea, prin redacţia Evenimentului zilei ori în studioul de la Europa FM. Ne unea un soi de frică amestecată cu neputinţă, iar gîndul că o să-l vedem pe Năstase instalat la Cotroceni transforma orice discuţie cu voce tare în şoaptă. Mi-e greu să cred că, acum cinci ani, gureşii antibăsescieni de azi l-au votat pe candidatul Alianţei DA pentru promisiunile lui electorale. L-au votat, aşa cum am făcut-o şi eu, pentru a scăpa de coşmarul Năstase-preşedinte. Desigur, după închiderea urnelor, cînd Năstase cel Mare s-a făcut mic într-un colţ al biroului din Kiseleff, frica a trecut brusc, iar vitejii şi-au adus aminte că au libertatea de a monitoriza greşelile lui Băsescu, de data asta, vai ce minune!, chiar cu voce tare!

Ţin minte de ce l-am votat pe Băsescu, aşa că nu mă pot număra printre dezamăgiţi. Au dreptul să-l tragă de urechi pentru neîmplinirile din mandatul lui de cinci ani toţi cei care l-au creditat cu voturi în speranţa că vor trăi mai bine, fie că asta însemna înălţarea vestitelor ţepe din Piaţa Victoriei sau, după caz, rezolvarea unor probleme sociale. Pentru aceşti votanţi, Traian Băsescu are de dat explicaţii şi e greu de crezut că le va mai cîştiga votul. Dar, faţă de gureşii care azi pozează în triste figuri dezamăgite de prestaţia lui ca şef de stat, după ce, în 2004, i-au dat votul sperînd doar să-i scape de coşmarul Năstase-preşedinte, Traian Băsescu s-a achitat de datorii. A cîştigat atunci şi i-a lăsat să vorbească liber, cu ură sau cu simpatie, după caz şi putirinţă. Altfel spus, dreptul de a înjura oricît, oricînd şi pe oricine, chiar şi pe preşedinte, un drept cîştigat greu, acum douăzeci de ani, a rămas valabil. Pentru şoptitorii de acum cinci ani, gureşi şi dezamăgiţi azi, ar trebui să fie destul.

Acum, altfel stau lucrurile. Cu un strop de minte în plus, am putea fi cu adevărat atenţi la programele politice, dar, mai ales, la variantele economice propuse de prezumtivii competitori ai cursei prezidenţiale. Adică, în loc să privim tot timpul înapoi, să încercăm să tragem măcar o ocheadă în viitor. Să ne gîndim, desigur, şi la Băsescu, dar şi la Geoană, la Oprescu sau la Antonescu, încercînd să-i lipim, o secundă măcar, de podiumul preşedinţiei pentru mandatul 2009-2014. Ştim măcar ce-ar vrea să facă? Au capacitatea de a fixa ţinte şi de a stabili direcţii? Dacă destinul lor de candidaţi se confundă exclusiv cu ciorna pe care gureşii dezamăgiţi de Băsescu au făcut inventarul stricăciunilor din ultimii cinci ani, mă tem că nu putem vorbi de o campanie electorală, ci, cu îngăduinţă, de un spectacol al vorbelor goale şi proaste.

Băsescu nu e Năstase, după cum Geoană n-are mai nimic din Băsescu. Episodul alegerilor din 2004 nu se dă în reluare, nici dacă lăcrimează Oprescu bătînd palma cu Antonescu pentru susţinere şi transfer de voturi în turul doi. Campania din acest an se judecă privind cu ochii mari spre firul de păr care ne ţine încă deasupra prăpastiei, nicidecum trăgînd concluzii amare despre ce-ar fi putut să fie.